Cinci paşi uşori

De la Gospel Translations Romanian

La începutul acestei săptămâni am stat de vorbă cu un prieten care tocmai a ieşit dintr-o perioadă marcată de dezamăgiri personale, descurajări, a fost tratat urât, şi chiar s-au auzit zvoniri despre caracterul şi faptele sale de creştin. Am fost impresionat şi chiar mişcat de răspunsul lui. “Marea mea consolare este aceasta”, a spus el, “evlavia este mare câştig.” (I Tim. 6, 6)

O asemenea reacţie la aversiuni (care reprezintă contextul în care este testată şi manifestată evlavia creştină) nu este niciodată rezultatul unei decizii de moment a raţiunii, şi nici al unei vieţi ordonate şi bine gândite, calculată tocmai pentru a ne feri de întorsăturile providenţei divine. Evlavia înseamnă acceptarea voinţei divine în orice aspect al vieţii noastre ar apărea această voinţă. Este, deci, o problemă ce ţine ce ceea ce suntem, ţine de fiinţarea noastră, şi nu poate fi îndeplinită doar prin faptă.

A FACE şi A FI

Evlavia este un har care nu poate fi masurat. Aşa cum şi Jeremiah Burroughs a scris despre evlavie în marea sa opera, aşa rămâne şi astăzi “o bijuterie rară”. Dacă ar putea fi programată în vreun fel cu ajutorul tehnicii (“5 paşi către evlavie într-o lună”), atunci evlavia ar fi ceva comun şi la îndemâna oricui. Însă creştinul trebuie să descopere evlavia în modul clasic: trebuie să o înveţe.

De aceea, nu putem face evlavia. Dumnezeu ne arată acest lucru, suntem instruiţi. Este o parte a unui proces de transformare a noastră prin reînnoirea minţilor noastre (Rom. 12, 1-2). Este comandată de noi, dar, paradoxal, este făcută asupra noastră, nu de noi. Nu este rezultatul mai multor acţiuni, ci a unui caracter transformat şi renăscut. Numai pomii buni rodesc fructe bune.

Sunt câteva principii mai greu de înţeles de către creştinii din zilele noastre. Îndrumările clare privind viaţa de creştin sunt esenţiale pentru noi. Dar, din păcate, un dezavantaj al propovăduirii evangheliei, îl reprezintă accentuarea pragmaticului în loc de transcendent si dorinta de a atinge un anume nivel de dezvoltare. Creştinii, mai ales cei din Statele Unite, trebuie să recunoască că trăiesc în cea mai pragmatică ţară de pe pământ (dacă oricine poate să facă, atunci putem şi noi). Este dureros să descoperi că viaţa creştină nu înseamnă ceea ce putem face, ci ceea ce avem nevoie să ni se facă.

Acum câţiva ani m-am confruntat nişte persoane cu o mentalitate de tipul “spune-ne şi vom face aşa”. În timpul unei conferinţe creştine a studenţilor, am fost nevoită să mă întâlnesc cu un o echipă formată din organizatori, care s-au simţit datori să imi explice inadvertenţele celor două expuneri ale mele cu privire la Scriptură. Tema conferinţei era Să-L cunoaştem pe Hristos. “Ne-aţi vorbit timp de două ore”, s-au plâns ei, “şi totuşi nu ne-aţi spun nici măcar un singur lucru pe care putem să îl facem.” Nerăbdarea de a face ceva ascundea nerăbdarea principiului apostolic conform căruia numai cunoscându-L pe Hristos putem face orice ne dorim (Cf. Fil. 3, 10; 4, 13).

Care este legătura dintre aceste lucruri şi evlavie, tema Mesei rotunde de luna asta?

Evlavia creştină înseamnă că mulţumirea mea este independentă de circumstanţele în care trăiesc sau mi se întâmplă anumite lucruri. Când Sf. Apostol Pavel vorbeşte de evlavia sa în Filipeni 4, 11, el foloseşte un termen destul de comun printre stoici şi cinici, reprezentanţi ai şcolilor philosofice greceşti din antichitate. În vocabularul lor, evlavie înseamnă auto-suficienţă, adică independenţă faţa de orice circumstanţe care i-ar putea afecta.

Dar evlavia Sf. Apostol Pavel îşi are rădăcinile nu în auto-suficienţă, ci în suficienţa în Hristos (Fil. 4, 13). Sf. Apostol Pavel a spus că poate face orice lucru – indiferent dacă este umilitor sau înălţător – în Hristos. Să nu treceţi peste această ultimă frază. Tocmai această uniune cu Hristos şi descoperirea adevărului Lui ne face să nu ne întoarcem din drum din cauza unei decizii de moment. Este rezultatul, fructul unei relaţii continue, intime şi puternic dezvoltată cu şi în Hristos.

Evlavia este ceva ce trebuie să învăţăm, ca să folosim termenii Sf. Apostol Pavel. Şi aici intervine adevărata problemă: cum învăţăm să fim mulţumiţi? Trebuie să ne înscriem la şcoala divină, acolo unde suntem instruiţi prin predarea biblică şi prin experienţa providenţială. Un bun exemplu de lecţie în această şcoală îl găsim în Psalmul 131.

UN EXEMPLU BIBLIC

În Psalmul 131 regele David ne descrie pe larg ce înseamnă pentru el evlavia. El descrie experienţa sa folosindu-se de imaginea unui copil care este înţărcat de mama sa şi trecut la mâncare solidă, normală: “Dimpotrivă, mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui, ca răsplată a sufletului meu.” (Ps. 130, 2)

Încercaţi să vizualizaţi scena. Imaginea ar fi cu atât mai grăitoare dacă ne aducem aminte că în Vechiul Testament înţărcarea nu era făcută până la 3, poate chiar 4 ani. Pentru o mama perioada înţărcatului este foarte grea, pentru că trebuie să suporte plânsul copilului care este greu de mulţumit acum, refuzul hranei solide etc. Imaginaţi-vă acest proces cu un copil în vârstă de patru ani. Aceasta este lupta pe care a dat-o David până când a învăţat ce înseamnă evlavia.

DOUĂ MARI PROBLEME

Dar care a fost de fapt lupta lui? Încă o dată David ne arată cele două mari probleme care trebuiau să îşi găsească rezolvare în viaţa lui.

“Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei.” (Ps. 130, 1) El nu vrea să spună că ambiţia este neapărat greşită. El însuşi a fost îndepărtat de la tron (I Sam. 16, 12–13), dar el a avut ambiţii mai mari: să aibă încredere în providenţa înţeleaptă a lui Dumnezeu, la locul potrivit şi la vremea potrivită.

Vă aduceţi aminte că el a avut ocazia de a-şi recăpăta puterea şi poziţia prin mijloace care ar fi compromis dăruirea lui totală lui Dumnezeu? Prima dată s-a întâmplat atunci când Saul a venit chiar în peştera unde se ascundeau David şi oamenii lui (I Sam. 24, 6). Apoi, David şi Abishai au intrat în cortul lui Saul în timp ce acesta dormea (I Sam. 26, 9-11). Dar el era mulţumit să trăiască aşa cum îi poruncea Domnul şi aştepta vremea decisă de Dumnezeu.

Evlavia creştină, deci, este rezultatul direct al ambiţiei de a nu aparţine altcuiva decât lui Dumnezeu şi de a fi la dispoziţia Lui total: acolo unde El vrea, la vremea pe care El o indică, cu ceea ce este El dispus să dea.

Priviţi câtă înţelepciune şi maturitate găsim în cuvintele tânărului Robert Murray M‘Cheyne: “Am avut mereu ambiţia de a nu face niciun plan în ceea ce mă priveşte.” “Cât de ciudat!” am putea spune noi. Da, dar oamenii au observat că nu ceea ce făcea sau spunea M‘Cheyne era ciudat, ci ceea ce era şi felul lui de a fi. Aceasta înseamnă să fii mulţumit cu o singură ambiţie demnă de urmat: “Vreau să-L cunosc pe Hristos” (Fil. 3, 10). Şi nu este doar o coincidenţă faptul că, atunci când Îl facem pe Hristos singura noastră ambiţie, descoperim că El devine suficienţa noastră şi învăţăm evlavia în toate cele ce ne privesc.

“... nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine.” (Ps. 130, 1)

Evlavia este rezultatul unei minţi care îşi cunoaşte limitele.

David nu şi-a permis să fie preocupat cu ceea ce Dumnezeu nu îi dădea, şi nici nu îşi fixa atenţia asupra explicaţiilor pe care Dumnezeu nu dorea să i le dea. Asemenea preocupări sufocă evlavia. Dacă insist asupra cunoaşterii exacte a planului pe care îl are Dumnezeu cu mine şi cu viitorul meu, dacă încerc să înţeleg faptele din trecutul meu, niciodata nu voi fi mulţumit, decât atunci când, într-un final, voi deveni egalul lui Dumnezeu. Cât de înceţi suntem în a înţelege în aceste tentaţii mentale subtile ecoul şarpelui din Rai care spune: “Exprimă-ţi nemulţumirea în ceea ce priveşte căile Domnului, cuvintele Domnului şi hotărârile Domnului.”

Tradiţia noastră augustină a susţinut mereu că primul păcat a fost seperbia – mândria. Dar a fost ceva mult mai complex; a inclus şi nemulţumirea. Când vedem lucrurile în această lumină, înţelegem cât de diavolesc este un suflet nemulţumit.

Ţineţi minte aceste două principii şi nu veţi cădea în ispita lumească a nemulţumirii. Mergeţi înapoi la şcoala unde veţi învăţa să fiţi creştini cu adevărat. Învăţaţi-vă lecţiile, rezolvaţi problema ambiţiei, transformaţi-L pe Hristos în singura voastră preocupare şi veţi învăţa să vă bucuraţi de privilegiul de a fi cu adevărat mulţumiţi.