Copii, Moştenitori, şi Împreună Suferinzi
De la Gospel Translations Romanian
De John Piper
Despre Înfiaţi de Dumnezeu
Parte a seriei Romans: The Greatest Letter Ever Written
Traducere de Desiring God
Romani 8:14-18
14 Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. 15 Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ,,Ava! adică: Tată!`` 16 Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. 17 Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. 18 Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.
Astăzi ne îndreptăm atenţia asupra promisiunii spectaculoase şi înfricoşătoare a versetului 17. Este o promisiune spectaculoasă deoarece spune că toţi cei care sunt copii ai lui Dumnezeu sunt şi moştenitorii Lui – vom primi moştenirea lui Dumnezeu, şi nu există o moştenire mai mare în univers. Şi este o promisiune înfricoşătoare deoarece versetul 17 spune că trebuie să suferim pentru a o primi. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.”
Cuprins |
Cum mărturiseşte Duhul că suntem copii ai lui Dumnezeu
Să recapitulăm mai întâi subiectul principal al versetelor anterioare. Versetul 16 spune, “Însuşi Duhul [Sfânt] adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Dacă îi aparţineţi lui Isus Hristos, aşa cum spune versetul 9, aveţi Duhul lui Hristos. Ce face Duhul lui Hristos în voi? Mărturiseşte că sunteţi copii ai lui Dumnezeu. Cum face lucrul acesta? Am văzut, din textul de duminica trecută, cel puţin două moduri prin care Duhul mărturiseşte că suntem copii ai lui Dumnezeu.
Am văzut, mai întâi, conexiunea dintre versetele 13 şi 14. “Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Aşadar, am concluzionat că unul din lucrurile pe care le face Duhul pentru a arăta că eşti un copil al lui Dumnezeu, este să te călăuzească, şi anume, să te călăuzească în a lupta împotriva păcatului în aşa fel încât, prin puterea Duhului, să faci să moară faptele trupului.
În al doilea rând, am văzut din versetul 15, că Duhul te face să strigi “Ava! Adică: Tată!” Versetul 15b: “Aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: “Ava! adică: Tată!”” Observaţi cuvântul “care” – el ne arată că aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Atunci când strigătul acesta “Ava! Tată!” se ridică în inima celor ce cred în Isus, aceasta este mărturia Duhului că noi suntem copii ai lui Dumnezeu.
Să vedem cum se relaţionează adevărul acesta la 1 Corinteni 12:3. Acolo Pavel spune, “Vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: “Isus să fie anathema!” Şi nimeni nu poate zice: “Isus este Domnul,” decât prin Duhul Sfânt.” Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt depune mărturie împreună cu duhul nostru atunci când strigăm “Isus este Domnul.” Însă acesta nu este singurul strigăt pe care-l produce Duhul în inimile noastre. El produce şi strigătul “Ava! Tată!” Cu alte cuvinte, Duhul produce două schimbări profunde în noi, cu privire la Dumnezeu. O schimbare este acea atitudine smerită de supunere: Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Domnul meu, Stăpânul meu; eu sunt supusul Lui; El este Conducătorul, Suveranul meu. Iar cealaltă schimbare este acea atitudine de încredere plină de bucurie şi îndrăzneală, ca a unui copil: Dumnezeu este Tatăl meu.
Isus este Domnul meu! Dumnezeu este Tatăl meu! Acesta este strigătul smerit şi plin de nădejde al creştinului locuit de Duhul lui Dumnezeu. Şi din încrederea aceasta smerită suntem călăuziţi “prin Duhul” să ne războim cu păcatul nostru şi să omorâm în noi tot ceea ce nu-L înalţă pe Domnul nostru şi nu-L onorează pe Tatăl nostru.
Versetul 17: Vestea spectaculoasă şi înfricoşătoare
În versetul 17 Pavel ne dă un motiv în plus pentru a ne bucura de adevărul că Dumnezeu este Tatăl nostru. Să nu care cumva să pierdeţi din vedere lucrul acesta: Pavel vrea să ne bucurăm! Nu-i dai cuiva nişte veşti spectaculoase cu privire la viitorul lui dacă scopul tău este să-l descurajezi pe omul acela. Iar versetul 17 este o veste spectaculoasă. Da, are şi o parte înfricoşătoare. Aproape toate veştile bune au o parte înfricoşătoare. Însă, partea aceasta înfricoşătoare nu ştirbeşte din spectaculozitatea acestui verset, ci mai degrabă adaugă la ea.
“Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Există două adevăruri mari în acest verset: primul este că vom primi o moştenire mare, inclusiv proslăvirea sau glorificarea noastră; iar al doilea este că va trebui să suferim pentru a o primi.
Moştenirea nostră cea mare
Haideţi să privim pe rând la fiecare adevăr în parte şi să medităm la însemnătatea acestora pentru noi. Primul adevăr este acesta: Voi sunteţi moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos şi veţi fi proslăviţi împreună cu Hristos.
Care este moştenirea care ne este promisă aici? Pe măsură ce experimentezi plăcerile şi durerile vieţii care ţi-a mai rămas de trăit pe pământul acesta, la ce speri tu, dincolo de toate acestea? Ai tu o nădejde dincolo de viaţa aceasta, o nădejde care face ca plăcerile prezente să apară mici şi durerile prezente să apară abordabile? Pavel a avut o asemenea nădejde şi vrea să o avem şi noi. O puteţi vedea în versetul 18: “Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” Pavel vrea ca şi noi să avem această nădejde extraordinară: moştenirea care ne va fi dată este atât de mare încât face ca tot necazul din viaţă să apară mic prin comparaţie. Ce este această moştenire?
Sunt cel puţin trei aspecte ale acestei moşteniri:
1. Lumea
În primul rând, moştenirea de care vom avea parte este lumea. Romani 4:13, “În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.” Cu alte cuvinte, dacă ai credinţa lui Avram, atunci eşti împreună moştenitor cu el, iar moştenirea de care ai parte este „lumea,” aşa cum spune Pavel.
Dacă eşti un moştenitor al lui Dumnezeu, atunci vei moşteni ce este a lui Dumnezeu, iar lumea este a lui Dumnezeu. Psalmul 24:1 “Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!” Deci, dacă pământul cu tot ce este pe el, şi lumea, este a lui Dumnezeu, atunci moştenitorii lui Dumnezeu vor moşteni pământul cu tot ce este pe el. În Psalmul 2:8 Dumnezeu îi spune Fiului Său, “Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!” Deci dacă suntem împreună moştenitori cu Fiul, vom moşteni neamurile.
Pavel spune astfel în 1 Corinteni 3:21-23, “Căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” Ce este moştenirea noastră? Lumea. Pământul şi tot ce este pe el. Neamurile. Toate lucrurile.
Însă, ce înseamnă din punct de vedere practic adevărul acesta? Înseamnă cel puţin lucrul acesta: că tot ceea ce există va sluji fericirii tale. Nimic nu va avea prerogativa finală de a-ţi lua bucuria. “Toate lucrurile sunt ale voastre” înseamnă că până şi lucrurile negative îţi vor sluji la final – Pavel menţionează viaţa şi moartea în 1 Corinteni 3:22. La final, Dumnezeu nu numai că va învinge fiecare duşman al binelui tău, ci îi va transforma pe duşmanii tăi în slujitorii tăi. “Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia” – nu numai că biruim, ci “suntem mai mult decît biruitori” (Romani 8:35-37). Toate lucrurile sunt ale voastre – viaţa şi moartea – toate lucrurile sunt ale voastre. Toate lucrurile vor sluji bucuriei voastre veşnice.
2. Dumnezeu Însuşi
În al doilea rând, moştenirea noastră nu este doar lumea, ci şi Dumnezeu Însuşi. De fapt, dacă am spune că moştenirea noastră cea mare sunt doar lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu, şi nu Dumnezeu Însuşi, am fi idolatri. Gândiţi-vă la Romani 5:2b: “Ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, marea bucurie a nădejdii noastre este aceea că într-o bună zi vom vedea şi vom savura slava lui Dumnezeu. Şi dacă crezi cumva că slava lui Dumnezeu este diferită de Dumnezeu Însuşi, gândeşte-te la ce spune versetul 11 al aceluiaşi al cincilea capitol: “Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.” În Dumnezeu! Nu în darurile lui Dumnezeu.
Marea nădejde a bisericii creştine este descrisă astfel în Apocalipsa 21:3, “Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: ,,Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” Aceasta a fost dimensiunea cea mai înaltă a nădejdii sfinţilor din Vechiul Testament, chiar dacă nădăjduiau puternic că vor avea o ţară a lor. Psalmul 73:25-26, “Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.”
Aceasta este moştenirea noastră cea mare: Domnul Însuşi! O, cât de mult avem nevoie să cultivăm o dorinţă mare pentru El şi pentru părtăşia cu El. Dacă Dumnezeu nu este preţios pentru tine, eşti un străin faţă de moştenirea aceasta! Dacă iubeşti darurile Lui, gândeşte-te cu cât mai minunat trebuie să fie Dăruitorul darurilor. Şi apoi gândeşte-te ce insultă este să iei darul din mâna cuiva şi să te bucuri mai mult de darul acela decât de cel care ţi-a dăruit darul. Dumnezeu este partea noastră de moştenire. Am fost creaţi pentru El. Şi toate lucrurile bune pe care le-a făcut El pentru noi sunt menite să-L descopere tot mai mult pe El şi să îndrepte către El inimile noastre pline de cântec.
3. Trupurile răscumpărate şi proslăvite
Mai este şi un al treilea aspect al moştenirii noastre, care poate fi văzut în următoarele versete din Romani 8, şi anume trupurile noastre răscumpărate şi proslăvite. Motivul pentru care aspectul acesta este atât de important este acela că dacă trebuie să ne bucurăm de lume şi de tot ce este în ea, în aşa fel încât toate aceste lucruri bune să nu intre în competiţie cu Dumnezeu şi să devină idoli, atunci va trebui să avem nişte trupuri care să fie capabile să experimenteze bucurii mult mai adânci, mai înalte, şi mai pline decât acelea pe care le experimentăm acum. Şi mai trebuie să scăpăm de toate durerile, plânsetele, şi lacrimile lumii acesteia. Aşadar Romani 8:22-23 spune, “Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.”
Aceasta este o parte importantă a ceea ce spune Romani 8:17 că înseamnă să fii proslăvit sau glorificat. Noi vom avea parte de slava lui Dumnezeu în sensul că vom vom fi suficient de mult asemenea Lui (asemenea chipului Fiului Său, Romani 8:29) încât ne vom bucura de El şi de toate darurile Sale, aşa cum se bucură El. Totul va fi de la El şi prin El şi pentru El, iar bucuria noastră va fi deplină iar slava Lui va fi negreşit la centrul a toate.
Aşadar, moştenirea noastră ca şi copii ai lui Dumnezeu include cel puţin acestea: lumea cu tot ce este în ea; Dumnezeu Însuşi ca şi porţie şi răsplată finală şi măreaţă; şi trupuri noi, glorificate care se pot bucura pe deplin de Dumnezeu şi de darurile Sale fără nicio urmă de idolatrie.
Suferă împreună cu El ca să fii proslăvit împreună cu El
Ne mai rămâne o singură întrebare: ce înseamnă că trebuie să suferim împreună cu Hristos pentru ca să fim proslăviţi împreună cu El? Aduceţi-vă aminte ce spune Romani 8:17, “Dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Slava noastră împreună cu El – moştenirea noastră – este condiţionată de suferinţa noastră împreună cu El.
Isus a spus şi El acelaşi lucru. Luca 9:23, “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” Pavel a spus-o şi el. 2 Timotei 3:12, “De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” Autorul epistolei către Evrei a spus-o şi el. Evrei 12:6-7, “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii.” Petru a spus-o şi el. 1 Petru 4:13, “Bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui.”
Fără durere nu există câştig. Fără cruce nu există coroană. Fără suferinţă nu există moştenire. Aşa stau lucrurile. Şi dacă întrebi, “Ce fel de suferinţă? Vorbeşte numai despre persecuţie? Sau vorbeşte şi despre alte suferinţe de care avem parte în viaţa aceasta?” Iar eu răspund, din versetele următoare ale capitolului Romani 8, că se referă la toate gemetele care vin împreună cu deşertăciunea acestui veac căzut – persecuţii, calamităţi, boli, moarte. Orice greutate care ar putea să-ţi distrugă credinţa şi să te ducă departe de Dumnezeu. Citiţi Romani 8:18-25 ca să vedeţi pentru voi înşivă. Ne vom uita la textul acela săptămâna următoare.
De Ce? Deoarece suferinţa lucrează perseverenţa în credinţă
Închei prin a întreba: de ce? Oare ne spune Pavel de ce trebuie ca suferinţa să preceadă slava? Putem da cel puţin un răspuns parţial, pe care-l găsim în Romani 5:3, “Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare.” Iată cheia: suferinţa sau necazul lucrează răbdarea sau perseverenţa. Perseverenţa a ce? A credinţei. Cum? Darâmând de sub noi cârjele bazării-pe-noi înşine (şi a încrederii în lucruri şi în oameni) şi făcându-ne să ne bazăm mai mult pe Dumnezeu (vedeţi 2 Corinteni 1:8-9).
Dacă nu ar fi nenorociri, dificultăţi, necazuri şi dureri, inimile noastre s-ar îndrăgosti şi mai mult de confortul, siguranţa şi plăcerile oferite de lumea aceasta, în loc să se îndrăgostească tot mai mult de moştenirea de dincolo de lumea aceasta, adică de Dumnezeu Însuşi. Suferinţa ne este dată în viaţa aceasta ca o mare milă pentru a nu ne lăsa să iubim lumea aceasta mai mult decâr trebuie, şi pentru a ne face să ne bizuim pe Dumnezeu care învie morţii. “În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22).
Nu este o altă cale. Nu vă certaţi cu suferinţele prin care treceţi. Sunt greu de îndurat. Ştiu că sunt greu de îndurat. Dar dacă-ţi aţinteşti privirea asupra moştenirii care-ţi stă înainte, şi dacă Dumnezeu îţi dă harul să vezi ceea ce Pavel numeşte “bogăţia slavei moştenirii Lui” (Efeseni 1:18), atunci nu vei spune şi tu împreună cu apostolul, “Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi”?
Mi s-a stricat căruţa!
Imaginează-ţi viaţa ca pe o călătorie pe drumul la capătul căruia vei primi o moştenire spectaculoasă. Te va proteja de idolatrie, va face ca toate poverile să-ţi fie mai uşoare, şi va reduce la tăcere multe din cârtirile tale.
Iată ce a spus John Newton:
Să spunem că un om ar fi călătorit către New York ca să intre în posesia unei mari proprietăţi, iar căruţa lui s-ar fi stricat la mai puţin de doi kilometri înainte de a ajunge în oraş, ceea ce l-ar fi obligat să parcurgă restul drumului pe jos. Ce nebun am crede noi că ar fi omul acela, dacă l-am vedea frângându-şi mâinile şi bolborisind tot restul drumului, “Mi s-a stricat căruţa! Mi s-a stricat căruţa!” (Richard Cecil, Memoirs of the Rev. John Newton, in The Works of the Rev. John Newton, Vol. 1 (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1985), p. 108.)
Amin.