Fericirea Lui Dumnezeu: Fundamentul hedonismului creştin

De la Gospel Translations Romanian

Ieremia 32:36-41 Şi acum deci, aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel despre cetatea aceasta, despre care voi ziceţi: „Este dată în mâna împăratului Babilonului prin sabie şi prin foamete şi prin ciumă”: 37 „Iată, îi voi aduna din toate ţările unde i-am alungat în mânia Mea şi în furia Mea şi în aprindere mare; şi-i voi întoarce în locul acesta şi-i voi face să locuiască în siguranţă. 38 Şi ei Îmi vor fi popor şi Eu le voi fi Dumnezeu. 39 Şi le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de Mine în toate zilele, pentru binele lor şi al fiilor lor după ei. 40 Şi voi încheia cu ei un legământ etern, că nu Mă voi întoarce de la ei, făcându-le bine; şi voi pune temerea Mea în inima lor, ca să nu se abată de la Mine. 41 Şi Mă voi bucura de ei ca să le fac bine şi-i voi sădi în ţara aceasta într-adevăr cu toată inima Mea şi cu tot sufletul Meu”.

M-am referit la hedonismul creştin odată în cadrul unei slujbe de duminică, şi un părinte a venit la mine mai târziu şi mi-a spus, „Ştiai că fetiţa noastră a crezut că ai spus păgânism creştin?” Ştiu, chiar şi atunci când pronunţia mea este corectă (hedonism creştin), unii dintre voi probabil vă gândiţi tot la „păgânism” deoarece credeţi că hedonismul reprezintă o filozofie de viaţă păgână. Şi probabil aveţi dreptate, deoarece în concepţia populară, hedonismul se referă la căutarea plăcerii şi indiferenţa morală. În 2 Timotei 3:4 Pavel avertiza că în zilele din urmă oamenii vor fi „mai mult iubitori de plăceri decât de Dumnezeu”. Şi cu siguranţă ne aflăm în acele zile.

Păgânism creştin?

Cu doi ani în urmă, Daniel Yankelovitch a publicat o carte cu titlul Reguli noi: Căutarea mulţumirii de sine într-o lume în care valorile au fost răsturnate. El susţine pe baza interviurilor extinse şi a sondajelor de opinie la nivel naţional că s-au produs mutaţii ample în cultura noastră şi că tendinţa răspândită de a căuta împlinirea personală a creat un nou ansamblu de reguli care stabilesc modul în care gândim şi simţim ca americani. El spune, „Sub forma lor extremă, noile reguli pur şi simplu le răstoarnă pe cele vechi, iar în locul vechii etici a abnegaţiei întâlnim oameni care nu vor să-şi refuze nimic—nu din cauza unui apetit fără margini, ci pe principiul moral neobişnuit „Am o datorie faţă de mine însumi” (p. xviii). El evocă cazul unei tinere în jur de treizeci de ani, care s-a plâns psihoterapeutului ei de faptul că devenea neliniştită şi irascibilă deoarece viaţa ei devenise atât de agitată—prea multe sfârşituri de săptămână încărcate, prea multe discoteci, prea multe ore târzii, prea multe discuţii, prea mult vin, prea multă marijuana, prea mult amor. „De ce nu te opreşti?” a întrebat-o blând terapeutul. Pacienta a privit în gol pentru o clipă, apoi faţa i s-a luminat, fiind cuprinsă de o revelaţie: „Adică de fapt nu sunt nevoită să fac ceea ce vreau?” a exclamat ea uimită. Trăsătura distinctivă a noilor iubitori de sine este faptul că ei „se conduc după principiul că dorinţele afective reprezintă lucruri sacre şi că este o crimă împotriva naturii să întreţii o nevoie emoţională neîndeplinită” (p. 59). „Epoca noastră este prima în care zeci de milioane de oameni prezintă ca justificare morală a actelor lor, ideea că un sine interior şi posibil mai „real” nu corespunde rolului social care le este atribuit.”

Probabil că relaţia în cadrul căreia noii iubitori de sine şi noile lor reguli au produs cea mai mare schimbare este căsătoria. Yankelovitch are o bună înţelegere a acestui lucru atunci când afirmă, „Căsătoriile reuşite sunt ţesute din multe fire de dorinţă reprimată—încuviinţări ale dorinţelor celuilalt; acceptarea nerespectării propriilor dorinţe; dezamăgiri înghiţite; confruntări evitate; ocazii de înfuriere ignorate; posibilităţi de exprimare personală înăbuşite. Să introduci forma rigidă a impulsului de automulţumire în acest proces înseamnă să treci o coadă de mătură peste o pânză delicată. Adesea ceea ce rămâne este doar partea lipicioasă care s-a lipit de mătură; structura pânzei este distrusă” (p. 76).

Prin urmare, am o empatie profundă faţă de aceia dintre voi care nu sunt îngrădiţi de cultura noastră şi astfel pot să reacţioneze la cuvântul hedonism spunând, „Destul! Casele noastre, şcolile noastre, întreprinderile noastre, societatea noastră sunt distruse de hedoniştii care caută împlinirea personală, care nu au curajul moral, abnegaţia, devotamentul ferm şi loialitatea sacrificială care menţin laolaltă structurile preţioase ale vieţii şi aduc nobleţe culturii noastre. Nu avem nevoie de hedonism; avem nevoie de o restabilire a onestităţii, integrităţii, chibzuinţei, echităţii, cumpătării, tăriei de caracter, stăpânirii de sine!” Credeţi-mă, suntem probabil mai aproape de acest deziderat decât aţi crede. Tot ce vă rog este să fiţi deschişi şi să ascultaţi cu discernământ ceea ce vă voi prezenta timp de nouă săptămâni, înainte de a vă forma o opinie finală despre hedonismul creştin.

Exemple biblice despre hedonismul creştin

Uneori o exemplificare face cât o mie de cuvinte ale unei definiţii abstracte. Deci în loc să prezint o definiţie exactă a hedonismului creştin, voi începe cu câteva exemple biblice ale acestuia. David recomandă hedonismul creştin atunci când porunceşte, „Desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale!” (Psalmul 37:4). Şi prezintă esenţa hedonismului creştin atunci când exclamă, „Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu.” (Psalmul 42:1–2). Moise era un creştin hedonist (conform Evrei 11:24–27) deoarece a respins „plăcerile trecătoare” ale păcatului, dar a „socotit ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire”. Sfinţii din Evrei 10:34 erau hedonişti creştini deoarece au ales să-şi rişte viaţa pentru a vizita pe prizonierii creştini şi au acceptat cu bucurie prădarea proprietăţii lor deoarece ştiau că au o comoară mai bună şi trainică. Apostolul Pavel a recomandat hedonismul creştin atunci când a spus în Romani 12:8, „Cel care arată îndurare, s-o facă cu bucurie”. Iar Iisus Hristos, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei noastre a impus cel mai important standard al hedonismului creştin deoarece „plăcerea Lui era temerea de Domnul” (Isaia 11:3), şi pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei 12:2).

Hedonismul creştin arată că dorinţa de a fi fericit este dată de Dumnezeu şi nu ar trebui să fie negată sau reprimată, ci îndreptată spre Dumnezeu pentru mulţumire. Hedonismul creştin nu spune că orice lucru care ne face plăcere este bun, ci spune că Dumnezeu ne-a arătat ceea ce este bine şi făcând ceea ce este drept, ar trebui să simţim bucurie (Mica 6:8). Şi întrucât faptul că facem voia Lui Dumnezeu ar trebui să ne aducă bucurie, căutarea fericirii este o parte esenţială a oricărui efort moral. Dacă renunţăm să căutăm fericirea (şi astfel refuzăm să fim hedonişti, în sensul în care folosesc acest termen), nu putem împlini voia Lui Dumnezeu. Hedonismul creştin susţine că sfinţii cei mai evlavioşi din fiecare epocă nu au descoperit nicio contradicţie în a spune, pe de o parte, „Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de înjunghiere” (Romani 8:36), şi pe de altă parte, „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Din nou voi spune: bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4). Hedonismul creştin nu aderă la cultura mulţumirii de sine care ne transformă în sclavi ai imboldului de a păcătui. Hedonismul creştin ne cere să nu ne conformăm veacului acesta, ci să fim transformaţi prin înnoirea minţii (Romani 12:2) astfel încât să ne bucurăm să facem voia Tatălui nostru din cer. Conform hedonismului creştin, bucuria în Dumnezeu nu reprezintă o glazură opţională pe prăjitura creştinismului. Dacă ne gândim bine, bucuria în Dumnezeu reprezintă o parte esenţială a credinţei mântuitoare.

Astăzi vreau să vă dezvălui fundamentul hedonismului creştin: fericirea Lui Dumnezeu. Voi încerca să susţin trei observaţii din scripturi: 1) Dumnezeu este fericit deoarece găseşte plăcere în El Însuşi. 2) Dumnezeu este fericit deoarece El este suveran. 3) Fericirea Lui Dumnezeu reprezintă temelia hedonismului creştin deoarece se revarsă în îndurare faţă de noi.

Dumnezeu găseşte plăcere în El Însuşi

În primul rând, Dumnezeu este fericit deoarece găseşte plăcere în El Însuşi. Dumnezeu ar fi nedrept dacă ar aprecia ceva mai mult decât ceea ce este suprem valoros. Iar El este suprem valoros. Dacă nu ar găsi o plăcere infinită în propria glorie, El ar fi nedrept, deoarece este bine să găseşti plăcere într-o persoană, proporţional cu desăvârşirea gloriei lui/ei. Scripturile abundă de texte care arată cum Dumnezeu acţionează ferm din dragoste pentru propria glorie. „Pentru Mine, pentru Mine voi lucra; căci cum să fie profanat Numele Meu? Şi nu voi da altuia gloria Mea” (Isaia 48:11).

Acelaşi lucru reiese atunci când medităm la relaţia dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Este un mister care depăşeşte înţelegerea omenească. Şi recunosc că eforturile noastre teologice de a descrie conştiinţa de sine a Lui Dumnezeu şi relaţia acesteia cu Trinitatea sunt precum îngânările unui copilaş despre tatăl lui. Dar înţelepciunea poate veni chiar şi din gura pruncilor, conform scripturilor. Biblia spune că Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, este Dumnezeu (Ioan 1:1). Iar în Evrei 1:3 se spune că El este „strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale”. Versetul 2 Corinteni 4:4 vorbeşte despre gloria Lui Hristos care este chipul Lui Dumnezeu. Din aceste pasaje aflăm că din toată eternitatea Dumnezeu Tatăl a privit imaginea gloriei Sale înfăţişată cu desăvârşire în persoana Fiului Său. Prin urmare, unul dintre cele mai bune moduri de a ne gândi la fericirea imensă a Lui Dumnezeu manifestată pentru gloria Lui este de a o percepe ca pe plăcerea pe care o găseşte în Fiul Său, care este imaginea acelei glorii. Atunci când Iisus a venit în lume, Dumnezeu Tatăl a spus, „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. (Matei 3:17). Atunci când Dumnezeu Tatăl priveşte gloria propriei Lui Fiinţe în persoana Fiului Său, El este infinit fericit. „Iată Robul Meu pe care-L sprijin, Alesul Meu în care sufletul Meu Îşi găseşte plăcerea”. (Isaia 42:1). Deci prima observaţie este că Dumnezeu este fericit deoarece găseşte plăcere în El Însuşi, îndeosebi deoarece caracterul Lui este oglindit în Fiul Său Preaiubit.

Dumnezeu este suveran

În al doilea rând, Dumnezeu este fericit deoarece El este suveran. Psalmul 115:3 spune, „Dumnezeul nostru este în ceruri: tot ce I-a plăcut a făcut”. Acest vers sugerează că autoritatea suverană a Lui Dumnezeu este dreptul şi puterea Lui de a face ceea ce Îi aduce bucurie. Dumnezeul nostru este în ceruri—El este deasupra tuturor lucrurilor şi nu este supus nimănui. Prin urmare, El face ceea ce doreşte—întotdeauna acţionează pentru a avea o bucurie maximă. Dumnezeu este fericit deoarece actele Sale drepte, care sunt întotdeauna îndeplinite din dragoste faţă de propria glorie, nu pot fi niciodată zădărnicite împotriva voinţei Lui. Isaia 43:13, „Eu sunt Dumnezeu. Da, de când este ziua, Eu sunt Acelaşi şi nu este nimeni care să scape din mâna Mea: Eu voi lucra, şi cine se poate împotrivi?” Isaia 46:10 „Planul Meu va sta în picioare şi voi face toată plăcerea Mea”. Daniel 4:35, „El face după voia Sa în oştirea cerurilor şi între locuitorii pământului; şi nimeni nu poate să-I oprească mâna sau să-I zică: ‚Ce faci?’” Putem fi siguri deci că Dumnezeu este infinit fericit deoarece are dreptul şi puterea absolută ca şi Creator de a birui orice obstacol în calea bucuriei Lui.

Ca o paranteză, se cuvine să ne întrebăm cum poate un Dumnezeu bun să fie fericit când lumea este străbătută de suferinţă şi de rău. Este o întrebare extraordinară şi dificilă. Mă ajută două lucruri. Unul ar fi acela că nu serveşte la nimic să apărăm gloria Lui Dumnezeu spunând că El nu deţine cu adevărat controlul. Dacă cineva ar fi încercat să mă consoleze în decembrie 1974, când mama mea a murit într-un accident de autobuz, spunându-mi: „Dumnezeu nu a dorit să se întâmple asta; poţi să ai încredere în El în continuare; Dumnezeu este bun”, aş fi răspuns astfel, „Consolarea mea nu se sprijină pe concepţia că Dumnezeu este atât de neputincios, încât nu poate distrage atenţia de la mobila veche de pe un camion de mobilă VW”. Dumnezeul meu este suveran. El a luat-o pe mama mea la timpul hotărât de El; şi cred acum şi într-o zi voi afla că acest lucru a fost bun. Pentru că am învăţat în Iisus Hristos că Dumnezeu este bun. Soluţia biblică la problema răului nu este aceea de a-L lipsi pe Dumnezeu de autoritatea Lui suverană.

Cealaltă observaţie care mă ajută în legătură cu această întrebare se referă la faptul că atitudinea Lui Dumnezeu faţă de evenimentele tragice depinde de focalizarea imaginii. Dumnezeu nu găseşte plăcere în suferinţă şi în rău, considerate în sine. Atunci când lentila Lui este îngustată şi focalizată doar asupra acestor lucruri, El poate să fie cuprins de aversiune şi mâhnire. Dar atunci când deschide lentila pentru a cuprinde toate conexiunile şi efectele unui eveniment, chiar pentru eternitate, evenimentul devine o parte a unui model sau mozaic în care El chiar găseşte plăcere şi care reprezintă voia Lui. De exemplu, moartea Lui Hristos a fost lucrarea Lui Dumnezeu Tatăl. „Noi L-am socotit pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit. . .Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei”. (Isaia 53:4, 10). Cu toate acestea, fără îndoială când Dumnezeu Tatăl a văzut agonia Fiului Său Preaiubit şi răutatea din cauza căreia a fost crucificat, El nu a găsit plăcere în aceste lucruri, în sine. Păcatul în sine şi suferinţa în sine a celor neprihăniţi sunt o oroare pentru Dumnezeu. Dar, conform versetului din Evrei 2:10, Dumnezeu Tatăl a considerat că se cuvine să Îl desăvârşească pe Căpetenia mântuirii noastre prin suferinţă. Dumnezeu a dorit ceea ce a urât din perspectiva limitată, deoarece din perspectiva amplă a eternităţii acesta era un mod corespunzător de a demonstra dreptatea Lui (Romani 3:25f.) şi de a aduce pe poporul Lui la glorie (Evrei 2:10). Atunci când Dumnezeu, în omniscienţa Lui cercetează cuprinsul istoriei mântuirii de la început la sfârşit, El se bucură de ceea ce vede. Prin urmare, conchid că nimic pe lume nu poate zădărnici fericirea Lui Dumnezeu. El găseşte plăcere infinită în propria glorie; şi în suveranitatea Lui face ceea ce binevoieşte.

Fericirea Lui Dumnezeu se revarsă în îndurare faţă de noi

Astfel ajung la ultima observaţie: Fericirea Lui Dumnezeu reprezintă fundamentul hedonismului creştin deoarece se revarsă în îndurare faţă de noi. Vă imaginaţi cum ar fi dacă Dumnezeul care guvernează lumea nu ar fi fericit? Cum ar fi dacă Dumnezeu ar fi predispus să fie veşnic nemulţumit, îmbufnat şi mâhnit precum un uriaş din ceruri ca cel din ‚Jack şi vrejul de fasole’? Cum ar fi dacă Dumnezeu ar fi abătut, îmbufnat, posomorât, nemulţumit, demoralizat şi mâhnit? Am putea atunci să spunem împreună cu David, „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut în zori de zi; sufletul meu însetează după Tine, carnea mea tânjeşte după Tine, într-un pământ sec şi uscat, fără apă.” (Psalmul 63:1)? În nici un caz! Relaţia noastră cu Dumnezeu ar fi precum cea a unor copii cu un tată îmbufnat, posomorât, nemulţumit şi mâhnit. Ei nu se pot bucura de el. Pot doar să încerce să-l evite şi posibil să încerce să lucreze pentru el, pentru a-l face să se simtă mai bine. Prin urmare, fundamentul hedonismului creştin este că Dumnezeu este infinit fericit, deoarece scopul hedonismului creştin este acela de a fi fericit în Dumnezeu, de a găsi plăcere în Dumnezeu, de a preţui şi de a ne bucura de comuniunea cu Dumnezeu. Dar copii nu pot să se bucure de compania tatălui lor dacă el este îmbufnat, posomorât şi mâhnit. Astfel, baza şi fundamentul hedonismului creştin este că Dumnezeu este cea mai fericită fiinţă.

Iată un alt mod de a exprima acest lucru. Pentru ca un păcătos să caute să aibă bucurie în Dumnezeu, el trebuie să fie încredinţat de faptul că Dumnezeu nu îl va respinge atunci când el va veni să ceară iertare şi să caute comuniunea cu El. Cum putem fi încurajaţi că Dumnezeu ne va arăta îndurare atunci când ne căim pentru păcatele noastre şi căutăm să avem bucurie în El? Să luăm în considerare această încurajare din Ieremia 9:24, „,Eu sunt Domnul, care fac îndurare, judecată şi dreptate pe pământ, pentru că în acestea Îmi găsesc plăcerea, zice Domnul’”. Dumnezeu este îndurător deoarece El găseşte plăcere în îndurare. Dumnezeu nu este constrâns să izbăvească, printr-un principiu sau o regulă formală. El este atât de plin de viaţă şi bucurie în propria glorie, încât culmea plăcerii Lui constă în îndurarea debordantă faţă de noi. Încrederea noastre în îndurarea Lui Dumnezeu se bazează pe faptul că El este un hedonist creştin desăvârşit. El găseşte plăcere mai presus de toate în desăvârşirea Lui divină, iar fericirea Lui este atât de deplină, încât se manifestă în plăcerea pe care El o are de a o împărtăşi cu ceilalţi.

Ascultaţi bătaia inimii Hedonistului divin desăvârşit în Ieremia 32:40–41. De ce face Dumnezeu bine oamenilor? Cum lucrează El pentru iubirea pe care ne-o poartă? Ascultaţi:

Voi încheia cu ei un legământ etern, că nu Mă voi întoarce de la ei, făcându-le bine; şi voi pune temerea Mea în inima lor, ca să nu se abată de la Mine. Şi Mă voi bucura de ei ca să le fac bine şi-i voi sădi în ţara aceasta într-adevăr cu toată inima Mea şi cu tot sufletul Meu.

Dumnezeu face bine oamenilor deoarece se bucură atât de mult să o facă! El desăvârşeşte lucrarea Lui de a ne iubi cu toată inima Sa şi cu tot sufletul Său. Fericirea Lui Dumnezeu care se revarsă în dragostea Lui plină de bucurie este fundamentul şi un exemplu al hedonismului creştin.

Voi încheia cu o invitaţie. Aceste promisiuni preţioase şi remarcabile ale bunăvoinţei Lui Dumnezeu nu sunt pentru toţi. Există o condiţie. Nu este o condiţie care implică muncă sau bani. Un suveran infinit fericit nu are nevoie de munca noastră şi este deja stăpân peste toate resursele noastre. Condiţia este să devenim hedonişti creştini—să nu mai încercăm să plătim sau să muncim pentru El ori să alergăm pentru El, ci să începem să căutăm din toată inima bucuria incomparabilă dată de comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu.

El nu-Şi găseşte plăcere în puterea calului,
Nu are plăcere în picioarele omului.
Plăcerea Domnului este în cei care se tem de El,
În cei care-şi pun speranţa în bunătatea Lui. (Psalmul 147:10–11)

Condiţia pentru a moşteni toate promisiunile Lui Dumnezeu este ca toată speranţa pentru fericire pe care am îndreptat-o asupra noastră înşine şi asupra familiei, locului de muncă şi timpului nostru liber să o întoarcem spre Lui. „Plăcerea Domnului este în cei care-şi pun speranţa în bunătatea Lui”. „Desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale!” (Psalm 37:4).