Separarea finală: Viaţă veşnică sau Mânie veşnică, Partea 2

De la Gospel Translations Romanian

Romani 2:6-10

6 care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. 7 Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8 şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9 Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10 Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec.

Cuprins 1 Judecata lui Dumnezeu este imparţială 2 "După fapte" – Ceea ce nu se pune la îndoială 3 "După fapte" – Ceea ce se pune la îndoială 4 Nu câştigată prin fapte 5 Încredeţi-vă în Hristos să vă aducă la Tatăl

Judecata lui Dumnezeu este imparţială

În Romani 1:18-3:19, Pavel se străduieşte să arate că Iudeii şi Neamurile sunt toţi sub puterea păcatului şi că nu se vor putea dezvinovăţi în ziua judecăţii dacă nu primesc darul neprihănirii lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos. Romani 3:9 este versetul cheie care sumarizează aceasta, "Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat." Scopul, în conformitate cu Romani 3:19, este ca "orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu."

Deci Pavel se ocupă de Neamuri în Romani 1:18-32, şi arată că întreaga lume este fără nici o scuză înaintea lui Dumnezeu pentru că adevărul este disponibil şi cunoscut, dar reprimat şi neascultat. Apoi în Romani 2:1-5, Pavel arată că cei care au acces la revelaţia specială şi judecă pe cei care sunt păgâni imorali se află în aceeaşi stare, pentru ca ei îi judecă pe alţii dar fac aceleaşi lucruri ei înşişi.

Acum el ajunge la versetele 6-10 şi descrie judecata viitoare cu care fiecare din noi – Iudei şi Neamuri – ne vom confrunta. Şi ceea ce accentuează el este că judecata nu va fi în conformitate cu contextul etnic sau religios sau cu cunoştinţele cuiva. Pentru că atunci Dumnezeu ar fi părtinitor. Dar versetul 11 spune, "Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului." Ci, spune Pavel, judecata pentru viaţa veşnică şi mânia veşnică este "după fapte". Să citim expunerea din versetul 6 în cele două perechi de versete de la 7 la 10.

[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui. 7 Şi anume, [Dumnezeu] va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8 şi [Dumnezeu] va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9 Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10 Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec.

Deci punctul principal este acesta: Iudeii şi Grecii (adică, "Neamurile") vor primi "viaţa veşnică" (versetul 7), sau "mânie şi indignare" (versetul 8) nu în conformitate cu Iudaismul lor sau orice altă caracteristică moştenită, ci "după faptele lor." Iudeii s-ar putea să meargă primii în cer şi primii în iad, dar faptul că vor merge într-un loc sau în celălalt va fi hotărât pentru ei ca şi pentru oricine altcineva. Acesta este punctul principal al textului.

"După fapte" – Ceea ce nu se pune la îndoială

Dar iată o întrebare urgentă. Cum se potriveşte primirea vieţii veşnice sau a mâniei veşnice "după fapte" cu primirea vieţii veşnice prin credinţa în Isus Hristos pe baza neprihănirii lui Dumnezeu şi nu a noastră? În general, există două răspunsuri posibile la această întrebare. Dar înainte ca să vi le dau, lăsaţi-mă să mă asigur că vedeţi ceea ce este pus la îndoială şi ceea ce nu este.

Iată ce nu se pune la îndoială. Nu ne îndoim de faptul că suntem îndreptăţiţi, împăcaţi cu Dumnezeu, şi în siguranţă pe vecie nu pe baza faptelor noastre, ci pe baza neprihănirii lui Dumnezeu care ni se impută prin credinţa noastră numai în Hristos.

Deci, de exemplu, Romani 3:28 spune, "Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii." Credinţa este legătura care uneşte o persoană de Hristos, care este El însuşi baza îndreptăţirii.

Cheia credinţei este chiar mai clară în Romani 4:5, "pe când, celui ce nu lucrează, ci crede [adică "se încrede," "are credinţă în"] în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire." Deci credinţa funcţionează ca să ne unească cu Hristos înainte ca noi să avem faptele bune ale evlaviei, şi această credinţă este tratată ca şi cum ar fi neprihănirea noastră pentru că ne uneşte cu neprihănirea lui Dumnezeu.

Din nou Romani 5:1 spune, "Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Deci justificarea – a fi pus într-o poziţie corectă faţă de Dumnezeu – este prin credinţă, nu prin fapte.

Şi în cele din urmă, Romani 8:33-34 arată că ceea ce este în discuţie aici este într-adevăr judecata finală şi viaţa veşnică, ca în Romani 2:7. "Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? [Timpul viitor, înseamnă, la ziua judecăţii] Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi!" Cu alte cuvinte, nimeni nu va putea trece peste judecata lui Dumnezeu de a-i declara neprihăniţi pe cei aleşi pe baza morţii lui Hristos pentru ei. Apoi Pavel afirmă acest adevăr fundamental în versetul 34, "Cine-i va osândi? [implicit: nimeni! De ce? Pentru că ...] Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!" Deci moartea lui Hristos în locul nostru, şi justificarea (neprihănirea pe care o impută Dumnezeu) este baza darului vieţii veşnice, şi nu faptele noastre.

Lucrul acesta nu se pune la îndoială.

"După fapte" – Ceea ce se pune la îndoială

Ceea ce rămâne de lămurit este cum se potriveşte judecata "după fapte" aici în Romani 2:6-10 cu adevărul de mai sus care nu poate fi pus la îndoială. Am spus că, în general sunt două răspunsuri posibile la această întrebare. Un răspuns spune că viaţa veşnică ar fi bazată pe ascultarea perfectă dacă cineva ar putea să aibă o astfel de ascultare. Dar nimeni nu o are, şi astfel singura cale spre viaţa veşnică este prin credinţa în Hristos. Celălalt răspuns spune că Dumnezeu n-a promis niciodată viaţa veşnică pe baza faptelor bune, ci că faptele bune sunt dovada credinţei care ne uneşte cu Dumnezeu în Hristos, care este baza vieţii veşnice.

Daţi-mi voie să spun lucrul acesta altfel, folosind în mod deosebit versetul 7. Versetul 7 spune, "Şi anume, [Dumnezeu] va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea." Ce înseamnă aceasta?

Primul răspuns ar spune, înseamnă că Dumnezeu va da viaţă veşnică pe baza ascultării depline dacă cineva ar putea să aibă aşa ceva. Dar nimeni n-o are, şi astfel esenţa versetului este pur şi simplu să accentueze disperarea omului fără evanghelia harului.

Celălalt răspuns ar spune, înseamnă că Dumnezeu dă într-adevăr viaţă veşnică celor care stăruiesc în ascultare nu pentru că această ascultare este perfectă sau pentru că ea este baza sau meritul pentru viaţa veşnică, ci pentru că credinţa mântuitoare schimbă întotdeauna vieţile noastre prin puterea Duhului Sfânt astfel încât credincioşii adevăraţi stăruiesc în facerea binelui. Cu alte cuvinte, o viaţă schimbată, o viaţă de ascultare faţă de adevărul lui Dumnezeu (versetul 8) nu este baza vieţii veşnice, ci dovada unei credinţe autentice care ne uneşte cu Hristos care este baza vieţii veşnice.

Acum, eu cred că acest al doilea mod de a privi aceste versete este corect. De aceea versetul 6 spune, "[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui," nu "pe baza faptelor lui" sau "din cauza meritului faptelor lui." Viaţa veşnică este întotdeauna bazată pe Isus Hristos şi prin credinţa noastră. Dar din moment ce credinţa, prin Duhul Sfânt, ne sfinţeşte sau ne schimbă întotdeauna după chipul lui Hristos (din slavă în slavă, 2 Corinteni 3:18), vor exista fapte care vor fi "în concordanţă" sau "după” această credinţă mântuitoare. Deci, în timp ce viaţa veşnică va fi dată doar credincioşilor, va fi dată "după” – va va fi o concordanţă cu – faptele lor. Va exista un stil de viaţă pe care Dumnezeu îl poate arăta ca să demonstreze lumii că credinţa acelei persoane era reală.

Aşa înţeleg eu aceste versete. Să va dau câteva motive pentru această înţelegere.

Nu câştigată prin fapte

1. Primul motiv este pur şi simplu că versetele nu par să fie ipotetice. Ele nu sună în felul acesta. Ci sunt directe, cu efectul că Dumnezeu dă viaţa veşnică – nu că o va da, ci că o dă – celor care "stăruiesc în bine." Aceasta pare cea mai naturală cale de a vedea aceste versete.

2. Există un indiciu în versetele 4b-5 care ne spune că Pavel în aceste versete nu se referă la ascultarea perfectă ca şi calea spre viaţa veşnică." ...Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei ..." Remarcaţi importanţa pocăinţei.

Din cauză că au inimi nepocăite adună ei mânie pentru ziua judecăţii. Deci, dacă ar avea inimi nepocăite, nu şi-ar aduna mânia pentru ziua judecăţii. Acesta este un indicator al faptului că Pavel nu se gândeşte neprihănire aici din perspectiva totul sau nimic. Ci se gândeşte că Dumnezeu este bun şi milos şi dornic să ierte oamenii pentru păcatele lor dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la El pentru milă. El nu subliniază încă care este baza acelei mile în moartea lui Hristos, dar arată faptul că "stăruinţa în facerea binelui" probabil că include o inimă pocăită care depinde de milă pentru iertarea greşelilor. Aceasta este calea spre viaţa veşnică.

3. Luaţi în considerare Romani 6:22. Aici Pavel descrie viaţa creştină şi cum se relaţionează aceasta la sfinţenie şi la viaţa veşnică. El spune, "Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit [ţel, telos]: viaţa vecinică." Acum remarcaţi cum viaţa veşnică se relaţionează la viaţa unui credincios. Este ţelul sau "rezultatul." A ce? A fi robi ai lui Dumnezeu (prin credinţă, aş argumenta eu) care produce rodul sfinţeniei.

Lucrul acesta este foarte aproapiat de ceea ce spune Romani 2:7. Acolo spune că Dumnezeu va da viaţă veşnică celor care stăruiesc în facerea binelui. Aici spune că viaţa veşnică este rezultatul sfinţeniei care vine din a fi eliberat de păcat şi rob al lui Dumnezeu.

4. Luaţi în considerare Romani 8:12-13. "Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi." Care este miza aici? Miza este viaţa şi moartea, şi înţelesul este spiritual şi veşnic, nu temporal – pentru că oamenii mor şi trăiesc temporar pe o bază diferită de ceea ce spun aceste versete. Deci ele descriu calea care conduce la viaţa veşnică.

Şi ce este aceasta? Versetul 13: "Dacă trăiţi [acesta este un mod de viaţă evident pe care îl are în vedere] după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, [observaţi că la mijloc este o bătălie practică dusă împotriva păcatului] veţi trăi." Deci esenţa este din nou aceeaşi ca şi în Romani 2:7. Acolo se spune că Dumnezeu va da viaţă veşnică tuturor celor care stăruiesc în facerea binelui; aici spune că Dumnezeu va da viaţă veşnică celor care fac să moară faptele trupului. Aşa stăruim în facerea binelui. Noi trăim prin Duhul prin credinţă. Faptele bune nu câştigă viaţa veşnică. Ele sunt roada dependenţei de puterea Duhului în credinţă.

5. În cele din urmă, consideraţi Galateni 6:8-9. Galateni este cartea cea mai apropiată de Romani în argumentul pe care îl dezvoltă cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. Deci suntem pe aceeaşi lungime de undă în cele două cărţi. În timp ce citesc aceste două versete, urmăriţi cum vine viaţa veşnică în viaţa creştinilor. Pavel vorbeşte bisericii: "Cine seamănă în firea lui pămîntească, va secera din firea pămîntească putrezirea [opusul imortalităţii]; dar cine seamănă în Duhul [vezi Romani 8:13], va secera din Duhul viaţa veşnică. Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera [viaţa veşnică], dacă nu vom cădea de oboseală."

Afirmaţia aceasta este identică cu cea din Romani 2:7. Acolo Dumnezeu dă viaţa veşnică celor care stăruiesc în facerea binelui. Aici în versetul 9, vom secera dacă "nu obosim în facerea binelui" (ceea ce este identic cu "stăruirea în facerea binelui"). Ce vom secera? Versetul 8: "Cine seamănă în Duhul va secera viaţa veşnică."

Acum, în nici unul din aceste texte nu spune că viaţa veşnică este câştigată sau meritată sau se bazează pe fapte bune. Aceste texte spun pur şi simplu, de fapt, că verdictul final al vieţii veşnice va fi în concordanţă cu faptele bune. Cele două merg mână în mână. Şi motivul pentru care merg mână în mână nu este pentru că faptele au înlocuit credinţa sau că meritele au înlocuit harul, ci pentru că evanghelia justificării prin credinţă este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Ea nu este un lucru slab. Evanghelia nu vine în viaţa cuiva şi o lasă sub stăpânirea păcatului. Ea vine în puterea Duhului Sfânt. Şi acolo unde este crezută, preţuită, produce ceea ce Pavel numeşte "ascultarea credinţei" (Romani 1:5; 16:26). Şi viaţa veşnică este întotdeauna în concordanţă cu aceasta.

Încredeţi-vă în Hristos să vă aducă la Tatăl

Implicaţia este simplă: Tremuraţi la magnitudinea mizei din viaţa voastră! Şi încredeţi-vă în Hristos ca să vă aducă la Tatăl. Şi vedeţi ce implică aceasta?

1. Unul din motivele pentru care există credinţă falsă este că unii oameni cred că ei se încred în Hristos să-i aducă la Tatăl, când ei nici măcar nu-l doresc pe Tatăl. Vor să aibă păcatele iertate şi vor să scape de iad, dar nu-L vor pe Dumnezeu. Nu-L iubesc. Tocmai noţiunea de a-L cunoaşte, a-L iubi şi a-L dori pe El mai presus de orice le este străină. S-ar putea să spună că se încred în Hristos să-i aducă la Tatăl, dar, de fapt, ei încearcă să-L folosească pe Hristos ca să primească darurile lui Dumnezeu, nu pe Dumnezeu. Să nu faceţi una ca asta. Iubiţi-L pe Dumnezeu. Doriţi-L pe Dumnezeu. Preţuiţi-L pe Dumnezeu. Delectaţi-vă în Dumnezeu. Dumnezeu însuşi este Conţinutul şi Ţelul credinţei mântuitoare.

2. În cele din urmă, când vă încredeţi în Hristos să vă aducă la Tatăl, vă încredeţi în El să vă dea puterea să faceţi tot ceea ce trebuie ca să vă aducă la Tatăl. Dacă sunt fapte bune care trebuiesc făcute, nu vă întoarceţi de la credinţă la fapte. Vă sprijiniţi tot mai mult pe Hristos care va lucra în voi ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Când El a murit pentru voi, El a cumpărat nu numai îndreptăţire, ci şi sfinţire. Dacă este nevoie de sfinţenie, sfinţenia va fi dată celor ce se încred în El.

Încredeţi-vă în El.