Plăcerea pe care o găseşte Dumnezeu în cei care îşi pun speranţa în iubirea Lui

De la Gospel Translations Romanian

Psalmul 147:10-11

El nu-Şi găseşte plăcere în puterea calului,
nu are plăcere în picioarele omului.
Plăcerea Domnului este în cei care se tem de El,
În cei care-şi pun speranţa în bunătatea Lui.

Sublinierea plăcerilor Lui Dumnezeu

Până acum ne-am concentrat atenţia asupra plăcerilor pe care Dumnezeu le găseşte în El Însuşi şi în lucrarea Sa.

• El găseşte plăcere în Fiul Său, înfăţişarea exactă a naturii Sale şi oglindirea slăvii Sale.
• El găseşte plăcere în lucrarea creaţiei—monştrii marini pe care El i-a creat pentru a mişuna prin oceane!
• El găseşte plăcere în toate lucrările providenţei care demonstrează autonomia şi suveranitatea Lui în toată lumea.
• El găseşte plăcere în măreţia Numelui Său şi în reputaţia slăvii Sale.
• El găseşte plăcere în alegerea liberă a unui popor al Lui, şi Se bucură să fie sprijinul acestui popor.

Şi a găsit plăcere în zdrobirea Fiului, deoarece prin acel act măreţ de judecare divină, ca printr-o întâlnire impetuoasă, cele două mari pasiuni ale Lui Dumnezeu au fost unite—pasiunea Lui pentru slava Numelui Său, şi pasiunea iubirii Lui faţă de păcătoşi.

Ipoteza care stă la baza punctului nostru de interes

Poate vă amintiţi că ipoteza noastră care stă la baza acestor mesaje a fost convingerea lui Henry Scougal exprimată în cartea lui, Viaţa Lui Dumnezeu în sufletul unui om, şi anume, că „Valoarea şi desăvârşirea unui suflet sunt date de obiectul iubirii sale.” Cu alte cuvinte, dacă iubim lucruri comune şi fără valoare, dezvăluim cât de meschin şi fără valoare este sufletul nostru.

Sufletul se măsoară prin zborurile lui
Unele mai înalte, altele mai joase,
Inima se cunoaşte prin plăcerile ei,
Iar plăcerile nu mint niciodată.

Punctul de plecare pentru această serie este convingerea că aceasta reprezintă o realitate şi pentru Dumnezeu, nu doar pentru oameni. Valoarea şi desăvârşirea sufletului Lui Dumnezeu sunt date de obiectele iubirii Sale. Şi cred că am văzut această realitate manifestată mereu: obiectele iubirii Lui Dumnezeu sunt lucrurile de o frumuseţe şi valoare nemărginită.

• Îl iubeşte pe Fiul;
• iubeşte lucrarea Sa, manifestată în creaţie;
• iubeşte suveranitatea divinităţii Lui;
• iubeşte onoarea Numelui Său;
• iubeşte libertatea harului demonstrată în alegerea, protecţia şi răscumpărarea poporului Lui.

Dumnezeu este astfel un exemplu pentru noi. El ne arată ce trebuie să iubească mai presus de orice un suflet desăvârşit. Ar trebui să iubim

• pe Fiul Lui Dumnezeu,
• şi lucrarea Lui Dumnezeu manifestată în creaţie,
• şi suveranitatea Lui demonstrată în stăpânirea lumii,
• şi onoarea Numelui Său,
• şi libertatea harului Său.

Dacă am iubi aceste lucruri mai mult, sufletele noastre ar fi mai generoase şi mai pline de evlavie, iar noi ne-am conforma mai mult imaginii Creatorului nostru.

Un moment decisiv în cadrul seriei de mesaje

Astăzi ne aflăm într-un moment decisiv pentru această serie, deoarece până acum nu ne-am îndreptat atenţia asupra atitudinilor şi faptelor în care Dumnezeu găseşte plăcere. Mai întâi ne-am concentrat asupra iubirii Lui Dumnezeu pentru propria Sa slavă. Şi cred că această ordine este foarte importantă.

Începând cu elementul central al Evangheliei—Dumnezeu

Trebuie să ştim (şi cei pe care îi iubim în această lume trebuie să ştie!) în primul rând că Dumnezeu este Dumnezeu:

• că este perfect şi desăvârşit în Sine Însuşi,
• că manifestă o fericire debordantă în comuniunea veşnică a Trinităţii,
• că El nu are nevoie de noi şi că nu este incomplet fără noi.

Ci mai degrabă noi suntem incompleţi fără El; slava comuniunii cu El este izvorul de apă vie de care am fost însetaţi toată viaţa.

Dacă nu începem în acest fel cu Dumnezeu, atunci când vom auzi Evanghelia, în mod inevitabil ne vom pune pe noi înşine în centrul ei. Vom simţi că valoarea noastră, şi nu valoarea Lui Dumnezeu este forţa antrenantă a Evangheliei. Vom descoperi că sursa Evangheliei este plăcerea pe care o găseşte Dumnezeu în noi, în loc să descoperim că sursa Evangheliei este de fapt harul, care oferă păcătoşilor posibilitatea de a se bucura de Dumnezeu.

Dar Evanghelia se referă la veştile bune despre Dumnezeu, care reprezintă împlinirea atotîndestulătoare a năzuinţelor noastre şi care, deşi nu are nevoie de noi, şi S-a îndepărtat de fapt de noi din cauza păcatelor noastre care aduc ocară Lui Dumnezeu, totuşi, prin iubirea măreaţă cu care ne-a iubit, a făcut posibil ca păcătoşii să bea din râul bucuriilor Lui, prin Iisus Hristos. Şi nu vom fi captivaţi de aceste veşti bune decât dacă ştim că El nu a fost obligat să facă acest lucru. Nu a fost silit sau constrâns de însemnătatea noastră. El se află în centrul Evangheliei. Preamărirea slăvii Lui reprezintă forţa antrenantă a Evangheliei. Evanghelia este o Evanghelie a harului! Iar harul este voia Lui Dumnezeu de a preamări valoarea Lui Dumnezeu prin justificarea păcătoşilor, pentru ca ei să se bucure de Dumnezeu fără a întuneca slava Lui Dumnezeu.

Iar sfinţii Lui Dumnezeu iubesc faptul că Dumnezeu este în centrul Evangheliei:

• Le place să spună împreună cu Pavel, „în El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna!” (Romani 11:36).
• Le place să se laude doar în Domnul (1 Corinteni 1:31).
• Le place să spună că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul lucrării de mântuire.
• Le place să spună că au fost aleşi spre lauda gloriei harului Său (Efeseni 1:6), şi că au fost chemaţi din întuneric la lumină pentru a vesti minunile harului Său (1 Petru 2:9), şi că au fost îndreptăţiţi deoarece Hristos a murit pentru a reabilita sfinţenia harului Lui Dumnezeu (Romani 3:25–26), şi că într-o zi vor fi înghiţiţi de viaţă spre lauda gloriei harului Său (2 Corinteni 5:4).

Timp de şapte săptămâni ne-am concentrat astfel asupra plăcerilor pe care Dumnezeu le găseşte în Sine şi în autonomia lucrării Sale, pentru a arăta în mod clar că Dumnezeu se află în centrul Evangheliei. Am menţionat doar în treacăt reacţia oamenilor care I-ar aduce plăcere Lui Dumnezeu.

Continuând cu reacţia faţă de Evanghelie

Dar acum suntem pregătiţi. Acum, cu voia Domnului, vom putea înţelege de ce reacţiile oamenilor pe care Dumnezeu le cere şi de care Se bucură sunt veşti bune pentru păcătoşi şi în acelaşi timp Îl menţin pe Dumnezeu în centrul afecţiunilor Lui.

Dacă Evanghelia impune o reacţie din partea păcătoşilor, atunci condiţia în sine trebuie să se refere la veşti bune, nu să fie o altă povară, altfel Evanghelia nu ar fi Evanghelie. Şi dacă adevărata Evanghelie biblică Îl are întotdeauna pe Dumnezeu în centrul ei, atunci reacţia pe care o impune trebuie să-L preamărească pe El, şi nu pe noi.

Ce fel de reacţie poate îndeplini cele două condiţii: să se refere la ştirile bune şi să-L preamărească pe Dumnezeu?

Textul nostru conţine răspunsul la această întrebare. Psalmul 147:10–11,

El nu-Şi găseşte plăcere în puterea calului,
nu are plăcere în picioarele omului.
Plăcerea Domnului este în cei care se tem de El,
În cei care-şi pun speranţa în bunătatea Lui.

Să începem cu versetul 11 şi să ne întrebăm de ce găseşte Dumnezeu plăcere în cei care se tem de El şi care îşi pun speranţa în iubirea Lui. Apoi ne vom îndrepta atenţia asupra versetului 10 şi vom completa răspunsul, discutând motivul pentru care Dumnezeu nu găseşte plăcere în puterea calului şi în picioarele omului.

Teama şi nădejdea concomitentă în Dumnezeu

Mai întâi aş dori să vă întreb: vi se pare ciudat că ar trebui să ne simţim încurajaţi să aveam teamă şi să nutrim speranţă faţă de una şi aceeaşi persoană? „Plăcerea Domnului este în cei care se tem de El, în cei care-şi pun speranţa în bunătatea Lui”. Nădăjduim în cei de care ne temem sau ne temem de cei în care ne punem speranţele?

De obicei se întâmplă invers: dacă ne temem de o persoană, sperăm ca altcineva să ne vină în ajutor. Dar în acest caz trebuie să ne temem de Cel în care nădăjduim şi să nădăjduim în Cel de care ne temem. Ce înseamnă acest lucru?

Eu cred că înseamnă că ar trebui să lăsăm experienţa speranţei să pătrundă şi transforme experienţa temerii, şi experienţa temerii să pătrundă şi să transforme experienţa speranţei. Cu alte cuvinte, teama pe care ar trebui s-o avem faţă de Dumnezeu este ceea ce rămâne din teamă, atunci când sperăm cu tărie chiar în timp ce ne temem.

Teama de o furtună arctică înspăimântătoare

Să presupunem că aţi explora un gheţar necunoscut în nordul Groenlandei în toiul iernii. Când ajungeţi pe un versant abrupt care oferă o vedere impresionantă spre mile întregi de bucăţi mari de gheaţă şi munţi de zăpadă, se dezlănţuie o furtună grozavă. Vântul este atât de puternic încât vă temeţi că veţi fi împinşi împreună cu tot grupul peste versant. Dar în mijlocul furtunii descoperiţi o crăpătură în gheaţă unde vă puteţi ascunde. În acel loc vă simţiţi în siguranţă, dar forţa teribilă a furtunii continuă să vuiască şi o priviţi cu un fel de plăcere cutremurătoare cum se dezlănţuie peste gheţarii din depărtare.

La început era teama că această furtună grozavă şi această regiune teribilă vă pot periclita viaţa. Dar mai târziu aţi găsit un refugiu şi aţi dobândit speranţa că veţi fi în siguranţă. Totuşi, sentimentul numit teamă nu a dispărut complet, ci doar partea care se referă la periclitarea propriei vieţi. A rămas cutremurarea, sentimentul de respect amestecat cu teamă şi uimire, sentimentul că nu aţi vrea niciodată să aveţi de-a face cu o astfel de furtună sau să vă opuneţi unei astfel de puteri.

Teama faţă de puterea Lui Dumnezeu

La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Versetele 16–17 spun, „El dă zăpadă ca lâna, presară bruma ca cenuşa; El aruncă gheaţa Sa ca nişte bucăţi; cine poate sta înaintea gerului Său?” Gerul Lui Dumnezeu este ceva care produce teamă—cine-i poate sta împotrivă! Iar versetele 4–5 dezvăluie aceeaşi putere a Lui Dumnezeu manifestată în natură: „El socoteşte numărul stelelor: le dă nume tuturor. Mare este Domnul nostru, şi mare în putere; înţelepciunea Lui este nemărginită.”

Cu alte cuvinte, măreţia Lui Dumnezeu este mai presus de universul stelelor, iar puterea Lui este sursa gerului insuportabil al furtunilor arctice. Dar El ne acoperă cu mâna Lui şi spune, „Adăpostiţi-vă în iubirea Mea şi lăsaţi spaima pe care v-o inspiră puterea Mea să fie ca artificiile straşnice de pe cerul nopţilor voastre fericite”. Teama faţă de Dumnezeu este ceea ce rămâne din furtună când avem un loc sigur de unde o putem privi, chiar în mijlocul ei.

Şi în acel loc de refugiu, ne spunem nouă înşine, „Este uimitor, este extraordinar, este o putere incredibilă; O, ce fior să fii aici în mijlocul puterii grozave a Lui Dumnezeu, şi totodată să fii protejat de Dumnezeu Însuşi! O, ce lucru teribil să fii în mâinile Dumnezeului Cel Viu fără speranţă, fără un Mântuitor! Mai bine să am o piatră de moară legată de gât şi să fiu aruncat în străfundurile mării decât să păcătuiesc împotriva Lui Dumnezeu! Ce privilegiu minunat să ştiu că sunt favorizat de acest Dumnezeu chiar în mijlocul manifestării puterii Lui!”

Astfel ne dăm seama cum este posibil să nădăjduim şi să simţim teamă în acelaşi timp. Speranţa transformă teama într-o cutremurare îmbinată cu fericire şi într-o minunare îmbinată cu un sentiment de pace; şi teama îndepărtează orice lucru neînsemnat al speranţei şi o transformă într-un lucru serios. Spaima inspirată de Dumnezeu face ca plăcerile poporului Său să fie intense. Comuniunea în interiorul căminului este cu atât mai minunată atunci când furtuna vuieşte afară.

Plăcerea Lui Dumnezeu pentru oamenii care se tem de El şi care nădăjduiesc în El

De ce Se bucură Dumnezeu de cei care Îl cunosc în acest mod—adică de oamenii care se tem de El şi îşi pun speranţa în bunătatea Lui?

În mod sigur deoarece teama noastră reflectă măreţia puterii Lui iar speranţa noastră reflectă generozitatea harului Său. Dumnezeu găseşte plăcere în aceste reacţii care oglindesc măreţia Sa.

Este exact ceea ce am fi aşteptat din partea unui Dumnezeu care este Atotputernic în Sine Însuşi şi nu are nevoie de noi—un Dumnezeu:

• care nu va renunţa niciodată la slava de a fi izvorul oricărei bucurii,
• care nu va renunţa niciodată la onoarea de a fi sursa oricărui sentiment de siguranţă,
• care nu va abdica niciodată de la tronul harului Său suveran.

Dumnezeu găseşte plăcere în cei care nădăjduiesc în iubirea Lui deoarece această speranţă scoate în evidenţă libertatea harului Său. Atunci când strig „Dumnezeu este singura mea nădejde, stânca mea, refugiul meu!”, nu mă mai concentrez asupra mea, ci asupra resurselor infinite ale Lui Dumnezeu.

Reacţia care îndeplineşte două scopuri

Vă amintiţi întrebarea de mai devreme: ce fel de reacţie cere Dumnezeu din partea noastră astfel încât această condiţie să aducă veşti bune pentru noi şi slavă Lui Dumnezeu? Acesta este răspunsul: necesitatea de a spera în iubirea Lui.

Veştile bune pentru păcătoşi

Ca nişte păcătoşi lipsiţi de neprihănire, în faţa unui Dumnezeu Atotputernic şi sfânt, ce poruncă am vrea să auzim dacă nu chiar aceasta: „Nădăjduiţi în iubirea Mea!” Dacă am şti cu toţii, că de fapt suntem abandonaţi pe pantă unui gheţar în Groenlanda, iar vântul suflă cu putere. Poziţia noastră este atât de riscantă încât dacă am inspira prea adânc, centrul de greutate ni s-ar schimba şi în cădere, am vedea moartea cu ochii. Dumnezeu vine la noi şi ne spune în acea clipă, „Vă voi salva şi vă voi proteja în mijlocul furtunii. Dar cu o condiţie”. Vi se strânge inima. Faţa vă este lipită de gheaţă. Unghiile sunt înfipte în gheaţă. Simţiţi cum cedaţi. Ştiţi că dacă mişcaţi chiar şi buzele, veţi cădea. Ştiţi că nu puteţi face nimic pentru Dumnezeu!

Apoi El ne dezvăluie porunca Evangheliei: condiţia Mea este ca voi să vă puneţi speranţa în Mine. Nu-i aşa că este o veste bună, în dimineaţa asta? Ce ar putea fi mai lesne decât să îţi pui speranţa în Dumnezeu atunci când orice altceva cedează? Şi asta este tot ce cere Dumnezeu. Aceasta este Evanghelia.

Slavă Domnului

Dar nu sunt doar veşti bune pentru noi, păcătoşii. Această condiţie din partea Lui Dumnezeu este şi spre slava Lui. De ce? Deoarece atunci când nădăjduim în Dumnezeu, dezvăluim

• că El este puternic iar noi suntem slabi;
• că El este bogat şi că noi suntem săraci;
• că El este desăvârşit şi că noi suntem incompleţi.

Atunci când nădăjduim în Dumnezeu, arătăm că noi suntem cei care avem nevoi, şi nu Dumnezeu (Psalmul 50:10–15; 71:4–6, 14).

• Noi suntem cei bolnavi, El este medicul.
• Noi suntem căprioara însetată, iar El este izvorul care se revarsă.
• Noi suntem oile pierdute, El este Păstorul cel bun.

Frumuseţea Evangheliei constă în faptul că într-o singură cerinţă simplă („Puneţi-vă speranţa în iubirea Lui Dumnezeu!”) auzim veştile bune, iar Dumnezeu este slăvit. Şi de aceea Dumnezeu găseşte plăcere în cei care nădăjduiesc în iubirea Lui—deoarece prin acest act simplu al speranţei, harul Lui este preamărit, iar păcătoşii sunt mântuiţi. Aceasta este porunca Evangheliei care Îl menţine pe Dumnezeu în centru—centrul afecţiunilor Lui şi ale noastre.

Plăcerea Lui Dumnezeu nu se regăseşte în cai şi picioare

Acum să ne întrebăm de ce nu găseşte Dumnezeu plăcere în cai sau în picioare. Versetul 10:

Plăcerea Domnului este în cei care se tem de El,
În cei care-şi pun speranţa în bunătatea Lui.

Motivul nu este acela că Dumnezeu nu găseşte plăcere în ceea ce a creat

Ideea care se desprinde de aici nu este aceea că caii puternici şi picioarele puternice sunt ceva rău. Dumnezeu le-a creat. El Se bucură de puterea şi libertatea cailor semeţi. El îl întreabă pe Iov,

„I-ai dat tu putere calului?
I-ai îmbrăcat tu grumazul cu o coamă care fâlfâie?
Tu l-ai făcut să sară ca o lăcustă? . . .
Scurmă în vale şi se bucură în putere;
iese în întâmpinarea oştirii înarmate.
Râde de frică şi nu se înspăimântă,
nici nu dă înapoi dinaintea sabiei. . .
n-are astâmpăr la sunetul trâmbiţei.
La sunetul trâmbiţei el zice: Ha! ha!
şi de departe miroase lupta,
tunetul căpeteniilor şi strigătul.”
(Iov 39:19–25)

Ci pentru ca noi să ne punem speranţa în ei

Nu, ideea care se desprinde din acest fragment nu este că acest animal minunat este ceva rău. Ideea este că în ziua bătăliei, oamenii îşi pun speranţa în cai, în loc să-şi pună speranţa în Dumnezeu. Dar în Proverbe 21:31 se spune, „Calul este pregătit pentru ziua luptei, dar izbăvirea este a Domnului.” Iar Psalmul 20:7 spune, „Aceştia se încred în care şi aceia în cai, dar noi ne încredem în Numele Domnului Dumnezeului nostru.”

Dumnezeu nu este nemulţumit de puterea cailor şi de picioarele oamenilor. Este nemulţumit de cei care se încred în caii lor şi în picioarele lor. Este nemulţumit de oamenii care îşi pun speranţele în rachete sau în machiaj, în tancuri sau în bronzare, în bombe sau în culturism. Dumnezeu nu găseşte plăcere în randamentul corporaţiilor sau în bugetele echilibrate, în sistemele de ajutor social, în noile vaccinuri sau în educaţie, în oratorie, măiestria artistică sau în procedurile legale atunci când aceste lucruri reprezintă comoara în care ne punem speranţele sau reuşitele cu care ne mândrim.

De ce? Deoarece atunci când ne punem speranţele în cai şi picioare, caii şi picioarele primesc slava, şi nu Dumnezeu. Iar noi suntem pierduţi, nu mântuiţi.

Astfel vă îndemn în această dimineaţă, pentru sufletul vostru şi pentru slava Lui Dumnezeu: bizuiţi-vă pe puterea şi iubirea Lui Dumnezeu, nu pe voi înşivă sau pe orice altă reuşită personală.

Plăcerea Domnului este în cei care se tem de El,
În cei care-şi pun speranţa în bunătatea Lui.