Plăcerea pe care Dumnezeu o găseşte în zdrobirea Fiului

De la Gospel Translations Romanian

Isaia 53:10

Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească
prin suferinţă. . .
Dar după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat,
va vedea o sămânţă de urmaşi,
va trăi multe zile,
şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

Iisus a spus că cea dintâi şi cea mai importantă poruncă este să-L iubim pe Domnul, Dumnezeul nostru din toată inima, din tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea noastră (Marcu 12:30). Prin aceasta înţeleg cel puţin că orice persoană care pretinde a fi creştin trebuie să aibă râvnă pentru slava Lui Dumnezeu.

Dacă Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, sunt cel mai fericit atunci când propăşeşte cauza Lui Dumnezeu şi atunci când Numele Lui Dumnezeu reprezintă fala a cât mai multor inimi şi a cât mai multor oameni. Şi sunt cel mai supărat atunci când slava Lui Dumnezeu este nesocotită iar Numele Lui Dumnezeu este desconsiderat.

Cu alte cuvinte, atunci când Iisus ne dă porunca să Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea noastră, El ne îndeamnă să avem o inimă aplecată cu desăvârşire spre Dumnezeu, un suflet aplecat cu desăvârşire spre Dumnezeu, un cuget aplecat cu desăvârşire spre Dumnezeu şi o putere aplecată cu desăvârşire spre Dumnezeu. Iar oamenii care sunt supuşi Lui Dumnezeu sunt tulburaţi de eclipsa slăvii Lui Dumnezeu şi se bucură atunci când aceasta străluceşte cu toată puterea.

Plăcerea pe care Dumnezeu o găseşte în Numele Său şi iubirea pentru poporul Lui

Dacă acest lucru este adevărat, atunci această serie de mesaje despre lucrurile în care Dumnezeu găseşte plăcere a scos în evidenţă ceva foarte tulburător. Am văzut că Dumnezeu găseşte plăcere în Fiul Său: El găseşte plăcere în slava propriei desăvârşiri oglindite în chipul Fiului Său.

Am văzut că Dumnezeu găseşte plăcere în Numele Său: El urmăreşte să Îşi facă un Nume în toată lumea şi să creeze o reputaţie pentru slava harului Său în rândul fiecărui popor, trib, pentru fiecare limbă şi naţiune.

Şi am văzut că pentru a atinge acest scop, Dumnezeu găseşte plăcere în alegere: El Se bucură să dezvăluie slava Fiului Său pruncilor şi să o ascundă de cei înţelepţi. El găseşte plăcere în a chema un popor cu puţine şanse pentru a fi al Lui, acesta mândrindu-se doar cu Domnul.

Apoi săptămâna trecută am văzut că exuberanţa manifestată de Dumnezeu faţă de poporul Lui este nelimitată şi că El găseşte plăcere mai mult ca orice, se pare, în a face bine acestui popor: „Se va bucura de tine cu mare bucurie. . . şi nu va mai putea de veselie pentru tine” (Ţefania 3:17).

Ceva tulburător care se desprinde din această serie

Ce anume din toate acestea este tulburător pentru o persoană care este supusă Lui Dumnezeu?

Ceea ce este tulburător este faptul că toţi aceşti oameni pe care Dumnezeu îi mântuieşte şi despre care cântă sunt păcătoşi. Şi ce este păcatul? În Romani 3:23 păcatul este definit ca o absenţă a slăvii Lui Dumnezeu. „Toţi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu”. Pavel se referă la faptul că păcătoşii nu au preţuit slava Lui Dumnezeu. Am schimbat slava Lui Dumnezeu din afecţiunile noastre cu altceva: cu chipuri cioplite ale slăvii, cum ar fi o nouă casă, sau o maşină, un VCR, computere sau vacanţe, ori CV-uri impresionante sau orice vă încântă inima mai mult decât minunea pe care o descoperim în Dumnezeu.

În aceasta constă păcatul. Şi aşa sunt toţi acei oameni pe care Dumnezeu i-a ales pentru a-i mântui. Şi chiar după ce îi face ai Lui, ei dezonorează adesea Numele Lui prin lipsa de temeinicie şi modul şovăielnic în care respectă porunca Lui Iisus de a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima.

Astfel, ceea ce este tulburător este faptul că Dumnezeu este atât de entuziasmat să le facă bine unor oameni a căror păcătuire este o ocară adusă Numelui Lui. Pare un lucru schizofrenic. Din Biblie se desprinde ideea că Dumnezeu iubeşte Numele Lui şi slava Lui cu o energie atotputernică şi cu o bucurie nemărginită. Apoi Dumnezeu este descris ca fiind bucuros şi cântând răsunător pentru nişte oameni care I-au nesocotit slava şi I-au desconsiderat Numele.

Deznodământul pentru simfonia istoriei mântuirii

Nu cred că este posibil să înţelegem drama fundamentală a Bibliei până când nu începem să simţim această tensiune. Până la venirea Lui Iisus Hristos, Biblia este precum o compoziţie muzicală a cărei disonanţe cere un deznodământ final care să aducă armonie. Istoria mântuirii este precum o simfonie cu două motive: motivul pasiunii Lui Dumnezeu pentru apărarea şi manifestarea slăvii Sale; şi motivul iubirii de nepătruns a Lui Dumnezeu pentru păcătoşii care au desconsiderat slava Lui.

Iar şi iar în cuprinsul Bibliei, aceste două motive minunate antrenează simfonia istoriei. Acestea se întreţes şi se întrepătrund şi ştim că este lucrarea unui Compozitor care inspiră respect, teamă şi uimire. Dar secole la rând nu vedem deznodământul. Armonia ne scapă mereu, şi trebuie să aşteptăm.

Moartea şi învierea Lui Iisus Hristos reprezintă deznodământul pentru simfonia istoriei. Prin moartea Lui Iisus, cele două motive, al iubirii Lui Dumnezeu pentru slava Sa şi al iubirii Lui pentru păcătoşi sunt împăcate.

La fel ca pentru toate simfoniile autentice, au existat indicii, anticipări şi aluzii ale deznodământului final. Cu aşa ceva avem de-a face în Isaia 53, şi acest lucru vreau să-l analizăm pe scurt în această dimineaţă.

Traducerea fragmentului din Isaia 53:10

Plăcerea pe care o găseşte Dumnezeu în Numele Lui şi plăcerea pe care o găseşte în a face bine păcătoşilor se întâlnesc şi se îmbină în plăcerea pe care o găseşte în a-L zdrobi pe Fiul Său. Înainte de a vă atrage atenţia asupra versetului 10, vreau să vă arăt două texte care influenţează modul în care traduc acest verset.

Isaia 1:11

Mai întâi, să luăm în considerare versetul Isaia 1:11.

Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place [sau: nu găsesc nicio plăcere în] sângele taurilor, oilor şi ţapilor.

Cuvântul folosit pentru „a-i face plăcere” sau „a găsi plăcere în” este acelaşi cuvânt ebraic folosit în primul vers din Isaia 53:10, „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească”. Sau: „Domnul a găsit plăcere în a-L zdrobi”. Sau: „Domnului I-a făcut plăcere să-L zdrobească”.

Isaia 62:4

Apoi să ne îndreptăm atenţia spre Isaia 62:4. Domnul spune poporului Său,

Nu te vor mai numi Părăsită, şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: „Plăcerea Mea este în ea” şi ţara ta o vor numi Beula: „Măritată”; căci Domnul Îşi pune plăcerea în tine, şi ţara ta se va mărita iarăşi.

Atunci când Dumnezeu spune „Plăcerea Mea este în ea”, substantivul folosit este acelaşi cuvânt ebraic folosit în ultimul vers din Isaia 53:10, „lucrarea [sau: plăcerea] Domnului va propăşi în mâinile Lui”. Este acelaşi cuvânt ebraic folosit în primul vers şi în ultimul vers, dar forma verbală este utilizată în primul vers, iar substantivul este folosit în ultimul.

Isaia 53:10

Deci iată traducerea mea pentru versetul 10:

Domnul a găsit plăcere în a-L zdrobi; El l-a făcut să sufere [sau: I-a provocat suferinţă]; când Se va oferi pe Sine ca jertfă pentru păcat, Îşi va vedea urmaşii, Îşi va prelungi zilele; plăcerea [trimitere la primul vers] Domnului va propăşi în mâinile Lui.

Aceasta este o profeţie şi imaginea Lui Iisus Hristos răstignit şi înviat din morţi cu sute de ani înainte de a se petrece aceste lucruri. Zdrobirea reprezintă răstignirea şi moartea Lui Iisus, care se oferă pe Sine ca jertfă pentru păcat. Prelungirea zilelor Sale este o aluzie la învierea Lui şi viaţa eternă după moarte. Şi când se spune că Îşi va vedea urmaşii, acest lucru înseamnă că rodul suferinţei Lui va fi mântuirea multor oameni din păcat şi moarte.

Fiul a fost zdrobit de Tatăl

Dar ceea ce vreau să reţinem este faptul că aceasta reprezintă lucrarea Lui Dumnezeu—chiar plăcerea Lui Dumnezeu Tatăl. Iisus nu a fost distrus de furia oamenilor neînfrânaţi. El a fost zdrobit de Tatăl. De ce? Pentru a împăca iubirea Tatălui pentru slava Lui cu iubirea Sa pentru păcătoşi.

Deoarece păcatul care Îl dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi ignorat

Observaţi versetul 6:

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Observaţi două lucruri. Din nou (ca în versetul 10) Domnul este Cel care lucrează: „Domnul—Dumnezeu Tatăl— a făcut să cadă asupra Lui. . .” Şi apoi observaţi că este vorba despre nelegiuire, care este doar un alt cuvânt pentru păcat. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”. Zdrobirea Fiului a fost necesară deoarece păcatul care Îl dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi ignorat. De ce nu poate fi ignorat? De ce nu ar trece Dumnezeu cu vederea aceste păcate? Deoarece Dumnezeu iubeşte onoarea Numelui Său. El nu va lucra ca şi cum păcatul—care Îi denigrează slava—nu ar conta.

Suferinţa determinată de păcatul nostru

Dumnezeu Tatăl ajunge la o înţelegere cu Fiul Său pentru a demonstra lumii întregi valoarea nemărginită a slăvii Tatălui. Cum? Luând asupra Sa pedeapsa şi suferinţa care sunt consecinţele păcatului nostru. În versetul 5 această substituire este redată în mod explicit:

El era străpuns pentru păcatele noastre,
zdrobit pentru fărădelegile noastre.

Versetul 9 precizează faptul că zdrobirea Fiului nu are drept cauză păcatul Lui:

Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.

Cu alte cuvinte, nu din cauza propriului păcat a fost zdrobit de Tatăl, ci pentru că a vrut să ne arate îndurarea Lui. A vrut să ne ierte, să ne vindece, să ne mântuiască şi să Se bucure de noi cu cântece răsunătoare. Dar era neprihănit, adică inima Lui era plină de iubirea pentru valoarea nemărginită a propriei slăvi. Iar noi eram păcătoşi, adică inima noastră era plină de sentimente care denigrează pe Dumnezeu. Astfel, pentru a-i mântui pe păcătoşi şi în acelaşi timp pentru a preamări desăvârşirea propriei slăvi, Dumnezeu transferă păcatul nostru asupra Lui Iisus şi Îl abandonează în ocara şi jertfa crucii.

Cum poate să fie aceasta plăcerea Tatălui?

În versetul 10 aflăm că a fost plăcerea Tatălui să facă acest lucru, că I-a plăcut Domnului să-L zdrobească. Cum ar putea Tatăl să găsească plăcere în jertfirea propriului Fiu?

Ce realizează Fiul prin moartea Lui

O parte a răspunsului se referă la ceea ce este evidenţiat la sfârşitul versetului 10, şi anume, la faptul că plăcerea Lui Dumnezeu este pentru ceea ce realizează Fiul prin moartea Lui. Astfel, la sfârşitul versetului 10 citim, „Lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui”. Prin aceasta înţeleg că plăcerea Lui Dumnezeu nu este pentru suferinţa în sine a Fiului, cât pentru izbânda lucrării săvârşite prin moartea Lui.

De exemplu, în versetul 10 se spune că vor fi mulţi urmaşi spirituali şi o prelungire a zilelor Fiului—care se referă în mod clar la învierea din morţi şi la viaţa de după moarte. Iar în versetul 11 se vorbeşte despre răsplata pe care Fiul o va avea prin rodul suferinţei Lui şi prin justificarea păcătoşilor numeroşi.

Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia Lui Dumnezeu.

Aceasta este lucrarea Lui Dumnezeu care propăşeşte în mâinile Fiului, şi cu siguranţă reprezintă o parte a motivului pentru care Tatăl este mulţumit să zdrobească pe Fiul.

Măsura iubirii Lui Dumnezeu pentru propria slavă

Dar cred că o altă parte a răspunsului se referă şi la faptul că intensitatea suferinţei Fiului reprezintă măsura iubirii Lui pentru slava Tatălui. Credinţa neprihănită a Tatălui faţă de Numele Său face ca răsplata pentru păcat să fie necesară. Astfel, atunci când Fiul a luat în mod voluntar asupra Lui suferinţa impusă de acea răsplată, cu fiecare pas făcut pe drumul spre Golgota, întregul univers a fost străbătut de acest mesaj: slava Lui Dumnezeu are o însemnătate nesfârşită!

Deci atunci când Tatăl L-a abandonat pe Fiul şi L-a predat blestemului crucii şi nu a făcut nimic pentru a-I cruţa suferinţa, El nu a încetat să Îl iubească pe Fiul. Chiar în acel moment, când Fiul a luat asupra Lui tot ce Dumnezeu urăşte la natura umană, iar Dumnezeu L-a abandonat morţii, chiar şi atunci Tatăl a ştiut că măsura suferinţei Fiului Său este dată de profunzimea iubirii Fiului Său pentru slava Tatălui, şi în acea iubire găseşte Tatăl cea mai mare plăcere.

Iisus a spus în Ioan 10:15, 17, „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele . . . Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau”. Iar în Ioan 17:4 Iisus se roagă astfel: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac”.

Cu alte cuvinte, atunci când Iisus a murit, El a proslăvit Numele Tatălui şi a mântuit poporul Tatălui. Şi nu găseşte Tatăl plăcere în Numele Său? Şi nu Se bucură El de poporul Lui prin cântări răsunătoare? Atunci cum să nu Se bucure El de armonia acestor două plăceri care sunt împăcate prin zdrobirea Fiului Său?

O poveste de încheiere

Voi încheia cu o poveste.

Era odată un ţinut care era guvernat de un domnitor hain. El venise dintr-o ţară străină şi a înrobit pe toţi oamenii din acel ţinut, care erau foarte nefericiţi, muncind din greu în minele de cărbune care străbăteau marele canion. Construise un postament masiv pentru trenurile care îi transportau pe sclavi peste canion spre mine în fiecare dimineaţă, iar acest era foarte bine păzit.

În acest ţinut doi oameni erau încă liberi—unul bătrân, iar celălalt, tânăr. Ei trăiau pe o stâncă greu accesibilă care avea vedere spre postament. Urau postamentul şi s-au înţeles să-l arunce în aer. Au plănuit totul, s-au rugat şi şi-au amintit de realitatea cerurilor.

Noaptea în care vroiau să pună în aplicare planul lor sosise. Inimile pline de bucurie le băteau puternic. Era un plan dificil. Ar fi fost posibil să urmărească momentul când oamenii de pază făceau o pauză şi să ducă repede explozibilul în punctul vulnerabil al postamentului. Dar în mod sigur cel care ar fi dus explozibilul ar fi fost văzut când se întorcea. Pentru a se asigura că postamentul era aruncat în aer, tânărul trebuia să detoneze explozibilul manual pe postament.

Dar au crezut în puterea cerurilor şi îi iubeau pe oamenii din acel ţinut. Şi atunci chiar şi acest sacrificiu îi făcea atât de fericiţi, încât le săreau inimile din piept. Era timpul să acţioneze. Au strâns harta, s-au ridicat de la masă şi s-au îmbrăţişat. Când tânărul a ajuns la uşă, s-a întors, având explozibilul în spate, l-a privit pe bătrân şi i-a spus, „Te iubesc, Tată”. Iar bătrânul a respirat adânc—bucuros—şi a răspuns, „Şi eu te iubesc, Fiule”.