Scopul dragostei lui Dumnezeu poate fi altul decât crezi tu

De la Gospel Translations Romanian

Oare mergem la Marele Canion ca să ne recăpătăm încrederea în sine? Probabil că nu. Iată cel puţin un indiciu că cele mai mari bucurii în viaţă vin nu din satisfacerea de sine, ci din admirarea splendorii. În cele din urmă, nici măcar Marele Canion nu va fi de ajuns. Am fost creaţi să ne bucurăm de Dumnezeu.

Am fost toţi înclinaţi să credem că suntem în centrul universului. Cum putem să ne vindecăm de această boală distrugătoare de bucurie? Poate ascultând din nou cuvântul Bibliei, care ne spune cât de mult este axată pe Dumnezeu realitatea.

Atât Vechiul cât şi Noul Testament ne spun că iubirea lui Dumnezeu pentru noi este un mijloc de a-L slăvi pe El. “Isus a devenit un servitor…astfel încât naţiile să-l slăvească pe Dumnezeu pentru mila sa” (Romani 15: 8-9). Dumnezeu a fost îndurător cu noi, astfel încât noi să-l putem mări. Vedem acest lucru din nou în cuvintele, “În dragoste, Dumnezeu ne-a destinat la adoptarea…preamăririi gloriei slavei Sale” (Efeseni 1:4-6). În alte cuvinte, scopul dragostei lui Dumnezeu este ca noi să-l putem slăvi. Încă un exemplu din Psalmul 86:12-13: "Voi slăvi numele tău de-a pururi. Pentru că dragostea şi bunătatea ta faţă de mine sunt minunate. " Dragostea lui Dumnezeu este motivul. Gloria sa este scopul.

Ce şocant. Dragostea lui Dumnezeu nu înseamnă preamărirea noastră de către Dumnezeu, ci faptul că Dumnezeu ne salvează de la egocentrism, astfel ca noi să ne putem bucura premărindu-l pe el în veci. Iar dragostea noastră faţă de alţii nu înseamnă a le acorda acestora multă atenţie, ci a-i ajuta să găsească împlinire în preamărirea lui Dumnezeu. Adevărata iubire are ca scop împlinirea oamenilor întru gloria lui Dumnezeu. Orice dragoste care are ca punct final omul este în cele din urmă distructivă. Ea nu îi conduce pe oameni la singura iubire care durează, şi anume Dumnezeu. Dragostea trebuie să fie axată pe Dumnezeu, altfel nu este o dragoste adevărată; îi lasă pe oameni fără speranţa finală a bucuriei lor.

Să luăm de exemplu crucea lui Hristos. Moartea lui Isus Hristos este expresia finală a dragostei divine: "Dumnezeu îşi demostrează dragostea faţă de noi prin faptul că Hristos a murit pentru noi, iar noi eram păcătoşi" (Romani 5:8). Cu toate acestea, Biblia spune de asemenea că scopul morţii lui Hristos a fost "să demonstreze justeţea lui Dumnezeu, căci în îngăduinţa lui Dumnezeu, El ne-a şters păcatele comise anterior" (Romani 3:25). Ştergerea păcatelor creează o mare problemă pentru justeţea lui Dumnezeu. Îl arată ca un fel de judecător care îi lasă să scape pe infractori fără a-i pedepsi. În alte cuvinte, mila lui Dumnezeu pune în pericol justeţea lui Dumnezeu.

Astfel, pentru a-şi dovedi justeţea, el face ceva de necrezut- îl lasă pe Fiul său să moară pentru a şterge pedeapsa păcatelor noastre. Crucea dovedeşte foarte clar că Dumnezeu nu mătură răul sub covorul universului. Îl pedepseşte în Isus, pentru aceia care cred.

Dar observaţi că acest act, în cele din urmă de dragoste, are în centrul său dovedirea justeţii lui Dumnezeu. Iubirea din Vinerea Mare este iubirea care îl preamăreşte pe Dumnezeu. Dumnezeu îl preamăreşte pe Dumnezeu pe cruce. Dacă nu ar fi aşa, El nu ar fi drept şi nu ne-ar salva de la păcat. Dar este o greşeală să spunem, "Păi, dacă scopul a fost să ne salveze pe noi, atunci noi am reprezentat scopul final al crucii." Nu, am fost salvaţi din păcat astfel încât să vedem şi să ne bucurăm de gloria lui Dumnezeu. Acesta este scopul final al morţii lui Hristos, drept dovadă de iubire. El nu a murit pur şi simplu pentru noi, ci pentru a ne elibera, astfel încât să putem să-l slăvim pe Dumnezeu de-a pururi.

Este profund greşit să transformăm crucea în dovada că respectul de sine este la rădăcina sănătăţii mintale. Dacă stau în faţa dragostei lui Dumnezeu şi nu simt o bucurie sănătoasă, dătătoare de satisfacţie şi eliberatoare, decât dacă transform această dragoste într-un ecou al respectului de mine, atunci sunt ca un om care stă în faţa Marelui Canion şi nu simte nici o măreţie decât dacă micşorează canionul la dimensiunile propriei sale persoane. Aceasta nu este sănătate mintală, ci aservire la propriul ego.

Doctoria pentru această aservire este de a vedea că Dumnezeu este singura fiinţă din univers, pentru care mărirea de sine reprezintă supremul act de iubire. În mărirea de sine – ca şi Marele Canion – el primeşte gloria, iar noi bucuria. Cea mai bună veste din lume este că nu există un conflict final între pasiunea mea pentru bucurie şi pasiunea lui Dumnezeu pentru glorie. Nodul care leagă aceste lucruri împreună este adevărul că Dumnezeu este cel mai mult preamărit în noi atunci când noi suntem cel mai împliniţi în el. Isus Hristos a murit şi apoi a-nviat pentru a ierta trădarea sufletelor noastre care, în loc de a ne bucura de Dumnezeu, am început să ne bucurăm de noi înşine. Prin crucea lui Hristos, Dumnezeu ne salvează din casa oglinzilor, conducându-ne pe munţii şi canioanele maiestăţii sale. Nimic nu ne împlineşte- sau îl preamăreşte pe el- mai mult.