Plăcerea pe care Dumnezeu o găseşte în rugăciunile celor drepţi

De la Gospel Translations Romanian

Proverbe 15:8

Jertfa celor răi
este o urâciune pentru Domnul,
dar rugăciunea celor drepţi
este desfătarea Sa.

Săptămâna trecută am ajuns la un punct de cotitură în cadrul seriei noastre despre lucrurile în care Dumnezeu găseşte plăcere. Până în acel moment, ne-am concentrat asupra plăcerilor pe care Dumnezeu le găseşte în desăvârşirea Lui şi în propria lucrare a creaţiei şi providenţei. Am evidenţiat autonomia Lui, deplinătatea bucuriei Lui debordante şi libertatea Lui suverană în faţa oricărei obligări, constrângeri, coruperi sau şantajări.

Cea mai importantă întrebare practică

Apoi săptămâna trecută ne-am îndreptat atenţia asupra reacţiilor umane în care Dumnezeu găseşte plăcere. Dintr-un punct de vedere realist, aceasta pare să fie cea mai importantă întrebare: Cum pot eu, un păcătos, să mă fac plăcut Lui Dumnezeu? Ce pot să fac sau ce anume pot să fiu pentru a fi plăcut Lui Dumnezeu?

Dacă nu ar exista nici un mod de a ne face plăcuţi Lui Dumnezeu. . .

Cred că chiar dacă Dumnezeu m-ar accepta în Rai ca pe o persoană care nu-I este deloc plăcută, acela nu ar fi Raiul, ci Iadul. Cum am suporta să trăim în prezenţa Lui Dumnezeu dacă i-am provoca dezgust şi El nu ar găsi nimic plăcut la noi atunci când ne-ar privi?

Pavel a spus în 2 Corinteni 5:9 că fie că era în Rai, fie pe pământ, ţelul lui era să fie plăcut Lui Dumnezeu. Pentru noi ar fi o veşnicie plină de suferinţă dacă nu ar exista nici un mod de a acţiona care să Îl mulţumească sau să-L încânte pe un Dumnezeu sfânt.

De ce să petrecem atât de mult timp discutând despre plăcerea pe care Dumnezeu o găseşte în El Însuşi?

Cineva se poate întreba, dacă aceasta este cea mai importantă întrebare practică, de ce am discutat timp de şapte săptămâni despre plăcerea pe care Dumnezeu o găseşte în El Însuşi în loc să trec direct la subiectul despre cum putem încânta inima Lui Dumnezeu?

Răspunsul este că imaginea Lui Dumnezeu zugrăvită în aceste şapte mesaje reprezintă temelia speranţei mele că—deşi sunt un păcătos—pot totuşi să mă fac plăcut Lui Dumnezeu. O astfel de speranţă necesită o temelie solidă! Modul în care Îl privim pe Dumnezeu determină concepţia despre cum ne putem face plăcuţi Lui Dumnezeu. Şi modul în care o persoană decide să încerce să se facă plăcută de Dumnezeu reprezintă cea mai importantă decizie pe care o poate lua această persoană.

Ce s-ar întâmpla dacă aţi descoperi (aşa cum au descoperit fariseii) că v-aţi dedicat întreaga viaţă pentru a încerca să vă faceţi plăcuţi Lui Dumnezeu, dar în tot acest timp acţiunile voastre au fost de fapt fărădelegi în ochii Lui Dumnezeu? Cineva ar putea spune că nu crede că acest lucru este posibil; că Dumnezeu nu ar respinge o persoană în acest mod. Observaţi ce face acea persoană? Îşi întemeiază convingerea despre ceea ce L-ar mulţumi pe Dumnezeu pe concepţia lui despre caracterul Lui Dumnezeu. Tocmai de aceea trebuie să discutăm mai întâi despre caracterul Lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care a fost necesar să începem cu plăcerile pe care Dumnezeu le găseşte în El Însuşi.

Temelia speranţei pentru păcătoşii deznădăjduiţi

Ceea ce am înţeles din acele mesaje este faptul că Dumnezeu nu are nicio trebuinţă pe care aş fi vreodată obligat să o îndeplinesc. Dumnezeu nu are nicio lipsă pe care aş fi vreodată obligat să o suplinesc. El este desăvârşit prin Sine Însuşi. El manifestă o fericire debordantă în comuniunea Trinităţii. Prin urmare, Dumnezeu este un izvor de munte, şi nu un bazin. Un izvor de munte se reumple de la sine. Se revarsă şi se alimentează în mod constant. Un bazin trebuie să fie umplut cu o pompă sau cu găleţi de pompieri. Lăudăm un izvor bând apă din el, nu transportând apă până în vârful dealului şi apoi golind apa în izvor. Şi deoarece caracterul Lui Dumnezeu este asemănător unui izvor, nu suntem surprinşi să aflăm din Scripturi—iar credinţa noastră este astfel întărită, pentru a rămâne fermă—că modul în care ne facem plăcuţi Lui Dumnezeu este să venim la El pentru a căpăta şi nu pentru a da, pentru a bea şi nu pentru a umple.

Speranţa mea ca păcătos deznădăjduit care trăieşte într-un pustiu al păcătuirii se agaţă de adevărul biblic: că Dumnezeu este un Dumnezeu care va găsi plăcere în singurul lucru pe care îl am de oferit—setea mea. De aceea libertatea suverană şi autonomia Lui Dumnezeu îmi sunt atât de scumpe: ele reprezintă temelia speranţei mele că Dumnezeu găseşte plăcere nu în caracterul descurcăreţ al pompierilor cu găleţi, ci în aplecarea păcătoşilor smeriţi pentru a bea din fântâna harului.

Sau cum am spus săptămâna trecută,

El nu-Şi găseşte plăcere în puterea calului,
nu are plăcere în picioarele omului.
Plăcerea Domnului este în cei care se tem de El,
În cei care-şi pun speranţa în bunătatea Lui.

Cu alte cuvinte, aceste veşti nespus de bune pentru păcătoşii deznădăjduiţi—că Dumnezeu Se bucură nu atunci când Îi oferim puterea noastră, ci atunci când ne punem speranţele în puterea Lui—aceste veşti bune de care am atât de multă nevoie să le aud în mod repetat au la bază imaginea creată despre Dumnezeu ca fiind suveran, Atotputernic şi autonom. Motivul pentru care nu am adus direct în discuţie întrebarea practică despre cum ne putem face plăcuţi Lui Dumnezeu este un motiv dublu:

1. încercările noastre de a ne face plăcuţi Lui Dumnezeu ar rezulta aproape în mod cert în preamărirea propriei persoane şi ar fi limitate dacă nu am percepe această imagine a Lui Dumnezeu; şi
2. speranţa noastră în harul nemărginit al Lui Dumnezeu nu ar fi fermă, fără o temelie solidă clădită pe învăţătura Lui Dumnezeu.

Rugăciunea ca o potolire a setei noastre

Astăzi vom lua în considerare un text care dezvoltă veştile bune despre faptele oamenilor în care Dumnezeu găseşte plăcere. Se poate spune că textul de astăzi reprezintă o aplicare specifică sau o încheiere a celui de săptămâna trecută. Textul este Proverbe 15:8,

Jertfa celor răi
este o urâciune pentru Domnul,
dar rugăciunea celor drepţi
este desfătarea Sa.

Speranţa mea este ca efectul acestui mesaj să nu fie doar faptul că veţi fi însufleţiţi să vă rugaţi, ci sper mai ales ca natura Lui Dumnezeu, ca o fântână a harului bogat să fie reafirmată—că Dumnezeu este un Dumnezeu care găseşte plăcere cel mai mult nu în a pune condiţii, ci în a răspunde nevoilor. El găseşte plăcere în rugăciune, deoarece aceasta dezvăluie mărimea lipsurilor noastre şi bogăţia harului Său. Rugăciunea este tranzacţia minunată prin care bogăţia slăvii Lui Dumnezeu este preamărită, iar nevoile sufletului nostru sunt suplinite. Astfel, Dumnezeu găseşte plăcere în rugăciunile celor drepţi.

Acum să medităm asupra versetelor din Proverbe 15:8, punând unele întrebări şi analizând motivele pentru care Dumnezeu nu poate suferi jertfele celor răi şi găseşte plăcere în rugăciunile celor drepţi.

De ce pentru Dumnezeu jertfele sunt ceva foarte respingător?

Prima mea întrebare este aceasta: cum este posibil ca ceva atât de evlavios precum o jertfă adusă Lui Dumnezeu, care a fost orânduită de Dumnezeu în cartea Leviticului să devină ceva foarte respingător în ochii Domnului? Prima jumătate a textului nostru spune, „Jertfa celor răi
este o urâciune pentru Domnul”.

Interesul Lui Dumnezeu faţă de condiţia inimii

Răspunsul pare să fie că o faptă care este bună în sine poate deveni neplăcută în ochii Lui Dumnezeu atunci când este îndeplinită având o dispoziţie interioară nepotrivită. O faptă materială care nouă ne pare evlavioasă poate părea respingătoare în ochii Lui Dumnezeu deoarece este îndeplinită cu o inimă coruptă. Se pare că se desprinde un principiu de aici, care sună cam aşa: frumuseţea unei fapte reflectă desăvârşirea frumuseţii interioare, iar urâţenia unei fapte reflectă desăvârşirea urâţeniei interioare.

Deoarece Dumnezeu cercetează întotdeauna inima (1 Samuel 16:7), El vede faptele noastre exterioare nu aşa cum le vede un om, ci ca pe o prelungire a ceea ce vede în interior. Fie că faptele noastre sunt imorale, precum furtul şi adulterul, fie că sunt morale, precum mersul la biserică şi munca în folosul comunităţii, ambele tipuri de fapte vor fi respingătoare în ochii Lui Dumnezeu dacă inima nu este dreaptă.

Pavel ne învaţă acelaşi lucru atunci când spune în Romani 14:23, „Orice nu este din credinţă este păcat”. Iar versetul din Evrei 11:6 ne învaţă acest lucru când spune, „Fără credinţă este imposibil să-I fii plăcut [Lui Dumnezeu]”. De altfel, în Evrei 11:4 este adusă în discuţie chiar problema jertfelor prezentată în Proverbe 15:8, şi anume este discutat motivul pentru care jertfa lui Abel a fost acceptată de Dumnezeu în timp ce jertfa lui Cain nu I-a fost plăcută. Jertfa lui Abel a fost adusă prin credinţă, spre deosebire de jertfa lui Cain care nu s-a bazat pe credinţă; în lipsa credinţei, o jertfă nu Îi este plăcută Lui Dumnezeu, ci este considerată respingătoare.

Voi răspunde la prima întrebare, specificând că motivul pentru care o faptă bună (precum o jertfă) poate fi considerată respingătoare de către Dumnezeu este că o acţiune este văzută de Dumnezeu ca o desăvârşire sau o prelungire a condiţiei unei inimi. Dacă inima este coruptă, faptele unei astfel de inimi, indiferent cât de evlavioase sau morale sunt, sunt considerate respingătoare de către Dumnezeu.

O posibilă obiecţie

Există o posibilă obiecţie la acest răspuns. Cineva ar putea spune că atunci când citim cărţile profeţilor Isaia sau Amos de exemplu, motivul pentru care Dumnezeu dispreţuieşte jertfele şi rugăciunile celor răi nu se referă la dispoziţia lor interioară, ci la comportamentul lor exterior atunci când nu se află în templu.

De exemplu, în Isaia 1:13 profetul spune, „Nu mai aduceţi daruri deşarte. Tămâia Îmi este o urâciune, luna nouă şi sabatul, chemarea adunărilor. Nu pot suferi nelegiuirea şi adunarea de sărbătoare”. Apoi în versetul 15 (la final) şi în versetul 16 Isaia spune de ce Dumnezeu este atât de nemulţumit de închinarea poporului Său, „Mâinile voastre sunt pline de sânge. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă; depărtaţi răutatea faptelor voastre dinaintea ochilor Mei; Încetaţi să faceţi rău! Învăţaţi-vă să faceţi bine; căutaţi judecata dreaptă, faceţi bucurie celui asuprit, judecaţi drept pe orfan, apăraţi pe văduvă!”

Deci motivul pentru care Dumnezeu nu poate suferi jertfele celor răi nu este pur şi simplu faptul că El urăşte inconsecvenţa unui om care este fără scrupule în timpul săptămânii şi evlavios duminica?

Problema acestei obiecţii constă în faptul că nu ia în considerare esenţa subiectului pus în discuţie. Da, Dumnezeu urăşte inconsecvenţa. Dar atunci când o persoană păcătoasă vine la Dumnezeu şi aduce o jertfă cu o inimă penitentă, jertfa lui este acceptată. Tocmai acesta este scopul unei jertfe de vină. O persoană care a păcătuit în timpul săptămânii poate fi acceptată prin intermediul jertfei atunci când aceasta este adusă cu o inimă plină de pocăinţă.

Isaia spune astfel că Dumnezeu nu poate suferi jertfele celor nedrepţi deoarece ei vin înaintea Domnului cu o inimă care nu este mâhnită din cauza păcatelor lor şi fără o intenţie reală de a se lepăda de ele. Din cauza acestei stări a inimii neînduplecate şi impenitente, jertfele lor sunt considerate respingătoare de către Dumnezeu.

Prin urmare sunt de părere că concluzia noastră este valabilă: jertfele celor răi sunt respingătoare deoarece Dumnezeu vede toate faptele noastre ca fiind prelungiri sau desăvârşiri ale inimii, şi dacă inima este coruptă, fapta va fi tot imorală, fie că este laică, fie evlavioasă.

Ce este o inimă neprihănită?

A doua întrebare a mea este: care este esenţa păcătoşeniei acestei inimi? Sau, mai important, care este opusul unei inimi neprihănite? Ce anume determină o persoană să aibă o inimă neprihănită şi nu una imorală, pentru ca rugăciunile acestei persoane să Îi aducă plăcere Lui Dumnezeu, şi nu să fie considerate respingătoare de către El? Voi menţiona doar două dintre caracteristicile unei inimi neprihănite.

Inima care se cutremură la Cuvântul Domnului

Primul semn al unei inimi neprihănite este faptul că se cutremură la cuvântul Domnului. Această idee se desprinde din Isaia 66, unde este discutată aceeaşi problemă a oamenilor care se închină într-un mod plăcut Domnului, alţii închinându-se într-un mod care nu Îi este plăcut. În versetul 3 sunt descrişi cei răi care îşi aduc jertfele: „Cel care înjunghie un bou este ca acela care ucide un om; cel care jertfeşte un miel, ca acela care rupe gâtul unui câine”. Cu alte cuvinte, jertfele lor sunt considerate respingătoare.

De ce? În versetul 4 se spune, „Eu am chemat şi nimeni n-a răspuns; am vorbit şi ei n-au ascultat”. Jertfele lor erau considerate respingătoare de către Dumnezeu deoarece aceşti oameni nu Îl ascultau.

Dar cei ale căror rugăciuni au fost ascultate? În versetul 2 se spune, „Dar spre acesta Mă voi uita: spre cel smerit şi zdrobi în duh şi care tremură la cuvântul Meu.” De aici înţeleg că primul semn al celor drepţi, ale căror rugăciuni sunt pe placul Lui Dumnezeu este faptul că ei tremură la Cuvântul Lui Dumnezeu. Aceştia sunt cei spre care priveşte Domnul.

Rugăciunea celor drepţi în care Dumnezeu găseşte plăcere vine dintr-o inimă care în primul rând se simte nesigură în prezenţa Lui Dumnezeu. Aceasta tremură, precum Iosia atunci când a auzit citirea legii Lui Dumnezeu, deoarece se simte atât de departe de idealul Lui Dumnezeu şi atât de vulnerabilă în faţa judecăţii Lui şi atât de neputincioasă şi atât de mâhnită de greşelile ei.

Exact acest lucru l-a subliniat David în Psalmul 51:17, „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi smerită!”

Iată ceea ce a spus Domnul (lui Solomon în 2 Cronici 7:14) despre prima caracteristică a rugăciunii care este plăcută Lui Dumnezeu: „[Dacă] poporul Meu care este numit după Numele Meu se va smeri şi se va ruga . . . atunci voi asculta din ceruri.”

Deci primele semne al unei inimi neprihănite ale cărei rugăciuni sunt plăcute Domnului sunt spiritul zdrobit, căinţa, smerenia, cutremurarea. Cu alte cuvinte, ceea ce face o inimă să fie neprihănită şi ceea ce face ca rugăciunile să fie plăcute Domnului este o conştiinţă a nevoii noastre enorme de a fi iertaţi.

Inima care se încrede în îndurarea Lui Dumnezeu

Celălalt lucru care caracterizează o inimă neprihănită este încrederea în bunăvoinţa şi puterea Lui Dumnezeu de a fi milostiv. Psalmul 4:5 spune, „Aduceţi jertfe de dreptate şi încredeţi-vă în Domnul.” Prin aceasta înţeleg că una dintre caracteristicile esenţiale ale unei inimi neprihănite ale cărei jertfe nu sunt respingătoare în ochii Domnului este credinţa.

Am putea foarte bine să credem în mod eronat că atunci când Vechiul Testament vorbeşte despre „cei drepţi” sau „cei neprihăniţi” nu se poate referi la noi, deoarece suntem încă păcătoşi. Dar cei neprihăniţi şi cei drepţi nu sunt perfecţi. Ei sunt persoane care îşi mărturisesc păcatul, îl urăsc şi cred că Dumnezeu îi va ierta şi îi va ajuta.

Acest lucru este evidenţiat în mod deosebit în Psalmul 32. Acesta începe astfel, „Ferice de acela a cărui fărădelege este iertată, al cărui păcat este acoperit!” Deci psalmul vorbeşte despre păcătoşii iertaţi, nu despre oameni perfecţi. Apoi la final sunt deosebiţi cei răi de cei neprihăniţi şi drepţi. Care este diferenţa dintre ei? Versetele 10–11:

Multe întristări sunt pentru cel rău,
dar cel care se încrede în Domnul
va fi înconjurat de bunătate.
Bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă, voi, cei drepţi!
Şi strigaţi de bucurie, voi, toţi cei drepţi cu inima!

Versetul 10 îi deosebeşte pe cei răi de cei care CRED în Domnul. Apoi versetul 11 îi numeşte neprihăniţi şi drepţi cu inima. Iar cuvântul folosit pentru „drepţi” este acelaşi cuvânt folosit în Proverbe 15:8.

În concluzie, există cel puţin două caracteristici esenţiale ale unei inimi neprihănite. În primul rând, aceasta se cutremură la Cuvântul Lui Dumnezeu. Se simte nesigură şi neajutorată şi cu o mare nevoie de îndurare. Apoi, în al doilea rând, o inimă neprihănită crede în îndurarea Domnului pentru a fi iertată, ajutată şi mântuită.

De ce găseşte Dumnezeu plăcere în rugăciunile celor drepţi?

De ce găseşte deci Dumnezeu plăcere în rugăciunile celor drepţi? Găseşte plăcere în rugăciunile lor din acelaşi motiv pentru care consideră respingătoare jertfele celor răi—deoarece rugăciunile celor drepţi reprezintă prelungirea şi desăvârşirea inimii; dar, spre deosebire de inimile celor răi, inimile celor drepţi preamăresc puterea şi harul Lui Dumnezeu.

Rugăciunea celor drepţi este plăcută Domnului deoarece exprimă acele afecţiuni ale inimii care atrag atenţia asupra autonomiei Lui Dumnezeu.

Textul de săptămâna aceasta ne duce astfel cu un pas mai departe de cel de săptămâna trecută. Săptămâna trecută am văzut din Psalmul 147:11 că „Domnul găseşte plăcere în cei care speră în iubirea Lui”. Astăzi vedem că Domnul găseşte plăcere în rugăciunile care sunt o expresie a acelei speranţe. Speranţa noastră Îi este plăcută Lui Dumnezeu deoarece acest lucru demonstrează că bucuria noastră se datorează măreţiei harului Său. Iar rugăciunile noastre Îi sunt plăcute Lui Dumnezeu deoarece ele exprimă această speranţă care Îl glorifică pe Dumnezeu.

Faptul că avem un Dumnezeu a cărui natură dezvăluie faptul că ceea ce Îi este plăcut Lui nu stă în eforturile noastre, ci în nevoile noastre este un lucru de o valoare care nu poate fi exprimată în cuvinte, mai ales în ceasul morţii.

Un îndemn evanghelic de încheiere

Voi încheia cu îndemnul din Evanghelie: slăviţi-L pe Dumnezeul care v-a creat! Fiţi o încântare pentru inima Dumnezeului care vă iubeşte! Cum? Apropiaţi-vă prin intermediul rugăciunii de tronul harului, îngenuncheaţi în faţa autorităţii sale măreţe şi, stând în genunchi, beţi din râul apei vieţii, care izvorăşte din tronul Lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:1).

Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Şi cine aude să spună: „Vino!” Şi cine însetează să vină; şi cine vrea să ia apa vieţii fără plată.