Soţi care iubesc ca Hristos şi soţii care li se supun

De la Gospel Translations Romanian

Efeseni 5, 21-33 şi I Petru 3, 1-7

„Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.” (Efeseni 5, 21-33)

„Asemenea şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, aşa încât, chiar dacă sunt unii care nu se pleacă cuvântului, să fie câştigaţi, fără propovăduire, prin purtarea femeilor lor, Văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială. Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, Precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic. Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.” (I Petru 3, 1-7)

Să ne întoarcem în acest text la versetul 31. Este un citat din Facere 2, 24: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” În versetul 32, Sfântul Apostol Pavel priveşte înapoi la acest verset şi continuă ideea spunând „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.”

Acum, întrebarea care se pune este de ce un bărbat şi o femeie care se unesc să formeze un singur trup în căsătorie este o Taină? Răspunsul Sfântului Apostol Pavel din versetul 32 este acesta: căsătoria este o Taină pentru că semnificaţia ei cea mai adâncă i-a fost ascunsă, dar acum este pe deplin arătată de către Apostol spunând acesta că ea este imaginea lui Hristos şi a Bisericii. Versetul 32: „Spun că se referă la Hristos şi la Biserică.”

Deci, căsătoria este ca o metaforă, ca o imagine sau ca o parabolă care este folosită în locul unei idei mult mai profunde decât imaginea unui bărbat şi a unei femei care devin un singur trup. Este folosită pentru a defini relaţia dintre Hristos şi Biserică. Acesta înţelesul ascuns al căsătoriei. Este menită pentru a fi o poveste despre cum Hristos şi Biserica relaţionează între ei.

Luaţi aminte la versetele 28-30 şi la cum descriu ele paralela dintre Hristos şi Biserică ca fiind un singur trup, iar bărbatul şi femeia fiind unul. „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. ” (Cu alte cuvinte, unirea într-un trup dintre bărbat şi femeie înseamnă că cei doi sunt acum unul singur, iar grija pe care o are un bărbat faţă de femeia sa, o are faţă de el însuşi. Ei sunt unul. Ce îi face ei, îşi face sieşi. Apoi, compară această grijă cu grija pe care o are Hristos faţă de Biserică. Spre sfârşitul versetului 29, Apostolul spune că fiecare are grijă de trupul lui) „… aşa cu Hristos are grijă de Biserică, pentru că toţi suntem mădulare ale trupului Lui.” Cu alte cuvinte, aşa cum bărbatul este un singur trup cu femeia sa, aşa şi Biserica este un trup cu Hristos. Atunci când bărbatul are grijă de femeia sa, el are grijă de el; şi când Hristos are grijă de Biserica Sa, El are grijă de El Însuşi.

Dacă vreţi să înţelegeţi cele spuse de Dumnezeu despre căsătorie trebuie să înţelegeţi că vorbim despre copie şi original, despre metaforă şi realitate, parabolă şi adevăr. Iar originalul, realitatea şi adevărul sunt reprezentate de căsătoria dintre Dumnezeu şi poporul Său, sau unirea dintre Hristos cu Biserica. În timp ce copia, metafora, parabola sunt reprezentate de căsătoria bărbatului cu femeia sa. Geoffrey Bromiley spune „Aşa cum Dumnezeu l-a făcut pe om după propria Lui imagine, aşa a făcut şi căsătoria pământească ca o imagine a căsătoriei Lui eterne cu poporul Lui” (Dumnezeu şi căsătoria, p. 43).

Unul dintre lucrurile pe care le învăţăm din această taină este rolul pe care îl au atât bărbatul, cât şi femeia în căsătorie. Unul dintre punctele asupra cărora insistă Sfântul Apostol Pavel în acest pasaj este acela că rolurile celor doi nu sunt alese arbitrar şi ele nu sunt interschimbabile, fără a denatura scopul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte căsătoria. Rolurile celor doi îşi au rădăcina în rolurile distincte ale lui Hristos şi ale Bisericii Lui. Prin căsătorie, Dumnezeu vrea să spună ceva despre Fiul Lui şi despre Biserica Lui, prin relaţia care se clădeşte între soţ şi soţie şi cum se raportează ei unul la celălalt.

În versetele 23-25 vedem acestea. Versetul 24 îi vorbeşte soţiei despre jumătatea din metaforă care îi este destinată, iar versetele 23 şi 25, îi vorbesc bărbatului despre jumătatea destinată lui. Soţiilor, găsiţi-vă rolul vostru de soţii în felul în care Biserica se raportează la Hristos: versetul 24 – „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este.” Apoi, soţilor le spune: soţilor, găsiţi-vă rolul vostru de soţi în felul în care Hristos se raportează la Biserică: versetul 23 – „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este.” – şi versetul 25 – „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

Gândiţi-vă puţin la acestea. Am încercat să arăt încă de la Facere 1-3 că de când a intrat în lume, păcatul a ruinat armonia căsătoriei NU pentru că a adus în discuţie ascultarea şi supunerea, ci pentru că a deformat ideea de ascultare umilă, iubitoare a bărbatului în dominaţie ostilă la unii dintre ei şi în lene indiferentă la alţii. Şi pentru că a transformat supunerea inteligentă, caldă în manipulare servilă la unele femei sau nesupunere încăpăţânată la altele. Păcatul nu a dus la ascultare şi supunere; el le-a distrus, transformându-le în ceva urât.

Dacă acest lucru este adevărat, Mântuirea pe care noi o aşteptăm odată cu venirea lui Hristos, nu este o demontarea a ordinii originale bazate pe ascultarea iubitoare şi pe o supunere umilă, ci o refacere a ei după ravagiile făcute de păcat. Şi exact aceasta găsim în Efeseni 5, 21-33. Soţiilor, lăsaţi supunerea voastră decăzută să fie rezidită după modelul relaţiei lui Dumnezeu cu Biserica Sa! Soţilor, lăsaţi ascultarea voastră decăzută să fie rezidită după modelul relaţiei lui Dumnezeu cu Hristos!

Astfel, ascultarea nu presupune dreptul de a comanda şi de a controla. Este responsabilitatea de a iubi ca Hristos: să îţi dai viaţa ta pentru soţie printr-o conducere iubitoare. Iar supunerea nu este sclavie, forţare sau laşitate. Nu acesta este modul în care Hristos vrea ca Biserica să-I răspundă: El vrea ca ea să fie liberă, dispusă şi bucuroasă, puternică să Îl urmeze.

Cu alte cuvinte, acest pasaj din Biblie face două lucruri: luptă împotriva abuzurilor conducerii spunându-le soţilor să iubească la Iisus; şi luptă împotriva servilismului spunându-le soţiilor să se comporte aşa cum Biserica îi răspunde lui Hristos.

Poate că ar fi bine dacă aici am da o definiţie a conducerii şi a ascultării aşa cum se înţeleg ele din acest text, iar apoi să comentăm asupra lor, atingând câteva implicaţii practice.

Conducerea se referă la chemarea bărbatului de a-şi asuma responsabilitatea, exact ca Hristos, în protejarea, aprovizionarea şi apărarea căminului.

Supunerea este chemarea soţiei de a-şi respecta bărbatul, de a-l asculta şi de a-l ajuta să îşi ducă misiunea la capăt, atât cât poate ea.

Voi reveni imediat cu câteva implicaţii practice în ceea ce priveşte aceste definiţii. Dar, mai întâi permiteţi-mi să vorbesc şi despre câteva obiecţiuni apărute în ceea ce priveşte aceste îndatoriri ale bărbatului şi femeii. Ideile de conducere şi ascultare nu sunt foarte populare în zilele noastre. Spiritul societăţii actuale fac imposibilă ascultarea unor texte de acest gen. Prima obiecţie care se ridică se referă la faptul că versetul 21 ne învaţă că trebuie să fim supuşi unul altuia: „Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos.” Aşa că un scriitor spune „prin definiţie, supunerea reciprocă duce la diferenţe din punct de vedere ierarhic” (Gilbert Bilezikan, Dincolo de rolul sexului, p. 154). Cu alte cuvinte, dacă supunerea reciprocă este o realitate între bărbat şi femeie, atunci este o contradicţie să spunem că bărbatul are o responsabilitate specială în conducere, iar femeia că are o responsabilitate în susţinerea şi păstrarea datoriilor bărbatului ei.

Cum vom răspunde la acestea? Eu aş spune că acest lucru nu este adevărat. De fapt, autorul care a spus că supunerea reciprocă duce la diferenţe din punct de vedere ierarhic a spus o pagină mai departe că „Biserica se bazează pe supunere reciprocă. Într-o biserică condusă de Duhul Sfânt, bătrânii se supun congregaţiei pentru că ea îi susţine şi îi ajută, iar congregaţia se supune bătrânilor, acceptând îndrumarea lor” (pag. 155, iar la pag. 251 chiar spune că „congregaţia se supune liderilor, ascultându-i…”) cu alte cuvinte, când vine vorba despre Biserică, autorul nu are nicio problemă în ceea ce priveşte supunerea reciprocă, mai ales între două grupuri, dintre care unul are responsabilitatea specială de a conduce, iar celălalt responsabilitatea de a accepta conducerea. Şi este exact aşa. Nu există contradicţie între supunerea reciprocă şi relaţia de conducere-acceptare. Supunerea reciprocă nu înseamnă că ambii parteneri trebuie să se supună în acelaşi fel. Hristos s-a supus Bisericii într-un fel care l-a costat viaţa. Iar Biserica se supune lui Hristos într-un alt fel, respectându-I conducerea şi urmându-L pe Drumul Crucii.

Deci, nu este deloc adevărat faptul că supunerea reciprocă ar denatura conducerea de tip hristic şi supunerea bisericească. Supunerea reciprocă nu anulează aceste roluri, ci le transformă.

O altă obiecţie destul de des întâlnită acestui tip de supunere, mai sus explicat, este faptul că termenul „cap” nu are deloc înţelesul de conducător. De fapt, el înseamnă „sursă”, ceva de genul „robinet” sau „izvor” (Bilezikian, pp. 157-162). Aşa că, a-l numi pe soţ capul soţiei sale, nu înseamnă a-l numi pe el conducător, ci a-l numi „sursa” ei, „începutul” ei.

Bineînţeles, există multe tratate care arată că acesta nu este un sens comun pentru termenul „cap” în zilele Sfântului Apostol Pavel. Dar nu veţi citi niciodată aceste articole, pentru că sunt prea complicate ca sens. Permiteţi-mi să vă arăt eu câte ceva din aceste versete, pe care le vede toată lumea.

Soţul este înfăţişat drept capul soţiei sale, aşa cum Hristos este înfăţişat ca fiind Capul Bisericii, corpul Lui (versetele 29-30). Dacă îi vom da termenului „cap” înţelesul de „sursă”, atunci sursa cui este soţul? Ce primeşte corpul de la cap? Primeşte hrană (versetul 29). Şi noi înţelegem acest lucru pentru că gura este la cap, iar hrana vine în corp prin gură. Dar aceasta nu este singurul lucru pe care îl primeşte trupul de la cap. Primeşte îndrumări pentru că ochii sunt la cap. Şi primeşte protecţie pentru că urechile sunt la cap.

Cu alte cuvinte, dacă soţul fiind cap este un singur trup cu soţia lui, corpul lui, şi dacă el este sursa ei de îndrumare, hrană, protecţie, atunci concluzia logică pe care o tragem de aici este faptul că soţul capul, are responsabilitatea conducerii, a aprovizionării şi a protecţiei într-o casă.

Deci, şi dacă îi daţi termenului „cap” înţelesul de „sursă”, cea mai logică interpretare a acestor versete este că soţii sunt chemaţi de Dumnezeu să îşi asume răspunderea ca şi Hristos, de conducători, protectori şi furnizori într-o casă. Iar soţiile sunt chemate să îşi respecte şi să îşi asculte soţii, ajutându-i să îşi îndeplinească responsabilităţile prin darurile lor.

Mai devreme am spus că voi reveni cu câteva implicaţii practice.

1. Chemarea din versetul 25, care se adresează soţilor şi care spune că ei trebuie „să îşi iubească soţiile lor aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”, revoluţionează felul lui de conducere. Aici am terminat cuvântul meu săptămâna trecută, la Luca 22, 26, când Iisus spune „cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte.” Cu alte cuvinte, soţilor, nu vă opriţi a conduce, dar faceţi din aceasta o supunere. Responsabilitatea conducerii este dată nu pentru a vă mândri, ci pentru a vă construi familia.

2. Supunerea nu înseamnă plasarea soţului în locul lui Hristos. Versetul 21 spune că vă supuneţi din dragoste pentru Hristos. Supunerea nu înseamnă că ceea ce spune soţul este literă de lege. Numai Cuvântul lui Hristos este lege. Nicio soţie nu ar trebui să îşi urmeze soţul în păcat. Nu poţi face asta din dragoste pentru Hristos. Supunerea nu înseamnă renunţarea la gândirea obiectivă. Nu înseamnă că se renunţă la orice formă de influenţă asupra soţului. Nu vine nici din ignoranţă, nici din incompetenţă, ci vine de la ce este drept şi normal (Coloseni 3, 18) în ordinea creaţiei lui Dumnezeu.

Supunerea este înclinaţia naturală de a spune „da” conducerii soţului şi dispoziţiei sufleteşti de îi susţine iniţiativele. Motivul pentru care spun că este o dispoziţie şi o înclinaţie este faptul că mereu vor exista momente când şi cea mai supusă soţie va ezita în faţa anumitor decizii luate de soţ. Ar putea părea lipsit de înţelepciune din partea ei. Să presupunem că vorbim despre mine şi Noel, iar eu sunt pe cale să iau o decizie nebunească în ceea ce priveşte familia noastră. În acel moment, Noel ar putea să îşi exprime supunerea în felul următor: „Johnny, ştiu că te-ai gândit mult la acest lucru şi îmi place să văd că îţi asumi responsabilitatea şi vrei să faci ceva pentru noi, dar decizia ta nu îmi dă pace, mă nelinişteşte şi cred că ar trebui să mai discutăm despre asta. Ce zici? Poate discutăm în seara asta?”

Motivele pentru care este un fel de supunere biblică sunt: 1) Soţii, spre deosebire de Hristos, pot greşi li trebuie să accepte acest lucru. 2) Soţii trebuie să îşi dorească ca soţiile lor să fie încântate de deciziile care privesc familia, pentru că Hristos ne vrea fericiţi ascultându-I hotărârile, şi nu numai urmându-le orbeşte. 3) Felul în care Noel a pus problema, mi-a demonstrat clar că nu pune la îndoială capacitatea mea de conducător şi că mă susţine în îndeplinirea ei.

Când un bărbat simte chemarea dumnezeiască în ceea ce priveşte responsabilitatea lui faţă de viaţa spirituală a familiei, adunarea familiei la rugăciune, mersul la biserică, recitarea rugăciunii la masă – când simte chemarea dumnezeiască în ceea ce priveşte responsabilitatea lui pentru educaţia şi disciplina copiilor, administrarea banilor, aprovizionarea cu hrană, siguranţa casei lui, înlăturarea supărărilor, acel simţ al responsabilităţii nu poate fi autoritar, autocratic, dominator, opresiv sau abuziv. Este pur şi simplu conducerea supusă. Şi nu am întâlnit niciodată o soţie care să nu fie mulţumită că s-a căsătorit cu un astfel de om. Pentru că atunci când Dumnezeu face un lucru (spre exemplu, căsătoria), El îl face pentru Slava Lui şi binele nostru.