Combaterea necredinţei care stă la baza ruşinii nejustificate

De la Gospel Translations Romanian

2 Timotei 1:6-12 Pentru acest motiv îţi amintesc să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele. 7 Pentru că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere şi de dragoste şi de chibzuinţă. 8 Deci nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu. 9 El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile veacurilor, 10 iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie; 11 pentru aceasta am fost rânduit eu vestitor şi apostol şi învăţător al naţiunilor. 12 Pentru acest motiv şi sufăr acestea, dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.

Definiţia şi cauzele ruşinii

Să începem cu definiţia din dicţionar a ruşinii. Ruşinea este emoţia stânjenitoare cauzată de o conştiinţă a vinovăţiei sau a unui defect ori a improprietăţii.

Voi exemplifica fiecare dintre aceste cauze.

1. În primul rând, cauza vinovăţiei. Să presupunem că acţionăm contrar conştiinţei noastre şi ascundem informaţii privitoare la declaraţia de venituri. Timp de doi ani nu simţim nimic deoarece nu ne mai gândim la acest lucru şi nu suntem descoperiţi. Apoi suntem somaţi de către administraţia fiscală şi este făcut public faptul că am minţit şi am furat. Vinovăţia ne este dată în vileag. Atunci oprobriul public ne va face să simţim mâhnirea ruşinii. 2. Sau să luăm în considerare cauza unui defect. La jocurile olimpice, să presupunem că provenim dintr-o ţară modestă, unde suntem destul de buni în cursa de 3 000 de metri. Apoi ne întrecem cu mii de participanţi la Seul, iar competiţia este atât de acerbă încât la ultima tură suntem cu o tură în urma celorlalţi şi trebuie să alergăm de unii singuri, în timp ce ne privesc toţi. Nu e vorba de vinovăţie în acest caz. Dar umilirea şi ruşinea pot fi intense. 3. Sau să ne gândim la cauza improprietăţii. Suntem invitaţi la o petrecere şi aflăm atunci când ajungem acolo că ne-am îmbrăcat total neadecvat. Din nou, nu există ceva rău sau vinovăţie aici, ci este doar o gafă socială, o improprietate care ne face să ne simţim caraghioşi şi stânjeniţi.

Ruşinea justificată şi ruşinea nejustificată

Unul dintre lucrurile care ies imediat în evidenţă din această definiţie a ruşinii este faptul că există unele cazuri când ruşinea este justificată şi alte cazuri când este nejustificată. Există situaţii în care ruşinea este exact ceea ce ar trebui să simţim. Şi există situaţii în care ruşinea nu se justifică. Majoritatea oamenilor susţin că unui mincinos trebuie să-i fie ruşine. Şi majoritatea oamenilor ar spune probabil că alergătorului de fond care a scos cel mai bun timp al lui ar trebui să nu-i fie ruşine. Dezamăgirea este de înţeles, dar nu ruşinea.

Voi exemplifica cele două tipuri de ruşine cu fragmente din Scriptură. Biblia exprimă în mod clar faptul că există o ruşine pe care ar trebui s-o simţim, şi o ruşine pe care nu ar trebui s-o simţim. Pe prima o voi denumi „ruşinea justificată”, iar pe a doua o voi denumi „ruşinea nejustificată”.

Ruşinea nejustificată (tipul de ruşine pe care nu ar trebui s-o simţim) este ceea ce simţim atunci când ne ruşinăm fără un motiv întemeiat. Din punct de vedere biblic, se referă la faptul că ceea ce ne face să ne ruşinăm nu Îl dezonorează pe Dumnezeu; sau Îl dezonorează pe Dumnezeu, dar nu am avut niciun rol în producerea acestui eveniment. Cu alte cuvinte, ruşinea nejustificată este ruşinea pe care o simţim pentru ceva pozitiv—ceva care nu Îl dezonorează pe Dumnezeu. Sau este ruşinea pe care o simţim pentru un lucru rău, dar nu am avut niciun rol în producerea acestuia. Acesta este tipul de ruşine pe care nu ar trebui să-l simţim.

Ruşinea justificată (cea pe care ar trebui s-o simţim) este ceea ce simţim atunci când ne ruşinăm dintr-un motiv întemeiat. Din punct de vedere biblic, se referă la faptul că ne ruşinăm de ceva deoarece implicarea noastră în producerea acelui eveniment L-a dezonorat pe Dumnezeu. Ar trebui să ne ruşinăm atunci când Dumnezeu este dezonorat prin atitudinile şi acţiunile noastre.

Vreau să mă asigur că observaţi ce rol important are Dumnezeu în această distingere între ruşinea nejustificată şi cea justificată. Ceea ce contează este dacă suntem implicaţi în onorarea sau în dezonorarea Lui Dumnezeu. Dacă vrem să combatem ruşinea de la rădăcină, trebuie să ştim cum se raportează la Dumnezeu. Şi într-adevăr trebuie să combatem ruşinea de la rădăcină—toată ruşinea. Deoarece atât ruşinea nejustificată, cât şi cea justificată ne poate face neputincioşi dacă nu ştim cum să o combatem de la rădăcină.

Să analizăm astfel fragmentele din Biblie care exemplifică ruşinea nejustificată, precum şi ruşinea justificată.

Ruşinea nejustificată

2 Timotei 1:8

Nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu.

Ideea care se desprinde din acest text este că dacă ne ruşinăm de mărturia Lui Iisus, este vorba despre o ruşine nejustificată. Nu ar trebui să ne ruşinăm în această situaţie. Hristos este onorat când vorbim de bine despre El. Şi este dezonorat de liniştea celor care sunt temători. Deci nu este un lucru ruşinos să mărturisim, ci este ruşinos să nu mărturisim.

În al doilea rând, textul spune că dacă ne ruşinăm de faptul că un prieten este într-o situaţie dificilă (în acest caz este în închisoare) pentru Iisus, atunci această ruşine nu este întemeiată. Lumea ar putea vedea în această atitudine o dovadă de slăbiciune şi înfrângere. Dar creştinii ştiu mai bine. Dumnezeu este onorat prin curajul robilor Săi de a fi închişi pentru Numele Său. Ar trebui să nu ne ruşinăm dacă suntem asociaţi cu ceva care Îl onorează pe Dumnezeu în acest mod, indiferent de cât de mult ne dispreţuieşte lumea.

Marcu 8:38

De oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în această generaţie adulteră şi păcătoasă, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Ruşinea este nejustificată atunci când ne ruşinăm de persoana sau de cuvintele Lui Iisus. Dacă Iisus spune, „Iubeşte-ţi duşmanii”, iar ceilalţi râd pentru că li se pare ceva nerealist, nu ar trebui să ne ruşinăm. Dacă Iisus spune, „Desfrânarea este un păcat”, iar profesioniştii liberali etichetează acest lucru ca fiind demodat, nu ar trebui să ne ruşinăm să Îl susţinem pe Iisus. Aceasta ar fi o ruşine nejustificată deoarece cuvintele Lui Iisus sunt adevărate şi Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent cât de absurde ar încerca lumea să le facă să pară.

1 Petru 4:16

Dacă cineva suferă ca şi creştin, să nu se ruşineze, ci să-L glorifice pe Dumnezeu în numele acesta.

Când suferim şi ni se aduc reproşuri şi suntem ridiculizaţi deoarece suntem creştini nu trebuie să ne ruşinăm, deoarece acestea sunt ocazii de a Îl glorifica pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în Biblie criteriul în funcţie de care ruşinea este justificată sau nejustificată nu constă în impresia proastă pe care o au oamenii despre noi, ci în onoarea pe care o aducem Lui Dumnezeu.

Este atât de important să înţelegem acest lucru! Deoarece în cea mai mare parte a cazurilor ruşinea pe care o simţim se datorează nu faptului că L-am dezonorat pe Dumnezeu prin acţiunile noastre, ci că nu am reuşit să dăm impresia că suntem admiraţi de către oameni. Cea mai mare parte a ruşinii noastre nu gravitează în jurul Lui Dumnezeu, ci este egocentrică. Până când nu vom asimila acest aspect, nu vom putea să combatem problema ruşinii la rădăcină.

Romani 1:16

Mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede.

Motivul pentru care ruşinea pentru Evanghelie ar fi o ruşine nejustificată este faptul că Evanghelia este chiar puterea Lui Dumnezeu spre mântuire. Evanghelia Îl preamăreşte pe Dumnezeu şi îl smereşte pe om. Astfel, pentru lume Evanghelia nu pare a fi o putere. Pare mai degrabă o slăbiciune (prin faptul că îi îndeamnă pe oameni să fie precum copiii şi să se bizuiască pe Iisus, în loc să fie stăpâni pe propriul destin). Dar pentru cei care cred, este puterea Domnului Atotputernic de a-i mântui pe păcătoşi.

2 Corinteni 12:9–10

El mi-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos. De aceea, am plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în persecuţii, în strâmtorări, pentru Hristos; deoarece, când sunt slab, atunci sunt puternic.

În mod obişnuit slăbiciunea şi insultele ne fac să ne fie ruşine. Dar Pavel consideră că acestea sunt ocazii de bucurie. Pavel crede că ruşinea pentru slăbiciunile lui şi ruşinea pentru insulte şi persecuţii ar fi o ruşine nejustificată. De ce? Deoarece puterea Lui Hristos este desăvârşită în slăbiciunea lui Pavel.

Din toate aceste texte trag concluzia că criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată gravitează în mod fundamental în jurul Lui Dumnezeu. Criteriul biblic spune, nu vă ruşinaţi de ceva care Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent de cât de slabi sau ridicoli vă face să păreţi în ochii necredincioşilor.

Ruşinea justificată

Şi textele care exemplifică ruşinea justificată Îl au tot pe Dumnezeu în centrul lor.

1 Corinteni 15:34

Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi! Pentru că unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu: spre ruşinea voastră vorbesc.

În acest text Pavel spune că aceşti oameni ar trebui să se ruşineze. „Spre ruşinea voastră vorbesc.” Ruşinea lor ar fi justificată dacă ar vedea necunoştinţa de Dumnezeu deplorabilă şi modul în care aceasta duce la învăţături false (cum ar fi că nu există înviere) şi la păcat în sânul bisericii. Cu alte cuvinte, ruşinea justificată este ruşinea pentru ceea ce Îl dezonorează pe Dumnezeu—necunoştinţa de Dumnezeu, păcatul împotriva Lui Dumnezeu, învăţăturile false despre Dumnezeu.

1 Corinteni 6:5

Creştinii mergeau la judecăţi lumeşti pentru a rezolva neînţelegerile dintre ei. Pavel îi mustră.

Spre ruşinea voastră vorbesc. Astfel, nu este nici un înţelept între voi, nici măcar unul, care să poată decide între fraţii săi?

El le spune din nou că ar trebui să se ruşineze: „Spre ruşinea voastră vorbesc.” Ruşinea lor ar fi justificată deoarece comportamentul lor aduce un nume rău Dumnezeului lor când se ceartă între ei şi caută ajutor la păgâni pentru a le rezolva disputele. O ruşine justificată este ruşinea pe care o simţim deoarece suntem implicaţi în dezonorarea Lui Dumnezeu.

Şi să nu pierdem din vedere această implicaţie: oamenii respectivi îşi dădeau toată silinţa să pară puternici şi drepţi. Vroiau să fie apăraţi de oameni. Vroiau să aibă câştig de cauză la judecată. Nu vroiau să fie călcaţi în picioare, ca şi cum nu ar fi avut niciun drept. Acest lucru ar părea o slăbiciune şi un lucru condamnabil. Astfel, prin chiar faptul că au vrut să evite ruşinea văzută din perspectiva lumii, au avut un comportament pe care Dumnezeu îl consideră condamnabil.

În concluzie: atunci când Îl dezonorăm pe Dumnezeu ar trebui să ne ruşinăm, indiferent cât de puternici sau înţelepţi ori drepţi părem în ochii oamenilor.

Ezechiel 43:10

Tu, fiu al omului, arată casei lui Israel casa, ca să se ruşineze de nelegiuirile lor; şi să-i măsoare planul.

Dumnezeu spune că Israel ar trebui să se ruşineze pentru nelegiuirile ei. Păcatul este întotdeauna o cauză specifică pentru ruşine deoarece păcatul este o atitudine care Îl dezonorează pe Dumnezeu.

(Vezi de asemenea Romani 6:21; 2 Tesaloniceni 3:14 pentru mai multe exemple de ruşine justificată.)

Putem deduce din toate aceste texte că criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată şi pentru ruşinea justificată gravitează în mod fundamental în jurul Lui Dumnezeu.

Criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată spune, nu vă ruşinaţi de ceva care Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent cât de slabi sau ridicoli vă face să păreţi în ochii oamenilor. Şi nu vă ruşinaţi de împrejurările vicioase în care este dezonorat Dumnezeu, dar în care nu aţi fost implicaţi.

Criteriul biblic pentru ruşinea justificată spune, ruşinaţi-vă dacă aveţi vreun rol în orice situaţie care Îl dezonorează pe Dumnezeu, indiferent de cât de puternici sau înţelepţi sau drepţi vă face să păreţi în ochii oamenilor.

Cum combatem acest sentiment stânjenitor pe care îl numim ruşine? Răspunsul este că îl combatem prin combaterea necredinţei care o alimentează. Şi luptăm pentru credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu care înfrânge ruşinea şi ne eliberează de stânjenirea pe care o simţim.

Trei exemple pentru combaterea ruşinii nejustificate

Voi ilustra prin trei exemple.

1. Atunci când ruşinea justificată persistă prea mult timp

În cazul ruşinii justificate pentru un păcat, stânjenirea ar trebui să existe, dar nu ar trebui să persiste. Dacă persistă, acest lucru se datorează necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

De exemplu, o femeie a venit la Iisus în casa unui fariseu, plângând şi spălându-I picioarele. Fără îndoială că era ruşinată deoarece Simon se uita la toţi cei prezenţi, dându-le de înţeles că această femeie era o păcătoasă şi că Iisus nu trebuia să o lase să-L atingă. Era între-adevăr o păcătoasă. Chiar exista un motiv să se ruşineze. Însă doar temporar. Iisus i-a spus, „Iertate sunt păcatele tale” (Luca 7:48). Iar atunci când musafirii au cârtit despre această afirmaţie, El i-a întărit din nou credinţa, spunându-i, „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (v. 50).

Cum a ajutat-o Iisus să combată efectele ruşinii care o făceau să se simtă neputincioasă? El i-a făcut o promisiune: „Păcatele îţi sunt iertate! Credinţa ta te-a mântuit. Viitorul tău va fi unul împăcat”. Deci problema ei era credinţa. Să creadă condamnarea aspră a musafirilor? Sau să creadă cuvintele Lui Iisus, care o asigurau că ruşinea era suficientă? A fost iertată. A fost mântuiră. A putut să plece în pace.

Şi acesta este modul în care fiecare dintre noi trebuie să combată efectele unei ruşini justificate care pare să persiste şi să ne facă să ne simţim neputincioşi. Trebuie să combatem necredinţa concentrându-ne asupra promisiunilor precum,

La Tine este iertare, ca să fii de temut. (Psalmul 130:4)

Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi-L cât timp este aproape. Să-şi părăsească cel rău calea sa şi omul nedrept gânduri-le sale şi să se întoarcă la Domnul şi El va avea milă de el şi la Dumnezeul nostru, pentru că El nu oboseşte iertând. (Isaia 55:6)

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate. (1 Ioan 1:9)

Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. (1 Timotei 1:15)

Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. (Fapte 10:43; 13:39)

2. Ruşinea simţită pentru ceva care Îl glorifică pe Dumnezeu

Al doilea exemplu de combatere a ruşinii este situaţia în care ne ruşinăm pentru ceva care nici măcar nu este greşit, ci de fapt Îl glorifică pe Dumnezeu—precum Iisus sau Evanghelia.

Textul nostru ne arată cum Pavel a combătut această ruşine nejustificată. În versetul 12 el spune, „Pentru acest motiv şi sufăr acestea, dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.”

Pavel arată aici cât se poate de clar că lupta împotriva ruşinii nejustificate este o luptă contra necredinţei. „Nu mă ruşinez, PENTRU CĂ ŞTIU ÎN CINE AM CREZUT; ŞI SUNT CONVINS CĂ EL POATE SĂ PĂZEASCĂ ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.” Luptăm împotriva sentimentelor de ruşine pentru Hristos şi Evanghelie şi morala creştină combătând necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Credem că Evanghelia este puterea Lui Dumnezeu spre mântuire? Credem că puterea Lui Hristos este desăvârşită în slăbiciunea noastră? Lupta împotriva ruşinii nejustificate este lupta contra necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

3. Ruşinea pentru ceva ce nu am făcut

În cele din urmă, ultimul exemplu de combatere a ruşinii este situaţia în care alţii încearcă să ne împovăreze cu ruşine pentru împrejurări imorale, când de fapt nu am avut niciun amestec în dezonorarea Lui Dumnezeu.

I s-a întâmplat Lui Iisus. I-au spus că este un băutor de vin şi un mâncău. L-au acuzat că este un distrugător de temple. L-au considerat un ipocrit, spunând că i-a vindecat pe alţii, dar nu a putut să se vindece pe Sine. În toate aceste cazuri scopul a fost să-L împovăreze pe Iisus cu o ruşine care nu I se cuvenea.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Pavel. L-au considerat nebun atunci când s-a apărat la judecată. L-au considerat un duşman al obiceiurilor iudaice şi un profanator al legii mozaice. Au spus că învăţătura lui promova păcatul, pentru ca harul să fie din belşug. Toate aceste acuzaţii pentru a-l împovăra cu ruşinea care nu i se cuvenea.

Şi vi s-a întâmplat şi vouă. Şi se va întâmpla din nou. Cum combatem această ruşine nejustificată? Crezând promisiunile Lui Dumnezeu că toate eforturile de a ne face să ne ruşinăm vor eşua în cele din urmă. Ne putem strădui acum să ştim care este ruşinea care ni se cuvine şi care nu ni se cuvine. Dar Dumnezeu are o promisiune pentru noi în fiecare dintre cazuri:

Israel va fi salvat de Domnul printr-o mântuire eternă. Nu vă veţi ruşina, nici nu veţi fi umiliţi, în vecii vecilor. (Isaia 45:17; 49:23)

Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine. (Romani 10:11; 9:33)

Cu alte cuvinte, pentru tot necazul şi înşelăciunea, pentru toată judecata şi criticarea pe care alţii le pot folosi pentru a ne împovăra cu o ruşine care nu ni se cuvine, şi pentru toată suferinţa şi războiul spiritual care se produc, promisiunea că în cele din urmă acestea nu vor avea reuşită este neclintită. Toţi copiii Lui Dumnezeu vor fi justificaţi. Adevărul va fi făcut cunoscut. Şi toţi cei care speră în promisiunile Lui Dumnezeu nu vor fi făcuţi de ruşine.