Fii atent la limbajul pe care îl foloseşti!

De la Gospel Translations Romanian

Salt la:navigare, căutare

Resurse relevante
Mai mult De E. Bradley Beevers
Index de autori
Mai mult Despre Vorbirea
Index de subiecte
Despre această traducere
English: Watch Your Language!

© Christian Counseling & Education Foundation

Share this
Misiunea noastră
Aceasta traducere a fost publicată de către Gospel Translations, o formă de pastoraţie accesibilă online, care există pentru a face ca evanghelia centrată pe cărţi şi articole să fie disponibilă gratuit pentru toate naţiunile şi în toate limbile.

Află mai multe (English).
Cum poţi să ne ajuţi
Dacă ştii bine limba engleză, te poţi oferi ca voluntar pentru a traduce.

Află mai multe (English).

De E. Bradley Beevers Despre Vorbirea
Parte a seriei Journal of Biblical Counseling

Traducere de Ofelia Antal

Recent, m-am uitat la filmul Disney, Alladin. Ca un bun spectator, m-am pus în situaţia eroului. Deci, gândindu-mă la film după ce s-a terminat, mi-am pus o întrebare: oare ce mi-aş dori dacă Domnul mi-ar împlini trei dorinţe la alegere? Imediat mi-a venit în minte povestirea despre visul lui Solomon. Domnul l-a pus să spună ce şi-ar dori, iar el a cerut înţelepciune pentru a cârmui poporul lui Israel. Oare aş cere şi eu, la fel, înţelepciune? Dar, m-am gândit, eu nu sunt pus să domnesc peste poporul lui Israel, aşa cum era el. Poate că mi-aş dori sfinţenie. Apoi am alungat toate gândurile din minte.

Însă după câteva zile, ideea „dorinţei” a revenit. Şi m-am gândit ce anume să-mi doresc. Mi-am dorit să retrag cuvinte pe care le spusesem; vreun comentariu necugetat, fără intenţia de a fi ostil, însă păcătos şi prea puţin amabil—chiar tâmpit. Dacă aţi avea un bilet pentru dorinţe la sfârşitul zilei, de câte ori l-aţi transforma în a retrage ceva ce v-a ieşit pe gură? Există multe ocazii când aţi putea utiliza un asemenea bilet. De exemplu, aţi încercat să faceţi niţică conversaţie, dar v-a scăpat o glumă sau comentariu neinspirate şi aţi jignit pe cel cu care vorbeaţi. Eraţi emoţionat şi vorbeaţi, dar v-aţi dat seama că de fapt vă bâlbâiaţi. Eraţi iritat când eraţi acasă şi aruncaţi cu vorbe dure în colegii de cameră, soţie, copii. Sau, după ce aţi făcut o greşeală, aţi încercat să vă explicaţi; dar cu cât vorbeaţi mai mult cu atât mai mult înrăutăţeaţi situaţia. Şi lista ar putea continua. Cât de multă dreptate are Scrisoarea lui Iacob capitolul 3, „Dacă este cineva care nu greşeşte în ceea ce spune, este un om perfect, capabil să îşi ţină în frâu tot trupul!”

Scriptura ne avertizează să luăm în serios limbajul pe care îl folosim. Bătălia pentru limbă este bătălia pentru viaţa creştină. Isus a descris odată Judecata de Apoi ca fiind timpul când oamenii vor da socoteală „pentru fiecare cuvânt pe care îl rostesc în mod neglijent”(Matei 12:36). El a spus că felul în care ne folosim limba face diferenţa între cei mântuiţi şi cei nemântuiţi. „Prin cuvintele voastre veţi fi mântuiţi, şi prin cuvintele voastre veţi fi condamnaţi” (Matei 12:37). Limbajul este extrem de important pentru că aduce la iveală cine eşti. Pomii buni aduc roade bune iar pomii răi aduc roade rele. Fiecare om scoate la iveală ce are pe interior; „din preaplinul inimii vorbeşte gura” (Luca 6:45). Prin urmare, Paul îi îndeamnă pe cei care au lepădat omul cel vechi „nu lăsaţi vreo vorbă rea să vă iasă din gură, ci numai ce este bun pentru zidire, la vreme potrivită, pentru a da har celor care o ascultă” (Efeseni 4:29).

Vorbirea de rău nu înseamnă doar că vorbeşti atunci când ar trebui să taci sau să spui lucruri pe care îţi doreşti imediat să le retragi după ce au fost spuse. Unele lucruri e care le pronunţăm sunt rele din alte motive. De exemplu, în anumite cazuri, ne dăm seama dacă vorbirea este bună sau rea întrebându-ne când, către cine, în ce împrejurări, cu ce ton al vocii este spus ceva. La cealaltă extremă, distingem „limbajul murdar” de celelalte tipuri de limbaj; limbajul murdar este rău prin natura sa. Nu este vorba de a spune ceva greşit la timpul nepotrivit sau către persoana nepotrivită. Un asemenea tip de vorbire rea este întotdeauna greşit şi este întotdeauna recomandat de a fi evitat de către credincios.

Haideţi să ne gândim la acest lucru. Limbajul murdar este rău, fără discuţie, iar creştinii procedează corect când evită să-l folosească. Dar ce anume îl face să fie rău? Nu faptul că se referă la lucruri despre care nu ar trebui să vorbeşti. Este rău pentru că exprimă o viziune asupra lumii ce este neprincipială, blasfematoare sau perversă. De exemplu, „fir-ar să fie” (damn) nu este întotdeauna un cuvânt de înjurătură; în sensul său propriu se referă la un act divin. Dumnezeu condamnă (damn) pe cei răi la iad. Când lumea foloseşte acest cuvânt ca pe o înjurătură, ei trivializează şi îşi bat joc de judecata lui Dumnezeu. Un alt exemplu poate fi cum necredincioşii fac din „Doamne” sau „Isuse Cristoase” expresii profane pentru a-şi exprima şocul sau mânia.

Am ales în mod deliberat două exemple ce evidenţiază cum o viziune perversă a lumii poate transforma o expresie într-o înjurătură. „Fir-ar să fie” sau „Isuse Cristoase” pot fi atât înjurături cât şi exprese folosite la modul potrivit. Însă, majoritatea expresiilor profane sau a obscenităţilor nu sunt atât de flexibile; ele sunt întotdeauna blasfematoare sau perverse. Viziunea lumii este „inclusă” în ele. Expresiile în sine comunică răzvrătire şi necredinţă—nu prin ceea ce descriu ci prin interpretarea implicată în descriere. De exemplu, majoritatea obscenităţilor exprimă atitudini ostile şi/sau imorale cu privire la termenii ce descriu funcţii naturale ale corpului. Esenţa a fost creată de Dumnezeu; interpretarea rea degradează şi perverteşte ceea ce a creat Dumnezeu. Sub nicio formă aceste cuvinte nu pot fi folosite în mod cuviincios; pur şi simplu trebuie evitate. Scriptura recunoaşte această viziune pervertită a lumii. Nimeni care vorbeşte insuflat de Duhul Sfânt nu poate spune „Isus fie blestemat” (I Corinteni 12:3). Alte exemple probabil că nici nu ar trebui menţionate, căci „este ruşinos până şi să pomeniţi ceea ce fac în secret cei ce nu ascultă.” Creştinii recunosc de obicei acest vocabular şi mod de exprimare ca expresii ale viziunii unei lumi necredincioase şi vor trata după dreptate folosirea lor ca fiind păcat.

Însă frazele „murdare” nu sunt singurele expresii ce se bazează pe viziunea unei lumi necredincioase. Multe dintre descrierile şi definiţiile obişnuite pe care le folosim sunt de acord în mod subtil cu modurile de gândire ale necredincioşilor. Ca şi în cazul cuvintelor de înjurătură, eufemismele includ în ele însele viziunea asupra lumii. Când lumea denumeşte adulterul ca fiind „legătură”, oare nu a răstălmăcit descrierea pentru a elimina evlauarea şi indignarea morală? Iar cuvântul de înlocuire nu a fost ales din dicţionar la întâmplare. Adulterul sună a păcat; legătură sună aproape a distracţie. Lumea caută în mod constant modalităţi pentru a face comportamentul său să sune normal, acceptabil şi corect. Înlocuirea cuvântului „desfrânare” cu „a se culca cu cineva” elimină orice sens de dezaprobare. „Activ din punct de vedere sexual” implică faptul că înfrânarea este pasivă, monotonă sau semn de slăbiciune. Ceea ce odinioară era sodomie (de la prima sa menţionare în Geneză 19) a devenit „homosexualitate,” apoi „gay,” apoi doar o „preferinţă sexuală” sau „stil de viaţă alternativ.” Acum până şi indignarea morală la asemenea perversiune este etichetată în mod peiorativ ca fiind „homofobie.”

Încă un pas înainte

Aceste exemple sunt bine cunoscute, iar prejudiciul lor nebiblic este evident. Creştinii trebuie (şi adesea fac acest lucru) să-şi supravegheze limbajul astfel încât să nu cedeze sau să preia în mod subtil în faţa perspectivei pe care o are lumea. Însă haideţi să analizăm şi mai profund. Toate domeniile unde se exprimă în limbaj răzvrătirea şi necredinţa trebuiesc confruntate în mod asemănător. Până acum nu am abordat nimic subtil. Atât definiţia dată de spiritul profan cât şi cea „corectă din punct de vedere politic” se bazează în mod evident pe o viziune anticreştină aspura lumii. Acum haideţi să abordăm un caz ceva mai puţin evident: cum este limbajul întrebuinţat pentru a minimiza responsabilitatea pentru comportamentul oamenilor. În primul rând, să luăm în consideraţie cum vorbeşte lumea despre păcatul evident. Trăim într-o societate unde este la ordinea zilei să se cheltuiască în exces. Totuşi rareori se foloseşte cuvântul lăcomie pentru a descrie acest lucru. Un asemenea stil de viaţă este pur şi simplu „confortabil”. Modelele de neascultare sunt „probleme”, nu păcate. A se plânge şi a comenta se numesc „a spune ceea ce simţi” sau a fi cinstit. Chiar şi în biserică numim uneori vobirea de rău despre alţii „împărtăşire” sau că „cerem sfat” decât să o numim bârfă sau clevetire. Să înţelegem ce anume se petrece aici. Termenii nu doar descriu;ei interpretează. Când întrebuinţăm un cuvânt cum ar fi bârfă, multe imagini biblice şi îndemnuri ne vin în minte—aşa cum ar şi trebui. Când încercăm să descriem aceeaşi activitate într-o manieră mai neutră, ceea ce facem de fapt este să o descriem într-o manieră nebiblică. Categoriile descriptive ale lui Dumnezeu nu sunt neutre. Mentalitatea ştiinţifică ne poate condiţiona să privim neutralitatea ca fiind de dorit. Nu aşa se procedează. Trăim într-un univers plin de vocea lui Dumnezeu. Tot ceea ce a creat El şi creaşia peste care domneşte vorbeşte despre slava Sa. Îl descoperă. „Neutralitatea” este de fapt o cedare în faţa necredinţei. Este refuzul de a vorbi şi de a gândi din perspectiva lui Dumnezeu. A vorbi „neutru” înseamnă eşecul de a proclama adevărul lui Dumnezeu către o lume pierdută şi a o chema la căinţă. Nu este oare o proclamare a adevărului şi perspectivei lui Dumnezeu să folosim termenul de adulter sau desfrânare în locul unui limbaj mai neutru faţă de un coleg de muncă? Oare termenul „stil de viaţă alternativ” nu lucrează pentru a-i consola conştiinţa şi să reducă la tăcere condamnarea lui Dumnezeu? Vorbirea noastră trebuie să afirme interpretarea lui Dumnezeu împotriva mentalităţii rebele a lumii; noi nu suntem „neutri”;noi suntem de partea Lui. Nici necredincioşii nu sunt neutri; ei sunt împotriva Lui. Felul nostru de a vorbi trebuie să reflecte acest lucru, astfel încât „fie că mâncăm, fie că bem sau indiferent ce facem, să facem totul spre slava lui Dumnezeu.”

Limbajul lumii minimizează responsabilitatea atunci când descrie emoţiile sau modelele de comportament. Aceste subiecte importante sunt obiectul atenţiei tuturor. Dar ca şi atunci când vorbeşte despre comportamentul sexual, lumea schimbă termenii pentru a distrage atenţia de la responsabilitate şi de la păcat. În primul rând, lumea distrage atenţia de la responsabilitatea sa vorbind în aşa fel ca şi cum situaţia, şi nu persoana, a fost actorul. „M-a enervat aşa de rău.” „Comportamentul lui m-a călcat pe bătături.” „Eşti aşa de enervant.” „Suferinţa intensă mi-a luat dorinţa după Dumnezeu.” Se presupune că nu putem face nimic cu privire la reacţiile noastre. Din moment ce acestea rezultă în mod direct din situaţie, sunt cu adevărat parte din aceasta. Sunt pur şi simplu acolo.

În al doilea rând, lumea distrage atenţia de la păcatul său căutând o descriere „neutră” a experienţei. De exemplu, creştinii recunosc diferenţa dintre lipsă de speranţă, dezamăgire, tristeţe, depresie, vină, frică, mânie şi mâhnire. Din puct de vedere biblic fiecare dintre ele este o trăire distinctă. Fiecare descriere relatează ceva specific şi fiecare emoţie este cu uşurinţă pusă într-un context moral. Cel necredincios le pune pe toate categorie neutră (lipsită de valoare din punct de vedere descriptiv) cum ar fi „deranjat emoţional” sau „supărat.” Modelele de păcat care îi fac pe oameni să lupte sunt „conflicte de personalitate” (în privinţa cărora nu se poate face nimic). Obiceiurile de sclavie faţă de modelele de păcat sunt „boli”, „impulsuri” (irezistibile), „dependenţe”. Asemenea termeni ignoră perspectiva lui Dumnezeu asupra acestor experienţe umane. Ele fac viziunea lumii asupra emoţiilor, acţiunilor sau a părerilor să sune normal şi natural.

Îndepărtarea de perspectiva biblică se face adesea cu paşi mărunţi. Am fost doar „capricios”m nu cu adevărat neprietenos sau lipsit de iubire sau neduferit. Sunt „descurajat”; nu am pierdut adevărata perspectivă sau mi-a lipsit credinţa. După cum putem vedea în mod clar în aceste exemple, nu putem sub nicio formă să vorbim în mod neutru. Cel necredincios, căutând să facă acest lucru, nu face decât să-şi justifice comportamentul său cel rău; aşa-zisa neutralitate este o mantie pentru răzvrătire şi ura faţă de Dumnezeu. Dar stai niţel. Auzim aceste exemple nu doar în fabrici şi în birouri, ci şi în biserică. Ar trebui să ştim mai bine. De ce au atâta trecere? Ce este atât de captivant în legătură cu aceşti termeni? Voi încerca să ofer o posibilă explicaţie. Descrierile neutre sunt atractive pentru cel necredincios pentru că ele justifică răzvrătirea sa. Ele fac păcatul să sune ca fiind normal. În mod firesc, această dinamică păcătoasă prezintă atracţie şi pentru cel credincios. Hrăneşte dorinţele trupeşti de autocompătimire şi de autoîndreptăţire. Dar mai există încă un motiv. Adeseori factorii situaţionali, frământările interioare, ispitele, gândurile, dorinţele, experienţele pot fi descrise cu detalii vii. „În după amiaza zilei de vineri, după o săptămână istovitoare, m-a chemat şeful în biroul său. În cinci minute am fost concediat, fără să mi se dea nici cel mai mărunt motiv. Nici nu ştiam ce să fac. Nici măcar nu-mi amintesc că am părăsit biroul. Doream să fug; vroiam să-l iau la pumni. Vroiam să-mi dau demisia. M-am aşezat la biroul meu în stare de şoc. Eram negru de supărare; îmi clocotea sângele în vine! Am petrecut următoarele trei zile pe jumătate deprimat şi pe jumătate dorindu-mi să-l omor. Nu puteam să dorm. Nu mă puteam gândi la nimic altceva. Era o lovitură extrem de puternică. A trebuit să mă opresc să mă mai gândesc la el; de fiecare dată când mă gândeam repetam ce ar fi trebuit să-i spun şi tremuram de furie.” Ascultăm descrierea şi ne gândim, „Mda, uite ce s-a întâmplat!” Precizia e dezarmantă. „Persoana aceea înţelege cu adevărat cum te simţi.” Atenţie! Aceste descrieri sunt făcute selectiv să fie vii. Răspunsurile naturale sau trupeşti sunt pictate cu detalii amănunţite. Luptele spirituale însă nu. Detaliile vii nu sunt neutre; ele conţin în ele viziunea lumii.

Descrierea acelei după amiezi de vineri ar fi putut fi foarte diferită. „Când am ieşit din acel birou m-am confruntat cu cea mai incredibilă ispită de a mă mânia pe care am avut-o în cei trei ani de când lucrasem acolo. Eram şocat. Abia îmi amintesc să fi murmurat o rugăciune de ajutor pe când îmi aminteam ce spusese şi pe când mă luptam cu mânia din mine.

Deodată, pasajele din Scriptură pe care le memorasem mi-au venit în minte: „Odată cu ispita Dumnezeu va da şi calea de ieşire, astfel încât să puteţi suporta.” Situaţia în care mă aflam s-a limpezit, ca şi cum Domnul ar fi aprins lumina într-o cameră întunecată. Ştiam că stau la o răscruce de drumuri. Puteam să mă agăţ de mânie, amărăciune şi frustrare. Putem să plec. Puteam să-mi părăsesc serviciul fără a-i mai adresa vreo vorbă. Puteam să port amărăciunea şi ura în inima mea. Sau aş fi putut face ceea ce ar fi făcut Isus. Aş fi putu să-i răspund cu amabilitate; să întorc bine pentru rău. M-aş fi putut ruga pentru el. M-aş fi putut întoarce luni vesel şi să-mi fac ordine pe birou. „Care este diferenţa esenţială dintre cele două descrieri?

V-aţi prins. Prima a pretins că e neutră, în timp ce de fapt exprima perspectiva trupească. A ignorat tot ceea ce era creştin, scopul lui Dumnezeu, perspectiva Sa, natura spirituală a ispitei, lupta de găsi speranţa şi răspunsul corect, soluţia la problemă. În tot acest timp prima descriere a justificat în mod subtil mânia şi depresia ca fiind fireşti. Şi dintr-un anumit punct de vedere, aceste răspunsuri, sunt, într-adevăr, fireşti. Dar din moment ce Cristos ne-a salvat, nu mai suntem „omul firesc” care nu înţelege lucrurile Duhului lui Dumnezeu. Descrierea detaliată este minunată; luptele spirituale trebuie pictate cu detalii vii astfel încât învăţătura noastră să fie practică şi să reflecte viaţa reală. Însă descrierea cu adevărat precisă include interpretarea precisă. Trebuie să percepem întregul tablou în mod corect.

Un exemplu asupra căruia trebuie să lucrăm: „Sunt dărâmat”

Cum începeţi să vă daţi seama şi să vă căiţi de vorbirea de rău? Începeţi cu paşi mărunţi. Hai să luăm un exemplu specific să lucrăm pe el. Oare ar trebui creştinii să folosească termenul „Sunt dărâmat”? A fi „dărâmat” este o formă neutră de a exprima tristeţea sau depresia. Probabil că ar putea fi adesea tradus că ne lipseşte speranţa şi credinţa, sau că ne concentrăm asupra situaţiilor neplăcute mai curând decât pe purtarea de grijă suverană a lui Dumnezeu, sau că atunci când mormăim „sunt dărâmat” dispare orice indicaţie că există vreo problemă morală ataşată de această emoţie. Mare parte dintre noi a, fi foarte surprinşi dacă un prieten ne-ar spune că ar trebui să ne căim atunci când le împărtăşim că suntem „dărâmaţi”! În concepţia tuturor nu ajugem să fim dărâmaţi pentru că ceva nu e în regulă cu noi. Suntem pur şi simplu dărâmaţi. Ceva nu e în regulă cu situaţia; noi răspundem în mod firesc. Acest lucru este valabil pentru noi toţi când vorbim cu cei care sunt „dărâmaţi”. De obicei întrebăm,”Ce s-a întâmplat?”, mai curând decât să întrebăm, „De ce reacţionezi aşa la ceea ce ţi s-a întâmplat?”

Observaţi şi alte lucruri în legătură cu acest termen. În primul rând că este evaziv; trăirea descrisă poate reprezenta multe lucruri—depresie, furie, lipsă de speranţă, tristeţe, mâhnire, resentiment, condamnare, autocompătimire. În al doilea rând, explicaţia de ce ne simţim astfel este nepotrivită. În centrul atenţiei este aproape în exclusivitate situaţia propriu-zisă; nu se dă atenţie gândurilor sau trăirilor interioare care ne conduc la acea starea de a fi dărâmat. Am putea să facem o diagramă astfel: Situaţie. Emoţie. Termenul vital din mijloc este omis: Situaţie. Persoană. Emoţie. Din nou avem de-a face cu neutralizarea! Prin omisiunea termenului de „persoană”, nu se mai face diferenţă dacă situaţia i se întâmplă unui credincios sau unui necredincios; lui Isus însuşi sau celui mai rău dintre păcătoşi. Drept sau greşit încetează a mai fi categorii la care ne gândim. Nu este la fel şi cu termenii mai specifici prezentaţi mai sus. Când o persoană spune că tânjeşte din cauza morţii tatălui său, ştim că este trist pentru că a experimentat o pierdere. Reacţia este bună. Dacă ar spune că este fără speranţă, deprimat, sau plin de autocompătimire din cauza acestei morţi, ar trebui să avem un răspuns diferit! Termenii specifici ne dau o informaţie esenţială despre persoană. Ştim cum să răspundem mai bine şi să aducem perspectiva biblică. Lumea pierde total din vedere acest lucru. Când cineva este „dărâmat”, oamenii pot oferi o compătimire superficială şi un „să sperăm” lipsit de putere pentru îmbunătăţirea împrejurărilor. Nu există speranţă reală pentru schimbarea vieţii, sub nicio formă nu poate fi mai bine data viitoare. Oare Biblia nu vorbeşte despre aceste trăiri de depresie făcând referinţă în primul rând la persoană, la Dumnezeu, la ceea ce este bine, mai curând decât să facă referire la o simplă situaţie? Observaţi, de exemplu, Psalmii 42 şi 43. Când psalmistul este „la pământ” şi „tulburat” nu este pentru că nu mai merge cu mulţimea la casa Domnului. Nu pentru că este luat în bătaie de joc de către duşmanii lui, de oameni vicleni şi nedrepţi. Aceste lucruri se întâmplă. Însă cauza tulburării sale este faptul că sufletul său nu mai speră în Dumnezeu. El nu se descrie ca fiind „dărâmat”. El vede situaţia mai limpede: „De ce eşti trist. O, suflete al meu? …Pune-ţi speranţa în Dumnezeu.” Toată atenţia psalmului se concentrează pe faptul că este însetat de Dumnezeu aşa cum cerbul tânjeşte după ape curgătoare.

Cât de diferită este această imagine faţă de aruncarea vinii şi autocompătimirea din felul de a vorbi al lumii! Vocabularul psalmistului indică faptul că el îşi observă cu atenţie inima; descoperă adevărata problemă şi îl caută pe Dumnezeu ca să-i dea o soluţie. Acesta este ţelul propriului vostru vocabular! Vorbirea voastră nu trebuie numai să evite văicărelile neplăcute ale lumii ci să exprime cu precizie situaţia spirituală şi răspunsurile voastre. În cele de mai sus am doar foarte puţine exemple. Însă acesta e doar începutul! Avem nevoie de un vocabular complet creştin; trebuie să ne comportăm ca şi creştini în fiecare detaliu al vieţii noastre. Acest lucru nu înseamnă că inventăm un „creştinism” mai sfânt-decât-tine care ne face mai puţin accesibili faţă de lume. Scopul nostru este mai curând un fel de a vorbi care proclamă adevărul lui Dumnezeu cu privire la noi şi la universul Său—un fel de a vorbi care evită felul de a vorbi înşelător al lumii.

Un alt exemplu asupra căruia să lucrăm: „Deoarece”

Deoarece. E un cuvânt atât de simplu. Însă exprimă multe lucruri. Folosim acest cuvânt când dorim să vorbim despre ce anume cauzează comportamentul nostru sau ce ne motivează: cauzalitatea şi motivaţia. De ce am făcut lucrul acela? L-am făcut deoarece… Oare Biblia ne spune ceva despre motivaţia felului în care ne comportăm? Ne învaţă ceea ce cauzează reacţiile noastre? Sigur că da. Faptele noastre descoperă motivele inimilor noastre.. Dacă gândurile şi intenţiile inimilor noastre sunt rele, atunci felul nostru de a vorbi şi comportamentul nostru vor reflecta acest lucru; dacă inima este curată, acţiunile noastre vor fi curate. Cu toate că acesta este un rezumat pe scurt, tot ceea ce Biblia spune despre cauze şi motive se încadrează în această structură. Iată care este ideea. Toate cuvintele noastre, ca şi toate faptele noastre, reflectă fie ascultare faţă de Dumnezeu, fie neascultare. Vorbirea rea este orice tip de vorbire care comunică ceea ce este fals sau neevlavios. Cuvintele descriu o viziune a lumii; ele exprimă (sau trădează) ceea ce credem în mod practic; acţiunile noastre arată ceea ce credem. Luca 6:45 învaţă limpede acest lucru: „ Omul bun scoate lucruri bune din comoara inimii sale, iar cel rău scoate lucruri rele din inima sa. Căci gura sa vorbeşte din prisosul inimii.” Nu putem ascunde acest lucru; cuvintele noastre ne descoperă. Treaba noastră este să lucrăm astfel încât cuvintele noastre, ca şi toate acţiunile noastre, să fie biblice; ele aplică învăţăturile Bibliei. Să luăm un exemplu. Bob şi Sue pleacă împreună într-o drumeţie. Se află pe o potecă anevoioasă şi este o zi toridă. Cam după o oră şi jumătate li se termină apa. Merg pe lângă buza prăpastiei şi nu există vreun râu. Merg în continuare preţ de încă o oră după care ajung la un indicator de drum montan. Bob îşi dă seama că au greşit cărarea cam cu 45 de minute în urmă. Sue spune, „Minunat. Mă distrez pe cinste. Mersi că m-ai adus.” Bob, niţel surprins de sarcasmul ei, nu scoate un cuvânt. Sue îşi dă seama de ceea ce a spus şi dă o explicaţie: „Îmi pare rău. Am spus asta doar pentru că:

Probabil că vă puteţi imagina fiecare din acest răspuns că intervine în conversaţie. Însă care din ele este cel corect? Pe care dintre ele îl aşteptaţi de la un credincios în această situaţie? Mai uitaţi-vă o dată peste listă. Care dintre răspunsuri este ok?

Niciunul dintre le nu este un răspuns corect. De ce? Pentru că niciunul nu oferă o explicaţie biblică adecvată pentru comportamentul lui Sue. Faptul că Sue îl ironizează pe Bob este greşit; este păcat. Poate că există factori cum ar fi faptul că e obosită, familia din care provine sau obiceiurile ei de a relaţiona. Aceştia cu siguranţă definesc forma ispitelor specifice cu care se confruntă. Încă nu explică de ce a răspuns ea cu frustrare. Sue se comportă cu siguranţă diferit pentru că este obosită, îi este cald, provine dintr-o anume familie sau pentru că are o zi proastă. Însă niciunul dintre aceşti factori, din punct de vedere biblic, nu cauzează comportamentul ei păcătos. Niciunul din aceştia nu spune de ce nu a fost amabilă. Prin urmare nu ar trebui să spună, „M-am comportat aşa pentru că…,” şi să completeze spaţiul liber cu motive care sunt în esenţă scuze.

Să nu uităm că psalmistul a meditat asupra comportamentului său şi l-a observat cu atenţie. Să încercăm să fim ca el. Să încercăm să înţelegem situaţia lui Bob şi a lui Sue din punctul de vedere al credincioşilor. Ce anume a „cauzat” acel tip de comportament? Mai ţineţi minte diagrama noastră de mai sus? Situaţie. Persoană. Acţiune (acolo era vorba despre emoţie; aici despre comportament.) Biblia ne învaţă că felul de a se comporta al lui Sue nu vine de la situaţie ci de la persoană. Prin urmare, întrebările „ de ce” nu primesc răspuns raportându-se la situaţie; ele îşi află răspunsul în raport cu persoana. De ce a înţepat Sue sarcastic? Nu fiindcă îi era cald şi sete. Ci pentru că nu dorea inconvenientul şi senzaţia neplăcută de a-i fi sete şi cald.

Haideţi să vă dau un exemplu simplu pe care l-am învăţat pe când eram copil la Şcoala de duminică. Persoana e ca un burete; împrejurările din viaţa noastră storc buretele. Ce iese din burete când îl storci? Păi, în primul rând asta depinde de ceea ce era în burete. Dacă buretele era plin de cerneală, o să iasă din el cerneală. Dacă a fost înmuiat în apă, va ieşi apă. Tot aşa este şi cu credinciosul. Dacă sunteţi plini de viaţa lui Isus, atunci veţi răspunde la circumstanţele neplăcute în moduri creştine. Dacă sunteţi plini de duhul lumii şi de pofte egoiste, atunci comportamentul vostru le va reflecta în consecinţă. II Corinteni 4:6-18 învaţă limpede acest lucru. Noi avem comoara luminii lui Dumnezeu care a strălucit în inima noastră, o comoară în vase de lut. Deoarece avem de la Dumnezeu o putere ce depăşeşte orice , atunci când suntem „apăsaţi”, nu vom fi striviţi, nici nu vom dispera şi nici nu vom fi distruşi. Ci mai curând, viaţa lui Isus va fi revelată în trupurile noastre muritoare. Nu ne vom pierde curajul, cu toate că suntem sub presiune pe exterior, deoarece suntem reînnoiţi pe interior în fiecare zi. Lumina noastră şi necazurile de moment capătă o greutate eternă, căci privim la nevăzut, care este etern.

Aşadar împrejurările storc buretele. Şi iese cerneala. De ce? Există două răspunsuri posibile: (1) pentru că a fost stors buretele (de aceea a ieşit cerneala); sau (2) deoarece buretele a fost îmbibat cu cerneală (de aceea a ieşit cerneală). Răspunsul Bibliei la întrebarea „de ce” este pe locul doi din punctul de vedere al lui Dumnezeu, de ce a ieşit cerneală şi nu altceva. Şi asta din motive întemeiate! Nu asta e adevărata întrebare în situaţia lui Sue? Întrebarea nu este „De ce a reacţionat Sue?” Ea a reacţionat pentru că este o fiinţă umană vie! De fiecare dată când acţionaţi, rezultă ceva. Însă adevărata întrebare este, „De ce a reacţionat Sue aşa? De ce acela a fost rezultatul?” Lista de mai sus cu explicaţiile lui Sue sunt diferite moduri de a spune „a ieşit cerneală pentru că am fost stoarsă.” Explicaţia Bibliei este întotdeauna „a ieşit cerneală pentru că în interior a fost cerneală.” Cuvintele tăioase, lipsite de iubire nu sunt cauzate de caniculă, lipsa de apă, oboseală, familia din care provine, sau pentru că Bob i-a condus pe un drum greşit. Ele sunt cauzate de o inimă lipsită de sfinţenie.

Suferinţă, comportament şi vorbire

Acest model ridică o întrebare biblică mai mare. Care este relaţia dintre situaţiile dificile sau neplăcute (sau cele plăcute) şi comportament? Cel mai limpede răspuns este că situaţia este peisajul sau fundalul din piesă. Este decorul, nu desfăşurarea acţiunii. Dacă ni se spune că scena de deschide într-o gară tot nu aflăm nimic despre intriga piesei! Poate fi înfricoşătoare, veselă sau tristă. Tot aşa şi cu situaţiile prin care trecem. „Am crescut într-o familie unde am fost abuzat” ar putea deschide o poveste a fidelităţii şi eliberării lui Dumnezeu sau la fel de bine poate porni o poveste centrată pe autocompătimire şi văicăreli. Fiecare situaţie îşi are ispitele sale caracteristici, însă firul acţiunii este jucat de inimă. Să ne uităm în Deuteronom 8:2-6:

2 Să-ţi aduci aminte de toată calea pe care te-a povăţuit Domnul Dumnezeul tău prin pustie de acum patruzeci de ani, ca să te smerească, ca să te încerce şi ca să afle ce este în inima ta şi de ai să păzeşti sau nu poruncile Lui. 3 Te-a smerit, te-a pedepsit cu foamea şi te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoşteai şi pe care nu o cunoşteau nici părinţii tăi, ca să-ţi arate că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului. 4 Haina ta nu s-a învechit pe tine şi piciorul tău n-a căpătat bătături în aceşti patruzeci de ani. 5 Dar să ştii în inima ta că Domnul Dumnezeul tău te învaţă, cum învaţă omul pe fiul său. 6 Păzeşte dar poruncile Domnului Dumnezeului tău, umblând în căile Lui şi temându-te de El.

Asta da situaţie dificilă ! Iar scopul lui Dumnezeu când a făcut ca sălbăticia să fie « scena » sau « decorul » a fost să umilească, să încerce şi să-şi înveţe poporul. Pasajul continuă :

7 Că Domnul Dumnezeul tău te va duce într-o ţară bună, ţară de curgeri de apă, de izvoare şi de ape adânci, care ţâşnesc în văi şi în munţi; 8 Ţară în care se află: grâu, orz, viţă de vie, smochine şi rodii; 9 Într-o ţară unde sunt măslini, untdelemn şi miere, în care fără lipsă vei mânca pâinea ta şi nu vei duce lipsă de nimic; în care pietrele au fier şi din munţii căreia vei scoate aramă. 10 Când însă vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul Dumnezeul tău pentru tara cea bună pe care ţi-a dat-o. 11 Fereşte-te de a uita pe Domnul Dumnezeul tău şi de a nu păzi poruncile Lui, legile Lui şi hotărârile Lui pe care ti le spun eu astăzi. 12 Când vei mânca şi te vei sătura şi îţi vei face case frumoase şi vei trăi în ele; 13 Când vei avea multe vite mari şi mărunte şi mult argint şi aur şi vei avea de toate la tine, 14 Vezi să nu se mândrească inima ta şi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău Care te-a scos din Egipt, din casa robiei…Ca să-ţi facă bine în urmă şi ca să nu zici în inima ta: Puterea mea şi tăria mâinii mele mi-au adus bogăţia aceasta;

(Deuteronom 8:7-14,17).

Aceasta este o situaţie diferită; total opusă faţă de prima. Însă atenţia lui Dumnezeu este centrată tot pe inimă. Amândouă împrejurările testează poporul său. Însă testele sunt diferite. Greutăţile deşertului ( de ex. Bob şi Sue pe poteca de munte fără apă) ne storc într-un fel. Oare vor ieşi cârteli sau credinţă din aceasta? Ţara făgăduită (de ex. Bob şi Sue reîntorşi la maşină unde au mâncare şi apă proaspătă) storc într-un alt fel. Oare îl vor uita pe Dumnezeu sau vor aduce mulţumire? Problema este întotdeauna dacă oamenii lui Dumnezeu vor răspunde cu neprihănire sau în mod păcătos. Despre asta vorbeşte Dumnezeu. Situaţia este doar fundalul; pe el îl interesează firul acţiunii. Doreşte să ştie dacă persoana va răspunde corespunzător sau nu.

Hai să ne uităm la un alt comentariu biblic din viaţa lui Israel de la vremea respectivă—I Corinteni 10:1-13:

1 Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. 2 Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. 3 Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; 4 Şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos. 5 Dar cei mai mulţi dintre ei nu au plăcut lui Dumnezeu, căci au căzut în pustie. 6 Şi acestea s-au făcut pilde pentru noi, ca să nu poftim la cele rele, cum au poftit aceia; 7 Nici închinători la idoli să nu vă faceţi, ca unii dintre ei, precum este scris: "A şezut poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat la joc"; 8 Nici să ne desfrânăm cum s-au desfrânat unii dintre ei, şi au căzut, într-o zi, douăzeci şi trei de mii; 9 Nici să ispitim pe Domnul, precum L-au ispitit unii dintre ei şi au pierit de şerpi; 10 Nici să cârtiţi, precum au cârtit unii dintre ei şi au fost nimiciţi de către pierzătorul. 11 Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca preînchipuiri ale viitorului, şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor. 12 De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă. 13 Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.

În acest pasaj sunt lecţii profunde. Ia gândiţi-vă la situaţia aceasta! Puneţi-vă în situaţia lui Israel. Cum aţi răspunde dacă aţi avea doar un singur rând de haine (care nu se tocesc niciodată!), fără un adăpost permanent, nesiguranţă în ceea ce priveşte viitorul, caniculă, nisip, pericolul unor vecini războinici, adesea fără apă şi niciodată variaţii în meniu sau în agenda zilnică? Asta e chiar dur! Ne-am putea aştepta la răzvrătiri şi nemulţumiri. Cel puţin ne-am simţi înclinaţi să acordăm niţică înţelegere persoanei care se plânge.

Vă puteţi imagina prin ce a trecut un mic grup de rugăciune în sălbăticie? Abia au început să se aşeze şi să-şi aranjeze confortabil corturile. După care norul s-a ridicat brusc şi au trebuit să pornească din nou la drum! E greu!

Însă pe ce anume şi-a centrat Dumnezeu atenţia în comentariul din 1 Corinteni? El ignoră complet „circumstanţele atenuante”. El nu vede decât faptul că ei se plâng, Îl ispitesc, se afundă în imoralitate, doresc ceea ce este rău şi idolatria. El nici măcar nu pomeneşte greutăţile prin care trec. Şi asta dintr-un motiv temeinic. Dumnezeu este interesat de firul acţiunii. El îi avertizează pe Corinteni—şi pe noi—să nu jucăm şi noi această piesă în scenele noastre particulare. Decorul e doar decor. Aceeaşi piesă poate fi jucată într-un decor care nu seamănă deloc cu Sinaiul. Se poate desfăşura în vieţile voastre. Domnul ştie acest lucru. Deci sfatul pe care ni-l dă aşează decor la locul decorului. În termeni a ceea ce cauzează comportamentul păcătos, împrejurările nu sunt relevante. Poate că noi suntem mai curând tentaţi să ne plângem când lucrurile merg prost sau să fim îngâmfaţi când lucrurile merg bine; însă suntem mereu în pericol să facem aceste păcate pentru că ele nu sunt cauzate de situaţie. Atât cârtirea cât şi lăudăroşenia vin dintr-o inimă păcătoasă.

Adesea există ispita de a crede că aceste reacţii păcătoase sunt cauzate atât de inima voastră păcătoasă cât şi de circumstanţele dificile. Aceasta este subtila ispită a autoîndreptăţirii: să ne învinuim, dar numai parţial, să acceptăm responsabilitatea, dar numai ceva din ea. Amintiţi-vă comentariul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte rătăcirile izraeliţilor prin sălbăticie. Nici măcar un indiciu nu este dat cu privire la această responsabilitate „duală”. De fapt, cum s-ar fi putut întâmpla acest lucru? Să ne mai uităm o dată în Deuteronom 8. Să presupunem că Israel ar fi ajuns în ţara făgăduită în siguranţă dacă nu ar fi fost duşmanii, foamea, setea şi o călătorie rapidă. Însă Domnul spune că El le-a trimis izraeliţilor greutăţile ca să-i încerce, „să afle ce era în inima lor.” Dacă afirmăm că Isarel s-a plâns atât din cauză că erau păcătoşi cât şi pentru că evenimentele prin care treceau erau dificile, îl facem pe Israel parţial responsabil şi pe Dumnezeu parţial responsabil. Asta nu se poate! Israel nu a putut intra în Tara Făgăduită dintr-un singur motiv: au păcătuit.

De ce este acest lucru important? Pentru că noi toţi suntem ca Sue. Avem tendinţa să explicăm comportamentul nostru păcătos vorbind despre situaţie. Spunem că am făcut ceva deoarece… şi nu recunoaştem că inimile noastre sunt adevărata cauză. E atât de grav? Da! E subtil; însă acest tip de afirmaţii despre cauze şi motive sunt un atac la adevărul lui Dumnezeu. Ne scuzăm pe jumătate, prin urmare nu ne putem căi cu adevărat. Arătând spre circumstanţele prin care trecem mai curând decât să arătăm spre noi, suntem jefuiţi de credinţa că lucrurile pot fi cu adevărat diferite. Împrejurările pot fi din nou neplăcute. Sue nu are garanţii că ea şi Bob nu se vor rătăci din nou la următoarea drumeţie (sau pe drumul de întoarcere). Dacă din această cauză a fost sarcastică, acest lucru se va întâmpla din nou. Însă în Cristos ea are o speranţă mai mare şi mai realistă. Ea are Evanghelia ca să o schimbe. Ea şi Bob se prea poate să se rătăcească din nou, dar dacă ea a fost schimbată de Duhul Sfânt, Bob nu trebuie să se teamă de cuvinte neprieteneşti—nici măcar de frustrarea interioară şi de lipsa de iubire pe care o exprimau! Scopul lui Dumnezeu este ca în următoarea situaţie asemănătoare Sue să poată răspunde cu bucurie, pace, răbdare şi iubire. Poate că va râde cu poftă de situaţie şi chiar se va bucura de drumul de întoarcere! Poate că se lupta cu situaţia fără să se plângă şi va bea apă cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu la capătul potecii.

Calea lui Dumnezeu este dreaptă. Căile noastre sunt nebuneşti. Trebuie să cultivăm şi să îndreptăm viaţa noastră în conformitate cu adevărul Său în fiecare domeniu al vieţii noastre. Folosirea lui „deoarece” este un fleac. Însă practica de a ne scuza pe jumătate, de a ne căi în mod superficial, de a avea puţină credinţă pentru că scopul nostru este mai curând confortul decât asemănarea cu Cristos—acestea sunt probleme mai mari şi fac parte din cotidian. Antrenamentul specific al buzelor noastre ne poate ajuta să învingem aceste probleme mai serioase ale inimii.

Iată la ce vă provoc. Păziţi-vă buzele în următoarele săptămâni; aveţi grijă cum folosiţi cuvântul „dărâmat” şi alte categorii alunecoase atunci când vă descrieţi emoţiile. Meditaţi la ceea ce simţiţi, gândiţi şi faceţi, punându-le în contextul a ceea ce se întâmplă între voi şi Dumnezeu. Aveţi grijă cum folosiţi cuvântul „deoarece”. Când vă surprindeţi că vorbiţi despre împrejurări că au fost „grele” sau „cumplite” opriţi-vă şi concentraţi-vă asupra ascultării sau neascultării. Restul este doar decor. Dacă trebuie să vorbiţi despre situaţii dificile, folosiţi fraze cum ar fi „chiar dacă” în loc de „deoarece”—ceva care lasă în centrul atenţiei problemele importante ale inimii. Însă dincolo de aceste câteva săptămâni faceţi ca aceste exemple să se înmulţească, aşa cum spune psalmistul, meditaţi şi analizaţi-vă vorbirea. Fie ca cuvintele gurii voastre şi meditaţiile inimilor voastre să fie acceptabile în ochii Săi. Şi fie ca Domnul să vă dăruiască mare har astfel încât „fie că mâncaţi, fie că beţi, orice faceţi, să faceţi spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Nu vă speriaţi şi nici să nu vă simţiţi copleşiţi de proces. Dacă vă analizaţi limbajul şi vedeţi păcat peste tot, este un prim pas încurajator! Cu atât mai mult va abunda experienţa noastră de har cu cât a abundat experienţa noastră cu păcatul. Harul abundă cu atât mai mult cu cât o mai mare conştiinţă a păcatului ne duce atât la o mai profundă căinţă cât şi la o recunoştinţă mai mare pentru puterea uimitoare a lui Cristos de a ne elibera, atât în a ne ierta cât şi în a ne transforma. Dacă sunteţi creştini, Romani 8:9 trebuie să interpreteze Galateni 5:16-25; I Corinteni 1:30 trebuie să interpreteze Proverbe 12:18-19 sau Matei 12:37.

Concluzie

În jurul vostru, forţe nevăzute se luptă să vă împiedice să vă asemănaţi cu imaginea lui Cristos: lumea, trupul, diavolul. Biblia vă avertizează să vă împotriviţi influenţelor lor: nu fiţi după asemănarea lumii, omorâţi faptele trupului şi îmbrăcaţi-vă cu armură pentru a vă împotrivi spiritelor răului. Şi Dumnezeu vă avertizează că lupta este deosebit de importantă în vorbirea voastră. Atitudinile inimii se descoperă prin ceea ce spuneţi. Astfel, căutând să fiţi neprihăniţi, trebuie să daţi o deosebită atenţie felului în care vorbiţi; este fereastra prin care se poate vedea cel mai bine ce este în inima voastră. Când duceţi bătăliile spirituale trebuie să vă străduiţi să analizaţi cum caută duşmanii voştri să vă răstălmăcească felul de a vorbi şi să facă modurile răzvrătite de a vorbi să pară „normale”. Nu este uşor să fiţi sfinţi în vorbirea voastră. Apostolul Iacob ne avertizează că, în ciuda faptului că putem îmblânzi animalele sălbatice nicio fiinţă umană nu poate supune limba, „un rău neobosit plin de otravă mortală.” Dar şi aici, ceea ce este imposibil la oameni este cu putinţă lui Dumnezeu. Înţelepciunea supranaturală, dăruită gratuit de către Dumnezeu face ca limba să fie spălată cu apă proaspătă.

Studiu personal

  1. În ce feluri descrieţi voi şi cei din jurul vostru experienţele emoţionale în termeni neutri? (cum ar fi „dărâmat”, „supărat”,”a avea o zi proastă…”)
  2. Ce termeni neutri folosiţi voi şi cei din jurul vostru pentru a descrie comportamentul păcătos? (cum ar fi „legătură,” „conflict de personalitate”, „ o părere proastă despre sine”, „m-am răcorit…”)
  3. Ce termeni neutri folosiţi voi şi cei din anturajul vostru pentru a descrie motivele care au cauzat comportamentul sau emoţia? („pentru că el/ea a făcut….”, „am simţit imperios nevoia să….” „ am avut chef să…”)
  4. Cuvântul lui Dumnezeu nu este neutru. Dumnezeu defineşte răspicat bine, rău, adevărat, fals. Veniţi cu un termen biblic mai precis pentru fiecare din termenii de mai sus.
  5. Fie ca situaţia contrastantă de mai sus să vă călăuzească la Scriptură. Veniţi la Cristos cu căinţă şi cultivaţi speranţa şi credinţa biblică că El vă va schimba. Meditaţi cine sunteţi noi în El şi cum vă va elibera această uniune.
  6. Spuneţi câtorva persoane din anturajul vostru că doriţi să vă schimbaţi vocabularul. Cereţi de la ei rugăciune pentru a primi puterea Duhului, şi puneţi-i să vă supravegheze.