Rodul speranţei: bucuria

De la Gospel Translations Romanian

Romani 12:11-12

În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.

Astăzi vom începe să răspundem la ultima întrebare din seria de mesaje pe tema speranţei creştine. Până acum am răspuns la patru întrebări:

1. Care este definiţia speranţei creştine?

Răspuns: o aşteptare plină de încredere a lucrurilor bune ce urmează să vină (Evrei 6:11)

2. Care este temeiul speranţei creştine?

Răspuns:

• Harul suveran al lui Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:16), şi
• Vestea cea bună că Isus Cristos a murit pentru păcătoşi (Coloseni 1:23).

3. Care este cauza speranţei creştine în inima umană? Ce anume aduce aceasta cu sine şi ce o susţine?

Răspuns:

• Opera lui Dumnezeu în reînnoire (1 Petru 1:3), şi
• Promisiunea lui Dumnezeu în Cuvântul Său (Romani 15:4).

4. Care este conţinutul speranţei creştine? Ce anume sperăm?

Răspuns:

• Venirea lui Isus Cristos (Tit 2:13),
• Răscumpărarea trupurilor noastre (Romani 8:23),
• Nădejdea neprihănirii (Galateni 5:5),
• Împărtăşirea slavei lui Dumnezeu (Romani 5:2), şi
• Moştenirea vieţii veşnice (Tit 1:2; 3:7).

De-acum vom pune câte o întrebare şi, cu ajutorul Domnului, vom răspunde în fiecare duminică din iulie la câte una din ele. Întrebarea este: care este rodul speranţei creştine? Ce vine din speranţă? În viaţa de zi cu zi produce aduce speranţa ceva cu sine?

Cuprins 1 Speranţa ca şi copac 2 Trei întrebări despre bucurie şi speranţă 3 1. Ce este bucuria creştină? 3.1 Bucuria creştină nu este un act de voinţă 3.2 Bucuria creştină nu este superficială şi inconsistentă 3.3 Bucuria creştină nu ţine de firea umană 3.4 Avertisment împotriva falsei bucurii 4 2. Este poruncită această bucurie? 4.1 Porunci la bucurie peste tot în Scriptură 4.2 De ce ni se porunceşte să avem bucurie în suflet? 5 3. Cum putem asculta această poruncă? 5.1 Speranţa, bucuria şi Duhul Sfânt 5.2 Cum să ne luptăm pentru bucurie în viaţa de zi cu zi

Speranţa ca şi copac

Haideţi să ne imaginăm ce am făcut pe parcursul acestor săptămâni. Să ne imaginăm speranţa ca şi cum ar fi un copac.

Temeiul în care poate creşte speranţa este harul lui Dumnezeu şi Evanghelia lui Cristos.

Lăstarii copacului, începutul speranţei, are loc în cadrul procesului de regenerare, al naşterii din nou.

Hrana care susţine noua speranţă şi o face să prindă putere este Cuvântul lui Dumnezeu, în special promisiunile.

Puternicele fibre lemnoase ale trunchiului sunt aşteptările pline de încredere că într-o bună zi îl vom întâlni pe Cristos faţă în faţă, vom avea trupuri noi care nu se vor mai îmbolnăvi, vom fi complet eliberaţi de lupta cu păcatul, vom împărtăşi slava cu Dumnezeu, iar noi nu va mai trebui să fim vreodată ameninţaţi cu pierderea deoarece viaţa cea nouă va dura veşnic.

Acest lucru ne lasă doar cu întrebarea: acest copac rodeşte? Răspunsul Noului Testament este un Da răsunător! Iar noi vom analiza în continuare cele patru roade ale speranţei.

1. Speranţa rodeşte bucuria.
2. Speranţa rodeşte iubirea.
3. Speranţa rodeşte curajul.
4. Şi speranţa rodeşte răbdarea.

Sau, ca să exprimăm acelaşi lucru cu alte cuvinte, fără speranţa creştină nici viaţa mea nici viaţa ta nu pot da roadele iubirii creştine, sau ale iubirii, curajului sau răbdării. Există anumite tipuri de bucurie, iubire, curaj şi răbdare pe care le au oameni ce nu speră în Dumnezeu, însă acestea nu sunt haruri creştine care îl slăvesc pe Dumnezeu şi reprezintă dovada lucrării Sale mântuitoare în sufletul omului. Bucuria şi iubirea, curajul şi răbdarea ce nu dau cresc în copacul speranţei, pe pământul harului şi al adevărului nu au vreo valoare spirituală sau veşnică.

Trei întrebări despre bucurie şi speranţă

Astăzi ne vom îndrepta atenţia supra primelor roade ale speranţei. Textul analizat este primul paragraf din Romani 12:12 – „Bucuraţi-vă în nădejde!” Am putea să reformulăm:”Fie ca bucuria voastră să fie bucuria ce vine din speranţă!” sau „Rodiţi fructe de bucurie pe ramura speranţei!” sau „Bucuraţi-vă pentru că aveţi speranţă” Textul stabileşte o relaţie fermă între bucurie şi speranţă!

Pentru a pătrunde sensul acestui text haideţi să punem trei întrebări:

1. Ce este bucuria creştină? ( am răspuns deja la întrebarea „ce este credinţa?”)
2. Este poruncită această bucurie?
3. Cum putem asculta porunca? Cum se raportează bucuria la speranţă în experienţa practică?

1. Ce este bucuria creştină?

Este foarte greu să exprimăm experienţele emoţionale. Însă haideţi măcar să încerc să dezbat enunţând trei tipuri de contrast – trei lucruri care nu sunt bucurie şi trei care sunt bucurie.

Bucuria creştină nu este un act de voinţă

În primul rând, bucuria creştină nu este un act de voinţă, ci un răspuns spontan al inimii. Bucuria creştină are acest lucru în comun cu orice tip de bucurie, fie ea creştină sau nu.

Când Petru vorbeşte în 1 Petru 1:9 cu „bucurie exaltată şi de nedescris” anticipând mântuirea noastră finală, el nu descrie o hotărâre; el descrie o explozie. Puteţi decide să vă spălaţi pe dinţi, sau să faceţi o injecţie contra alergiei, însă nu puteţi, în acelaşi fel să decideţi să vă bucuraţi. Puteţi decide să faceţi lucruri care vă aduc bucurie - să mergeţi cu maşina la ţară, să vizitaţi un prieten, să citiţi un psalm - însă dacă bucuria se produce sau nu, nu mai stă în puterea voastră, în felul în care sunt multe alte lucruri. Se poate produce sau nu.

Asta vreau să spun atunci când o numesc spontană. Vă puteţi pregăti pentru ea- ca şi cum aţi ridica pânzele pe un ocean liniştit. Însă nu puteţi face vântul să sufle. Duhul suflă încotro vrea el, iar bucuria este rodul Duhului. (Galateni 5:22)

Acesta este primul contrast: bucuria creştină nu este un act de voinţă. Este spontană, răspuns emoţional al inimii.

Bucuria creştină nu este superficială şi inconsistentă

În al doilea rând, bucuria creştină nu este superficială şi inconsistentă, ci profundă şi fermă.

De aceea oamenilor le place să facă diferenţa între aceasta, fericire şi plăcere. Fericirea şi plăcerea sunt amândouă superficiale şi inconsistente. Desigur, în această privinţă trebuie să fim foarte atenţi. Există o fericire şi o plăcere superficiale. Însă Biblia ne vorbeşte de asemenea despre „plăceri veşnice în mâna dreaptă a lui Dumnezeu” (Psalmul 16:11). Aşadar cuvintele fericire şi plăcere nu trebuie să fie superficiale. Acestea pot însemna acelaşi lucru pe care îl face bucuria.

Însă este adevărat să spunem mai curând că bucuria creştină este profundă şi fermă decât superficială şi inconsistentă. Motivul pentru care cunoaştem acest lucru este că Biblia descrie bucuria creştină ca un drept ce înfloreşte în mijlocul durerii şi al suferinţei. Romani 5:3, „Ne bucurăm în toiul suferinţelor noastre.” 1 Tesaloniceni 1:6, „Aţi primit cuvântul în mijlocul multor suferinţe, cu bucuria Duhului Sfânt.” 2 Corinteni 8:2, „În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor.”

Aceasta este în mod clar o emoţie foarte specială care nu numai că rabdă necazul ci pare să şi înflorească în mijlocul necazurilor. Este cu atât mai emoţionant să citim că bucuria lui Pavel nu doar că a rămas în inima sa pe lângă suferinţă dar chiar şi în mijlocul tristeţii, care pare a fi opusul său. În 2 Corinteni 6:10 el se descrie ca fiind „trist, dar totuşi plin de bucurie; sărac dar totuşi îmbogăţindu-i pe alţii; neavând nimic, dar totuşi posedând totul.”

La această idee încerc să ajung când spun că bucuria creştină nu este superficială şi inconsistentă ci profundă şi fermă. Cred că am gustat puţin din ce vrea să spună Pavel în propriile mele experienţe, de exemplu când mi-a fost omorâtă mama în 1974. Am plâns mai mult ca niciodată în viaţa mea, însă nu a fost ca cei ce nu au speranţă (1 Tesaloniceni 4:13). În spatele turbulenţelor care se petreceau în viaţa mea exista un puternic curent de încredere şi bucurie că totul era în ordine în mâinile lui Dumnezeu care domneşte.

Acesta este cel de-al doilea contrast care ne ajută să înţelegem bucuria creştină. În primul rând, nu este un act de voinţă, ci un răspuns emoţional spontan al inimii. În al doilea rând că nu este superficială şi inconsistentă, ci profundă şi fermă.

Bucuria creştină nu ţine de firea umană

În al treilea rând, bucuria creştină nu ţine de firea umană ci este de natură spirituală.

Acest lucru distinge bucuria creştină de toate celelalte tipuri de bucurie. Când Scriptura numeşte ceva ca fiind de natură spirituală, înseamnă că vine de la Duhul Sfânt şi că poartă amprenta Duhului Sfânt. Să nu cumva să faceţi greşeala să vă gândiţi că ceva este „spiritual” pentru simplul motiv că are de-a face cu spiritul şi că altceva ţine de firesc pentru că are de-a fac cu trupul sau cu lucruri materiale.

Mândria ţine de firesc, însă îşi are sălaşul în spiritul omului. Invidia ţine de firesc, dar îşi are sălaşul în spiritul omului. Şi tot aşa şi gelozia, mânia, cearta şi autocompătimirea, resentimentul, lăcomia, amărăciunea, ura şi egoismul. Toate acestea vin din spiritul interior al unei persoane, însă nu sunt denumite ca fiind de natură spirituală în Biblie. Sunt denumite ca ţinând de firesc, datorită faptului că nu este nevoie de influenţa specială, suprafirească a Duhului Sfânt pentru a fi produse. Natura noastră umană le dă naştere. Aşadar sunt denumite fireşti.

Ceea ce face un lucru spiritual este faptul că este produs sub influenţa specială a Duhului lui Dumnezeu. Aşadar, când afirmăm că bucuria creştină este de natură spirituală şi nu ţine de firesc, vrem să spunem că este produsă de Duhul lui Dumnezeu şi că este acel tip de bucurie pe care îl are Dumnezeu.

Galateni 5:22 spune, "Roadele Duhului sunt iubirea, bucuria, pacea…” 1 Tesaloniceni 1:6 spune că creştinii „ au primit cuvântul în mijlocul multor suferinţe şi cu bucuria Duhului Sfânt.” Iar Isus, în mai multe rânduri a spus că vrea ca discipolii să aibă bucuria sa deplină. (Ioan 15:11; 17:13).

Aşadar există multiple dovezi biblice că bucuria creştină nu este simplul produs al spiritului uman ca răspuns la împrejurări plăcute. Este născută, sau este rodul Duhului lui Dumnezeu. Şi nu este doar o bucurie omenească, este însăşi bucuria lui Cristos pe deplin în noi.

Avertisment împotriva falsei bucurii

Unul din motivele practice pentru care este important să cunoaştem acest lucru este faptul că ne avertizează împotriva falsei bucurii. Există o bucurie naturală chiar şi în lucrurile spirituale pe care unii le confundă cu bucuria spirituală. De exemplu, în parabola celor patru tipuri de sol, Isus a dat această interpretare seminţei căzute pe teren pietros:

Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. (Matei 13: 20-21)

Aici este o bucurie în Cuvântul lui Dumnezeu care nu este o bucurie spirituală şi nu există dovezi că a avut loc o adevărată convertire. Nu este lucrarea Duhului lui Dumnezeu care sălăşluieşte în sufletul omului. Se ridică precum roua când soarele puternic al necazurilor se ridică pe cer.

De ce dispare atât de uşor această bucurie? De ce este atât de superficială şi inconsistentă? În mod evident deoarece nu a fost o bucurie în Dumnezeu ci doar în unele mângâieri pe care le poate dărui Dumnezeu. Când apar necazurile, persecuţiile şi timpurile grele mângâierea dispare şi bucuria odată cu ea. Deoarece nu a fost rodul Duhului; nu a fost bucuria lui Cristos care îşi găseşte plăcerea în Dumnezeu indiferent care sunt împrejurările externe.

Atunci, cum răspundem la prima noastră întrebare Ce este bucuria creştină?—

1. În primul rând nu este un act de voinţă, ci un răspuns emoţional şi spontan al inimii.
2. În al doilea rând, nu este superficială şi inconsistentă, ci profundă şi fermă..
3. În al treilea rând, nu este naturală, ci de natură spirituală.

În lumina celor enunţate mai sus, vom analiza a doua întrebare:

2. Este poruncită această bucurie?

Poate Dumnezeu să ne poruncească să ne bucurăm dacă bucuria nu este un act de voinţă ci un răspuns emoţional şi spontan la inimii şi nu ia naştere din natura firească ci este un rod al Duhului Sfânt? Răspunsul la această întrebare se găseşte în multe locuri din Scriptură şi anume: da, poate şi o face.

Porunci la bucurie peste tot în Scriptură

Matei 5:12, "Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, căci răsplata voastră este mare în ceruri.” 1 Tesaloniceni 5:16, "Bucuraţi-vă pururea!" Filipeni 4:4, "Bucuraţi-vă în Domnul pururi; iar zic bucuraţi-vă!” 1 Petru 4:13, "Bucuraţi-vă întrucât împărtăşiţi suferinţele lui Cristos.” Şi chiar dacă cuvântul bucurie aici în Romani 12:12 este literalmente un participiu („bucuraţi-vă în nădejde” —ediţia Cornilescu este un imperativ, n.tr.), sensul este clar imperativ: „Bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necaz, stăruiţi în rugăciune” —acestea sunt în mod clar lucruri pe care suntem obligaţi să le facem. Acest lucru este şi mai clar în versetul 15, în care toate versiunile de Biblie îl traduc ca pe o poruncă: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură!”

Aşadar răspunsul este, DA, Dumnezeu poate şi chiar porunceşte poporului său să se bucure. Chiar dacă bucuria nu este sub controlul voinţei noastre, şi chiar dacă este rodul Duhului lui Dumnezeu şi depăşeşte resursele noastre naturale, totuşi, ni se porunceşte să avem această experienţă!

De ce ni se porunceşte să avem bucurie în suflet?

De ce? Pentru că aş trebuie s-o avem—Dumnezeu merită la infinit să ne găsim plăcerea în El. Şi deoarece singurul lucru care se interpune între porunca lui Dumnezeu de a ne bucura şi experimentarea acelei bucurii în noi este o inimă păcătoasă—o inimă ce îşi găseşte plăcerea mai mult în lucrurile lumeşti decât în Dumnezeu. Şi dacă încercăm să ne scuzăm neascultarea spunând, „Nu pot să mă bucur în Dumnezeu; am o inimă păcătoasă,” cuvintele noastre nu ne vor lua apărarea, ele ne vor condamna.

Pe scurt, este drept ca Dumnezeu să le poruncească creaturilor Sale să îşi găsească o plăcere spontană, profundă, spirituală în El, tot astfel este drept ca Dumnezeu să ne ceară să ne naştem din nou. (Ioan 3:3) şi să avem o inimă (Ezechiel 18:31). Neprihănirea nu încetează să fie o datorie doar pentru că suntem răi.

Şi aşa ajungem la ultima noastră întrebare:

3. Cum putem asculta această poruncă?

Şi din moment ce textul spune, „bucuraţi-vă în nădejde”, noi punem întrebarea, „Cum se încadrează speranţa în ascultarea noastră faţă de această poruncă?” Şi din moment ce am văzut că bucuria creştină este rodul Duhului, trebuie de asemenea să ne întrebăm „Ce legătură este între Duhul Sfânt şi speranţă în producerea bucuriei?”

Există două locuri în Romani unde bucuria, speranţa şi Duhul Sfânt sunt menţionate împreună astfel încât să vedem ce legătură este între acestea. (5:2–5 şi 15:13). Vom avea timp să analizăm doar una dintre ele.

Speranţa, bucuria şi Duhul Sfânt

Haideţi să citim Romani 5:2–5.

Lui (adică lui Cristos) îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. 3) Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, 4) răbdarea aduce biruinţa în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde. 5) Însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.

În versetul 2 Pavel spune că face exact acel lucru pe care îl porunceşte în Romani 12:12: se bucură în nădejde, în speţă, speranţa în slava lui Dumnezeu.

Apoi, în versetul 3 spune că se bucură şi în necazurile sale. Dar de ce? Răspunsul este că e doar un alt mod de a ne bucura în speranţă. Urmăriţi firul ideii: motivul pentru care ne bucurăm în suferinţe este pentru că necazurile produc răbdarea, iar răbdarea dă naştere la caracter şi caracterul produce speranţa! Aşadar, lucrul de care se bucură mai mult în necazuri este mai mult speranţa. Speranţa este marea sursă de bucurie din viaţa lui Pavel.

Matthew Henry a exprimat acest lucru astfel:

Bucuria şi pacea credincioşilor iau naştere în principal din speranţa lor. Sarcina care îi apasă este foarte mică comparativ cu ceea ce li se pregăteşte; prin urmare cu cât au mai multă speranţă, cu atât au mai multă pace şi bucurie… Creştinii ar trebui să-şi dorească şi să lucreze pentru belşug de speranţă. (Comentarii la Romani 15:13)

Însă cum se raportează această speranţă şi bucurie din Romani 5:2-4 la lucrarea Duhului Sfânt? Aceasta este ceea ce Pavel ne relatează în versetul 5: „Iar speranţa nu ne dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit.”

Versetul 5 spune că la baza speranţei noastre, dându-i o temelie de nezdruncinat, este iubirea lui Dumnezeu. Iar lucrarea Duhului Sfânt este de a revărsa această iubire în inimile noastre, să ne facă să o înţelegem, să o percepem şi să o sărbătorim.

Acum putem să unim informaţiile: în primul rând avem iubirea lui Dumnezeu care ne alege şi ne cheamă, ne îndreptăţeşte şi ne garantează că vom lua parte la slava lui Dumnezeu. Apoi, este opera Duhului Sfânt care revarsă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre astfel încât să o recunoaştem şi să o apreciem. Apoi, din această experienţă profundă a iubirii lui Dumnezeu se naşte o speranţă de neclintit chiar şi în mijlocul suferinţei. Şi în cele din urmă, în această speranţă simţim bucurie.

Cum să ne luptăm pentru bucurie în viaţa de zi cu zi

Cum ascultăm porunca de a ne bucura? Cum ne străduim să ne bucurăm în vâltoarea evenimentelor din viaţa de zi cu zi?

În primul rând, să recunoaştem că suntem păcătoşi prin natura noastră omenească şi neajutoraţi de a deveni genul de oameni care se bucură mai curând de slava lui Dumnezeu decât de propria noastră slavă.

În al doilea rând, haideţi să strigăm spre Dumnezeul speranţei ca El să ni-l trimită pe Duhul Sfânt şi să reverse dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre.

În al treilea rând, haideţi să memorăm expresiile biblice şi dovezile de iubire ale lui Dumnezeu pentru păcătoşii care se căiesc. De exemplu:

Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazurile, sau tristeţea, sau prigoana, sau foametea, goliciunea sau pericolul sau sabia? Pentru că este scris,

"De dragul tău suntem ucişi toată ziua;Suntem ca nişte oi duse la tăiere”

Nu, în toate aceste lucruri suntem mai mult decât învingători prin acela care ne-a iubit. Căci sunt sigur că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncimea, nici nimic altceva din întreaga creaţie, nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu în Isus Cristos Domnul nostru.

Deci, în sfârşit, atunci când iubirea lui Dumnezeu ne-a umplut cu speranţa în slava lui Dumnezeu, ne bucurăm în acea speranţă, şi din nou vă spun, BUCURAŢI-VĂ!