Rugăciunea: Puterea hedonismului creştin

De la Gospel Translations Romanian

Salt la:navigare, căutare

Resurse relevante
Mai mult De John Piper
Index de autori
Mai mult Despre Hedonismul creştin
Index de subiecte
Despre această traducere
English: Prayer: The Power of Christian Hedonism

© Desiring God

Share this
Misiunea noastră
Aceasta traducere a fost publicată de către Gospel Translations, o formă de pastoraţie accesibilă online, care există pentru a face ca evanghelia centrată pe cărţi şi articole să fie disponibilă gratuit pentru toate naţiunile şi în toate limbile.

Află mai multe (English).
Cum poţi să ne ajuţi
Dacă ştii bine limba engleză, te poţi oferi ca voluntar pentru a traduce.

Află mai multe (English).

De John Piper Despre Hedonismul creştin
Parte a seriei Desiring God

Traducere de Bogdana Lungu

Review Ne poţi ajuta prin Află mai multe (English).




Ioan 16:24 Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.

Hedoniştii creştini sunt întrebaţi uneori, Sunteţi dispuşi să fiţi osândiţi pentru slava Lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, sunteţi dispuşi să renunţaţi la orice bucurie, dacă astfel Dumnezeu va fi proslăvit mai mult? Scopul întrebării este de a-i pune pe hedoniştii creştini în faţa unei dileme. Dacă răspundem că nu suntem dispuşi să fim osândiţi pentru slava Lui Dumnezeu, atunci va părea că punem fericirea noastră mai presus de slava Lui Dumnezeu. Dacă răspundem că suntem dispuşi să fim osândiţi pentru slava Lui Dumnezeu, atunci se presupune că nu mai suntem hedonişti creştini, deoarece nu mai căutăm fericirea.

Ipoteze despre Iad şi Rai care se opun Bibliei

Dar acest atac la adresa hedonismului creştin este neîntemeiat deoarece întrebarea pe care o ridică presupune două lucruri care sunt neadevărate: unul despre Iad, iar celălalt despre Dumnezeu. Atunci când criticul întreabă, „Sunteţi dispuşi să mergeţi în Iad pentru slava Lui Dumnezeu?” el nu înţelege că dacă răspundem afirmativ la această întrebare, înseamnă că năzuinţa noastră cea mai profundă este de a-L vedea pe Dumnezeu proslăvit, indiferent dacă trăim sau murim. Prin urmare, dacă ar trebui să ajungem în Iad pentru ca Dumnezeu să fie proslăvit, Iadul ar fi mijlocul de a împlini cea mai profundă năzuinţă a noastră. Dar atunci Iadul nu ar mai fi Iad. Conform Bibliei, Iadul presupune nefericire absolută, ireversibilă, fără nicio speranţă de ispăşire. Şi astfel, întrebarea criticului are la bază o ipoteză despre Iad care contrazice Biblia.

Are la bază de asemenea o ipoteză despre Dumnezeu care nu se conformează Bibliei. Întrebarea presupune că Dumnezeu ar osândi o persoană care este dispusă să fie damnată pentru slava Lui Dumnezeu. Dar aceasta este o ipoteză care contrazice total Biblia. Angajamentul neprihănit al Lui Dumnezeu de a susţine însemnătatea slăvii Sale presupune că va susţine de asemenea pe cei care preţuiesc slava Sa mai presus de orice. Dumnezeul Bibliei nu osândeşte o persoană care preţuieşte atât de mult slava Sa, încât este dispus să fie osândit. Şi astfel întrebarea în sine, „Sunteţi dispuşi să fiţi osândiţi pentru slava Lui Dumnezeu?” este o insultă la adresa neprihănirii Lui Dumnezeu. Ne obligă să luăm în considerare o posibilitate pe care Dumnezeu ar îndeplini-o dacă ar fi nedrept. Nu are rost să fie formulată această întrebare, deoarece perspectiva asupra Iadului şi asupra Lui Dumnezeu pe care le presupune sunt contrare revelaţiei biblice.

Interesul nostru şi slava Lui Dumnezeu sunt una

Şi în afară de aceasta, hedonismul creştin nu este potrivnicul pe care criticul îl caută de fapt. El îi are în vedere pe oamenii care îşi pun interesele mai presus de interesul Lui Dumnezeu şi care îşi pun fericirea mai presus de slava Lui Dumnezeu. Dar în mod categoric hedonismul creştin nu constă în acest lucru. Fără îndoială, noi, hedoniştii creştini ne urmăm interesul şi fericirea cu toată puterea noastră; dar am învăţat din Biblie că interesul Lui Dumnezeu este să preamărească slava Sa care se revarsă în îndurare faţă de noi. Prin urmare, năzuinţa pentru realul nostru interes şi pentru fericirea noastră adevărată nu este niciodată mai presus de interesul Lui Dumnezeu, ci întotdeauna în interesul Lui Dumnezeu. Cel mai însemnat adevăr din Biblie este că cel mai mare interes al Lui Dumnezeu este să preamărească belşugul harului Său, făcându-i pe păcătoşi fericiţi în El. Atunci când ne smerim precum copiii şi nu afişăm un aer de suficienţă, ci alergăm fericiţi spre bucuria dată de îmbrăţişarea Tatălui nostru, slava harului Său este preamărită, iar năzuinţa sufletului nostru este împlinită. În înţelepciunea Lui Dumnezeu şi prin harul Lui Dumnezeu, interesul nostru şi slava Sa sunt una. Hedoniştii creştini nu sunt idolatrii atunci când le urmează pe amândouă în acelaşi timp.

Una dintre cele mai clare dovezi că urmărirea fericirii noastre şi urmărirea slăvii Lui Dumnezeu trebuie să fie una şi aceeaşi năzuinţă este învăţătura Lui Iisus despre rugăciune în Evanghelia lui Ioan. Cele două enunţuri cheie sunt Ioan 14:13 şi 16:24. Primul dezvăluie că rugăciunea reprezintă urmărirea slăvii Lui Dumnezeu. Celălalt dezvăluie că rugăciunea reprezintă urmărirea fericirii noastre. În Ioan 14:13 Iisus spune, „Orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul.” În Ioan 16:24 El spune, „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” Menirea omului este să Îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure de El pe vecie. Şi actul fundamental al omului prin care se păstrează unitatea acestor două scopuri este rugăciunea. Prin urmare, hedoniştii creştini care urmează în slava Lui Dumnezeu desăvârşirea propriei bucurii vor fi în primul rând persoane care se roagă. Precum căprioara însetată se străduieşte să bea din gârlă, postura caracteristică a hedonistului creştin este în genunchi.

Dacă sunteţi ca mine, schimbarea de ritm de vara trecută şi explozia bruscă de activitate din această toamnă probabil că au afectat în mod considerabil disciplina modului în care vă rugaţi. Probabil că aveţi nevoie doar de cineva să vă amintească de importanţa acesteia şi vă întoarceţi la rutina voioasă de dimineaţa devreme sau meditaţia de la amiază ori rugăciunea de noaptea târziu. Avem nevoie de momente pe parcursul anului când luăm pivoturile şi reglăm traseul. Sper ca astăzi să fie unul dintre acele momente din viaţa voastră în ceea ce priveşte rugăciunea.

Rugăciunea ca urmărire a slăvii Lui Dumnezeu

Să privim mai îndeaproape rugăciunea ca fiind urmărirea slăvii Lui Dumnezeu şi ca urmărirea bucuriei noastre, în această ordine. În Ioan 14:13 Iisus spune, „Orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul.” Să presupunem că aţi fi complet paralizaţi şi nu aţi putea face nimic, doar aţi putea vorbi. Şi să presupunem că un prieten robust şi demn de încredere v-a promis că va locui cu voi şi va face orice ar fi necesar pentru voi. Cum l-aţi onora pe acest prieten dacă ar veni un străin să vă viziteze? I-aţi putea spune, „Prietene, vino te rog şi ridică-mă şi aşază-mi o pernă în spate pentru a-l putea privi pe oaspetele meu. Şi îmi pui te rog ochelarii?” Şi astfel oaspetele ar înţelege din cerinţele voastre că sunteţi neajutorat şi că prietenul vostru este robust şi amabil. Îl onoraţi pe prietenul vostru prin faptul că aveţi nevoie de el şi că îi cereţi ajutorul şi că vă bizuiţi pe el.

În Ioan 15:5 Iisus spune, „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic.” Deci suntem de fapt paralizaţi. Fără Hristos nu putem face nimic bun (Romani 7:18). Dar voia Lui Dumnezeu este ca noi să aducem roade—să iubim oamenii pentru a ajunge în Împărăţie. Deci promite să facă pentru noi (ca un prieten puternic şi de încredere) ceea ce nu putem face noi înşine. Şi cum îl onorăm? Iisus oferă răspunsul în Ioan 15:7, „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face.” Ne rugăm. Îi cerem Lui Dumnezeu să facă pentru noi prin Iisus Hristos ceea ce nu putem face noi înşine—să ne facă să aducem roade. Apoi versetul 8 dezvăluie rezultatul pe care îl urmărim: „În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod.” Deci cum este Dumnezeu preamărit prin rugăciune? Rugăciunea reprezintă mărturisirea deschisă că fără Hristos nu putem face nimic. Şi rugăciunea reprezintă lepădarea de noi înşine şi întoarcerea spre Dumnezeu în încredinţarea că ne va asigura sprijinirea de care avem nevoie. Rugăciunea ne smereşte ca fiind neajutoraţi şi Îl preamăreşte pe Dumnezeu ca fiind mărinimos.

Un alt text în Ioan care explică modul în care rugăciunea Îl glorifică pe Dumnezeu este Ioan 4:9–10. Iisus rugase o femeie să-I dea o înghiţitură de apă:

Femeia samariteancă I-a spus deci: „Cum, Tu, iudeu fiind, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteancă?” pentru că iudeii nu au relaţii cu samaritenii. Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: <<Dă-Mi să beau!>>, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie.”

Dacă aţi fi un marinar suferind cumplit de scorbut şi un om foarte generos ar veni la bordul vasului vostru cu buzunarele pline de vitamina C şi v-ar cere o felie de portocală, s-ar putea să i-o daţi. Dar dacă aţi şti că este generos, şi că poartă cu el tot ce vă este necesar pentru a vă simţi bine, aţi inversa rolurile şi i-aţi cere ajutorul.

Iisus i-a spus femeii, „Dacă ai cunoaşte darul Lui Dumnezeu şi Cine sunt, tu te-ai ruga către Mine.” Există o corespondenţă directă între a nu-L cunoaşte bine pe Iisus şi a nu cere prea mult de la El. Un eşec în modul cum ne rugăm este în general un eşec în a-L cunoaşte pe Iisus. „Dacă ai şti Cine îţi vorbeşte, tu mi-ai cere Mie!” Un creştin care nu se roagă este ca un şofer de autobuz care încearcă să-şi împingă autobuzul dintr-un şanţ de unul singur, deoarece nu ştie că Clark Kent este în autobuz. „Dacă ai şti, ai cere.” Un creştin care nu se roagă este ca şi cum ai avea o cameră tapetată cu bonuri valorice de la Dayton şi ai cumpăra numai de la Rag Stock, deoarece nu şti să citeşti. „Dacă ai cunoaşte darul Lui Dumnezeu şi Cine este Cel care îţi vorbeşte, ai cere—AI CERE!”

Şi ceea ce se subînţelege este faptul că cei care cer—creştinii care îşi petrec timpul rugându-se—fac acest lucru deoarece înţeleg că Dumnezeu este binevoitor şi că Hristos este înţelept şi răbdător şi puternic peste măsură. Şi rugăciunea lor Îl preamăreşte astfel pe Hristos şi Îl onorează pe Tatăl Său. Scopul fundamental al omului este de a-L preamări pe Dumnezeu. Prin urmare, atunci când devenim ceea ce Dumnezeu ne-a hărăzit să devenim, suntem oameni care se roagă.

Rugăciunea ca urmărire a bucuriei noastre

Dar scopul esenţial al omului este de asemenea să se bucure de Dumnezeu pe vecie. Ceea ce ne aduce înapoi la Ioan 16:24, „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” Nu este aceasta o invitaţie pentru hedonismul creştin? Căutaţi deplinătatea fericirii voastre! RUGAŢI-VĂ! Pornind de la acest cuvânt sacru şi din experienţă putem trasa o regulă simplă: În rândul creştinilor practicanţi, lipsa rugăciunii are întotdeauna drept consecinţă nefericirea. De ce? De ce o viaţă riguroasă trăită în rugăciune aduce deplinătatea bucuriei, pe când o viaţă superficială lipsită de rugăciune are drept consecinţă nefericirea? Iisus oferă cel puţin două motive.

Unul este dezvăluit în Ioan 16:20–21. Iisus îi previne pe discipoli că se vor întrista la moartea Lui, dar se vor veseli din nou la Învierea Lui: „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi jeli, iar lumea se va bucura; şi voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie. Femeia, când naşte, se întristează, pentru că i-a venit ceasul; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de necaz, pentru bucuria că s-a născut un om în lume. Şi voi deci sunteţi, în adevăr, întristaţi acum; dar vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.” Care este motivul bucuriei discipolilor? Răspunsul este: prezenţa Lui Iisus. „Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura.” Niciun creştin nu se poate bucura pe deplin în lipsa unei comuniuni vitale cu Iisus Hristos. Cunoaşterea Lui nu este suficientă, lucrul pentru El nu este suficient. Trebuie să avem o comuniune personală, vitală cu El; în caz contrar, creştinismul devine o povară care aduce nefericire. În prima lui epistolă, Pavel scria, „Comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină.” (1 Ioan 1:4). Comuniunea cu Iisus împărtăşită cu alţii este esenţială pentru o bucurie deplină.

În consecinţă, primul motiv pentru care rugăciunea aduce o bucurie deplină este că rugăciunea reprezintă centrul nervos al comuniunii noastre cu Iisus. El nu este aici în persoană, deci nu poate fi văzut. Dar prin rugăciune, Îi vorbim ca şi cum ar fi prezent. Şi în liniştea acelor momente sacre Îi ascultăm gândurile şi Îi mărturisim năzuinţele noastre. Ioan 15:7 este probabil cel mai bun rezumat al acestei comuniuni bilaterale: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face.” Atunci când cuvintele Lui Iisus rămân în mintea noastră, auzim chiar gândurile Lui Hristos Cel viu, deoarece El este acelaşi în trecut, în prezent şi în viitor. Şi din acea ascultare profundă a inimii provine limbajul rugăciunii care este o tămâie plăcută adusă înaintea templului Lui Dumnezeu. Viaţa petrecută în rugăciune aduce o bucurie deplină deoarece rugăciunea reprezintă centrul nervos al comuniunii noastre vitale cu Iisus.

Celălalt motiv pentru care rugăciunea aduce o bucurie deplină este faptul că rugăciunea ne oferă posibilitatea de a face ceea ce ne place să facem, dar care ne este imposibil fără ajutorul Lui Dumnezeu. Textul spune, „Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” Comuniunea cu Iisus este esenţială pentru bucurie, dar ceva legat de aceasta ne îndeamnă la exterior să facem cunoscută viaţa Lui altor persoane. Un creştin nu poate fi fericit şi zgârcit, deoarece este o mai mare binecuvântare să dai decât să primeşti. Prin urmare, al doilea motiv pentru care o viaţă trăită în rugăciune aduce o bucurie deplină este acela că rugăciunea ne oferă puterea iubirii. Dacă pompa iubirii seacă, acest lucru se datorează faptului că ţeava rugăciunii nu este la o adâncime suficientă.

În rezumat: Biblia ne învaţă clar că finalitatea oricărui lucru întreprins de noi ar trebui să fie preamărirea Lui Dumnezeu. Dar ne învaţă de asemenea că în tot ceea ce facem ar trebui să căutăm desăvârşirea bucuriei noastre. Unii teologi au încercat să separe în mod forţat aceste două năzuinţe prin întrebări de genul, „Sunteţi dispuşi să fiţi osândiţi pentru slava Lui Dumnezeu?” Dar Biblia nu ne obligă să alegem între slava Lui Dumnezeu şi bucuria noastră. În realitate, Biblia dezaprobă o astfel de alegere. Şi ce am observat în Evanghelia lui Ioan este faptul că rugăciunea, poate mai evident ca orice, reprezintă un tot al acestor două năzuinţe. Rugăciunea caută bucuria în comuniunea cu Iisus şi în posibilitatea de a împărtăşi viaţa Lui cu alţii. Şi rugăciunea urmăreşte slava Lui Dumnezeu, considerându-L un izvor de speranţă. Prin rugăciune mărturisim sărăcia noastră şi abundenţa Lui Dumnezeu, decăderea noastră şi dărnicia Lui, nefericirea noastră şi îndurarea Lui. Prin urmare, rugăciunea Îl preamăreşte şi glorifică în mod absolut pe Dumnezeu, întocmai prin urmărirea năzuinţelor noastre în El, nu în noi înşine. „Cereţi şi veţi primi, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul şi pentru ca bucuria voastră să fie deplină.”

Plan de rugăciune

Voi încheia cu un îndemn serios. Dacă nu cumva mă înşel amarnic, unul dintre principalele motive pentru care atât de mulţi copii ai Lui Dumnezeu nu au o activitate de rugăciune însemnată nu este atât de mult faptul că nu ne dorim acest lucru, cât este faptul că nu îl planificăm. Dacă vrei să îţi iei un concediu de patru săptămâni, nu te trezeşti într-o dimineaţă de vară şi spui, „Hei, hai să plecăm azi!” Nu vei avea nimic pregătit. Nu vei şti unde să mergi. Nimic nu a fost planificat. Dar în acest mod abordăm mulţi dintre noi rugăciunea. Ne trezim în fiecare zi şi realizăm că momentele importante de rugăciune ar trebui să fie o parte a vieţii noastre, dar nimic nu este vreodată pregătit. Nu ştim ce direcţie să urmăm. Nimic nu a fost planificat. Nici ora, nici locul, nici maniera. Şi ştiţi la fel de bine ca şi mine că opusul planificării nu este un flux molipsitor de experienţe profunde şi spontane ale rugăciunii. Contrariul planificării este rutina. Dacă nu planifici o vacanţă, cel mai probabil vei sta acasă şi vei privi la televizor. Cursul firesc, neplanificat al vieţii spirituale se cufundă în cel mai grav declin al vitalităţii. Există o cursă la care trebuie să alergăm, şi o luptă pe care trebuie s-o purtăm. Dacă doriţi o reînnoire a modului vostru de a vă ruga, trebuie să o planificaţi.

Prin urmare, sfatul meu simplu este acesta: Vă îndemn să alocaţi zece minute în această după-amiază pentru a reconsidera care vă sunt priorităţile şi locul rugăciunii între acestea. Luaţi o nouă decizie. Încercaţi o nouă întreprindere cu Dumnezeu. Fixaţi o oră. Stabiliţi un loc. Alegeţi un fragment din Biblie care să vă ghideze. Am fost şi eu nevoit să fac acest lucru deoarece am fost luat pe nepregătite de solicitarea acestor zile încărcate. Cu toţii avem nevoie de corectări la jumătatea cursului. Transformaţi ziua aceasta într-un moment de întoarcere spre rugăciune—pentru slava Lui Dumnezeu şi pentru desăvârşirea bucuriei voastre.