Dragostea transformatoare

De la Gospel Translations Romanian

Un tată extrem de îndurerat a stat timp de două săptămâni în secţia de terapie intensivă pediatrică, privindu-şi fiul de trei ani murind încet. În timpul celor două săptămâni el a citit Evanghelia, oarecum surprinzător. Mai târziu mi-a scris: “Vreau să spun că Evanghelia este dedicată, într-adevăr, vieţii reale.”

Am fost uimit de declaraţia lui. Cum a putut Evanghelia să ajute acest tată în cea mai tragică perioadă din viaţa sa? Credeam că o carte despre credinţa în Dumnezeu poate fi utilă în momentele dificile. Dar Evanghelia? Cum a putut să fie de folos într-un astfel de moment? Am cugetat la această întrebare săptămâni la rând. Am primit răspunsul într-o zi, în timp ce pregăteam un discurs despre dragostea lui Dumnezeu. Acel tată a găsit dragostea lui Dumnezeu în Evanghelie.

Apostolul Ioan a scris: “Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9–10).

Obişnuiesc să spun: “Dacă vrei să vezi dragostea lui Dumnezeu, priveşte Crucea”, pentru că ea este semnul suprem al iubirii Lui pentru noi. Dumnezeu Şi-a trimis unicul Fiu să fie răstignit pe cruce, pentru ispăşirea păcatelor noastre. Ispăşirea, un termen biblic complex, este rareori înţeleasă de Creştinii contemporani. Probabil că cea mai bună cale de a te gândi la ispăşire este imaginea lui Isus, îndurând pe cruce dureri adânci şi sfânta mânie a lui Dumnezeu, pe care, de fapt, ar fi trebuit noi să le îndurăm.

Toţi merităm să îndurăm mânia lui Dumnezeu, din cauza păcatelor noastre - nu numai a păcatelor noastre zilnice, ca oameni fără credinţă, dar şi a păcatelor pe care le înfăptuim în fiecare zi ca credincioşi. Dar dacă credem în Hristos, nu vom gusta niciodată, nici măcar o picătură din cupa cu mânie a lui Dumnezeu. Isus a băut întreaga cupă pentru noi, în locul nostru. Şi Ioan ne spune că Dumnezeu L-a trimis pe Isus să facă acest lucru pentru noi, din nemărginita Sa dragoste.

Există două situaţii, în care creştinii convinşi tind să pună la îndoială dragostea lui Dumnezeu. Cea mai obişnuită este atunci când, din anumite motive, suntem profund conştienţi de păcătoşenia noastră. Acesta este probabil un model persistent de a păcătui în timpul vieţii sau este un fel de păcat general al întregii noastre fiinţe. În asemenea momente tindem să ne întrebăm: “Cum poate Dumnezeu să iubească pe cineva atât de păcătos, precum sunt eu?”

În oricare dintre cazuri, trebuie să privim din nou Crucea, ca să-l vedem pe Isus îndurând păcatele ce ne fac să ne simţim într-atât de vinovaţi. Atunci trebuie să ne reamintim că “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu” (2 Cor. 5:21). Dumnezeu a luat păcatele noastre — chiar şi pe cele care duc imediat la nenorociri — şi le-a atribuit lui Hristos, iar neprihănirea Lui ne-a dat-o nouă. Dumnezeu a făcut acest lucru nu pentru că merităm iubirea Lui, ci datorită dragostei Sale perpetue. Aşa cum a spus Ioan în textul de mai sus: “Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi”.

A doua situaţie comună, în care suntem tentaţi să punem la îndoială dragostea lui Dumnezeu, apare în momentele dificile. Ne gândim atunci: “Dacă Dumnezeu m-ar fi iubit cu adevărat, nu ar fi permis să mi se întâmple aşa ceva.” În asemenea momente de îndoială, trebuie să privim iarăşi Crucea şi să-L vedem pe Dumnezeu, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, pentru noi toţi (Romani 8:32). La o adică, acesta era contextul, atunci când Paul a întrebat: “Cine ne poate îndepărta de dragostea lui Hristos?” Şi, după alte câteva propoziţii, el oferă răspunsul la propria-i întrebare, afirmând răsunător că “nimic nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:35–39).

Marele teolog puritan John Owen scria: “Cea mai mare durere şi cea mai grea sarcină pe care I-o poţi aduce Tatălui, cea mai mare răutate pe care I-o poţi crea este să nu crezi că El te iubeşte.” Ne-am fi aşteptat de la Owen să afirme că cea mai mare durere pe care I-o poţi aduce Tatălui este să săvârşeşti un păcat ruşinos, care I-ar profana numele. Cu siguranţă că păcatul Îl întristează pe Dumnezeu, dar Owen afirmă că atunci când punem la îndoială dragostea lui Dumnezeu pentru noi, Îl întristăm şi mai tare.

Aşa că, atunci când eşti tentat să te întrebi dacă Dumnezeu te iubeşte, fie din cauza că ştii că eşti păcătos sau pentru că te afli în situaţii dificile, priveşte Crucea, şi aminteşte-ţi că prin Cruce Dumnezeu Şi-a demonstrat dragostea lui pentru tine, dincolo de orice îndoială. De fapt, nu ar trebui să aştepţi momente grele pentru asta. Priveşte Crucea cu atenţie în fiecare zi, ca să te întăreşti şi să fii puternic în acele clipe de îndoială şi demoralizare.

Oricum, la fel de slăvit ca şi adevărul despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi, Ioan nu ne lasă să ne bucurăm de această dragoste pentru propria noastră plăcere. El intervine cu o afirmaţie tăioasă: “Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii” (1 Ioan 4:11). Implicaţia presupune nu numai faptul că noi ar trebui să ne iubim unii pe alţii, pentru că Dumnezeu ne iubeşte, dar şi că trebuie să-i iubim pe alţii aşa cum ne iubeşte Dumnezeu pe noi. Adică, ar trebui să ne iubim unii pe alţii cu bunele şi relele noastre, deoarece Dumnezeu ne iubeşte în ciuda păcatelor noastre şi, în general, în ciuda faptului că nu merităm să fim iubiţi. Asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm păcatele din viaţa altei persoane, dar să iertăm, atunci când păcatul se îndreaptă spre noi, aşa cum ne-a iertat Dumnezeu pe noi în Hristos. (Eph. 4:32).

Ţin să cred că cea mai puternică dovadă a iubirii noastre pentru celălalt este reprezentată de uşurinţa cu care noi putem să ne iertăm unul pe altul, în baza felului în care Dumnezeu ne-a iertat pe noi. Pilda lui Isus despre robul nemilostiv (Matei 18:21–35) este foarte instructivă în legătură cu această temă. Primul slujitor îi datora stăpânului său 10.000 de galbeni — echivalentul a 200.000 de salarii anuale ale unui muncitor obişnuit — o sumă care nu putea fi dată înapoi. Al doilea rob îi datora primului rob 100 de dinari — echivalentul a aproximativ o treime dintr-un salariu anual. Practic, suma nu era una însemnată. Nici unul dintre noi nu ar dori să aibă o datorie echivalentă cu o treime din salariul său anual, dar, în comparaţie cu suma pe care ar primi-o în cursul a 200.000 de ani, o treime din an este nesemnificativă.

Problema abordată în această pildă este că fiecare din noi poate fi reprezentat de primul rob. Datoria noastră faţă de Dumnezeu, pentru propriul nostru păcat, este una imensă - o sumă imposibil de întors. În contrast, datoria altei persoane faţă de mine, generată de propria greşeală a celuilalt, poate fi semnificativă, dar echivalează cu zero, în comparaţie cu datoria mea faţă de Dumnezeu. Prin urmare, dacă cineva păcătuieşte faţă de mine cu adevărat sau doar în închipuirea mea, încerc să mă gândesc astfel: “Dar, Tată, eu sunt robul care e dator cu 10.000 de galbeni.” Acest mod de gândire mă ajută să privesc păcatul celuilalt dintr-o perspectivă mai bună şi îmi dă chiar puterea să iert cu uşurinţă, aşa cum Dumnezeu m-a iertat pe mine.

Orice cititor al revistei Tabletalk este într-o anumită măsură familiar cu fragmentul 1 Corinteni 13 — clasicul fragment despre dragoste. Dar aţi observat vreodată cât de mulţi dintre termenii ce descriu dragostea în versetele 4–7 se referă la iertare şi toleranţă? Dragostea este, înainte de toate, răbdare – termen care prin sine defineşte toleranţa şi iertarea (vezi Coloseni 3:12–13). Dragostea nu enervează şi nu pizmuieşte. Dragostea pe toate le rabdă şi pe toate le îndură. Acestea sunt modalităţi diferite de a exprima acelaşi concept - iertarea şi toleranţa. Şi noi trebuie să iertăm, aşa cum Dumnezeu şi Hristos ne-au iertat pe noi.

Bineînţeles că dragostea – indiferent dacă e dragostea lui Dumnezeu sau dragostea oferită de noi – nu înseamnă numai iertare. Dumnezeu a promis să nu ne părăsească niciodată (Evrei 13:5), a promis că se va îngriji de toate câte ne sunt necesare (Filipeni 4:19), şi că va face toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru (Romani 8:28). El a mai spus că disciplina pe care ne-o impune din când în când este un semn al dragostei Lui, pentru că are ca scop să ne facă părtaşi Sfinţeniei Lui (Evrei 12:5–11).

În acelaşi fel, noi trebuie să ne iubim unii pe alţii cu o dragoste frăţească, întru Trupul lui Hristos (Romani 12:10). Aceasta înseamnă să avem grijă unii de alţii, să ne încurajăm unii pe alţii, să ne rugăm unii pentru alţii şi, când este cazul, să ne ajutăm financiar unii pe alţii (1 Ioan 3:16–18).

Bineînţeles că nu vom fi niciodată în stare să ne iubim aproapele la acelaşi nivel al dragostei cu care ne iubeşte Dumnezeu pe noi. Putem ierta, dar nu suntem în stare să ispăşim păcatele altora. Iar Dumnezeu este suprem în dragostea Lui. El are puterea să-şi exprime dragostea în măsura scopului Său. Noi nu putem. Dorinţa noastră depăşeşte deseori capacitatea noastră de a exprima dragostea într-un mod perceptibil fiinţei umane. Nu trebuie să scăpăm niciodată din vedere dragostea Lui pentru noi, fie ca temelie pentru relaţia noastră cu El sau pentru relaţiile noastre cu ceilalţi. Ioan a spus: “Noi iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Observaţi că obiectul iubirii noastre nu este definit. Ce iubire are Ioan în vedere: iubirea noastră faţă de Dumnezeu sau iubirea noastră faţă de ceilalţi? Contextul sugerează a doua variantă. Dar tind să cred că Sfântul Duh l-a îndemnat pe Ioan să păstreze ambiguu obiectul iubirii noastre, pentru că ambele concepte sunt adevărate. Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că ne încălzim în dragostea lui pentru noi. Şi ne iubim unii pe ceilalţi, pentru că ne gândim în continuu la dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu pentru noi. Preaiubiţilor, hai să ne iubim unii pe ceilalţi, pentru că dragostea este de la Dumnezeu.