El este izvorul mântuirii veşnice pentru cei care îl ascultă

De la Gospel Translations Romanian

Evrei 5:4-10

Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. 5 Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” 6 Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. 7 El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, 8 măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. 9 Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, 10 căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.

Demnitate, veşnicie şi puritate

Doresc să subliniez în mesajul din această dimineaţă trei cuvinte ce îl descriu pe Cristos în acest pasaj: demnitate, veşnicie şi puritate. Ştiu că acestea sunt cuvinte mari pentru copii şi chiar şi pentru cei mari. Însă ştiţi ce spun copiii înţelepţi? Copiii înţelepţi spun, „Pastorul John foloseşte nişte cuvinte mari pe care nu le înţeleg deloc; dar mă bucur că nu foloseşte doar cuvinte pe care le înţeleg deja, pentru că astfel ar lăsa deoparte o mulţime de lucruri importate din Biblie iar eu nu aş creşte în înţelegere.” Aşadar haideţi să încerc, pentru copii şi pentru cei mari, să vă explic ce înţeleg eu prin demnitate, veşnicie şi puritate.

Însă haideţi să stabilim fundalul ideii principale. Ideea principală a pasajului acesta (versetele 4–10) se găseşte în versetul 9b: "El [Cristos] s-a făcut pentru cei care îl ascultă, urzitorul (izvorul) mântuirii veşnice.” Cristos este izvorul mântuirii veşnice—mântuire de vină, condamnare şi de mânia lui Dumnezeu, de frica de moarte şi o viaţă de muncă fără sens. Iar acest verset spune că toată mântuirea vine de la Cristos. El este izvorul, sau cauza acelei mântuiri. Iar aceasta este veşnică: „el a devenit izvorul mântuirii veşnice.” Durează veşnic. Începe din această viaţă şi trece prin moarte, prin judecată şi durează la infinit. Despre acest lucru este vorba în Scrisoarea către evrei. Despre aceasta este vorba în Biblie—mântuirea ce durează veşnic întemeiată pe Isus Cristos.

Aceasta este ideea principală a acestor versete. „Cristos a devenit urzitorul (izvorul) mântuirii veşnice pentru cei care îl urmează.” Toate celelalte din aceste versete explică cum a putut Cristos să facă acest lucru. Aici intervin cuvintele demnitate, veşnicie şi puritate. Voi încerca să arăt din aceste versete că Cristos a devenit izvorul mântuirii veşnice datorită

• Demnităţii sale în calitate de Fiu al lui Dumnezeu şi datorită

• Veşniciei sale în ordinul preoţesc al lui Melhisedec, şi datorită

• Purităţii sale în toiul suferinţelor.

Demnitate înseamnă că cineva este vrednic de onoare. Câinele are mai multă demnitate decât furnica; adică este vrednic de mai multă onoare. Din această cauză nu se supără nimeni când otrăviţi o furnică, dar vă daţi foc la valiză dacă otrăviţi toţi câinii din cartier. Iar copii au mai multă demnitate decât câinii, pentru că oamenii sunt mai vrednici de onoare decât câinii. Societatea umană adună câinii vagabonzi şi îi trimite pe câţiva dintre ei din milă pe lumea cealaltă. Însă nimeni nu ar permite acest lucru să se întâmple cu copiii. Iar Dumnezeu are mai multă demnitate decât copiii—sau adulţii—pentru că el ne-a creat, suntem proprietatea lui şi ne este infinit superior în toate felurile. Aşadar demnitatea înseamnă a fi vrednic de onoare. Cristos are o demnitate infinită în calitate de Fiu al lui Dumnezeu.

Veşnicie înseamnă eternitate. Ceva ce are veşnicie nu are nici început şi nici u va avea sfârşit. Dacă ceva durează o vreme după care încetează să mai existe, nu este veşnic. Dacă ceva nu a existat multă vreme, după care a fost creat sau a luat naştere, nu este veşnic. Veşnic înseamnă etern—atât în trecut cât şi în viitor. Fără început şi fără sfârşit. Cristos are veşnicia în ordinul preoţesc al lui Melhisedec (lucru pe care îl voi explica imediat).

Puritate înseamnă nepătat, curat. Înseamnă că atunci când Isus a suferit şi a fost ispitit, nu a cedat în faţa impurităţilor de mânie sau amărăciune sau blestem sau autocompătimire sau necredinţă. El s-a rugat pentru ajutor iar Dumnezeu l-a ajutat să rămână pur.

Cristos este izvorul mântuirii noastre veşnice datorită acestor calităţi

Ideea principală este aceasta: Cristos s-a făcut pentru noi urzitorul (izvorul) mântuirii veşnice datorită demnităţii, veşniciei şi purităţii sale.

Se poate ca cineva să întrebe, „Dar cum rămâne cu moartea sa pentru păcatele noastre? Am crezut că a devenit izvorul mântuirii noastre datorită faptului că a murit pentru păcatele noastre. De ce să vorbim despre demnitatea, veşnicia şi puritatea sa ca fiind modul prin care a devenit izvorul mântuirii veşnice?” Aceasta este o întrebare foarte bună. Există trei motive.

Unul este datorită faptului că tocmai aceasta face textul: vorbeşte despre demnitatea lui Cristos în calitate de Fiu al lui Dumnezeu şi despre veşnicia sa în calitate de preot asemenea lui Melhisedec şi despre puritatea sa în toiul suferinţelor.

Cel de-al doilea motiv este că aceste trei lucruri explică de ce Isus a fost Mântuitorul potrivit ca să moară pentru păcatele noastre. Şi atunci când cunoaşteţi de ce a fost un Mântuitor corespunzător, vi se întăreşte încrederea în mântuirea voastră şi în Mântuitorul vostru; iar când încrederea voastră este mai puternică, aveţi mai mult curaj să puneţi în aplicare acel tip de iubire ce riscă şi este altruistă la care va invita această carte în capitolele 10–13.

Cel de-al treilea motiv pentru care Scrisoarea către evrei vorbeşte despre demnitatea, veşnicia şi puritatea lui Isus ca fiind modul prin care el a devenit izvorul mântuirii noastre veşnice este acela că cunoscându-l—cunoscând în realitate cine este, cum este şi ce a experimentat el—face posibilă o relaţie personală cu el. Cu cât ştii mai puţin despre o persoană, cu atât mai puţine sunt şansele de a avea o relaţie semnificativă cu el sau ea. Trebuie să-l întâlnim pe Isus cel real în Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să-l vedem în demnitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, în veşnicia sa în calitate de preot din ordinul lui Melhisedec şi în puritatea sa în toiul unor suferinţe incredibile. În acest fel aveţi o relaţie personală cu Isus.

Cel puţin din aceste trei motive, Scrisoarea către evrei ne spune că Cristos a devenit izvorul mântuirii veşnice datorită demnităţii, veşniciei şi purităţii sale. Haideţi să le studiem pe fiecare în parte. Şi să ne rugăm pe parcurs ca efectul să fie o încredere aprofundată în mântuirea voastră şi o iubire mai profundă în relaţia voastră personală cu Isus.

Demnitatea lui Cristos—preamărit de către Dumnezeu Tatăl

Versetul 4 începe, " Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta(a înaltei preoţii) singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron(vezi Cartea Exodului 28:1)." Cu alte cuvinte, funcţia de mare preot este o funcţie de imensă demnitate şi nu puteţi hotărî pur şi simplu să o aveţi. Dumnezeu trebuie să vă cheme la aceasta aşa cum l-a chemat pe Aaron în Vechiul Testament.

Apoi versetul 5 spune, " Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.(El îl preamăreşte pe Cristos în acest fel).” Cu alte cuvinte, Cristos nu s-a preamărit pe sine însuşi cu funcţia de mare preot; Dumnezeu Tatăl a făcut acest lucru. Însă ceea ce uimeşte la acest verset este faptul că titlul „Fiul lui Dumnezeu” înlocuieşte titlul de „Mare Preot”. Prima jumătate a versetului spune că Cristos nu şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, şi ne aşteptăm ca a doua jumătate a versetului să spună, „Nu, ci Dumnezeu l-a făcut Mare Preot.” Însă, acesta citează din Psalmul 2:7 despre faptul că Dumnezeu l-a născut pe Cristos ca Fiu al său.

După părerea mea, ideea principală este aceea că Cristos este potrivit să fie Marele Preot şi să devină izvor al mântuirii noastre veşnice deoarece el este Fiul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu însuşi este cel care l-a numit pe Cristos în acest fel. Cristos este născut din Dumnezeu din veşnicie; iar Dumnezeu l-a declarat Fiu al lui Dumnezeu ce are toată puterea înviindu-l din morţi (cf Scrisorii către evrei 1:5; Fapte 13:33).

Aşadar Cristos are demnitatea de a fi Mare Preot pentru noi şi să devină izvorul mântuirii noastre. Nimeni altcineva decât Fiul lui Dumnezeu putea face acest lucru. Nicio altă fiinţă din univers nu are demnitatea ce era necesară pentru a obţine mântuirea veşnică. Era necesară o demnitate infinită. Nici un preot din descendenţa lui Aaron şi nici un înger din ceruri nu putea s-o facă. Numai unul sigur era capabil—Fiul lui Dumnezeu. Aşadar vedem cât de important este să cunoaştem demnitatea lui Cristos.

Tot iadul va urla furios spre voi într-o bună zi din cauza acestui mesaj—mai ales când vă veţi apropia de moarte: mântuirea voastră nu este suficientă; vina voastră rămâne; condamnarea atârnă asupra capetelor voastre; iar mânia lui Dumnezeu nu a fost îndepărtată. La momentul acela veţi avea nevoie de adevărul despre fundamentul mântuirii voastre veşnice. Şi singurul adevăr ce va întări încrederea voastră în acel ceas este adevărul că nu aveţi un Mare Preot obişnuit, ci unul ce are demnitatea infinită a Fiului lui Dumnezeu, şi a devenit, prin urmare, izvorul mântuirii veşnice.

Veşnicia lui Cristos—Mare Preot pentru totdeauna

În al doilea rând, să discutăm despre veşnicia lui Cristos ca preot din ordinul lui Melhisedec. El a devenit izvorul mântuirii noastre deoarece este preot veşnic. Versetul 7:” Aşa cum El însuşi o spune într-un alt pasaj [Psalmul 110:4], 'Tu eşti preot în veci după preoţia lui Melhisedec. '"

Scrisoarea către evrei versetul 7 analizează această idee despre Melhisedec în detaliu. Aşadar voi păstra mare parte din gânduri până la predica respectivă. Dar vă voi face un rezumat. Melhisedec este menţionat de două ori în Vechiul Testament (în Geneză 14:18 şi în Psalmul 110:4), şi asta-i tot. În Geneză îl întâlneşte pe Abraham care se întorcea de la o luptă pe care o câştigase şi îl binecuvântează, iar Abraham îi dă a zecea parte din prăzi. Textul spune pur şi simplu, „El era un preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt.” Nu există informaţii despre părinţii săi sau despre originea sa etnică. El apare şi dispare timp de o mie de ani, până în timpul domniei lui David, care îl citează pe Dumnezeu ce spune că Mesia este „preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.” Şi atât. Fără alte detalii despre Melhisedec până când acest scriitor îl menţionează aici.

Ideea este următoarea: Melhisedec simbolizează în Vechiul Testament o preoţie diferită de preoţia lui Aaron şi a tribului lui Levi. Melhisedec a devenit într-un fel simbolul unei preoţii ce nu are nici început şi nici sfârşit. Din această cauză psalmul 110 şi Scrisoarea către evrei 5:6 pun accentul pe cuvântul „în veac”—"Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.”

Acum să ne întoarcem la Melhisedec din capitolul 7, iar ideea de aici este următoarea: nu doar că Hristos are demnitatea de Fiu al lui Dumnezeu, dar el are şi veşnicia „rânduielii preoţeşti a lui Melhisedec”. Ceea ce Melhisedec a simbolizat, Cristos a realizat. Cristos este cu adevărat Mare Preot, aşa cum spune Scrisoarea către evrei 7:3, „ce nu are nici începuturi şi nici nu va avea sfârşit.” El are veşnicia.

Acesta este cel de-al doilea motiv pentru care el a devenit pentru noi sursă de „mântuire veşnică”. Nu doar că moartea sa a fost infinit de valoroasă şi infinit de eficientă deoarece el are demnitate infinită, ci continuă slujirea efectului acelei morţi pentru noi în ceruri de-a pururi şi nu mai moare niciodată. El are veşnicia în rânduiala lui Melhisedec.

Şi aceasta este de dragul încrederii voastre când vă confruntaţi cu frica şi îndoiala, cu ispita şi cu acuzaţia. Doriţi să deveniţi un sfânt ca un stejar în loc de a fi un sfânt gen trestie? Biblia spune, „Cugetaţi asupra Cuvântului lui Dumnezeu zi şi noapte” (Psalmul1). Asupra acestui gen de lucru trebuie să cugetăm: Cristos a devenit izvor de mântuire veşnică deoarece are demnitatea de Fiu al lui Dumnezeu şi deoarece are veşnicia preoţiei după rânduiala lui Melhisedec.

Iată cum putem exprima aceasta cu alte cuvinte. Puteţi să vă întrebaţi prietenii, Nu ar fi o experienţă total satisfăcătoare dacă două lucruri ar fi adevărate? 1) Dacă aţi avea o comoară de o valoare infinită—vreau să spun infinită fără să lipsească nimic ca să fie cu adevărat valoroasă; şi 2)dacă aţi avea garanţia că v-aţi bucura de resursele ei infinite pe vecie, la infinit, fără să se termine? Cu alte cuvinte, valoarea infinită cu durată infinită este ceea ce ne-ar aduce satisfacţia completă. Cel mai bun lucru posibil de care ne putem bucura la infinit. Atunci spuneţi-le că tocmai de aceea sunteţi creştin—pentru că Cristos a devenit izvorul mântuirii veşnice pentru că este Fiul lui Dumnezeu infinit de valoros şi deoarece grija pe care ne-o poartă şi misiunea sa de avocat nu are sfârşit.

Puritatea lui Cristos—A învăţat ascultarea

Însă mai există încă un ultim fundament pentru mântuirea noastră veşnică. Cristos a devenit izvorul mântuirii veşnice, nu doar datorită demnităţii şi veşniciei, ci şi datorită purităţii sale. Şi nu doar puritatea pe care a adus-o slujirii sale în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, ci puritatea pe care a trebuit s-o introducă în furnalul suferinţei.

Dacă puneţi întrebarea, Demnitatea sa divină şi veşnicia sa preoţească i-au adus automat puritatea? Răspunsul este Nu. Nu s-a întâmplat automat. Versetul 8 spune, „Cu toate că era Fiu, a învăţat ascultarea din cele pe care le-a suferit.” Acest lucru nu înseamnă că a trecut de la starea de neascultare la starea de ascultare. Înseamnă că a trecut de la starea de ne-testare la trecerea prin teste şi încercări. A trecut de la ascultarea fără a suferi la ascultarea prin suferinţe de nedescris. Înseamnă că aurul purităţii sale naturale a fost pus în cuptor şi topit în fierbinţeala durerii, astfel încât să poată învăţa din experienţă ce este suferinţa şi să dovedească faptul că puritatea sa va dura.

Iar acest lucru a venit în mod automat? Nu. Versetul 7 spune că acesta a fost cerut în rugăciune, implorat cu strigăte şi lacrimi. Acesta nu a fost un test fals al purităţii lui Cristos. Totul din univers a depins de acest test.

A fost o perioadă scurtă? Unii consideră că versetul 7 se referă doar la bătălia din Ghetsemani când a asudat sânge şi a implorat ajutorul lui Dumnezeu. Eu nu cred lucrul acesta. Observaţi cuvântul „zile” din versetul 7- „în zilele vieţii sale pământeşti.” Nu doar o zi sau o noapte, ci pe parcursul tuturor „zilelor pe care le-a trăit ca om” s-a luptat, s-a rugat, a implorat, a strigat şi a plâns. Nu a fost o perioadă scurtă. A fost o viaţă întreagă de război împotriva păcatului.

Iar când versetul 7b spune că s-a rugat şi l-a implorat pe „Cel ce putea să-l izbăvească de la moarte” , nu înseamnă aceasta că s-a rugat în principal pentru izbăvirea de moartea fizică? Acesta a fost scopul principal al rugăciunilor sale în timpul zilelor sale pământeşti? Nu cred, pentru că versetul 7 spune „a fost ascultat.” Cred că înseamnă că Dumnezeu i-a dat ceea ce a cerut, iar versetul 8 descrie efectul acelei rugăciuni ascultate: a învăţat ascultarea. Isus s-a rugat pentru ascultare—ca să persevereze în puritate.

Cu alte cuvinte, Isus ştia că exista o moarte mai rea decât moartea. Cu mult mai rea. Moartea fizică este destul de grea, iar el a dorit să existe o altă cale de a împlini voia Tatălui decât să moară pe cruce. Însă cu mult mai groaznic decât să moară pe cruce era necurăţia necredinţei şi a neascultării. Acesta era marele şi groaznicul pericol. Aşadar toată viaţa s-a rugat pentru aceasta şi a fost ascultat de Tatăl său şi, în loc să cadă în păcat, a învăţat ascultarea din cele ce le-a suferit.

A devenit izvorul mântuirii veşnice datorită demnităţii sale de Fiu al lui Dumnezeu şi datorită veşniciei sale în preoţia lui Melhisedec şi datorită purităţii sale în toiul suferinţelor incredibile.

Aveţi această mântuire veşnică?

Acestea fiind spuse, rămâne doar o ultimă întrebare: aveţi această mântuire veşnică? Nu toată lumea o are. Versetul 9 ne spune cine o are: „Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice.” Cei care îl ascultă pe Cristos au mântuirea veşnică pe care El ne-a obţinut-o. Îl ascultaţi pe Cristos? Sau trăiţi în neascultare faţă de voinţa sa?

Un lucru reiese foarte clar din Scrisoarea către evrei: voinţa lui Cristos ce trebuie ascultată este în primul şi în primul rând porunca de a avea încredere în El, să ne ţinem tare de speranţa noastră (3:6), să ne păzim inima de necredinţă(3:12), să ne ţinem tare de mărturia noastră (4:14), şi să ne apropiem de Cristos pentru a primi ajutor (4:16). Cu alte cuvinte, primul şi principalul act de ascultare este acela de crede în promisiunile lui Dumnezeu (3:18–19) şi să sperăm în El. Orice altă ascultare, conform Scrisorii către Evrei, este rodul acestui prim act de ascultare ce stă la baza tuturor celorlalte. (10:34; 11:8, 24–26; 13:5–6, 13–14). Aşadar, actele zilnice ale ascultării practice sunt dovada acestui prim act de ascultare al credinţei ce mântuieşte.

Dacă nu mergeţi în ascultarea faţă de Isus, atunci vă chem să vă căiţi şi să încetaţi să vă puneţi speranţa în promisiunile păcatului şi să începeţi să v-o puneţi în promisiunile lui Dumnezeu. El este izvorul mântuirii veşnice pentru cei care îl ascultă, adică, al tuturor celor ce speră în promisiunile sale şi trăiesc conform cu aceasta.