Cartea lui Iov: De ce suferă cei neprihăniţi

De la Gospel Translations Romanian

Revizia pentru 21 februarie 2011 18:21; Pcain (Discuţie | contribuţii)
(dif) ←Versiunea anterioară | afişează versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la:navigare, căutare

Resurse relevante
Mai mult De R.C. Sproul
Index de autori
Mai mult Despre Suferinţă
Index de subiecte
Despre această traducere
English: The Book of Job: Why Do the Righteous Suffer?

© Ligonier Ministries

Share this
Misiunea noastră
Aceasta traducere a fost publicată de către Gospel Translations, o formă de pastoraţie accesibilă online, care există pentru a face ca evanghelia centrată pe cărţi şi articole să fie disponibilă gratuit pentru toate naţiunile şi în toate limbile.

Află mai multe (English).
Cum poţi să ne ajuţi
Dacă ştii bine limba engleză, te poţi oferi ca voluntar pentru a traduce.

Află mai multe (English).

De R.C. Sproul Despre Suferinţă
Parte a seriei Right Now Counts Forever

Traducere de Bogdana Lungu

Review Ne poţi ajuta prin Află mai multe (English).



În arena studiilor biblice există cinci cărţi care sunt incluse în general în categoria „lucrări moralizatoare” sau „cărţile poetice ale Vechiului Testament.” Acestea sunt cărţile Proverbelor, Psalmilor, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor a lui Solomon şi Iov. Dintre aceste cinci cărţi, una se evidenţiază puternic prin diferenţele importante faţă de celelalte patru. Aceasta este cartea lui Iov. Înţelepciunea cuprinsă în cartea lui Iov nu este exprimată printr-un proverb. Cartea lui Iov dezbate mai de grabă chestiuni legate de înţelepciune în contextul unei naraţiuni care expune suferinţa profundă şi durerea chinuitoare a lui Iov. Această naraţiune este amplasată în vremuri patriarhale. A fost pusă sub semnul întrebării intenţia auctorială pentru această carte, dacă s-a dorit o naraţiune istorică a unui individ real sau dacă structura sa de bază este cea a unei drame cu prolog, cuprinzând o scenă introductivă în cer, care include discuţia dintre Dumnezeu şi Satana şi evoluând spre punctul culminant din epilog, care menţionează că pierderile profunde suferite de Iov în timpul încercărilor la care a fost supus sunt restabilite.

În orice caz, esenţa mesajului transmis în cartea lui Iov constă în înţelepciunea impusă de răspunsul la întrebarea ce rol joacă Dumnezeu în problema suferinţei umane. În cadrul fiecărei generaţii există proteste care au la bază ideea că, dacă Dumnezeu este bun, atunci nu ar trebui să existe durere, suferinţă sau moarte pe această lume. Pe lângă acest protest faţă de lucrurilor rele care se întâmplă oamenilor buni, au existat de asemenea încercări de a crea un mod de măsurare a durerii, prin care limita de suferinţă a unui individ este estimată în proporţie directă cu gradul vinovăţiei sau păcatului pe care l-au comis. Un răspuns prompt la aceasta este cuprins în capitolul al nouălea din Ion, unde Iisus răspunde la întrebarea discipolilor privind sursa suferinţei omului care s-a născut orb.

În cartea lui Iov, personajul este descris ca fiind un om neprihănit, într-adevăr cel mai neprihănit om care se găsea pe pământ, dar unul care, aşa cum Satana pretinde este neprihănit doar pentru a primi binecuvântările din mâna Lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a înconjurat cu un gard şi l-a binecuvântat mai presus de toţi muritorii; în consecinţă, Diavolul îl acuză pe Iov că Îi slujeşte Lui Dumnezeu datorită răsplăţii generoase din partea Creatorului său. Provocarea vine din partea celui rău, care Îi cere Lui Dumnezeu să îndepărteze gardul de protecţie şi să observe dacă Iov va începe să-L blesteme pe Dumnezeu. Pe măsură ce naraţiunea evoluează, suferinţa lui Iov avansează rapid de la rău la mai rău. Suferinţa lui este atât de intensă încât stă pe un morman de bălegar, blestemând ziua în care s-a născut şi plângând din cauza durerii necruţătoare. Suferinţa lui este atât de mare încât chiar şi soţia lui îl sfătuieşte să Îl blesteme pe Dumnezeu, pentru a putea muri şi a fi eliberat din agonia lui. Naraţiunea continuă apoi cu sfatul oferit lui Iov de către prietenii acestuia, Elifaz, Bildad şi Ţofar. Cuvântarea lor dovedeşte cât de gol şi superficial este devotamentul lor faţă de Iov şi cât de neîntemeiată este presupunerea lor că suferinţa nespusă a lui Iov este justificată printr-o degenerare radicală a caracterului lui.

Povăţuirea lui Iov atinge un nivel superior, datorită unor raţionamente profunde oferite de Elihu. Acesta ţine câteva cuvântări care conţin multe dintre elementele înţelepciunii biblice, dar înţelepciunea finală care se regăseşte în această carte remarcabilă nu vine din partea prietenilor lui Iov sau din partea lui Elihu, ci din partea Lui Dumnezeu Însuşi. Atunci când Iov solicită un răspuns din partea Lui Dumnezeu, El îi răspunde prin această mustrare: „Cine este celce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, şi tu să mă înveţi” (Iov 38:1–3). Ceea ce decurge din această mustrare este cea mai intensă interogare care a fost vreodată îndreptată de Creator asupra unei fiinţe umane. La prima vedere aproape pare că Dumnezeu îl bruschează pe Iov, dat fiind că-l întreabă „Unde erai tu când am întemeiat pământul?” (v. 4). Dumnezeu îi adresează întrebare după întrebare în acest mod. „Poţi să înozi tu legăturile Găinuşei, sau să deslegi frânghiile Orionului? Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului, şi tu cârmuieşti Ursul cel mare cu puii lui?” (vv. 31–32). În mod evident, răspunsurile la aceste întrebări retorice care unt rapid adresate este întotdeauna „Nu, nu, nu.” Dumnezeu Îşi continuă interogarea care se referă la inferioritatea şi subordonarea lui Iov. Dumnezeu rosteşte întrebare după întrebare cu privire la abilitatea lui Iov de a face lucruri pe care acesta nu le poate face, dar pe care Dumnezeu în mod evident le poate face.

În capitolul 40, Dumnezeu îi spune în cele din urmă lui Iov, „Eşti încredinţat acum tu, care vorbeşti împotriva Celui Atotputernic? Tu care mustri pe Dumnezeu, mai ai vreun răspuns de dat?” (v. 2). Reacţia lui Iov nu reprezintă o solicitare sfidătoare de răspunsuri la suferinţa lui, ci mai degrabă el spune, „Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit odată, şi nu voi mai răspunde; de două ori, şi nu voi mai adăuga nimic” (vv. 4–5). Şi din nou Dumnezeu reia interogarea, întrebările rapide fiind tot mai profunde, ceea ce indică deosebirea copleşitoare între puterea Lui Dumnezeu, care este cunoscut de Iov drept El Şadai şi neputinţa contrastantă a lui Iov. În încheiere, Iov mărturiseşte că astfel de lucruri sunt extraordinare. El spune, „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (42:5–6).

Ceea ce este remarcabil în această dramă este faptul că Dumnezeu nu răspunde niciodată în mod direct la întrebările lui Iov. El nu spune, „Iov, motivul pentru care ai suferit este acesta sau acela”, ci mai degrabă modul în care Dumnezeu abordează misterul nedreptăţii unei suferinţe atât de profunde constă în faptul că îi răspunde lui Iov prin Sine Însuşi. În aceasta constă înţelepciunea răspunsului la problema suferinţei --- nu în răspunsul propriu-zis la întrebarea de ce trebuie să sufăr într-un anumit mod, într-un anumit moment şi într-o anumită situaţie, ci în ce anume pot spera în mijlocul suferinţei.

Răspunsul la aceasta poate fi dedus în mod clar din înţelepciunea din cartea lui Iov, care corespunde celorlalte idei de bază ale literaturii moralizatoare: frica de Domnul, evlavia şi închinăciunea în faţa Lui Dumnezeu reprezintă începutul înţelepciunii. Şi atunci când suntem confuzi şi tulburaţi de lucruri pe care nu le putem înţelege în această lume, nu căutăm răspunsuri specifice la întrebări specifice, ci căutăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu în sfinţenia Lui, în neprihănirea Lui, în dreptatea Lui şi în mila Lui. În aceasta constă înţelepciunea cuprinsă în cartea lui Iov.