Darurile spirituale

De la Gospel Translations Romanian

1 Corinteni 12:1

Apostolul Pavel le scria corintenilor: În ce privește darurile duhovnicești, fraților, nu voiesc să fiți în necunoștință (1 Corinteni 12:1). Presupun că acest lucru ni se aplică și nouă: nu trebuie să rămânem neinformați cu privire la natura și scopul darurilor spirituale. Așadar mesajul final din seria noastră despre Duhul Sfânt va avea de-a face cu această temă. În loc să mă ocup prea puțin de 1 Corinteni 12, 13 și 14 (secțiunea principală despre darurile spirituale), am ales să mă concentrez pe mai multe texte de mici dimensiuni ca să le putem examina învățătura îndeaproape.

Darurile spirituale întăresc credința în ceilalți

Răsfoind Noul Testament primul loc unde întâlnim noțiunea de «dar duhovnicesc» este în Romani 1:11,12. Haideți să analizăm textul împreună. Adresându-se bisericii din Roma, Pavel spune: Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau, mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credința pe care o avem împreună, și voi, și eu. Traducerea să vă dau vreun dar duhovnicesc ne pune pe piste false pentru că sună ca și cum Pavel vrea să-I ajute să capete vreun dar, însă de fapt textul vrea să spună că vrea să-I facă să beneficieze de darurile sale. Doresc să vă văd, ca să folosesc darurile mele pentru a vă întări.

Primul și cel mai evident lucru pe care îl învățăm din acest pasaj este faptul că darurile duhovnicești sunt date pentru întărirea celorlalți. Desigur, asta nu înseamnă că persoana care are un dar duhovnicesc nu se împărtășește de bucuria darului sau că nu beneficiază de el. (Imediat vom explica acest lucru.) Însă este implicit că darurile sunt date pentru a fi date mai departe. Nu sunt date pentru a fi stocate. Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră. Ce anume este întărirea? Nu se referă la întărirea trupului ci la întărirea credinței. Același cuvânt este folosit și în 1 Tesaloniceni 3:2, unde Pavel spune:

V-am trimis pe Timotei, fratele nostru și slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească și să vă îmbărbăteze în credința voastră, pentru ca nimeni dintre voi să nu se clatine în aceste necazuri, căci știți singuri că la aceasta suntem rânduiți.

A întări pe cineva printr-un dar spiritual înseamnă să-i ajuți credința să nu cedeze cu ușurință atunci când necazul intră în viața lor. Avem daruri spiritual pentru a-i ajuta pe ceilalți să-și păstreze credința și să-și mențină echilibrul în furtunile vieții. Dacă pe lângă dvs. există cineva a cărui credință este amenințată în vreun fel, cercetați-vă să vedeți dacă nu aveți vreun dar spiritual care se potrivește prin specificul său pentru a întări acea persoană.

Cunoașterea darurilor noastre și dorința de a-i întări pe ceilalți

Cred că ar fi potrivit să trag concluzia din acest text că nu ar trebui să vă frământați prea mult mintea încercând să identificați darul spiritual pe care îl aveți înainte de a-l folosi. Adică nu vă îngrijorați dacă puteți arăta spre profeție, învățarea celorlalți, înțelepciune, cunoaștere, vindecare, facere de minuni, îndurare sau administrare, etc, spunând: „Ăsta e al meu!” Astfel trebuie gândit: motivul pentru care avem daruri spirituale este pentru a întări credința celorlalți; uite pe cineva a cărui credință este în pericol; cum îl pot ajuta? Apoi fă sau spune ceva ce îți pare că l-ar ajuta cel mai mult, iar dacă persoana este ajutată, este posibil să vă fi descoperit unul dintre daruri.

Dacă l-ați avertizat că este pe o cale greșită, atunci e posibil să aveți „darul avertismentului”. Dacă ați făcut o plimbare cu el sau cu ea și i-ați spus că știți prin ce trece, și i-ați ridicat moralul, probabil că aveți „darul empatiei”. Dacă i-ați primit pe la voi când erau nou veniți și nu cunoșteau pe nimeni probabil că aveți „darul ospitalității”. Nu trebuie să ne cramponăm de etichetarea darurilor nostre. Singura problemă pe care trebuie să ne-o punem să fie: facem tot ce ne stă în putință pentru a întări credința celor din jurul nostru?

Cred cu adevărat că problema necunoașterii darurilor noastre spirituale nu este atât de importantă. De o mult mai mare importanță este lipsa dorinței puternice de a întări credința celorlalți. Natura umană este mai înclinată să distrugă decât să construiască. Calea rezistenței celei mai scăzute conduce spre cârtire, critică și bârfă, și mulți sunt cei care pășesc pe ea. Însă poarta este strâmtă și calea este presărată cu obstacole care conduc spre creșterea și întărirea credinței.

Așadar, problema cheie este să deveniți genul de persoană care se trezește dimineața, îi mulțumește Domnului pentru măreața nostră mântuire, după care spune: „Doamne, cum mai vreau să întăresc astăzi credința oamenilor. Fă ca la sfârșitul acestei zile cineva să fie mai încrezător în promisiunile tale și mai bucuros în harul tău pentru că am pășit pe această cale”. Motivul pentru care spun că a deveni acest gen de persoană este mai important decât a vă găsi darul spiritual este că atunci când deveniți acest gen de persoană Duhul Sfânt nu va lăsa să se piardă dorința inimii voastre. El vă va ajuta să găsiți căi de a întări credința celorlalți, iar aceasta va fi descoperirea darurilor voastre. Așadar haideți să ne dedicăm trup și suflet ca să devenim tot mai mult acel gen de oameni care tânjesc să întărească credința reciprocă.

Credința lucrată cu migală de Duhul încurajează credința celorlalți

Ei bine, în Romani 1:12 Pavel reformulează versetul 11: „sau, mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credința pe care o avem împreună, și voi și eu”. Aici, Pavel face două lucruri. În primul rând, folosește tactica „plăcerea e de partea mea”. Vă mai amintiți predica mea pe tema hedonismului creștin și umilința?

E ca și cum am spune: nu fi prea încântat cu privire la abnegația mea; nu fac decât ceea ce îmi place să fac. Când Pavel recitește Romani 1:11, probabil că spune, Hmm, poate că sună cam arogant, ca și cum aș fi un mare martir și le fac pe toate de dragul lor, când de fapt abia aștept să fiu eu însumi puternic încurajat de ei. Așa că, atunci când reformulează versetul 11 în versetul 12, adaugă că și el, nu doar ei, va fi ajutat când se vor întâlni. E primul lucru pe care îl face.

Al doilea lucru pe care îl face este să arate că modul în care le va întări credința prin darul său spiritual (versetul 11) este să-i încurajeze cu credința sa. În versetul 11 scopul său este să-i întărească; în versetul 12 scopul său e să-i încurajeze. În versetul 11 întărește credința prin darul său spiritual; în versetul 12 încurajează prin credința sa. Concluzia pe care o trag din aceste paralele este următoarea: un dar spiritual este o expresie a credinței, care are ca scop să întărească credința. Este activat de credința din noi și are ca scop credința din celălalt. Un alt fel de a exprima acest lucru este: un dar spiritual este o capacitate dată de Duhul Sfânt pentru a exprima în mod efectiv credința noastră (în cuvânt sau faptă) pentru întărirea credinței altcuiva.

Mă ajută să gândesc astfel despre darurile spirituale pentru că mă oprește să le compar pur și simplu cu capacitățile naturale. Mulți necredincioși au un talent ieșit din comun pe diverse domenii, de exemplu, în învățământ sau administrație. Iar aceste capacități sunt date de Dumnezeu, indiferent că oamenii recunosc acest lucru sau nu. Însă acestea nu se vor numi daruri spirituale pentru învățământ sau administrație pentru că nu sunt expresii ale credinței și nu au ca scop să întărească credința.

Credința noastră în promisiunile lui Dumnezeu este canalul prin care curge Duhul Sfânt pentru a întări credința celorlalți (Galateni 3:5). Prin urmare, indiferent ce capacități avem, dacă nu ne bazăm pe Dumnezeu și nu avem ca scop să-i ajutăm pe ceilalți să se bazeze pe el, atunci capacitatea noastră nu este un dar spiritual. Nu este spiritual fiindcă Duhul Sfânt nu curge prin el de la credință la credință.

Acest lucru are implicații uriașe pentru modul în care alegem personalul bisericii și membrii comitetului. Ceea ce înseamnă că nu ne vom întreba niciodată doar la modul simplist „Cine este echipat pentru a fi eficient?” Mereu vom depăși stadiul acest și vom pune întrebarea: „Își folosesc talantul în așa fel încât să spui că este expresia alinței inimii lor cu Domnul? Și își exercită abilitatea având în vedere să întărească credința și bucuria celorlalți?” O biserică unde Duhul Sfânt este viu și puternic va fi o biserică foarte sensibilă la diferența dintre capacitățile naturale și darurile spirituale.

Orice virtute folosită de Duhul pentru a întări credința

Acum să mergem la Romani 12:3-8, un pasaj ce tratează ceva mai în detaliu darurile spirituale, cu toate că aici sunt denumite doar daruri.

Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia… deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat, cine are darul prorociei sa-l întrebuințeze după măsura credinței lui, cine este chemat la o slujbă să se țină de slujba lui. Cine învață pe alții să se țină de învățătură ; cine îmbărbătează pe alții să se țină de îmbărbătare ; cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuiește să cârmuiască cu râvnă ; cine face milostenie să o facă cu bucurie. (Romani 3,6-8)

Vreau doar să vă atrag atenția asupra a două aspecte. Mai întâi, cred că acest text confirmă ideea anterioară că nu trebuie să ne cramponăm dacă putem sau nu să ne etichetăm darurile. Darurile spirituale nu sunt un grup limitat și bine definit de activitați menționate în Noul Testament. Ci mai curând, darurile spirituale sunt orice capacitate pe care v-o dă Duhul pentru a vă exprima credința ca să întăriți o altă persoană.

Observați că ultimele patru menționate în versetul 8: a sfătui sau a mângâia, a îmbărbăta – este același cuvânt folosit în 1:12, a contribui (sau a face parte), a da ajutor (sau a cârmui) și toate faptele milei. Ceea ce este remarcabil cu privire la acestea (cu posibila excepție a lui a cârmui) este faptul că toți credincioșii sunt chemați să facă aceste lucruri: să îmbărbăteze, să dea și să fie milostivi. Deci darul trebuie să constea în faptul că unii sunt echipați de Duhul să facă acest lucru cu mai multă inimă, mai eficient și mai frecvent decât ceilalți. Așadar, absolut orice virtute din viața credinciosului pe care este echipat să o exercite cu însuflețire și în vederea zidirii celorlalți poate fi numit a fi darul său.

Ni se dă în măsuri diferite

A doua concluzie pe care vreau să o trag din acest text este faptul că atât credința pe care o avem cât și credința pe care trebuie să o încurajăm în ceilalți ne sunt date de Dumnezeu în măsuri diferite. Motivul pentru care Pavel ne învață acest adevăr este pentru a ne ajuta să gândim la rece despre înșine și să nu ne împăunăm. Cei hăruiți sunt mereu în pericolul mândriei—era o problemă teribilă în Corint (și poate că și la Roma). Așadar Pavel descoperă un adevăr profund ce este menit să risipească orice motiv de mândrie—orice lăudăroșenie sau autosuficiență. În versetul 6 afirmă că darurile ni se dau în măsura credinței pe care o avem. Cu alte cuvinte, orice distincție care te scoate în evidență față de ceilalți în ceea ce privește capacitățile se datorează harului—adică este dat în mod gratuit și nu pe merit sau pe muncă. Așa că nu ai de ce să te lauzi.

Însă poate că cineva ar putea spune Bine, nu pot să mă laud cu darul pe care îl am, dar mă pot lăuda cu zelul cu care îl folosesc. E ca și cum cineva ar zice: ei bine, nu mă pot lăuda că m-am născut în America, dar mă pot lăuda că mi-am folosit libertatea pentru a fi productiv și a mă îmbogăți. Ambele afirmații sunt greșite. Moise s-a adresat lui Israel în Deuteronom 8:17:

Vezi să nu zici în inima ta: Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății. Ci adu-ți aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îți va da putere să le câștigi.

(Și, apropo, ne va cere cont dacă îl folosim pentru a-i ajuta pe năpăstuiți și nu pentru a ne duce viața în lux și huzur.) În mod asemănător, Pavel se adresează în Romani 12 :3 :

Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.

Așadar nu doar darul, ci și măsura de credință pe care o avem pentru a pune în practică darul este un dar de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a revelat acest lucru nu pentru a ne potoli foamea și tânjirea sufletului după o credință mare, ci pentru a ne umili și a ne determina să privim spre el în orice nevoie. Dumnezeu a făcut toate lucrurile pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu…Pentru ca, după cum este scris : Cine se laudă să se laude în Domnul (1 Corinteni 1 :29, 31).

Puține lucruri țin în frâu mândria noastră, imaginea de sine umilă și cumpătată ca conștientizarea faptului că Duhul Domnului este absolut suveran și dă atât darurile cât și credința de a le întrebuința oricui dorește, întru zidirea Trupului Său. Biserica ar trebui să fie cea mai umilă și mai fericită părtășie de pe fața pământului.