Întemeiat în har

De la Gospel Translations Romanian

Dezbaterea istorică între Protestantism și Catolicismul Roman este des înrămată in termenii de argumentare asupra muncii vs. Credință și/sau merit vs. Har. Reformatorii magistrali și-au exprimat opinia printr-o stenografie teologică de sloganuri Latine, iar frazele pe care le-au folosit – sola fide și sola gratia – au devenit adânc înrădăcinate în istoria Protestantă. Sola fide, sau doar prin credință, neagă faptul că munca noastră contribuie la motivul îndreptățirii, în timp ce sola gratia, sau doar prin har, neagă faptul că orice merit al nostru contribuie la îndreptățirea noastră.

Problema cu sloganurile este aceea că funcția loc ca stenografie teologică este interpretabilă sau poate fi folosită ca certificare pentru simplificarea unor chestiuni complexe. Astfel, când credința este drastic diferențiată de muncă, variate distorsiuni ne îngreunează înțelegerea.

Când Reformatorii au insistat asupra faptului că îndreptățirea este făcută doar prin credință, nu au vrut să spună că doar credința este vreun fel de muncă. În căutarea de a exclude munca din baza îndreptățirii, ei nu au sugerat că credința contribuie cu ceva la îndreptățire.

Inima problemei

Se poate spune că inima dezbaterii din secolul al șaisprezecelea despre îndreptățire a fost problema motivului îndreptățirii. Motivul îndreptățirii este baza prin care Dumnezeu declară o persoană ca fiind justă. Reformatorii au insistat că perspectiva biblică este aceea că singurul motiv posibil pentru îndreptățire este justețea lui Hristos. Aceasta este o referință explicită la dreptatea realizată de Hristos de-a lungul vieții Lui, nu este virtutea lui Hristos in noi ci virtutea lui Hristos pentru noi.

Când ținem problema motivării îndreptățirii cinstit în fața noastră, vedem că sola fide este un slogan stenografic nu numai pentru doctrina îndreptățirii doar prin credință dar și pentru noțiunea conform căreia îndreptățirea se face doar prin Hristos. Este în, totuși, și doar prin dreptatea lui Hristos Dumnezeu ne declară juști în fața Lui.

Să spui că îndreptățirea este prin credință înseamnă pur și simplu că este pe calea sau folosindu-se de credința că primim dreptatea imputabilă a lui Hristos în contul nostru. Așadar, credința este cauza instrumentală, sau mijlocul, prin care îl căpătăm pe Hristos.

Roma ne învață că instrumentul cauzal al îndreptățirii este prin taina botezului (în primă instanță) și taina penitenței (în a doua instanță). Prin taine, harul îndreptățirii, sau virtutea lui Hristos, este infuzat (sau turnat în) sufletul recipientului. După aceasta, persoana trebuie să asiste și coopereze cu harul infuzat în așa fel încât adevărate virtuți să fie asumată în comportament, moment în care Dumnezeu declară persoana ca fiind justă. Pentru ca dumnezeu să îndreptățească o persoană aceasta trebuie întâi să devina justă.

Așadar, Roma consideră că pentru ca o persoană sa devină justă este nevoie de trei lucruri har, credință și Hristos. Roma nu predică faptul că omul se poate salva singur prin meritul propriu fără har, prin munca proprie fără credință, sau prin el însuși fără Hristos. Deci despre ce a fost toată disputa?

Nici dezbaterile din secolul al șaisprezecelea nici discuțiile recente și declarațiile comune între Catolici și Protestanți nu au putut rezolva problema cheie a dezbaterii, problema asupra motivului îndreptățirii. Este dreptatea imputată a lui Hristos sau dreptatea infuzată a lui Hristos?

În ziua de azi, mulți care se confruntă cu această problemă veche de secole ridică din umeri si spun „Și ce dacă?” Sau „Care e marea dilema?”. Ținând cont că ambele afirmă că dreptatea lui Hristos este necesară pentru îndreptățire, și că harul și credința sunt si ele la fel de necesare, să te adâncești în alte probleme tehnice pare o pierdere de timp sau un exercițiu într-o pedantă aroganță teologică. Întreaga dezbatere arată pentru din ce în ce mai mulți oameni ca o furtună într-un pahar cu apă.

Două perspective

Ei bine, care este marea problemă? Lasă-mă să iți răspund din două perspective, una teologică iar cealaltă personală și existențială.

Marea problemă din punct de vedere teologic este esența Evangheliei. Nu există problemă mai mare de atât. Noul Testament spune că dreptatea lui Dumnezeu cerută de la creaturile Sale a fost dobândită pentru ei de Hristos. Munca lui Hristos contează pentru credincios. Credinciosul este îndreptățit în baza a ceea ce Hristos a făcut pentru el, în afara lui și exceptându-l, nu prin ce Isus face în el. Pentru Roma, o persoană este nejustificată până când sau doar dacă virtutea este apropriată în sine. El primește ajutorul lui Hristos, dar Dumnezeu nu își recunoaște, își transferă sau își atribuie dreptatea lui Hristos ca fiind a Lui.

Ce înseamnă asta din punct de vedere personal și existențial? Perspectiva Romana îmi provoacă disperare sufletească. Dacă trebuie sa aștept până când devin în mod natural drept în fața lui Dumnezeu înainte ca Dumnezeu să mă declare drept, am o perioadă lungă de așteptat. Din perspectiva Romană, dacă comit un păcat capital, o să pierd orice har justificator pe care îl dețin în prezent. Chiar dacă îl recapăt prin taina penitenței, încă mă confrunt cu purgatoriul. Dacă mor cu orice impuritate în viața mea, trebuie să trec prin purgatoriu pentru a îmi curăța toate păcatele. Lucrul acesta poate necesita mai multe mii de ani pentru a fi împlinit.

Ce diferență radicală față de Evanghelia biblică, care mă asigură că îndreptățirea în fața lui Dumnezeu este a mea în momentul în care îmi pun încrederea în Isus. Pentru că dreptatea Lui este perfectă, nu poate fi nici mărită nici micșorată. Și dacă dreptatea Lui îmi este imputată, atunci dețin motivarea totală pentru îndreptățire.

Problema legată de imputare vs. insuflare a dreptății nu poate fi rezolvată fără a nega una dintre ele. Ambele sunt opinii reciproc exclusive ale îndreptățirii. Dacă una este adevărată, cealaltă trebuie să fie falsă. Una din perspective declară adevărata Evanghelie în timp ce cealaltă este o Evanghelie falsă. Pur și simplu nu pot fi ambele adevărate.

Din nou, problema nu poate fi rezolvată printr-un numitor comun. Cele două perspective incompatibile pot fi ignorate sau diminuate (așa cum dialogurile moderne o fac prin revizii istorice), dar nu pot fi reconciliate. Nici una nu poate fi redusă la o simplă neînțelegere – ambele părți sunt prea inteligente pentru a se pune problema în așa fel timp de 400 de ani.

Problema de merit și har în îndreptățire este încețoșată de confuzie. Roma vorbește despre credincioși ca și cum ar avea două tipuri de merit: aplicat și dobândit. Meritul aplicat este câștigat prin a face lucruri satisfăcătoare în conexie cu taina penitenței. Aceste lucrări nu sunt atât de meritoase încât să impună o obligație asupra unui jurat drept în a le recompensa, dar sunt suficient de bune încât să fie potrivite și relevante pentru ca Dumnezeu să le recompenseze.

Meritul dobândit este un merit superior atins de sfinți. Dar până și acest merit este definit de Roma ca a fi înrădăcinat și bazat în har. Este un merit ce nu poate fi atins fără asistența harului.

Reformatorii au respins ambele tipuri de merit, motivând că situația noastră nu este doar înrădăcinată în har, este milostenie la fiecare pas. Singurul merit care contează spre îndreptățirea noastră este meritul lui Hristos. Într-adevăr, suntem salvați prin muncă meritoasă – cea a lui Hristos. Faptul că suntem salvați prin meritul altcuiva atribuit nouă este esența harului salvării.

Este acest har cel ce nu trebuie niciodată compromis sau negociat de biserică. Fără el, suntem cu adevărat neajutorați și fără speranță să stăm drepți in fața unui Dumnezeu sfânt.