Cel mai neînsemnat dintre apostoli

De la Gospel Translations Romanian

În Noul Testament există aproximativ douăzeci și șase de trăsături de caracter diferite ale unui creștin care sunt propovăduite fie ca învățătură, fie prin exemple. Trei dintre ele, încrederea în Dumnezeu (spre deosebire de starea de îngrijorare sau teamă), dragostea și smerenia sunt propovăduite mai des decât toate celelalte la un loc. Din moment ce câteva dintre cele rămase — cum sunt compasiunea, bunătatea, blândețea și răbdarea — cresc din dragoste și smerenie, putem afla foarte multe despre caracterul apostolului Pavel limitându-ne cercetarea noastră la aceste trei trăsături.

Privind mai întâi la încrederea lui Pavel în Dumnezeu, ne reamintim că el este acela care a scris bisericii din Filipi acele bine-cunoscute cuvinte: “Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.” (Fil. 4:6). Cu siguranță, Pavel a avut din plin șansa de a pune în practică ceea ce predica, ținând cont de greutățile deosebite cu care s-a confruntat în misiunea sa apostolică. De fapt, Pavel a scris cuvintele din Filipeni 4:6 chiar din temnița în care se afla în Roma. Totuși, un exemplu excelent al încrederii lui în Dumnezeu este o întâmplare ce a avut loc cu câțiva ani înainte de această scriere, chiar în cetatea Filipi.

În urma predicării Evangheliei, Pavel și Sila au fost bătuți și aruncați în temniță (Faptele Apostolilor 16:16–40). Pentru majoritatea dintre noi, probabil că o asemenea întorsătură ne-ar fi creat un nivel ridicat de anxietate, însă nu și pentru Pavel și Sila. În schimb, citim: “Pe la miezul nopții, Pavel și Sila se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu” (v. 25).

Nu știm nimic despre conținutul rugăciunilor lor, însă textul narațiunii ne sugerează faptul că îi mulțumeau lui Dumnezeu pentru că au fost socotiți vrednici să sufere pentru Hristos și Îl rugau să folosească situația lor pentru a răspândi mai departe Evanghelia. Ei aveau încredere deplină în Dumnezeu.

Cum ne explicăm încrederea lui Pavel în Dumnezeu și bucuria sa, ținând cont de situațiile în care s-a aflat, și anume întemnițat fiind atât în Filipi, cât și la Roma? Cu câțiva ani înainte, el scrisese următoarele cuvinte credincioșilor din Roma: “De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.” (Rom. 8:28). Pavel avea o încredere deplină în suveranitatea și bunătatea lui Dumnezeu. El cunoștea învățătura lui Isus, care spune că nicio singură vrabie nu cade pe pământ fără voia lui Dumnezeu, și că nicio singură vrabie nu este uitată de Dumnezeu (Mat. 10:29; Luca 12:6). Credința aceasta a reprezentat însăși esența ființei lui. Încrederea lui Pavel în Dumnezeu avea la bază credința lui în suveranitatea și bunătatea lui Dumnezeu.

De asemenea, teologia lui Pavel a stat la baza smereniei sale. El nu și-a început viața de adult ca urmaș smerit al lui Isus. Din contră, prima dată când ne întâlnim cu Pavel în cartea Faptele Apostolilor, îl vedem în postura unui fariseu mândru și habotnic, ce persecută Biserica, târând bărbați și femei la închisoare. Cu toate că observăm caracterul lui Pavel, nu putem să ignorăm personalitatea sa de bază, care dă dovadă, în mod evident, de putere și forță. Întâlnirea sa extraordinară cu Hristos Cel înviat pe drumul Damascului nu a schimbat acest lucru. Din contră, îl vedem imediat propovăduindu-L cu îndrăzneală pe Isus în sinagogile din Damasc. Câțiva ani mai târziu îl vedem abordând cu severitate problema morală a bisericii din Corint și chemând un blestem peste învățătorii falși din Galatia, care subminau Evanghelia. În mod clar, Pavel nu a pierdut nimic din personalitatea puternică și energică de care a dat dovadă ca fariseu. Totuși, în pofida acestui lucru, viața lui de apostol a fost marcată în mod evident de o smerenie omniprezentă, atât față de Dumnezeu, cât și în relația cu alți oameni.

Smerenia lui Pavel se observă cel mai clar în caracterizarea pe care și-o face. Scriind corintenilor în anul 55 d.Hr., el se numește pe sine "cel mai neînsemnat dintre apostoli", nefiind vrednic să poarte numele de apostol, deoarece a prigonit Biserica lui Dumnezeu (1 Cor. 15:9). Adresându-se efesenilor aproximativ cinci ani mai târziu, el se referă la sine ca fiind cel mai neînsemnat dintre toți sfinții (Efes. 3:8). Aproape de sfârșitul vieții sale, el se consideră pe sine ca fiind cel dintâi dintre păcătoși (1 Tim. 1:15). Asta da evoluție în conștiința de sine, de la un fariseu mândru și ipocrit la cel dintâi dintre păcătoși. Doar o persoană caracterizată de o smerenie reală s-ar descrie pe sine în astfel de termeni.

Ce anume l-a putut transforma pe fariseul mândru de odinioară într-un apostol smerit al lui Hristos? Răspunsul este modul în care a înțeles Pavel harul lui Dumnezeu. El a înțeles că harul lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât o favoare nemeritată. El s-a văzut pe sine nu doar ca pe un om nevrednic, ci mai degrabă un om care merită judecata lui Dumnezeu. El a știut că de unul singur, despărțit de Hristos, merită din plin mânia lui Dumnezeu. Astfel, a devenit un vestitor al mesajului pe care inițial vroia să-l distrugă. Acesta este motivul pentru care, după ce spune despre sine că este cel mai neînsemnat dintre apostoli, el afirmă următoarele: “Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.” (1 Cor. 15:10). Astfel se explică de ce spune următoarele: “Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta...” (Efes. 3:8). El s-a văzut pe sine ca pe un foarte bun exemplu al manifestării harului lui Dumnezeu, smerenia sa fiind rezultatul teologiei sale cu privire la har.

A fost viața lui Pavel caracterizată de iubire? Gândindu-ne din nou la personalitatea sa puternică și energică, putem oare spune că aceasta a fost temperată de iubire? Acest om, care a scris acea minunată descriere a iubirii în 1 Corinteni 13, a afișat oare în viața sa aceste trăsături? O analiză atentă a patru dintre epistolele sale adresate unor biserici diferite ne arată veridicitatea acestui lucru.

Credincioșilor din Filipi, Pavel le-a scris: “Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toți cu o dragoste nespusă, în Isus Hristos.” (Fil. 1:8). Iar bisericii din Tesalonic, le-a scris: “Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-și crește cu drag copiii.” (1 Tes. 2:7). La Pavel întâlnim, într-adevăr, un paradox minunat — o personalitate puternică îngemănată cu trăsăturile “mai delicate” de afecțiune și blândețe.

Desigur, bisericile din Filipi și Tesalonic erau două dintre bisericile “mai bune” ale lui Pavel. Chiar am putea spune că, era destul de ușor să-i iubească pe acei oameni care îl iubeau și pe el. Însă cum rămâne cu bisericile problematice — Corint și Galatia — care erau motiv de mâhnire pentru Pavel? Se manifesta oare dragostea lui chiar și pentru acestea? Fără îndoială, Pavel a avut o atitudine foarte severă în epistolele sale adresate celor două biserici. Corintenilor, el le-a scris: “V-am scris cu multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea nespus de mare pe care o am față de voi.” (2 Cor. 2:4). Iar galatenilor le-a scris: “Copilașii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, până ce va lua Hristos chip în voi.” (Gal. 4:19). Dragostea profundă a lui Pavel pentru acei oameni și mâhnirea din suflet au stat la baza atitudinii sale severe din epistole. A fost ceea ce astăzi am numi “dragoste dură”. Însă, adevărul este că dragostea dură este cea mai prețioasă dintre toate.

De unde izvora această dragoste profundă a lui Pavel pentru biserici? Ea a crescut din înțelegerea sa adâncă a iubirii lui Dumnezeu pentru el. Pavel era într-atât de conștient de iubirea lui Hristos pentru el, încât, într-un fel, se simțea obligat să trăiască pentru Hristos și să iubească cum Hristos a iubit. I-a iubit pe corinteni și pe galateni pentru că și Hristos l-a iubit pe el. Vedem încă o dată cum se dezvoltă caracterul cuiva din teologia sa. Deoarece teologia lui Pavel era ferm înrădăcinată în iubirea lui Hristos, caracterul lui a reflectat acest lucru, astfel putând și el să-i iubească pe ceilalți așa cum Hristos l-a iubit pe el.