Cur Deus Homo

De la Gospel Translations Romanian

În secolul al unsprezecelea, unul din gânditorii cei mai luminați ai bisericii, Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a scris trei lucrări importante care continuă să influențeze biserica până în ziua de azi. În domeniul filosofiei creștine, el ne-a dat operele Monologium și Proslogium, iar în domeniul teologiei sistematice a scris lucrarea creștină clasică Cur Deus Homo care în traducere înseamnă „De ce Dumnezeu-om?”

În această lucrare, Anselm a trasat bazele filosofice și teologice pentru un aspect important al înțelegerii bisericii în ce privește ispășirea lui Cristos, mai precis conceptul de satisfacție cu privire la ispășire. Anselm a argumentat că este necesar ca ispășirea să aibă loc pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeu. Acest punct de vedere a devenit punctul central al ortodoxiei creștine clasice în Evul Mediu, cu privire la înțelegerea lucrării lui Cristos în ispășirea Sa. De atunci, totuși, conceptul satisfacției cu privire la ispășire nu a fost lipsit de critici.

În Evul Mediu s-a pus problema corectitudinii ideii conform căreia ispășirea lui Isus a devenit necesară printr-o oarecare lege abstractă a universului care cerea ca dreptatea lui Dumnezeu să fie satisfăcută. Aceasta a dat naștere așa numitei dezbateri Ex Lex. În acest tip de dezbatere se punea problema dacă voia lui Dumnezeu funcționa independent de orice lege sau în afara oricărei legi (ex lex) sau dacă voia lui Dumnezeu era ea însăși supusă vreunei norme a dreptății sau legi cosmice pe care Dumnezeu trebuia s-o urmeze și, de aceea, voia Lui era exercitată sub lege (sub lego). Întrebarea era: este Dumnezeu independent de orice lege sau este El sub lege?

Răspunsul bisericii la această dilemă a fost să arunce practic „plaga pe ambele case” și să declare că Dumnezeu nu este nici în afara legii, nici sub lege în privința acestor două sensuri. Mai exact, biserica a răspuns afirmând că Dumnezeu este atât în afara legii, cât și sub lege, dat fiind că El este liber de orice restricții impuse prin orice lege care există în afara Lui. În acest sens, El este în afara legii și nu sub lege. Dar în același timp, Dumnezeu nu este arbitrar sau capricios, ci lucrează conform legii propriii Sale naturi. Biserica a declarat că Dumnezeu este singurul Său judecător. Aceasta nu reflectă un spirit anarhic în Dumnezeu, ci faptul că norma pentru comportamentul și voia lui Dumnezeu se bazează pe ceea ce teologii secolului al șaptesprezecelea au numit „legea naturală a lui Dumnezeu”.

Legea naturală a lui Dumnezeu, ca expresie teologică, poate fi ușor înțeleasă greșit sau confundată cu ideea mai largă întâlnită în teologie și în teoria politică a așa numitei „legi a naturii” (lex naturalis). În acest sens, legea naturii se referă la acele lucruri pe care Dumnezeu le revelează în lumea naturii despre anumite principii ale eticii. Ca diferență față de această utilizare comună a termenului „lege naturală”, ceea ce aveau în vedere clericii din Westminster când vorbeau despre legea naturală a lui Dumnezeu este faptul că Dumnezeu lucrează conform legii propriii Sale naturi. Adică, Dumnezeu nu acționează niciodată într-un asemenea mod care ar putea contrazice propria Sa sfințenie, propria Sa dreptate, propria Sa justiție, propria Sa atotputernicie. Prin ceea ce face Dumnezeu nu compromite niciodată perfecțiunea propriei Sale naturi sau ființe.

Când biserica recunoaște necesitatea satisfacerii dreptății lui Dumnezeu, această necesitate nu este ceva impus lui Dumnezeu din afară, ci o necesitate impusă Lui de propria natură sau fire. Trebuie ca Dumnezeu să fie Dumnezeu și niciodată să nu-Și compromită sfințenia, dreptatea sau justiția. În acest sens este necesară o ispășire care să-I satisfacă simțul dreptății.

În vremuri mai recente, gânditorii moderni au ridicat obiecții asupra conceptului de satisfacție în ce privește ispășirea pe baza faptului că aruncă o umbră asupra milei și iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii, de ce nu poate să ierte oamenii benevol din pura motivație a iubirii și harului, fără să fie preocupat de satisfacerea vreunei dreptăți, indiferent că este o lege a naturii Sale sau o lege impusă din afară? Din nou, acest concept al ispășirii nu izbutește să realizeze că Dumnezeu nu Își va negocia niciodată simțul dreptății, nici măcar din dorința de a salva păcătoșii.

În ispășire, vedem că Dumnezeu Își manifestă atât dragostea plină de milă față de noi, cât și un angajament față de dreptatea și justiția Sa. Justiția este realizată prin lucrarea lui Cristos care satisface solicitările dreptății lui Dumnezeu, drept urmare păstrând angajamentul lui Dumnezeu față de dreptate și justiție. Dumnezeu Și-a satisfăcut dreptatea dându-ne un Substitut care să stea în locul nostru, oferind acea satisfacție pentru noi. Aceasta arată într-un mod minunat mila lui Dumnezeu în sânul acelei satisfacții. Mila lui Dumnezeu este ilustrată prin satisfacerea dreptății Sale deoarece a fost realizată pentru noi prin Acela pe care El l-a trimis. Este firea lui Dumnezeu în calitatea Sa de Judecător al lumii întregi să facă ceea ce este drept. Și Judecătorul care face ceea ce este drept, nu încalcă niciodată, în vecii vecilor, canoanele propriei Sale dreptăți.

Biblia explică crucea în termenii împăcării și ispășirii, cele două realizări îngemănate ale lui Cristos în numele nostru. Împăcarea se referă în mod specific la lucrarea lui Cristos de a satisface dreptatea lui Dumnezeu. El plătește pedeapsa noastră, datorată păcatelor noastre. Noi suntem datornicii care nu pot plăti datoria morală făcută prin ofensa împotriva dreptății lui Dumnezeu, iar mânia lui Dumnezeu este satisfăcută și împăcată prin sacrificiul perfect pe care Cristos îl face în locul nostru. Dar acesta este doar un aspect al lucrării. Al doilea este ispășirea. Prin ispășire, păcatele ne sunt ridicate, absolvite prin aceea că îi sunt transferate sau imputate lui Cristos care, înlocuindu-ne, suferă pentru noi. Dumnezeu este satisfăcut și păcatele ne sunt ridicate prin ispășirea perfectă a lui Isus. Aceasta împlinește sensul dublu prin care păcatul a fost ispășit în Ziua Ispășirii vechiului legământ, atât prin sacrificiul unui animal și prin transferul simbolic al păcatelor oamenilor în spatele țapului ispășitor, care a fost trimis apoi în sălbăticie, ridicând păcatele oamenilor.