De Ce Avem Nevoie De Grupuri Mici?/Arta De A Împleti Purtarea De Grijă Cu Disciplinarea Sau Îndreptarea

De la Gospel Translations Romanian

(Diferenţa dintre versiuni)
Salt la:navigare, căutare
PagePush (Discuţie | contribuţii)
(Automated: copied from main site)
Diferenţa următoare →

Versiunea de la data 11 august 2009 16:55

Resurse relevante
Mai mult De Mickey Connolly
Index de autori
Mai mult Despre Grupuri mici
Index de subiecte
Despre această traducere
English: Why Small Groups?/The Art of Care and Correction

© Sovereign Grace Ministries

Share this
Misiunea noastră
Aceasta traducere a fost publicată de către Gospel Translations, o formă de pastoraţie accesibilă online, care există pentru a face ca evanghelia centrată pe cărţi şi articole să fie disponibilă gratuit pentru toate naţiunile şi în toate limbile.

Află mai multe (English).
Cum poţi să ne ajuţi
Dacă ştii bine limba engleză, te poţi oferi ca voluntar pentru a traduce.

Află mai multe (English).

De Mickey Connolly Despre Grupuri mici
Capitolul 7 al cărţii De Ce Avem Nevoie De Grupuri Mici?

Traducere de Biserica Metanoia Arad

În primul capitol al acestei cărţi am aflat că scopul primordial al funcţionării grupurilor mici este urmărirea sfinţirii. Dumnezeu ne cheamă pe toţi să fim transformaţi după chipul lui Cristos, să‑L lăsăm pe El „să ia chip” în noi. În înţelepciunea Lui, Dumnezeu a aranjat lucrurile de aşa manieră încât să nu putem realiza această transformare fără ajutorul celor de lângă noi. Wayne Grudem afirmă: „În Noul Testament, sfinţirea este un proces corporativ. Este unul care se desfăşoară în interiorul comunităţii.”[1] Altcineva, în alte cuvinte, spune: „Poţi realiza aproape orice de unul singur sau în singurătate, dar nu‑ţi poţi clădi caracterul.”

Când este vorba să căutăm maturizarea pe plan personal şi dezvoltarea unor relaţii sănătoase, obstacolul cel mai mare pe care‑l vom întâlni este păcatul: păcatul din viaţa noastră, păcatul din viaţa celor de lângă noi, o lume întreagă este căzută în păcat. În fiecare dintre aceste domenii putem beneficia de un ajutor nepreţuit şi de speranţă de îndreptare, apelând la relaţiile sănătoase care se pot dezvolta prin intermediul Grupurilor Mici. Dumnezeu îi foloseşte pe oameni în trei feluri, pentru a ne ajuta pe drumul pe care am pornit în transformarea după chipul lui Cristos: ei ne ajută să ne vedem păcatul, ne ajută să luptăm cu păcatul şi ne sunt alături în această luptă.

În primul rând, Dumnezeu Se foloseşte pe oameni pentru a ne ajuta să vedem păcatul din viaţa noastră. Atunci când prietenii se uită la viaţa şi trăirea noastră „cu lupa”, ei ne pot ajuta să descoperim aspecte păcătoase, slăbiciuni sau pur şi simplu domenii în care trebuie să creştem.
„O abordare corectă, din perspectivă creştină, este aceasta: trebuie să-ţi rezolvi toate problemele, nu doar unele sau pe jumătate. Romani 5:20 ne vorbeşte despre plinătatea harului lui Dumnezeu: „dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult”. Iată ce înseamnă această asigurare: atunci când Cristos ne rezolvă prolema păcatului, El face mult mai mult decât să ne împlinească o nevoie. Ceea ce-L interesează pe El nu este „să mai cârpească lucrurile, pe ici, pe acolo” sau să dea timpul înapoi. El doreşte să transforme un dezastru într-un succes extraordinar! Şi puteţi fi siguri că nu Se va mulţumi cu mai puţin de atâta!”[2] Jay Adams

De asemenea, interacţiunea cu cei de lângă noi poate scoate la lumină păcatul din viaţa noastră, aşa cum circumstanţele prin care trecem ne dezvăluie adevăratul caracter.

Odată ce suntem conştienţi de păcatul din viaţa noastră, Dumnezeu ne pune la dispoziţie oameni care să ne ajute în lupta cu păcatul, prin confruntare, consiliere, încurajare sau cerându‑ne socoteală, şi, nu în ultimul rând, prin rugăciune. În cele din urmă, tot Dumnezeu este cel care ne trimite oameni care să ne ajute şi să ne susţină, atunci când avem de făcut faţă efectelor păcatului într‑o lume care trăieşte în păcat – aceste efecte sunt: dureri şi suferinţe, descurajare, confuzie, slăbiciune ‑ noi trăim aşteptând ca lumea să fie „izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:21).

Haideţi, pentru început, să studiem acest ultim aspect.

Cum ne purtăm de grijă unii altora

Sunt diverse modalităţi prin care îţi poţi exprima grija pentru cei din Grupul tău Mic. Daţi‑mi voie să vă sugerez trei metode testate, care au dat roade.

Oferă mângâiere, alinare. A alina, a consola, a mângâia înseamnă a fi alături de cineva, pentru a‑i uşura poverile sau suferinţele. Viaţa poate fi foarte grea, putem ajunge să trecem prin tragedii şi suferinţe de neimaginat – moartea cuiva drag din familie sau a unui prieten, pierderea unui loc de muncă, o relaţie distrusă pe care ne străduim să o reclădim. De asemenea, ne confruntăm zilnic cu dezamăgiri şi greutăţi, care ne pot împovăra şi nelinişti. Uneori, este vorba doar despre o zi proastă. Ce bine e, în zile ca acestea, să ai prieteni buni, care se adună în jurul tău, te mângâie, te încurajează şi te ajută să‑ţi duci poverile.

În Noul Testament ni se spune „plângeţi cu cei ce plâng” (Rom. 12:15) dar şi „prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să-i putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Cor. 1:4). Eu mă întâlnesc periodic şi regulat cu un grup de bărbaţi din biserica noastră, pentru a ne da socoteală unii altora şi a ne sprijini. De‑a lungul anilor, au existat nenumărate ocazii în care ne‑am ajutat unii pe alţii în încercările legate de familie sau de un loc de muncă, în lupta descurajantă şi atât de grea cu păcatul sau, pur şi simplu, atunci când treceam prin suişuri sau coborâşuri inerente vieţii. Mângâierea şi alinarea pe care le‑am primit şi le‑am oferit în asemenea situaţii au fost un ajutor nepreţuit în umblarea mea cu Dumnezeu, prin lumea aceasta tributară păcatului.
Meditează asupra versetelor din 2 Corinteni 1:3-4. Atunci când Dumnezeu ne vorbeşte, când trecem prin necazuri, ce doreşte El să facem, la rândul nostru?


Sfătuieşte, consiliază. A se înţelege că nu mă refer la o consiliere formală, rece, ci la ocaziile acelea în care împărtăşeşti cu cei ce trec prin probleme înţelepciunea, sfaturile şi experienţa pe care le‑ai adunat în timp. Pavel le spune celor din Roma: „În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.” (Rom.15:14). Soţia mea şi prietenele ei sunt mari specialiste în domeniul acesta. Într‑o oră pe care o petrec vorbind la telefon, pot rezolva problemele lumii întregi (sau măcar ale lumii lor) într‑un mod cât se poate de nepretenţios, dar biblic, practic şi eficient. Ele sunt mereu gata să asculte, oricare ar fi problemele de discutat, îşi împărtăşesc una alteia ce le‑a învăţat Dumnezeu în privinţa aceea sau ce le‑a fost lor de folos, din punct de vedere practic, dar şi spiritual.

Atenţie, bărbaţi: voi să nu încercaţi metoda asta! Voi nu aveţi abilităţile necesare pentru a discuta o oră întreagă. Pentru bărbaţi, ceea ce seamănă a discuţie poate avea vreun folos anume doar în cazul în care subiectul are de‑a face cu pescuitul, cu mâncarea sau cu un meci de fotbal. Vă ofer mai jos, transcrierea – pe cât am reuşit eu de exactă – a unei discuţii care au avut loc efectiv între doi bărbaţi, într‑o ocazie de relaţionare foarte apropiată:

  • La tine muşcă ceva?
  • Îhî....(Pauză)
  • Ce momeală ai în cârlig
  • Păi, ... plevuşcă. (Pauză lungă)
  • Ce crezi, n‑ar fi bine să merg misionar în Tibet?
  • Nu. (Pauză de lungime medie)
  • Crezi că ar trebui să folosesc momeală artificială? (Pauză pentru gândire)
  • Dapăi, în perioada asta a anului, eu le folosesc pe alea viu colorate
  • Aşa, deci...
  • Da, ... sunt cele mai bune
  • Da?!
Printre altele, conversaţia pe care v‑am prezentat‑o demonstrează tendinţa naturală a bărbaţilor de a‑şi concentra atenţia în principal asupra chestiunilor de ordin mărunt (cum ar fi momeala pentru pescuit), mai degrabă decât asupra unor chestiuni semnificative, de ordin personal (cum ar fi o posibilă chemare pentru a intra în câmpul de misiune).
Pentru studiu suplimentar: Iov a fost foarte apreciat de prietenii lui pentru că ştia să încurajeze (vezi Iov 4:3-4). Dacă ar fi să o catalogaţi pe soţia lui, ea cum vi se pare că se descurcă în privinţa aceasta? Aşadar, mare atenţie, bărbaţi! Voi aveţi nevoie de o mai mare concentrare, atunci când studiaţi capitolul acesta.


Încurajează. A încuraja înseamnă a inspira curaj, energie şi speranţă; mai înseamnă şi a susţine, a împinge înainte. Toţi ajungem să fim descurajaţi,la un moment dat. Trecem prin perioade în care viaţa ni se pare grea, nu mai facem niciun progres, iar greutăţile par insurmontabile. În astfel de situaţii este extraordinar de important să ai pe cineva lângă tine care să‑ţi vorbească de la inimă la inimă, nu despre gândirea pozitivă sau despre un optimism fără fond, ci despre nenumăratele promisiuni şi speranţa pe care o găsim în Scripturi.

Altă dată, când ne îngăduim o ordine greşită a priorităţilor, începe să ne scadă entuziasmul cu care umblăm pe calea credinţei. Cedăm tentaţiei de a ne lăsa pe tânjeală sau de a încetini ritmul, iar umblarea noastră cu Dumnezeu devine un accesoriu neutru, opţional. În asemenea momente avem nevoie de cineva care să ne ia pe după umeri şi să ne încurajeze să o pornim înainte. Cred că la aceasta se referă autorul epistolei către Evrei atunci când spune: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.” (Evrei 10:24).

În cele din urmă, încurajarea poate veni chiar şi din exprimarea aprecierii sau a mulţumirii. „Ai făcut o treabă extraordinară!”, „Am urmărit cu admiraţie felul în care a crescut credinţa ta, şi ai fost bucuros chiar şi în încercarea prin care ai trecut.”, „Îţi mulţumesc pentru slujirea ta!” sau alte expresii similare de apreciere sunt încurajări care‑i fac mult bine celui care le primeşte. De nenumărate ori mi s‑a întâmplat şi mie să primesc curaj şi încredere pentru a‑mi continua lucrarea, a creşte, a mă maturiza şi a continua să slujesc, numai pentru că unii şi‑au făcut timp să îmi transmită aprecieri sincere.

Ajută. Toate cele pe care le‑am pomenit mai sus sunt expresii ale grijii pe care o purtăm unii altora, dar nu sunt singurele. Există încă multe modalităţi prin care putem să‑i ajutăm fizic şi material pe cei din grupul nostru. Iacov ne aminteşte: „(Dacă) unul dintre voi le zice: «Duceţi‑vă în pace, încălziţi‑vă şi săturaţi‑vă!» fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i‑ar folosi? ”(Iacov 2:16)
1 Dintre darurile enumerate în Romani 12:6-8, pe care dintre ele le-aţi folosi, practic vorbind, pentru a vă ajuta concret unii pe alţii?

Iacov nu sugerează faptul că vorbele noastre nu au importanţă, din contră, vrea să sublinieze că în multe situaţii, vorbele singure, fără acţiuni care să le susţină, nu vor împlini o nevoie. A aduce sau a face mâncare pentru o familie cu un copil mic, a ajuta pe altcineva să îşi repare acoperişul, a-i acorda ajutor financiar cuiva care nu reuşeşte să‑şi găsească serviciu, a duce pe cineva cu maşina până unde are nevoie – toate acestea sunt modalităţi practice în care putem să‑i slujim pe cei din grupul nostru.

Familia mea se pregătea să se mute din vechea locuinţă, şi cu o săptămână înainte de data la care trebuia să eliberăm casa, mai aveam o mulţime de reparaţii de făcut, şi nicio şansă să le termin de unul singur. Ştiind asta, vreo 12 prieteni au renunţat la sâmbăta lor liberă şi au venit să ne ajute. Am reuşit să terminăm totul mult mai repede decât era de aşteptat. Timpul pe care l‑au pus în slujba noastră nu a fost numai o binecuvântare extraordinară pentru mine şi familia mea, ci şi un timp în care prieteniile noastre s‑au adâncit.

Corectează, mustră sau îndreaptă. Mulţi nu cred că a mustra sau a primi mustrarea este unul dintre felurile în care ne arătăm grija unii faţă de alţii, dar, aş spune că este una dintre cele mai importante aspecte ale slujirii prietenilor noştri.
Pentru studiu suplimentar: Citeşte Evrei 12:5-8. Cum se poartă Dumnezeu cu cei pe care-i iubeşte? Nu crezi că ar fi frumos din partea ta să-ţi tratezi la fel prietenii?

Nu uitaţi, păcatul este cel mai mare duşman al maturizării personale, ca şi creştin, dar şi al relaţiilor dintre noi. A corecta, a mustra, înseamnă, literalmente, „a aduce pe calea cea bună, a îndrepta” mai înseamnă şi a interveni atunci când cineva o ia pe o cale greşită. Ce alt lucru mai valoros îi poţi oferi unui prieten? Scriptura ne îndeamnă „să iubim” mustrarea, şi merge atât de departe încât să spună că aceia care nu iubesc mustrarea sunt „nebuni” sau „proşti” (Proverbele 12:1).

Haideţi să folosim partea care urmează din capitolul nostru învăţând despre acest aspect esenţial pentru a ne fi de folos unii altora. Fie ca atitudinea inimii noastre să fie una smerită, încercând să vedem cum putem fi cât mai eficienţi în misiunea de a ne ajuta unii pe alţii să creştem în credinţă şi să depăşim problemele şi dificultăţile provocate de păcat în relaţiile dintre noi. Cele trei aspecte ale corectării sau mustrării pot fi rezumate astfel: rezolvarea conflictului, confruntarea şi mărturisirea.

Rezolvarea conflictului

Conflictele şi ofensele sunt inevitabile. Atâta vreme cât suntem obligaţi să trăim într‑o lume de oameni păcătoşi şi egoişti (cum suntem şi noi, de altfel) suntem permanent expuşi pericolului de a intra în conflicte şi de a ofensa sau a fi ofensaţi. Unde se pot întâmpla toate acestea? Cam peste tot, în lume, dar cu siguranţă în mediul în care relaţionăm cel mai aproape unii cu alţii – acasă, la biserică, la şcoală, la serviciu, cu vecinii, sau ... în Grupul nostru Mic.

„Biblia ne învaţă că nu ar trebui să privim conflictul nici ca o mare nenorocire, nici ca pe o ocazie din care să ne alegem cu un câştig egoist, ci mai degrabă ca pe una prin care să demonstrăm puterea şi prezenţa lui Dumnezeu ... ne încurajează să considerăm conflictul o oportunitate de a-L glorifica pe Dumnezeu, de a-i sluji pe oameni şi de a creşte şi mai mult în asemănarea cu Cristos.”[3] Ken Sande


Diferenţele de opinie sunt inevitabile, pentru că fiecare este construit altfel, gândeşte altfel. Conflictul şi ofensele sunt posibile (aproape în orice mediu), pentru că am moştenit o natură păcătoasă. Însă diferenţele de opinie nu trebuie să ducă întotdeauna la conflict, şi nici conflictul la jigniri, la ofense. Poţi să nu fii de acord cu cineva, fără să păcătuieşti, şi se poate întâmpla ca cineva să păcătuiască împotriva ta, fără ca tu să o iei ca pe ofensă personală, sau jignire. Uneori, poţi să te consideri ofensat chiar dacă nimeni nu a păcătuit împotriva ta – şi în cazul acesta, singura „ofensată” a fost mândria ta, egoismul sau un alt idol ascuns al inimii.
Meditează asupra textului din 1 Petru 4:8. Aici este prezentată o strategie eficientă pentru evitarea conflictelor care nu sunt de dorit.

Sunt şi alte cazuri, pe care le vom discuta mai încolo în acest capitol, însă discernământul, întrebările deschise, fără substrat şi aplicarea cu înţelepciune a adevărului din Cuvânt sunt armele cu cea mai mare putere.

Pot să vă asigur de un lucru: atâta vreme cât scopul nostru este să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne‑a iubit Cristos, deschis şi sincer, cu siguranţă vom avea diferenţe de opinie. Cu siguranţă vom provoca conflicte prin care vom păcătui unii împotriva altora. Chiar Isus a spus: „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire” (Luca 17:1). Totuşi, numai pentru că ele nu pot fi evitate nu înseamnă că, atunci când se ivesc, nu suntem la fel de responsabili să le soluţionăm după voia lui Dumnezeu, pentru a conduce la iertare şi eliberare.

De fapt, dacă încercăm să evităm a ne soluţiona conflictele după voia lui Dumnezeu, ne vom izola de semenii noştri, vom ridica ziduri şi bariere între noi şi vom acumula rezerve de neînţelegere, de amărăciune, de neiertare şi de resentimente. În cele din urmă, zidurile acestea vor cădea pe capul nostru, producând probleme cu mult mai grave decât cele pe care le‑am fi putut avea dacă ne‑am fi spus păsurile şi ne‑am fi rezolvate diferenţele chiar de la început.
Meditează asupra textului din Proverbele 1:7. Indiferent dacă suntem în postura de a corecta pe cineva, dacă suntem noi înşine corectaţi sau mustraţi sau pur şi simplu încercăm să vedem dacă este nevoie de corecţie, care trebuie să ne fie intenţia şi, cel mai important, atitudinea inimii?

Între timp, mai punem nişte propte la zidurile care ne despart, le mai întărim cum putem, în încercarea disperată de a le ţine în picioare, iar caracterul nostru este definit din ce în ce mai mult de către atitudinea noastră păcătoasă. Totuşi, toate acestea pot fi depăşite dacă vom apela la metodele de succes ale lui Dumnezeu de evitare şi soluţionare a conflictului.

Evitarea conflictului. L-am auzit odată pe cineva spunând: „Este mai de folos să construieşti un zid de protecţie pe marginea unei stânci decât să angajezi un serviciu de ambulanţă pentru a sta de pază la poalele ei.” Cu atât mai adevărată este zicala noastră dacă ne referim la relaţii! Scopul nostru principal este acela de a fi atenţi la posibilele pericole, la gurile de canal în care putem cădea, pentru a putea evita conflictele atunci când le întâlnim în drumul nostru.

Există câteva strategii periculoase, însă comune, la care oamenii apelează pentru a evita conflictul. Încercarea de a nu aduce în discuţie subiecte delicate sau aspecte asupra cărora de obicei nu cădem de acord, iată o strategie pe cât de tipică, pe atât de nepotrivită. O alta: speranţa că un domeniu‑problemă din viaţa cuiva se va rezolva de la sine. Nici aceasta nu este mai benefică: încercarea repetată de a trece de la un Grup Mic la altul, la fiecare şase luni, sau încercarea de a te izola în carapacea proprie.
2 Care dintre metodele de mai jos, folosite adesea în familie, la şcoală sau la locul de muncă soluţionează conflictele la fel de eficient ca şi abordarea biblică?
  • Încercarea de a-ţi petrece restul vieţii evitând sistematic şi planificat pe cel/cea cu care ai avut un conflict.
  • Să fii extrem de atent şi amabil cu cel/cea pe care l-ai jignit, mai ales prima dată când vă întâlniţi.
  • Dacă există intenţia de a iniţia împăcarea, să afirmi cu convingere că nu ai fost rănit sau ofensat (chiar dacă, în fapt ai fost).
  • Încercarea de a-i face pe cât mai mulţi posibil să gândească de rău despre cel/cea cu care ai avut un conflict.
  • Să te porţi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic (vezi sugestia de mai sus „fii deosebit de amabil...”), şi fii convins că zicala „timpul vindecă toate rănile”, chiar dacă nu se găseşte în Scriptură, ar fi trebuit scrisă acolo.

Toate acestea reprezintă eforturile noastre zadarnice de a ignora faptul că viaţa noastră este o călătorie, pe un drum foarte stâncos, cu un trafic înnebunitor, cu unii parteneri de trafic sau şoferi pe care îi doare în cot de noi, şi în plus drumul nu prea are bariere de protecţie. Adevărul adevărat este că, tocmai pentru că pericolul este iminent, încercările noastre de a ne proteja nu vor evita atâta conflictul, cât mai degrabă soluţionarea lui!

Este mult mai bine să ne planificăm a evita iscarea conflictului – altfel spus, să construim acele ziduri sau bariere spirituale de protecţie. Putem face lucrul acesta printr‑o comunicare regulată, planificată, deschisă, care să ne păstreze într‑o relaţie vie, sănătoasă cu prietenii noştri, să ne ajute să îi cunoaştem mai bine, să le permită să ne cunoască mai bine. Eforturile acestea vor da roade, producând o relaţie de o calitate superioară, care ne va permite să ne rezolvăm cu mai multă uşurinţă conflictele, atunci când apar. Parte din procesul acesta de comunicare implică şi acceptul nostru de a lua aminte la observaţii şi o evaluare obiectivă din partea prietenilor noştri, iar evaluarea trebuie să aibă loc în mod regulat. În felul acesta, ei vor beneficia de contextul în care îşi pot exprima îngrijorarea faţă de problema ta sau relaţia voastră.

Un ajutor binevenit este şi intenţia de a avea aşteptări realiste (fără a ne subestima), pentru că nimeni nu este perfect, nici măcar tu nu eşti. Dacă evaluăm obiectiv nivelul de maturitate al prietenilor noştri, circumstanţele, limitările şi faptul că toţi suntem oameni, vom găsi resurse pentru a ne arăta har unii altora. Dumnezeu nu uită niciodată că „suntem ţărână” (Psalmul 103:14) Nici noi n‑ar trebui să uităm lucrul acesta, şi să ne îngăduim unii pe alţii. Cu cât ne comunicăm aşteptările mai clar unii altora, cu atât mai puţine şanse sunt să ne ofensăm unii pe alţii.

În cele din urmă trebuie să ne ocupăm de lucrurile mici. Niciodată nu vom putea face totul, dar dacă te supără un lucru mărunt, rezolvă‑l înainte să devină o problemă majoră.
„E nevoie de o atitudine de slujire şi o inimă smerită, ca a unui slujitor, pentru a fi un bun ascultător. Asta înseamnă să ne punem la dispoziţia cuiva cu tot ce suntem, şi în trăirea de zi cu zi, şi în ceea ce priveşte emoţiile şi sentimentele noastre, afirmând, de fapt: Interesele tale, preocupările tale, problemele tale, succesele sau eşecurile tale sunt mai importante decât ale mele. Voi asculta tot ce vrei să-mi spui, atâta vreme cât este validat de Cuvântul lui Dumnezeu. Îţi voi da voie să te exprimi fără rezerve şi fără ascunzişuri. Mă supun ţie. Haide să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce este cel mai important pentru tine, mai degrabă decât asupra a ceea ce este cel mai important pentru mine.”[4] Wayne Mack


Paşi în soluţionarea conflictului. Conflictele pot fi cauzate fie de diferenţe de opinie, fie de ofense serioase îndreptate împotriva unei persoane, dar este deosebit de important să facem distincţie între cele două. Oricare ar fi cauza, procesul pe care îl vom prezenta mai jos te va ajuta să începi soluţionarea conflictului. În timp ce parcurgi procesul acesta, nu pierde din vedere faptul că scopul tău este trivalent: să rezolvi problema, să vă apropiaţi unul de celălalt pe parcursul procesului şi să deveniţi mai sfinţi,în timp ce lucraţi la soluţionarea conflictului. Scopul nu este victoria personală a unuia sau a celuilalt, iar victoria ta nu va atrage binecuvântare asupra prietenului tău şi nici nu va fi pe placul Domnului.

În primul rând, este nevoie de o evaluare corectă a conflictului. Implică el un păcat sau este o simplă neînţelegere legată de anumite preferinţe personale? Fii atent, nu există un sfat mai înţelept referitor la atitudinea care ar trebui să ne caracterizeze ca acela din Iacov 1:19: „Prea iubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.” Ascultarea este primul, al doilea şi al treilea pas cu care trebuie să începem. Asta înseamnă a dobândi o înţelegere corectă a perspectivei materiale (ce s‑a întâmplat) şi a stării inimii (cum vă simţiţi, fiecare în parte). De asemenea, este nevoie să încerci să‑l înţelegi pe celălalt cât mai bine, să dobândeşti înţelegere şi compasiune pentru el/ea.
Pentru studiu suplimentar: Ai făcut vreodată o afirmaţie pe care ai şi regretat-o în secunda următoare? Înainte să dai bani pe o botniţă, încearcă să memorezi Proverbele 10:19.


În al doilea rând, concentraţi‑vă asupra subiectului. Lămuriţi problemele una câte una. Rememoraţi ceea ce s‑a întâmplat,şi nu presupunerile voastre, ale fiecăruia în parte, legate de motivaţiile sau caracterul celuilalt (astfel de presupuneri sunt adesea păcătoase şi incorecte). De asemenea, nu aduceţi în discuţie incidente din trecut care au fost rezolvate şi iertate, în încercarea de „a aduna puncte” în favoarea unuia sau a celuilalt.

Atunci când îţi vine rândul să vorbeşti, spune doar ceea ce poate conduce la înţelegere şi la soluţionarea conflictului. Atitudinea ta trebuie să dovedească respect atunci când pui întrebări. Nu acuza, nu fi mânios şi nici nu apela la autocompătimire (care este păcat). Sfatul lui Pavel este clar: „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce‑l aud.” (Efeseni 4:29). Vezi? Cel mai important lucru, şi de mare ajutor, chiar de la început, este să îţi recunoşti propriile greşeli.

Confruntă‑i pe oameni în legătură cu păcatul

Indiferent dacă suntem dintre aceia care au avut de suferit pentru că cineva a păcătuit împotriva noastră sau am ajuns la concluzia că un prieten credincios prezintă semnele unui comportament păcătos, vreau să vă asigur că este perfect justificat să confruntaţi păcatul.
Pentru studiu suplimentar: Citeşte Iacov 5:19-20. După cum se vede, avantajele, atunci când aduci un rătăcit de pe calea pierzării, depăşesc cu mult disconfortul sau neplăcerile pe care ţi le poate provoca o eventuală confruntare.

A confrunta înseamnă „a aduce faţă în faţă”. Aici confruntarea este un proces în care se stă faţă în faţă cu cineva, pentru a‑l ajuta să conştientizeze un anume păcat din viaţa lui sau pentru a‑l ajuta să‑şi rezolve un conflict sau să depăşească o jignire şi a ajunge la iertare şi reconciliere. Toate acestea pot fi făcute în mod corect sau greşit.

Atunci când ţi s‑a adus o jignire, iată un mod greşit de raportare. Sunteţi la întâlnirea de Grup Mic şi Joe se trezeşte să te întrerupă în timp ce vorbeşti. Evident, îţi sare ţandăra şi explodezi! „M‑am săturat să mă tot întrerupi de fiecare dată. Eşti un nesimţit, n‑ai pic de respect pentru mine, în viaţa mea n‑am mai întâlnit pe unul ca tine! Eşti atât de mândru şi ai impresia că ceea ce ai tu de spus este mai important decât ceea ce spune altul!
„Confruntarea poate fi un proces foarte dificil, în consecinţă mulţi o evită. Dar ştiţi cât timp preţios am răscumpăra, în viaţa de zi cu zi, dacă prietenii care ne iubesc şi ne vor binele ne-ar spune adevărul pe care avem nevoie să-l auzim?”[5] Terry Virgo

De luni de zile îţi tot sugerez că ai o problemă, dar se pare că nu pricepi, aşa că îţi spun acum, de faţă cu toată lumea: îmi datorezi scuze, şi te rog să ţi le prezinţi chiar aici şi acum de faţă cu toţi! ...Haide, aştept!” Aproape sigur că o astfel de abordare nu va da roade!

Care ar fi procedura corectă? Scriptura prezintă câteva principii pe care trebuie să le urmăm atunci când confruntăm un om în legătură cu un păcat.

În primul rând, analizează să vezi dacă este nevoie să iniţiezi confruntarea. Situaţii diferite reclamă standarde diferite.

Proverbele 19:11 ne spune: „Înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile.” Nu este cazul să mergi la cineva să îi spui de fiecare dată când te simţi ofensat. Dacă simţi că eşti în stare, ar fi bine să ierţi şi să‑ţi continui relaţia cu omul acela fără efecte negative asupra relaţiei voastre, însă nu ai voie să fii laş şi să dispari cu coada între picioare şi capul plecat. Incidentul trebuie rezolvat şi în inima ta, şi în mintea ta. (Dacă este vorba despre un conflict deschis, acesta trebuie tratat cu toată seriozitatea – nu ai voie să îl laşi să mocnească fără a ţinti la soluţionare şi la reconciliere.)

În analiza finală, va fi nevoie să apelezi la confruntare în următoarele situaţii: 1) dacă nu reuşeşti să‑ţi scoţi din minte incidentul respectiv; 2) dacă nu poţi avea o relaţie normală cu persoana care te‑a jignit sau a păcătuit împotriva ta; sau 3) dacă crezi că cineva are o problemă cu tine, însă nu vine să ţi‑o spună – se poate că nici nu ştii despre ce este vorba, doar ai observat că omul acela se poartă altfel cu tine.

Când un prieten de‑al tău păcătuieşte şi crezi că trebuie să vorbeşti cu el despre asta, ar trebui să‑ţi pui întrebarea: Oare păcatul acesta este un tipar care se repetă? Este o problemă foarte serioasă care reclamă atenţie imediată? Este oare cel mai bun moment, din perspectiva lui Dumnezeu, pentru ca eu să îl confrunt? Sunt eu cel mai potrivit pentru a‑l confrunta, în cazul acesta? (Ultimele două nu sunt întrebări-capcană, care să te încurajeze să nu faci ceea ce ştii că ar trebui să faci.)

„Cuvintele noastre, termenii pe care îi folosim au funcţiuni de descriere dar şi de interpretare. Atunci când folosim termenul bârfă, ne vin în minte nenumărate imagini sau îndemnuri biblice – şi aşa şi trebuie să fie. Dacă încercăm să descriem aceeaşi activitate în termeni oarecum neutri, de fapt ceea ce realizăm este o uzitare nebiblică a conceptului. Categoriile descriptive folosite de Dumnezeu nu sunt nicidecum neutre... A fi mai neutru înseamnă a aluneca înspre necredinţă. Înseamnă refuzul de a te exprima şi de a gândi din perspectiva lui Dumnezeu.”E. Bradley Beevers

În general, eşti obligat să iniţiezi confruntarea atunci când consideri că păcatul se repetă şi este unul serios, şi atunci când în urma multor rugăciuni, ai ajuns la concluzia că motivaţiile şi atitudinea ta sunt corecte. Nu uita niciodată că Dumnezeu lucrează şi la viaţa celuilalt. Atunci când te simţi îndemnat să confrunţi pe cineva, de fapt eşti chemat să lucrezi împreună cu Duhul Sfânt la transformarea pe care El o face în viaţa prietenului tău – dar nu eşti chemat să fii Duhul Sfânt.

În al doilea rând, defineşte problema. În legătură cu ce îl confrunţi?

Ce a spus sau a făcut? Despre ce păcat este vorba? Care este impactul? Ce trebuie să se schimbe? Definirea problemei te va ajuta să te exprimi clar şi concis atunci când vei merge să îl confrunţi. Ai grijă să defineşti lucrurile din perspectivă biblică, pentru că numai Scriptura – nu gândurile sau sentimentele noastre – este „insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16‑17).

În al treilea rând, scoate „bârna din ochiul tău”. Atunci când confrunţi pe cineva care a păcătuit împotriva ta, vei descoperi, de multe ori, că şi păcatele tale au o contribuţie la situaţia respectivă. Atunci când confrunţi pe cineva în legătură cu păcatul lui, Scriptura te avertizează să îţi analizezi propriile păcate şi ispite, din aceleaşi domenii (vezi Galateni 6:1). Asta nu înseamnă că nu trebuie să îl confrunţi pe omul respectiv, ci doar că trebuie să amâni momentul confruntării pentru a‑ţi cerceta mai întâi inima şi a‑ţi curăţa conştiinţa. Astfel vei putea să iniţiezi confruntarea cu o inimă smerită şi în frică de Domnul, având şanse mai mari de succes în recunoaşterea greşelii, pocăinţa şi îndreptarea fratelui tău.
Pentru studiu suplimentar: Citeşte Matei 7:1-5, pentru a vedea ce are de spus Isus în legătură cu bârna din ochiul tău.


Cercetarea de sine poate avea şi alte efecte pozitive. Este posibil să te fi simţit jignit sau rănit fără să fi existat vreo jignire, în fapt. Se poate ca cineva să fi făcut un gest care a scos la lumină egoismul sau mândria din tine (iar tu să crezi că eşti doar „deosebit de sensibil”). De asemenea trebui să ai grijă să nu confrunţi pe cineva în legătură cu ceva ce crezi tu că este păcat, numai pentru că nu agreezi anumite aspecte ale personalităţii celuilalt. În astfel de cazuri, este posibil ca un proces obişnuit de confruntare (biblică) să sfârşească cu mărturisire şi cerere de iertare din ambele părţi.

În al patrulea rând, întăreşte‑ţi inima, fii pregătit pentru ce urmează. Pentru asta, este nevoie de trei lucruri. Asigură‑te că motivaţiile tale sunt corecte – slava şi gloria lui Dumnezeu, dorinţa de a‑i ajuta pe fratele sau sora ta în Domnul să renunţe la păcat şi, în final, reabilitarea lor. (În alte cuvinte, scopul nu este acela de a demonstra că tu ai dreptate, de a‑i aduce tu pe calea cea bună, de a‑i pune la punct sau de a scăpa de iritare.)
Meditează asupra versetelor din 1 Tes. 2:11-12. Cuvintele lui Pavel la adresa bisericii sunt cât se poate de dure, directe ... dar care este atitudinea inimii lui?

Asigură‑te că atitudinea ta este corectă – fii blând, răbdător, smerit şi demonstrează o grijă reală pentru binele celuilalt. Un ultim lucru, roagă‑te – pentru a‑ţi putea exprima clar şi eficient grija, pentru ca inima celuilalt să fie pregătită să asculte şi pentru ca Dumnezeu să‑i acorde har, iertare şi reabilitare.

În al cincilea rând, fii gata să iniţiezi confruntarea. La urma urmelor, harul lui Dumnezeu este cel care asigură succesul oricărei discuţii de felul acesta.
3 Proverbele 18:13 şi 18:17 ne ajută să înţelegem de ce trebuie să abordăm cu o inimă smerită şi deschisă spre învăţătură pe fratele sau sora care a păcătuit împotriva noastră. Citeşte versetele acestea, apoi rezumă în spaţiul de mai jos esenţa mesajului conţinut aici.

Totuşi, sunt câteva lucruri pe care le poţi face pentru ca etapele unei confruntări să fie eficiente.

Vorbeşte cu cel vizat în privat.

Planifică‑ţi o atmosferă cu cât mai puţine elemente care distrag atenţia, pentru ca să te poţi concentra cât mai bine asupra chestiunilor care trebuie rezolvate.

Declară‑ţi grija şi preocuparea faţă de cel cu care vei purta discuţia, înainte de a începe să‑i spui ce te doare. Demersul acesta nu trebuie folosit pentru a „îndulci” sau a estompa efectele „loviturilor” ulterioare, ci pentru a asigura tonul potrivit întâlnirii cu un astfel de scop. Cu siguranţă, rolul tău este acela de a spune adevărul, ... dar în dragoste (Efeseni 4:15). De multe ori am observat cum atmosfera unei întâlniri s‑a schimbat cu totul atunci când i‑am transmis dragostea mea sinceră celui pe care îl confruntam cu păcatul.
DINCOLO DE ZIDURI
Mărturie personală


Într-o zi, un prieten mi-a mărturisit că Tony, prietenul nostru comun şi membru în Grupul meu Mic, avea obiceiul să meargă în fiecare zi de salariu la un bar din vecinătate ca să cinstească un pahar cu colegii lui de serviciu. Înainte să vină la Cristos, Tony fusese mare beţivan şi dependent de droguri. Ştiam că se lăsase de droguri, dar mă temeam să nu fie înlănţuit din nou de obiceiul acesta de a mai sta la un pahar cu amicii. Tony era halterofil şi avea o statură impunătoare. Ştiam că trebuie să vorbesc cu el în după amiaza aceea, şi eram neliniştit gândindu-mă cum va reacţiona. L-am găsit la bar, cu unul dintre prietenii lui, i-am salutat pe amândoi şi apoi l-am întrebat pe Tony dacă poate să iasă până afară ca să discutăm câteva minute. Mi-a spus: „Sigur”, dar părea surprins. Stăteam pe trotuarul din faţă şi am deschis discuţia spunându-i că vin la el în calitate de lider de grup, dar şi de prieten, potrivit standardelor Scripturii. I-am povestit cum un prieten bun de-al meu a trebuit să mă confrunte în legătură cu consumul de droguri de care nu mă lăsasem chiar după ce L-am cunoscut pe Cristos, şi că asta mi-a schimbat viaţa. I-am spus că ţin la el suficient de mult, încât să-mi fi făcut curaj să-i spun şi eu lui acelaşi lucru. A primit destul de bine mustrarea mea. A recunoscut că este stânjenit că a trebuit să mă opresc să vorbesc cu el chiar acolo, dar că a simţit mustrarea Duhului Sfânt. Apoi el s-a întors în bar, iar eu am plecat convins că am făcut ceea ce dorea Dumnezeu de la mine, aşa că i-am încredinţat Lui problema spre rezolvare, pentru binele lui Tony. Incidentul acela a fost punctul de turnură şi pentru mine şi pentru el. Astăzi Tony este cel mai devotat membru al grupului de studiu pentru bărbaţi, grup în care se mărturisesc păcatele şi se roagă unii pentru alţii pentru a fi tămăduiţi. Acum nu se teme chiar să mă confrunte pe mine sau pe oricine altcineva din grupul respectiv. L-am auzit spunând că incidentul acela memorabil l-a ajutat să înţeleagă nevoia absolută de a fi confruntat, atunci când te lupţi cu păcatul şi lucrezi la soluţionarea conflictelor din viaţa ta. Eu, pe de altă parte, am fost încurajat să conduc grupul cu înţelepciune dar şi să vorbesc deschis cu membrii Grupului meu Mic despre lucrurile care îi împiedică să crească spiritual.

'Glenn Umek (Garfield Heights, OH)


Împărtăşeşte cât se poate de clar şi cinstit înţelegerea pe care ai dobândit‑o asupra situaţiei. Atunci când te referi la probleme comportamentale sau la păcat, foloseşte limbajul biblic (de exemplu, foloseşte „mândrie”, în loc de „autoapreciere”). Nu încerca să te blindezi cu dosare întregi de dovezi – nu uita că nu eşti procurorul care încearcă să obţină o condamnare.

Păstrează canalele de comunicare deschise, pentru întrebări şi răspunsuri. Nu presupune de la bun început că observaţiile şi constatările tale sunt infailibile şi că tu cunoşti deja toate faptele şi motivaţiile celor implicaţi. De curând s‑a întâmplat că a trebuit să îl confrunt pe un prieten de-al meu în legătură cu unele aspecte ale comportamentului său. I‑am spus ce mă îngrijorează şi l‑am rugat să‑mi explice care este poziţia lui. După ce mi‑a descris toată situaţia, s‑a dovedit că îngrijorarea mea era nefondată. Apoi mi‑a mărturisit că în seara de dinainte l‑a abordat altcineva, cu aceeaşi problemă, dar că l‑a „mitraliat” de la început până la sfârşit, l‑a acoperit cu acuzaţii şi presupuneri, fără să‑i dea voie să se disculpe. Cu siguranţă prietenul meu a apreciat abordarea mea. Vă asigur că şi prietenii voştri o vor face.

Oferă sfaturi şi soluţii extrase din Cuvânt. Fii pregătit să prezinţi un plan rezonabil de desfăşurare a acţiunii. Încearcă să‑l ajuţi pe cel cu problema să‑şi creeze un plan pentru a face faţă ispitelor şi a da socoteală. Dacă nu crezi că eşti în stare să te descurci singur, îndrumă‑l înspre liderul tău de Grup Mic sau unul dintre pastori.
Meditează asupra textului din Psalmul 141:5. Care a fost atitudinea lui David faţă de mustrarea venită din partea unui alt credincios? Dar tu, cum te raportezi la mustrare?


Acordă‑i timp suficient, dacă este cazul, pentru a reuşi să analizeze situaţia şi să gândească un plan de acţiune în urma celor prezentate de tine – nu solicita o reacţie imediată.

Roagă‑te cu şi pentru cel care are problema.

În final, urmăreşte procesul îndeaproape. De prea multe ori îi confruntăm pe oameni în legătură cu anumite situaţii, dar nu ne mai facem timp să vedem în ce măsură confruntarea noastră a avut efectele dorite, pe termen lung. Dacă lucrurile au mers bine, întâlneşte‑te cu cel vizat în câteva zile, pentru a‑i arăta că îţi pasă de el, că îi apreciezi dorinţa de îndreptare şi pentru a vedea cum se descurcă, de‑a lungul procesului dificil al transformării. Fructifică timpul acesta pentru a vedea dacă are întrebări sau dacă este frământat în legătură cu cele discutate. Se poate întâmpla să te roage chiar el să îl tragi la răspundere, deoarece doreşte să se schimbe.

Dacă, în schimb, discuţiile nu au mers bine, sau dacă a solicitat mai mult timp pentru a analiza situaţia şi ceea ce i‑ai transmis, este iarăşi foarte important să urmăreşti procesul pentru a vedea dacă se înregistrează vreun progres. Este posibil ca el să nu accepte mustrarea şi să nu dorească să se îndrepte. Dacă se întâmplă aşa, nu depune armele imediat. Treci la celălalt nivel al confruntării pe care l‑a stabilit Isus în Scriptură: „dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.” (Mat. 18:16) În vreme ce alte paragrafe din acest capitol specifică concret atitudinea inimii necesară pentru astfel de confruntări, în Matei 18:15‑17 ni se prezintă etapele practice care trebuie urmate atunci când avem de făcut faţă unei confruntări dificile.

Cum trebuie să răspundem când suntem confruntaţi în legătură cu o problemă. Aşa cum am văzut, există o atitudine acceptabilă, din punct de vedere scriptural, atunci când confruntăm pe cineva în legătură cu un păcat sau o problemă.
4 În Galateni 6:2 citim: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Cristos.”

Numeşte trei sau patru modalităţi amintite în capitolul de faţă de a ne „purta sarcinile unii altora”.

Acum bifează în dreptul celor pe care le-ai făcut în ultimele două săptămâni.

Este la fel de adevărat că Biblia prezintă şi cealaltă faţă a monedei: cum trebuie să reacţionăm atunci când suntem confruntaţi în legătură cu o problemă din viaţa noastră. Dacă cineva te abordează pentru a‑ţi atrage atenţia despre un păcat sau o jignire pe care ai provocat‑o, sunt câteva modalităţi în care poţi fi de folos pentru a soluţiona situaţia şi a aduce vindecare. În primul rând, ascută‑l cu o inimă smerită şi cu un duh de rugăciune. În al doilea rând, mărturiseşte că ai greşit şi cere‑ţi iertare, atunci când se poate. Dacă ai nevoie de puţin timp pentru a te gândi şi a evalua ceea ce ţi s‑a pus înainte, cere respectuos să ţi se acorde timpul necesar. (Dar ai grijă, dacă eşti tentat să faci asta de fiecare dată când eşti mustrat sau corectat, ascultă‑mă cu mare atenţie: cercetează‑ţi inima cu toată seriozitatea, pentru că se poate să ai probleme cu mândria sau să refuzi să primeşti învăţătură.) Indiferent care este situaţia, răspunderea ta este să continui procesul de îndreptare a răului. În ultimul rând, mulţumeşte‑i celui care te‑a abordat şi încurajează‑l să o facă mereu, ori de câte ori este nevoie. Trebuie să ştii că omul acesta ţi‑a fost de mare ajutor, încercând să te conştientizeze în legătură cu păcatul şi ajutându‑te să îţi reconciliezi o relaţie.

Mărturisirea propriilor păcate

Am petrecut multă vreme discutând ce este de făcut atunci când păcătuiesc alţii. Totuşi, mă simt obligat să subliniez faptul că este mult mai important să ne cercetăm mereu inima pentru a descoperi când păcătuim noi înşine. Nu trebuie să amânăm mărturisirea păcatelor sau reabilitarea unei relaţii până când cineva „ne prinde” şi ne confruntă în legătură cu problema ivită.
Pentru studiu suplimentar: Care este diferenţa dintre întristarea după voia lui Dumnezeu şi întristarea lumii (vezi 2 Cor. 7:9‑11)?

Când ştim că am păcătuit împotriva cuiva sau că l‑am rănit sau chiar dacă credem că am făcut‑o, dar nu suntem siguri, trebuie să mergem la persoana aceea şi să îndreptăm lucrurile. Trebuie să precizez, din nou, că există o modalitate corectă şi alta greşită de abordare a situaţiei.

„Ştii, am impresia că este posibil să fi păcătuit împotriva ta, un pic, dar asta s‑a întâmplat numai pentru că tu ai făcut cutare şi cutare lucru, aşa că, dacă te‑am jignit, iartă‑mă.” Nu aşa ne învaţă Biblia că trebuie să ne cerem iertare! Atunci ce trebuie să facem?

Pentru început, ascultă‑ţi cu mare atenţie vocea conştiinţei. Duhul Sfânt te va ajuta să înţelegi unde ai păcătuit. Roagă‑te să ţi se descopere păcatul şi ţi se va da „întristarea după voia lui Dumnezeu” pentru păcat.

Când ajungi faţă în faţă cu cel împotriva căruia ai păcătuit (şi nu te aştepta ca astfel de întâlniri să aibă loc „accidental” –plănuieşte‑le tu), mărturiseşte‑ţi păcatul deschis, cinstit, complet şi fără ascunzişuri.
Pentru studiu suplimentar: Citeşte Iacov 3:18. Care sunt roadele eforturilor noastre de a fi „iubitori de pace” care se pot vedea, în afară de pace, şi care este rezultatul vizibil imediat?

Asta înseamnă că trebuie să mărturiseşti nu numai cuvintele sau acţiunile tale, ci şi motivaţiile care au stat la baza lor. Nu trata niciodată mărturisirea cu superficialitate, nu căuta scuze pentru comportamentul tău, nu generaliza. („Uneori am tendinţa să fiu mai aspru, mai dur...” este o formulare superficială, fadă, şi fără prea mare eficienţă, dacă este să o compari cu: „Am fost dur şi lipsit de înţelegere când ţi‑am spus cutare sau cutare lucru...”) Nu‑ţi va fi greu să te exprimi aşa, dacă eşti copleşit de „întristarea după voia Dumnezeu” pentru păcatul tău. Meditaţia lui Ken Sande ne este de mare ajutor: „Recunoaşterea deschisă a păcatului este elementul-cheie când trebuie să‑i convingem pe cei împotriva cărora am păcătuit că ne pocăim sincer de răul pe care l‑am făcut, iar consecinţa este că le este mult mai uşor să ne acorde iertare.” Nu uita, scopul discuţiilor nu este doar acela de a‑ţi elibera conştiinţa de o povară, ci de a obţine iertarea şi reconcilierea relaţiei cu cel împotriva căruia ai păcătuit.

Exprimă‑ţi regretul pentru ceea ce ai făcut şi pentru consecinţele acţiunilor tale. Făcând aşa, celălalt va şti că ai înţeles faptul că acţiunile tale l‑au rănit, l‑au neliniştit, i‑au provocat probleme şi dificultăţi. De asemenea celălalt va înţelege că eşti dispus să accepţi orice consecinţe care ar urma mărturisirii tale (cum ar fi înlocuirea daunelor, discuţii cu alţii care au fost ispitiţi să păcătuiască prin bârfă etc.) De asemenea, stabileşte clar care sunt lecţiile pe care le‑ai învăţat din experienţa aceasta şi paşii concreţi pe care îi vei face pentru a te schimba. În felul acesta, celălalt va câştiga încredere ştiind că nu doreşti să repeţi răul în viitor şi îi va fi uşor să vadă că te raportezi la păcatul tău cu toată seriozitatea.

Ultimul lucru pe care trebuie să‑l faci este să‑ţi ceri iertare. Este foarte important să spui în cuvinte: „Te rog să mă ierţi!”, pentru că avem nevoie de iertare, şi aceasta este tocmai scopul nostru suprem.
5 Imaginează-ţi că trebuie să mărturiseşti cuiva un păcat grav şi că apoi îi ceri iertare. Numerotează abordările de mai jos în ordinea eficienţei.
  • Dă un telefon.
  • Întâlneşte-te faţă în faţă.
  • Trimite un email.
  • Cere-i soţului/soţiei sau unui prieten să se ocupe de problemă în locul tău.


Cum să răspunzi când cineva îţi face o mărturisire. Oricum am privi lucrurile, din punctul lui Dumnezeu de vedere răspunsul nostru la mărturisirea cuiva include o serie de elemente. În primul rând, trebuie să‑i spui celui ce ţi‑a greşit că îl ierţi. Nu‑i răspunde: „Lasă, nu mai contează.” sau „Nu te mai frământa, a trecut.” (Păcatul întotdeauna contează şi întotdeauna trebuie să ne frământe, să ne îngrijoreze. Păcatul trebuie iertat!) În al doilea rând, mulţumeşte‑i celui care a venit să‑ţi ceară iertare că a făcut‑o. Spune‑i că îl iubeşti şi că îl respecţi pentru asta. Este nevoie de curaj şi de umilinţă pentru a‑ţi mărturisi păcatul – şi atunci când o facem, îl slujim pe fratele nostru şi îl ajutăm să crească în relaţia cu Cristos. În al treilea rând, întreabă‑l dacă mai are resentimente faţă de tine, în urma incidentului, sau – atunci când este cazul – mărturiseşte în ce fel ai „ajutat” şi tu la dezlănţuirea conflictului. Ultimul pas este acela că trebuie să declari episodul încheiat – este mort şi îngropat – şi mărturiseşte că doreşti să continuaţi relaţia ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic, niciodată.

Metoda aceasta chiar dă roade!

Daţi‑mi voie să închei cu o mărturisire personală, pentru a demonstra cât de preţioasă este îndreptarea. În fiecare an, eu şi soţia mea, Jane, ne întâlnim cu alte cupluri pentru a ne evalua relaţia de familie. Într‑unul dintre ani, am ieşit foarte bine la evaluare, aşa că eram mândru şi încrezător în forţele mele. (De fapt, aşa cum mi se întâmplă de multe ori, deja îmi făceam planuri mari şi am început să gândesc aiurea – dar vă rezerv plăcerea de a auzi discuţia despre acest păcat cu altă ocazie!) Dintr‑o dată, am auzit‑o pe Jane făcând o observaţie care m‑a şocat: „Dacă nu vă supăraţi, aş avea totuşi ceva de spus.” Imediat am ştiut că urma să am de‑a face cu ... bucuria de a încasa disciplinare sau îndreptare!

Jane le-a mărturisit tuturor celor de faţă cum, de foarte multe ori, îi resping părerile şi dorinţele fără a le analiza şi că mi le impun pe ale mele într‑un mod cât de poate de autoritar, fără nicio negociere. (Daţi‑mi voie să traduc, mai exact: eram mândru şi egoist.) A dat şi câteva exemple zdrobitoare, în sensul acesta. Una dintre soţiile prezente acolo, s‑a găsit să o susţină: „Ah, da, îmi aduc aminte când a făcut asta!” (Oare chiar era nevoie să imite şi gestul acela arogant pe care îl făceam cu mâna, când voiam să‑i dau pe oameni la o parte?!) Unul dintre bărbaţi a completat spunând că şi pe el l‑am tratat tot aşa. Când au terminat toţi, absolut tot ce aveau de spus la adresa mea, am ajuns să înţeleg care este rădăcina păcatului meu, să văd impactul pe care l‑a provocat în viaţa altora şi să gândesc un plan pentru a mă schimba. Discuţia nu a durat mai mult de o jumătate de oră, dar a avut impact etern asupra schimbării mele.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru soţia mea extraordinară şi pentru prietenii minunaţi care sunt gata să mă corecteze, să mă mustre, şi o fac cu mult succes. Ceea ce v‑am descris mai sus a fost un gest de dragoste şi grijă, aşa cum le defineşte Scriptura, care m‑a ajutat pe mine, a adus binecuvântare asupra celor din preajma mea şi I‑a făcut plăcere lui Dumnezeu. Tatăl nostru cel Ceresc doreşte ca toţi copiii Lui să se bucure de toate binecuvântările care se revarsă peste ei prin aplicarea corectă a disciplinării, a mustrării. Legaţi‑vă de inimă îndemnurile din materialul acesta. Puneţi‑le la lucru în grupurile voastre mici. Dumnezeu vă garantează că vor da roade.


Eroare la citare: <ref> tags exist, but no <references/> tag was found