Amurgul idolilor

De la Gospel Translations Romanian

Friedrich Nietzsche, cunoscutul filosof din secolul al XIX-lea, este faimos pentru afirmația sa: „Dumnezeu a murit”. Acest aforism nu dezvăluie însă întreaga poveste. În viziunea lui Nietzsche, cauza decesului zeității a fost compasiunea. El a afirmat: „Dumnezeu a murit. A murit de milă”. Dar, înainte ca Dumnezeu, care a fost Dumnezeul lumii iudeo-creștine, să piară, Nietzsche a spus că existau o mulțime de zeități, precum cele care trăiau pe Muntele Olimp. Ceea ce înseamnă că, la un moment dat, a existat o pluralitate de zei. Toți ceilalți zei au pierit în momentul în care, într-o bună zi, Dumnezeul iudeu, Iehova (יהוה în limba ebraică, n.tr.) s-a ridicat în mijlocul adunării lor și a spus „Nu veți avea alți dumnezei în afară de mine”. Auzind acestea, conform rezumatului satiric al lui Nietzsche, toți ceilalți zei și zeițe au murit. Au murit de râs.

În zilele noastre, când pluralismul domnește în cultură, există tot atât de multă ostilitate satirică față de ideea unui singur Dumnezeu pe cât era și în satira nietzscheană. Însă în ziua de azi, repugnanța resimțită față de monoteism nu mai este o chestiune rizibilă. În cultura pluralismului, virtutea de bază este toleranța, noțiune conform căreia toate ideile religioase trebuie tolerate, toate ideile politice trebuie tolerate. Singurul lucru care nu poate fi tolerat este pretenția de exclusivitate. Există o antipatie intrinsecă și inerentă față de orice pretenție de exclusivitate. Să spui că există un singur Dumnezeu este ceva ce le repugnă pluraliștilor. Să spui că un singur Dumnezeu nu S-a revelat printr-o pluralitate de avataruri de-a lungul istoriei este de asemenea ceva ce repugnă. Un singur Dumnezeu cu un singur Fiu zămislit este o zeitate care, pe lângă o injurie, comite și o insultă, pretinzând că are un Fiu exclusiv. Nu poate exista un singur Mediator între om și Dumnezeu. Trebuie să fie mai mulți, conform pluraliștilor din zilele noastre. În rândul pluraliștilor, este un truism faptul că, dacă există o singură cale către Dumnezeu, atunci trebuie să existe și altele și, cu siguranță, nu poate fi acceptat faptul că există doar o singură astfel de cale. Pretențiile exclusive ale creștinătății cu privire la Dumnezeu, în ceea ce-l privește pe Hristos sau mântuirea, nu pot coexista în mod pașnic cu cele ale pluraliștilor.

Dincolo de întrebarea privind existența lui Dumnezei și a Fiului Său și modul unic în care se realizează mântuirea, există de asemenea o respingere a oricărei pretenții de a avea sau poseda o sursă exclusivă de revelație divină. În momentul Reformei, au fost emise așa-numitele „sola” ale Reformei. S-a spus că poți intra în rândurile celor drepți numai prin credință (sola fide), numai prin Hristos (solus Christus), numai prin grația divină (sola gratia) și numai întru gloria lui Dumnezeu (soli Deo gloria). Dar poate că ceea ce le repugnă cel mai mult pluraliștilor moderni este pretenția exclusivă sola Scriptura. Ideea sola Scriptura este aceea că există numai o singură sursă scrisă a revelației divine, care nu poate fi pusă pe aceeași treaptă cu mărturiile de credință, crezurile sau tradițiile bisericii. Numai Scriptura are autoritatea de a impune obligații conștiinței, fiindcă doar Scriptura este revelația scrisă a Dumnezeului cel atotputernic. Implicațiile sola Scriptura pentru pluralism sunt numeroase. Una dintre cele mai importante este aceasta: poartă în sine o negare fundamentală a caracterului revelatoriu al tuturor celorlalte cărți religioase. Un susținător al sola Scriptura nu crede că Cuvântul revelat de Dumnezeu se găsește în Biblie și în Cartea lui Mormon, în Biblie și Coran, în Biblie și Upanișade, în Biblie și Bhagavad Gita; mai degrabă, credința creștină rezidă în pretenția singulară și exclusivă că numai și numai Biblia este cuvântul scris al lui Dumnezeu.

Moto-ul Statelor Unite este e pluribus unum. Totuși, de la începuturile ideologiei pluraliste, adevăratul Unum al acestui moto a fost scos din contextul său inițial. Ceea ce impulsionează pluralismul este antecedentul filosofic al relativismului. Orice adevăr este relativ; prin urmare, nicio idee sau sursă nu poate fi considerată ca având supremație. Ideea toleranței egale conform legii tuturor religiilor este integrată în sistemul nostru de drept. În gândirea oamenilor, este doar un mic pas între tolerarea egală conform legii și valabilitatea egală. Principiul că toate religiile ar trebui tratate în mod egal conform legii și că au drepturi egale nu generează inferența necesară că, prin urmare, toate religiile sunt valabile. Chiar și o analiză superficială, comparativă, a religiilor lumii, dă la iveală puncte de contradicție radicală între ele și, numai dacă una din ele nu este pregătită să afirme adevărul egal al contradicțiilor, atunci nimeni nu poate îmbrățișa această presupunere falacioasă.

Din nefericire, știința logicii nu mai contează în contextul filosofiei relativismului și a pluralismului. Logica este condusă până la poartă și este aruncată afară din casă în plină stradă. Nu mai există loc pentru logică în niciun sistem de pluralism și relativism. Într-adevăr, ar fi impropriu să le numim sisteme pe oricare dintre acestea două, deoarece ideea unei perspective pertinente și coerente asupra adevărului este inacceptabilă pentru pluraliști. Faptul că oamenii resping pretențiile exclusive asupra adevărului nu invalidează aceste pretenții. Datoria creștinului este să creadă cu tărie în unicitatea lui Dumnezeu și a Hristosului Său și să nu facă niciun compromis în fața susținătorilor pluralismului.