Gospel Translations Romanian - Contribuţii ale utilizatorului [ro]

Postirea pentru răsplata Tatălui

Bogdana — Thu, 02 Feb 2012 12:44:59 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the Father's Reward}} 
<blockquote>'''Matei 6:16-18''' </blockquote><blockquote>Iar când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii, posomorâţi; pentru că îşi schimonosesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat vă spun, şi-au luat răsplata. 17 Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, 18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. </blockquote>
=== '''Introducere''' ===

Carl Lundquist a fost rectorul Colegiului şi Seminarului din Bethel timp de aproximativ 30 de ani. El a decedat în urmă cu aproape patru ani de cancer de piele. În ultimul deceniu de viaţă a dedicat multă energie studiului şi promovării dedicării spirituale personale şi disciplinelor vieţii creştine.

A pus chiar bazele a ceea ce a numit „Ordinul evanghelic al inimii înflăcărate”şi a început să trimită câte o scrisoare de inspiraţie şi încurajare. În scrisoarea din septembrie 1989 a relatat despre cum a început să ia pentru prima dată postul în serios.
<blockquote>Propria mea apreciere serioasă a postului ca disciplină spirituală a debutat ca urmare a vizitei făcute doctorului Joon Gon Kim în Seul, Coreea. „Este adevărat”, l-am întrebat, „că aţi postit timp de patruzeci de zile înainte de campania de evanghelizare din 1980?” „Da”, mi-a răspuns el, „este adevărat”. Dr. Kim era preşedintele acestei campanii care urma să adune un milion de oameni în Yoido Plaza. Dar cu şase luni înainte de adunare, poliţia îl înştiinţase că îi revocau dreptul de a duce această campanie. La acea vreme Coreea era cuprinsă de un tumult politic, iar în Seul era aplicată legea marţială. Ofiţerii hotărâseră că nu puteau permite acest risc de a lăsa să se adune atâtea persoane într-un singur loc. Astfel Dr. Kim şi câţiva tovarăşi au mers pe un munte de rugăciune şi au rămas acolo timp de patruzeci de zile în faţa Lui Dumnezeu, rugându-se şi postind pentru reuşita campaniei. Apoi s-au întors şi au pornit spre postul de poliţie. „Oh”, a spus ofiţerul atunci când l-a văzut pe Dr. Kim, „ne-am răzgândit şi adunarea poate avea loc!” </blockquote><blockquote>Când mă întorceam la hotel, am meditat asupra faptului că nu postisem niciodată în acest mod. Poate că nu mi-am dorit niciodată o lucrare a Lui Dumnezeu cu aceeaşi intensitate . . . Trupul lui este marcat de multe posturi de patruzeci de zile pe parcursul îndelungatei sale conduceri spirituale pentru lucrarea Lui Dumnezeu în Asia. De asemenea, pe de altă parte nu am văzut miracolele pe care Dr. Kim le-a văzut. </blockquote>
Dr. Lundquist continuă relatarea, vorbind despre un refugiu al ordinului „Inimă înflăcărată” pe care îl conducea când l-a văzut pe un student în ultimul an la seminar care nu mânca. L-a întrebat dacă se simţea bine şi a aflat că studentul respectiv se apropia de sfârşitul unui post complet de 21 de zile pe care-l ţinuse pentru a căpăta călăuzirea Lui Dumnezeu în ceea ce privea următorul capitol al vieţii lui.

Dr. Lundquist a spus că în anii de pe urmă ai ministerului său a observat că postul modificat o dată pe săptămână era foarte util pentru viaţa şi munca lui. El a notat în scrisoarea lui,
<blockquote>În loc să-mi iau liber o oră pentru a servi prânzul, folosesc acest interval de timp pentru a merge într-o încăpere pentru rugăciune, de obicei în Camera Râvnei în apropierea Seminarului teologic Bethel. Acolo îmi petrec pauza de prânz în comuniune cu Dumnezeu şi cufundat în rugăciune. Şi am descoperit o dimensiune foarte personală a cuvintelor Lui Iisus, „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi.” </blockquote>
Acest lucru este asemănător cu ceea ce le-am spus „celor patruzeci care postesc” să facă în luna februarie—să postească pentru un interval de 24 de ore o dată pe săptămână.

=== '''„''Când ''postiţi” nu „''Dacă ''postiţi”''' ===

Unul dintre textele care l-au impresionat pe Dr. Lundquist în acei ani de pe urmă din viaţa sa este cel pe care îl vom studia în această dimineaţă—Matei 6:16–18. Ceea ce i-a atras atenţia în acest text au fost cuvintele din versetul 16, „Iar când postiţi. . .” La fel ca mulţi alţii, Dr. Lundquist a observat că nu se spune, „Dacă postiţi”, ci „Când postiţi”. El a conchis, asemenea mie şi asemenea majorităţii comentatorilor că Iisus a admis că postul este un lucru bun şi că va fi ţinut de discipolii Săi. Iată ceea ce am văzut în Matei 9:15—Când Mirele va fi luat de la ei, atunci vor posti discipolii.

Prin urmare, Iisus nu ne învaţă dacă să postim sau nu. El admite că vom posti şi ne învaţă cum să procedăm şi mai ales cum să nu procedăm în privinţa postului.

=== '''Făţărnicia: un pericol pentru postire''' ===

Dacă postul va fi încorporat în viaţa noastră ca un mod de a căuta toată plinătatea Lui Dumnezeu (Efeseni 3:19), trebuie să ştim cum să nu procedăm. În acest context vom afla sfaturi fizice despre cum să nu ne punem trupurile în pericol, şi îndrumări spirituale despre cum să nu ne punem în pericol sufletele. În ceea ce priveşte partea fizică, vă voi pune la dispoziţie un document de la un medic care ne-a vorbit atunci când am fost în Orlando în luna decembrie a anului trecut.

'''„Şi-au luat răsplata”'''

Dar mai important este avertismentul Lui Iisus referitor la pericolul spiritual de a posti într-un mod greşit. Despre acest lucru vorbeşte textul de astăzi. Iisus ne avertizează în legătură cu ceea ce nu trebuie să facem şi apoi ne sfătuieşte cum sa procedăm în schimb.

În versetul 16 ne spune să nu fim precum cei făţarnici: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii, posomorâţi; pentru că îşi schimonosesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc.” Făţarnicii sunt deci oamenii care îşi îndeplinesc sarcinile spirituale „ca să se arate oamenilor”. Aceasta este răsplata pe care o caută făţarnicii. Şi cine nu a simţit satisfacţia adusă într-adevăr de admiraţia oamenilor pentru disciplina, zelul şi abnegaţia noastră. Aceasta este o mare răsplată în rândul oamenilor. Puţine lucruri sunt pline de satisfacţii pentru inima noastră, a oamenilor decăzuţi aşa cum se întâmplă atunci când ni se acordă importanţă pentru realizările noastre—în mod deosebit pentru realizările noastre religioase.

Iisus spune deci în ultima parte a versetului 16, „Adevărat vă spun, şi-au luat răsplata.” Cu alte cuvinte, dacă aceasta este răsplata pe care o urmărim prin post, exact acest lucru vom primi şi numai de acest lucru vom avea parte. Altfel spus, pericolul făţărniciei constă în faptul că are izbândă. Urmăreşte lauda oamenilor. Ceea ce şi obţine. Dar nimic mai mult.

'''De ce este aceasta o dovadă de făţărnicie?'''

Dar să ne întrebăm de ce este considerată această atitudine ca fiind o dovadă de făţărnicie. Este vorba aici despre nişte oameni religioşi. Ei decid să ţină post. În loc să ascundă faptul că postesc, ei ţin post într-un mod foarte evident. De ce este aceasta făţărnicie? De ce atunci când posteşti, dar îţi ungi părul şi-ţi speli faţa şi nu spui nimănui că posteşti, nu dai dovadă de făţărnicie? Nu este definiţia făţărniciei încercarea de a părea la exterior altfel decât suntem în interior? Deci aceşti oameni religioşi îşi arată adevărata fire, nu? Atitudinea lor este opusă făţărniciei. Postesc, şi arată că postesc. Nu e nicio prefăcătorie aici. Fiţi neprefăcuţi. Dacă postiţi, arătaţi ca şi cum aţi posti.

Dar Iisus i-a numit făţarnici. De ce? Deoarece inima care inspiră postul ar trebui să fie o inimă pentru Dumnezeu. Acesta este postul: o foame a inimii pentru Dumnezeu. Dar inima care a inspirat postul lor este o inimă care doreşte admiraţia oamenilor. Deci sunt deschişi şi sinceri în legătură cu ceea ce fac, dar acest caracter manifest în sine ne induce în eroare în privinţa sentimentelor lor. Dacă ar dori cu adevărat să fie deschişi, ar trebui să poarte un semn la gât pe care să scrie, „Răsplata principală pe care o aştept prin postul meu este lauda oamenilor.” Atunci nu ar fi făţarnici. Şi-ar arăta îngâmfarea în mod deschis şi evident.

Există deci două pericole pentru aceşti oameni care postesc. Unul este faptul că ei aşteaptă o răsplată nepotrivită prin postire, şi anume stima altor oameni. Ei iubesc lauda oamenilor. Iar celălalt pericol este faptul că ei maschează acest lucru printr-o iubire aparentă pentru Dumnezeu. Postul înseamnă dragoste pentru Dumnezeu—râvnă pentru Dumnezeu. Prin acţiunile lor vor să arate că au râvnă pentru Dumnezeu. Dar în interior ei tânjesc să fie admiraţi şi acceptaţi de alţi oameni. Acesta este dumnezeul care îi mulţumeşte.

=== '''Un mod alternativ de a posti''' ===

În versetele 17 şi 18 Iisus oferă o alternativă la acest mod de a posti—aşa cum El doreşte să procedăm. El spune,
<blockquote>Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, 18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. </blockquote>
Există multe feluri de postire publică prezentate în Biblie, inclusiv în Noul Testament, de exemplu în Fapte 13:1–3 şi 14:23. Dacă cineva află că postim, nu am păcătuit. Valoarea postului nostru nu este năruită dacă cineva observă că nu am servit prânzul. Este posibil să postim alături de alte persoane—de exemplu: personalul nostru postind împreună, într-un refugiu planificat pentru a-l Căuta pe Domnul—este posibil să postim în acest mod şi să NU postim pentru „a ne arăta oamenilor”. ''A fi văzut postind şi a posti pentru a fi văzut'' nu sunt unul şi acelaşi lucru. A fi văzut postind este doar o eventualitate externă. A posti PENTRU A FI VĂZUT este un imbold de autoexaltare al inimii.

=== '''Testarea de către Iisus a realităţii Lui Dumnezeu din vieţile noastre''' ===

Iisus ne oferă astfel îndemnuri care ne vor încerca inimile. El ne îndeamnă ca atunci când postim, să nu depunem niciun efort pentru a fi văzuţi. De fapt ne spune să depunem eforturi în cealaltă direcţie—să nu fim văzuţi. Ne îndeamnă să ne aranjăm părul, să ne spălăm faţa astfel încât, pe cât posibil oamenii să nici nu ştie că postim.

Dar Iisus merge mai departe şi ne spune că scopul nostru este să fim văzuţi de Dumnezeu, nu de om. „Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, 18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns”. Trebuie să postim pentru a fi văzuţi de Dumnezeu în ascuns.

Prin aceste îndemnuri Iisus testează realitatea Lui Dumnezeu în vieţile noastre. O, cât de uşor este să ne implicăm în acţiuni religioase dacă alte persoane ne acordă atenţie—predici, rugăciuni, mersul la biserică, citirea Bibliei, fapte de bunăvoinţă şi caritate, etc. Acest lucru are drept explicaţie nu doar lauda pe care am putea s-o primim, ci în mod mai subtil sentimentul că adevărata eficacitate a actelor noastre spirituale urmează axa orizontală, în rândul oamenilor, şi nu axa verticală, pentru Dumnezeu. Dacă copiii mă văd spunând o rugăciune la masă, acest lucru îi va ajuta. Dacă personalul mă vede postind, ei se pot simţi impulsionaţi să-mi urmeze exemplul. Dacă colegul meu de cameră mă vede citind Biblia, acest lucru îl poate inspira să o citească şi el pe a lui. Cu alte cuvinte, simţim că valoarea abnegaţiei noastre constă în efectul orizontal pe care îl are asupra celorlalţi atunci când ei ne observă.

Nu este ceva complet greşit. Dar există riscul este ca toată viaţa noastră să înceapă să fie justificată şi înţeleasă doar la nivel orizontal, pentru efectele pe care le poate avea datorită faptului că alte persoane sunt martore. Astfel Dumnezeu poate deveni o Persoană secundară în trăirea vieţilor noastre. Credem că El este important deoarece toate aceste acte sunt tipul de lucruri pe care El doreşte să le facem. Dar El Însuşi nu mai este luat în considerare ca fiind punctul focal al acestor acte.

Iisus ne încearcă astfel inimile pentru a vedea dacă Dumnezeu Însuşi va fi îndestularea noastră—atunci când nimeni altcineva nu ştie ce facem. Atunci când nimeni nu spune, „Cum te descurci cu postul?” Nimeni nici măcar nu ştie—nimeni, în afară de Dumnezeu! Iisus ne îndeamnă la o orientare radicală asupra Lui Dumnezeu Însuşi. El ne îndeamnă să avem o relaţie personală reală, cu totul autentică cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu este real pentru noi, vom fi nefericiţi dacă va trebui să îndurăm ceva dificil, atunci când Dumnezeu este Singurul care ştie ce ni se întâmplă. Totul va părea fără rost, complet ineficient deoarece întreaga serie de posibilităţi orizontale va fi anulată, având în vedere faptul că nimeni nu ştie ce simţim. Tot ceea ce contează este Dumnezeu şi Cine este El şi ceea ce gândeşte şi ce va face.

=== '''Promisiunea Lui Iisus pentru cei care sunt devotaţi Lui Dumnezeu''' ===

Ajungem astfel la ultima parte a versetului 18 şi la promisiunea Lui Iisus referitoare la ceea ce Dumnezeu va face pentru cei care Îi sunt devotaţi pe axa verticală şi care nu au nevoie de lauda altor oameni pentru ca dedicarea lor să aibă valoare. El spune, „Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.”

Cuvântul „răsplăti” în versiunea NASB (New American Standard Bible --- Noua Biblie Americană Standard) este probabil puţin prea interesat. Pare să sugereze o afacere: Noi îndeplinim lucrarea postului, iar Dumnezeu ne dă plata cuvenită. Acest lucru nu este neapărat sugerat prin cuvântul respectiv care pur şi simplu înseamnă „a da înapoi” sau „a restitui”. În unele contexte poate fi vorba despre bani. În altele, poate fi vorba de dreptate. În altele poate fi vorba despre răspunsul plin de îndurare al Lui Dumnezeu la un act de credinţă şi rugăciune. Eu cred că la acest lucru se referă în acest context.

Dumnezeu ne vede postind. El vede că avem o năzuinţă profundă care ne îndeamnă să postim. El vede că inima noastră nu caută plăcerile comune ale admiraţiei şi aprobării umane. El vede că ceea ce ne animă nu este tăria, pentru a-i impresiona pe ceilalţi prin disciplina noastră, ci slăbiciunea, pentru a exprima în faţa Lui Dumnezeu nevoia noastră şi năzuinţa că El va acţiona. Şi atunci când vede acest lucru, El răspunde. El acţionează. L-am văzut acţionând săptămânile acestea din urmă în moduri remarcabile. Oameni care rezistau Evangheliei şi-au deschis sufletul. Oameni care respingeau reconcilierea şi-au deschis sufletul. Oameni care de mult erau călduţi şi indiferenţi s-au trezit la măreţia Lui Dumnezeu şi la mântuirea lor proprie.

=== '''Care este „răsplata” pe care o promite Iisus?''' ===

Dar care este „recompensa” sau „răsplata” pe care Iisus o promite din partea Tatălui în acest verset? Să fie aceasta „lauda oamenilor”? L-am considera naiv pe Dumnezeu dacă am încerca să-L folosim pe o cale ocolită pentru a obţine mai degrabă ceea ce ne dorim cu adevărat, lauda oamenilor. Nu aceasta este răsplata pe care El o dă.

Să fie vorba despre bani? Chiar versetul următor (v. 19) ne avertizează să nu ne adunăm comori pe pământ (indiferent dacă ni le dă Dumnezeu sau nu) şi ne îndeamnă să ne strângem comori în cer—unde nu există monedă lumească, cu excepţia credinţei şi iubirii.

Nu, cel mai bun loc în care putem găsi răsplata pentru postul nostru este chiar aici în Predica de pe Munte. De exemplu, rugăciunea pe care Iisus ne-a învăţat să o spunem în Matei 6:9–13 începe cu trei dorinţe principale: ca Numele Lui Dumnezeu să fie sfinţit sau slăvit, ca Împărăţia Lui să vină, ca voia Lui să fie îndeplinită pe pământ, aşa cum este îndeplinită în cer. Aceasta este principala răsplată pe care Dumnezeu ne-o dă pentru postul nostru. Postim pentru că năzuim ca Numele Lui Dumnezeu să fie cunoscut şi îndrăgit şi onorat, şi pentru că năzuim ca autoritatea Lui să fie extinsă şi apoi desăvârşită în istorie, şi pentru că năzuim ca voia Lui să stăpânească pretutindeni cu acelaşi devotament şi aceeaşi energie pe care o au îngerii neobosiţi în cer de-a pururi.

În mod cert El ne oferă multe, multe lucruri specifice prin postire. Şi nu este greșit să căutăm în mod specific ajutorul Lui în orice domeniu al vieţii noastre prin postire. Dar aceste trei rugi: sfinţirea Numelui Său, căutarea Împărăţiei Sale şi îndeplinirea voii Sale—acestea reprezintă criteriul după care ne ghidăm pentru a ne da seama dacă toate celelalte lucruri la care năzuim sunt expresii ale lor. Ne dorim mântuirea fiilor şi fiicelor noastre deoarece acest lucru ar sfinţi Numele Lui Dumnezeu? Ne dorim ca şi Coreea de Nord să fie deschisă Evangheliei pentru propăşirea domniei Lui Iisus? Dorim conducători integri la guvernare deoarece voia sfântă, revelată a Lui Dumnezeu pentru creaţia Lui este în joc? Dorim ca Biserica Baptistă Betleem să fie înviorată şi trezită prin puterea şi iubirea şi bucuria divină pentru glorificarea Numele Lui Dumnezeu şi propăşirea Împărăţiei Lui şi îndeplinirea voii Lui?

Pentru aceasta ne cheamă Iisus—să ţinem un post orientat în mod radical spre Dumnezeu. De aceea, pentru sufletul vostru, şi ca răspuns la chemarea Lui Iisus şi pentru propăşirea Împărăţiei şi a măreţului scop de mântuire al Lui Dumnezeu pentru glorificarea Numelui Său, alăturaţi-vă „celor patruzeci care postesc” şi aranjaţi-vă părul, spălaţi-vă faţa astfel încât Tatăl care vede în ascuns să vă vadă cum vă deschideţi inima pentru a tânji după El prin postire. Tatăl care vede în ascuns nu va conteni cu răsplăţile, pentru bucuria voastră şi gloria Lui.

Postirea pentru răsplata Tatălui

Bogdana — Thu, 02 Feb 2012 12:39:08 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the Father's Reward}}

<blockquote>
'''Matei 6:16-18'''

Iar când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii, posomorâţi; pentru că îşi schimonosesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat vă spun, şi-au luat răsplata. 17 Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, 18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
</blockquote>
=== '''Introducere''' ===

Carl Lundquist a fost rectorul Colegiului şi Seminarului din Bethel timp de aproximativ 30 de ani. El a decedat în urmă cu aproape patru ani de cancer de piele. În ultimul deceniu de viaţă a dedicat multă energie studiului şi promovării dedicării spirituale personale şi disciplinelor vieţii creştine.

A pus chiar bazele a ceea ce a numit „Ordinul evanghelic al inimii înflăcărate”şi a început să trimită câte o scrisoare de inspiraţie şi încurajare. În scrisoarea din septembrie 1989 a relatat despre cum a început să ia pentru prima dată postul în serios.
<blockquote>
Propria mea apreciere serioasă a postului ca disciplină spirituală a debutat ca urmare a vizitei făcute doctorului Joon Gon Kim în Seul, Coreea. „Este adevărat”, l-am întrebat, „că aţi postit timp de patruzeci de zile înainte de campania de evanghelizare din 1980?” „Da”, mi-a răspuns el, „este adevărat”. Dr. Kim era preşedintele acestei campanii care urma să adune un milion de oameni în Yoido Plaza. Dar cu şase luni înainte de adunare, poliţia îl înştiinţase că îi revocau dreptul de a duce această campanie. La acea vreme Coreea era cuprinsă de un tumult politic, iar în Seul era aplicată legea marţială. Ofiţerii hotărâseră că nu puteau permite acest risc de a lăsa să se adune atâtea persoane într-un singur loc. Astfel Dr. Kim şi câţiva tovarăşi au mers pe un munte de rugăciune şi au rămas acolo timp de patruzeci de zile în faţa Lui Dumnezeu, rugându-se şi postind pentru reuşita campaniei. Apoi s-au întors şi au pornit spre postul de poliţie. „Oh”, a spus ofiţerul atunci când l-a văzut pe Dr. Kim, „ne-am răzgândit şi adunarea poate avea loc!”

Când mă întorceam la hotel, am meditat asupra faptului că nu postisem niciodată în acest mod. Poate că nu mi-am dorit niciodată o lucrare a Lui Dumnezeu cu aceeaşi intensitate . . . Trupul lui este marcat de multe posturi de patruzeci de zile pe parcursul îndelungatei sale conduceri spirituale pentru lucrarea Lui Dumnezeu în Asia. De asemenea, pe de altă parte nu am văzut miracolele pe care Dr. Kim le-a văzut.
</blockquote>
Dr. Lundquist continuă relatarea, vorbind despre un refugiu al ordinului „Inimă înflăcărată” pe care îl conducea când l-a văzut pe un student în ultimul an la seminar care nu mânca. L-a întrebat dacă se simţea bine şi a aflat că studentul respectiv se apropia de sfârşitul unui post complet de 21 de zile pe care-l ţinuse pentru a căpăta călăuzirea Lui Dumnezeu în ceea ce privea următorul capitol al vieţii lui.

Dr. Lundquist a spus că în anii de pe urmă ai ministerului său a observat că postul modificat o dată pe săptămână era foarte util pentru viaţa şi munca lui. El a notat în scrisoarea lui,
<blockquote>
În loc să-mi iau liber o oră pentru a servi prânzul, folosesc acest interval de timp pentru a merge într-o încăpere pentru rugăciune, de obicei în Camera Râvnei în apropierea Seminarului teologic Bethel. Acolo îmi petrec pauza de prânz în comuniune cu Dumnezeu şi cufundat în rugăciune. Şi am descoperit o dimensiune foarte personală a cuvintelor Lui Iisus, „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi.”
</blockquote>
Acest lucru este asemănător cu ceea ce le-am spus „celor patruzeci care postesc” să facă în luna februarie—să postească pentru un interval de 24 de ore o dată pe săptămână.

=== '''„''Când ''postiţi” nu „''Dacă ''postiţi”''' ===

Unul dintre textele care l-au impresionat pe Dr. Lundquist în acei ani de pe urmă din viaţa sa este cel pe care îl vom studia în această dimineaţă—Matei 6:16–18. Ceea ce i-a atras atenţia în acest text au fost cuvintele din versetul 16, „Iar când postiţi. . .” La fel ca mulţi alţii, Dr. Lundquist a observat că nu se spune, „Dacă postiţi”, ci „Când postiţi”. El a conchis, asemenea mie şi asemenea majorităţii comentatorilor că Iisus a admis că postul este un lucru bun şi că va fi ţinut de discipolii Săi. Iată ceea ce am văzut în Matei 9:15—Când Mirele va fi luat de la ei, atunci vor posti discipolii.

Prin urmare, Iisus nu ne învaţă dacă să postim sau nu. El admite că vom posti şi ne învaţă cum să procedăm şi mai ales cum să nu procedăm în privinţa postului.

=== '''Făţărnicia: un pericol pentru postire''' ===

Dacă postul va fi încorporat în viaţa noastră ca un mod de a căuta toată plinătatea Lui Dumnezeu (Efeseni 3:19), trebuie să ştim cum să nu procedăm. În acest context vom afla sfaturi fizice despre cum să nu ne punem trupurile în pericol, şi îndrumări spirituale despre cum să nu ne punem în pericol sufletele. În ceea ce priveşte partea fizică, vă voi pune la dispoziţie un document de la un medic care ne-a vorbit atunci când am fost în Orlando în luna decembrie a anului trecut.

'''„Şi-au luat răsplata”'''

Dar mai important este avertismentul Lui Iisus referitor la pericolul spiritual de a posti într-un mod greşit. Despre acest lucru vorbeşte textul de astăzi. Iisus ne avertizează în legătură cu ceea ce nu trebuie să facem şi apoi ne sfătuieşte cum sa procedăm în schimb.

În versetul 16 ne spune să nu fim precum cei făţarnici: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii, posomorâţi; pentru că îşi schimonosesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc.” Făţarnicii sunt deci oamenii care îşi îndeplinesc sarcinile spirituale „ca să se arate oamenilor”. Aceasta este răsplata pe care o caută făţarnicii. Şi cine nu a simţit satisfacţia adusă într-adevăr de admiraţia oamenilor pentru disciplina, zelul şi abnegaţia noastră. Aceasta este o mare răsplată în rândul oamenilor. Puţine lucruri sunt pline de satisfacţii pentru inima noastră, a oamenilor decăzuţi aşa cum se întâmplă atunci când ni se acordă importanţă pentru realizările noastre—în mod deosebit pentru realizările noastre religioase.

Iisus spune deci în ultima parte a versetului 16, „Adevărat vă spun, şi-au luat răsplata.” Cu alte cuvinte, dacă aceasta este răsplata pe care o urmărim prin post, exact acest lucru vom primi şi numai de acest lucru vom avea parte. Altfel spus, pericolul făţărniciei constă în faptul că are izbândă. Urmăreşte lauda oamenilor. Ceea ce şi obţine. Dar nimic mai mult.

'''De ce este aceasta o dovadă de făţărnicie?'''

Dar să ne întrebăm de ce este considerată această atitudine ca fiind o dovadă de făţărnicie. Este vorba aici despre nişte oameni religioşi. Ei decid să ţină post. În loc să ascundă faptul că postesc, ei ţin post într-un mod foarte evident. De ce este aceasta făţărnicie? De ce atunci când posteşti, dar îţi ungi părul şi-ţi speli faţa şi nu spui nimănui că posteşti, nu dai dovadă de făţărnicie? Nu este definiţia făţărniciei încercarea de a părea la exterior altfel decât suntem în interior? Deci aceşti oameni religioşi îşi arată adevărata fire, nu? Atitudinea lor este opusă făţărniciei. Postesc, şi arată că postesc. Nu e nicio prefăcătorie aici. Fiţi neprefăcuţi. Dacă postiţi, arătaţi ca şi cum aţi posti.

Dar Iisus i-a numit făţarnici. De ce? Deoarece inima care inspiră postul ar trebui să fie o inimă pentru Dumnezeu. Acesta este postul: o foame a inimii pentru Dumnezeu. Dar inima care a inspirat postul lor este o inimă care doreşte admiraţia oamenilor. Deci sunt deschişi şi sinceri în legătură cu ceea ce fac, dar acest caracter manifest în sine ne induce în eroare în privinţa sentimentelor lor. Dacă ar dori cu adevărat să fie deschişi, ar trebui să poarte un semn la gât pe care să scrie, „Răsplata principală pe care o aştept prin postul meu este lauda oamenilor.” Atunci nu ar fi făţarnici. Şi-ar arăta îngâmfarea în mod deschis şi evident.

Există deci două pericole pentru aceşti oameni care postesc. Unul este faptul că ei aşteaptă o răsplată nepotrivită prin postire, şi anume stima altor oameni. Ei iubesc lauda oamenilor. Iar celălalt pericol este faptul că ei maschează acest lucru printr-o iubire aparentă pentru Dumnezeu. Postul înseamnă dragoste pentru Dumnezeu—râvnă pentru Dumnezeu. Prin acţiunile lor vor să arate că au râvnă pentru Dumnezeu. Dar în interior ei tânjesc să fie admiraţi şi acceptaţi de alţi oameni. Acesta este dumnezeul care îi mulţumeşte.

=== '''Un mod alternativ de a posti''' ===

În versetele 17 şi 18 Iisus oferă o alternativă la acest mod de a posti—aşa cum El doreşte să procedăm. El spune,
<blockquote>
Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, 18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
</blockquote>
Există multe feluri de postire publică prezentate în Biblie, inclusiv în Noul Testament, de exemplu în Fapte 13:1–3 şi 14:23. Dacă cineva află că postim, nu am păcătuit. Valoarea postului nostru nu este năruită dacă cineva observă că nu am servit prânzul. Este posibil să postim alături de alte persoane—de exemplu: personalul nostru postind împreună, într-un refugiu planificat pentru a-l Căuta pe Domnul—este posibil să postim în acest mod şi să NU postim pentru „a ne arăta oamenilor”. A fi văzut postind şi a posti pentru a fi văzut nu sunt unul şi acelaşi lucru. A fi văzut postind este doar o eventualitate externă. A posti PENTRU A FI VĂZUT este un imbold de autoexaltare al inimii.

=== '''Testarea de către Iisus a realităţii Lui Dumnezeu din vieţile noastre''' ===

Iisus ne oferă astfel îndemnuri care ne vor încerca inimile. El ne îndeamnă ca atunci când postim, să nu depunem niciun efort pentru a fi văzuţi. De fapt ne spune să depunem eforturi în cealaltă direcţie—să nu fim văzuţi. Ne îndeamnă să ne aranjăm părul, să ne spălăm faţa astfel încât, pe cât posibil oamenii să nici nu ştie că postim.

Dar Iisus merge mai departe şi ne spune că scopul nostru este să fim văzuţi de Dumnezeu, nu de om. „Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, 18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns”. Trebuie să postim pentru a fi văzuţi de Dumnezeu în ascuns.

Prin aceste îndemnuri Iisus testează realitatea Lui Dumnezeu în vieţile noastre. O, cât de uşor este să ne implicăm în acţiuni religioase dacă alte persoane ne acordă atenţie—predici, rugăciuni, mersul la biserică, citirea Bibliei, fapte de bunăvoinţă şi caritate, etc. Acest lucru are drept explicaţie nu doar lauda pe care am putea s-o primim, ci în mod mai subtil sentimentul că adevărata eficacitate a actelor noastre spirituale urmează axa orizontală, în rândul oamenilor, şi nu axa verticală, pentru Dumnezeu. Dacă copiii mă văd spunând o rugăciune la masă, acest lucru îi va ajuta. Dacă personalul mă vede postind, ei se pot simţi impulsionaţi să-mi urmeze exemplul. Dacă colegul meu de cameră mă vede citind Biblia, acest lucru îl poate inspira să o citească şi el pe a lui. Cu alte cuvinte, simţim că valoarea abnegaţiei noastre constă în efectul orizontal pe care îl are asupra celorlalţi atunci când ei ne observă.

Nu este ceva complet greşit. Dar există riscul este ca toată viaţa noastră să înceapă să fie justificată şi înţeleasă doar la nivel orizontal, pentru efectele pe care le poate avea datorită faptului că alte persoane sunt martore. Astfel Dumnezeu poate deveni o Persoană secundară în trăirea vieţilor noastre. Credem că El este important deoarece toate aceste acte sunt tipul de lucruri pe care El doreşte să le facem. Dar El Însuşi nu mai este luat în considerare ca fiind punctul focal al acestor acte.

Iisus ne încearcă astfel inimile pentru a vedea dacă Dumnezeu Însuşi va fi îndestularea noastră—atunci când nimeni altcineva nu ştie ce facem. Atunci când nimeni nu spune, „Cum te descurci cu postul?” Nimeni nici măcar nu ştie—nimeni, în afară de Dumnezeu! Iisus ne îndeamnă la o orientare radicală asupra Lui Dumnezeu Însuşi. El ne îndeamnă să avem o relaţie personală reală, cu totul autentică cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu este real pentru noi, vom fi nefericiţi dacă va trebui să îndurăm ceva dificil, atunci când Dumnezeu este Singurul care ştie ce ni se întâmplă. Totul va părea fără rost, complet ineficient deoarece întreaga serie de posibilităţi orizontale va fi anulată, având în vedere faptul că nimeni nu ştie ce simţim. Tot ceea ce contează este Dumnezeu şi Cine este El şi ceea ce gândeşte şi ce va face.

=== '''Promisiunea Lui Iisus pentru cei care sunt devotaţi Lui Dumnezeu''' ===

Ajungem astfel la ultima parte a versetului 18 şi la promisiunea Lui Iisus referitoare la ceea ce Dumnezeu va face pentru cei care Îi sunt devotaţi pe axa verticală şi care nu au nevoie de lauda altor oameni pentru ca dedicarea lor să aibă valoare. El spune, „Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.”

Cuvântul „răsplăti” în versiunea NASB (New American Standard Bible --- Noua Biblie Americană Standard) este probabil puţin prea interesat. Pare să sugereze o afacere: Noi îndeplinim lucrarea postului, iar Dumnezeu ne dă plata cuvenită. Acest lucru nu este neapărat sugerat prin cuvântul respectiv care pur şi simplu înseamnă „a da înapoi” sau „a restitui”. În unele contexte poate fi vorba despre bani. În altele, poate fi vorba de dreptate. În altele poate fi vorba despre răspunsul plin de îndurare al Lui Dumnezeu la un act de credinţă şi rugăciune. Eu cred că la acest lucru se referă în acest context.

Dumnezeu ne vede postind. El vede că avem o năzuinţă profundă care ne îndeamnă să postim. El vede că inima noastră nu caută plăcerile comune ale admiraţiei şi aprobării umane. El vede că ceea ce ne animă nu este tăria, pentru a-i impresiona pe ceilalţi prin disciplina noastră, ci slăbiciunea, pentru a exprima în faţa Lui Dumnezeu nevoia noastră şi năzuinţa că El va acţiona. Şi atunci când vede acest lucru, El răspunde. El acţionează. L-am văzut acţionând săptămânile acestea din urmă în moduri remarcabile. Oameni care rezistau Evangheliei şi-au deschis sufletul. Oameni care respingeau reconcilierea şi-au deschis sufletul. Oameni care de mult erau călduţi şi indiferenţi s-au trezit la măreţia Lui Dumnezeu şi la mântuirea lor proprie.

=== '''Care este „răsplata” pe care o promite Iisus?''' ===

Dar care este „recompensa” sau „răsplata” pe care Iisus o promite din partea Tatălui în acest verset? Să fie aceasta „lauda oamenilor”? L-am considera naiv pe Dumnezeu dacă am încerca să-L folosim pe o cale ocolită pentru a obţine mai degrabă ceea ce ne dorim cu adevărat, lauda oamenilor. Nu aceasta este răsplata pe care El o dă.

Să fie vorba despre bani? Chiar versetul următor (v. 19) ne avertizează să nu ne adunăm comori pe pământ (indiferent dacă ni le dă Dumnezeu sau nu) şi ne îndeamnă să ne strângem comori în cer—unde nu există monedă lumească, cu excepţia credinţei şi iubirii.

Nu, cel mai bun loc în care putem găsi răsplata pentru postul nostru este chiar aici în Predica de pe Munte. De exemplu, rugăciunea pe care Iisus ne-a învăţat să o spunem în Matei 6:9–13 începe cu trei dorinţe principale: ca Numele Lui Dumnezeu să fie sfinţit sau slăvit, ca Împărăţia Lui să vină, ca voia Lui să fie îndeplinită pe pământ, aşa cum este îndeplinită în cer. Aceasta este principala răsplată pe care Dumnezeu ne-o dă pentru postul nostru. Postim pentru că năzuim ca Numele Lui Dumnezeu să fie cunoscut şi îndrăgit şi onorat, şi pentru că năzuim ca autoritatea Lui să fie extinsă şi apoi desăvârşită în istorie, şi pentru că năzuim ca voia Lui să stăpânească pretutindeni cu acelaşi devotament şi aceeaşi energie pe care o au îngerii neobosiţi în cer de-a pururi.

În mod cert El ne oferă multe, multe lucruri specifice prin postire. Şi nu este greșit să căutăm în mod specific ajutorul Lui în orice domeniu al vieţii noastre prin postire. Dar aceste trei rugi: sfinţirea Numelui Său, căutarea Împărăţiei Sale şi îndeplinirea voii Sale—acestea reprezintă criteriul după care ne ghidăm pentru a ne da seama dacă toate celelalte lucruri la care năzuim sunt expresii ale lor. Ne dorim mântuirea fiilor şi fiicelor noastre deoarece acest lucru ar sfinţi Numele Lui Dumnezeu? Ne dorim ca şi Coreea de Nord să fie deschisă Evangheliei pentru propăşirea domniei Lui Iisus? Dorim conducători integri la guvernare deoarece voia sfântă, revelată a Lui Dumnezeu pentru creaţia Lui este în joc? Dorim ca Biserica Baptistă Betleem să fie înviorată şi trezită prin puterea şi iubirea şi bucuria divină pentru glorificarea Numele Lui Dumnezeu şi propăşirea Împărăţiei Lui şi îndeplinirea voii Lui?

Pentru aceasta ne cheamă Iisus—să ţinem un post orientat în mod radical spre Dumnezeu. De aceea, pentru sufletul vostru, şi ca răspuns la chemarea Lui Iisus şi pentru propăşirea Împărăţiei şi a măreţului scop de mântuire al Lui Dumnezeu pentru glorificarea Numelui Său, alăturaţi-vă „celor patruzeci care postesc” şi aranjaţi-vă părul, spălaţi-vă faţa astfel încât Tatăl care vede în ascuns să vă vadă cum vă deschideţi inima pentru a tânji după El prin postire. Tatăl care vede în ascuns nu va conteni cu răsplăţile, pentru bucuria voastră şi gloria Lui.

Postind pentru venirea Regelui

Bogdana — Thu, 02 Feb 2012 12:31:28 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the King's Coming}} 
<blockquote>'''Luca 2:36-38'''</blockquote><blockquote>Şi era o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni; şi ea, suindu-se la templu în acelaşi ceas, Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. </blockquote>
=== '''Introducere''' ===

Ne apropiem de sfârşitul lunii ianuarie şi al chemării de a posti timp de o zi pe săptămână în această lună. Sper să ne facem timp în curând pentru a ne spune unii altora ce a făcut Dumnezeu luna aceasta. Numai ascultând relatarea personalului despre lucrarea uimitoare a Lui Dumnezeu de marţea trecută în cadrul adunării pentru rugăciune, acest lucru îmi dă un mare imbold să perseverez pentru un mod de postire colectiv—despre care vă voi vorbi peste câteva momente. 

În cadrul acestei serii de mesaje despre postul biblic am văzut din Fapte 13:3 cum Dumnezeu a schimbat cursul istoriei prin postul fruntaşilor din Antiohia. 

Am văzut din Matei 9:15 că Iisus a promis ca atunci când se va fi întors la Tatăl în ceruri, atunci va posti biserica. 

Am văzut din Matei 4:4 că omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu—că hrana Lui Iisus din timpul postului de 40 de zile a fost revelaţia Lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Şi aceasta este hrana pe care o dorim tot mai mult. 

Iar săptămâna trecută am văzut din Ezra 8:21 că Dumnezeu Îşi mântuieşte poporul—inclusiv pe cei mici—prin post. 

'''„Vie Împărăţia Ta!”''' 

Săptămâna viitoare vom studia Predica de pe munte şi vom observa că în Matei 6 Iisus asociază postul cu rugăciunea, şi în mod deosebit cu rugăciunea Tatăl Nostru. Cererile care predomină în rugăciunea Tatăl Nostru sunt: Doamne, sfinţească-Se Numele Tău şi Doamne, vie Împărăţia Ta. Deci postul creştin este un post nu doar pentru progresele imediate de credinţă şi tămăduire şi neprihănire, ci şi pentru ce mai importantă izbândă—întoarcerea glorioasă a Regelui: „Vie Împărăţia Ta!” Sau, aşa cum se rugau primele biserici: „Maranatha!” = „Vino, Doamne!” 

Este exact ceea ce nădăjduim, luând în consideraţie ceea ce am văzut în Matei 9:15. Amintiți-vă că Iisus S-a descris drept Mire şi a spus că discipolii Lui nu postesc deoarece Mirele este cu ei. Dar apoi a spus, „Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Deci Iisus asociază postul creştin cu năzuinţa noastră pentru întoarcerea Mirelui. 

Biserica Lui Hristos este îndemnată să sprijine rugăciunea „Vie Împărăţia Ta!” prin seriozitatea postului . ”Vino, Mire!” Postul este ''o expresie fizică a inimii care tânjeşte după a doua venire a Lui Iisus''. 

'''Postul ca o completare a Cinei cea de Taină''' 

Mă întreb dacă voia Domnului este ca postul să fie o completare a Cinei cea de Taină. Iisus a spus, „Faceţi aceasta spre amintirea Mea.” ''Mâncând ''ne amintim că Iisus ''a ''venit şi ''a ''murit pentru păcatele noastre. Dar atunci când nu mâncăm—când postim—spunem: da, dar Mirele nu este aici. El a fost aici şi ne-a iubit cu toată fiinţa Sa. Şi putem mânca şi chiar putem sărbători prin postire deoarece El a venit. Dar ştim de asemenea acest lucru: El nu mai este cu noi, ca în trecut. Iar absenţa Sa este chinuitoare. Păcatul şi suferinţa lumii provoacă durere. Poporul Lui Hristos este slab şi dispreţuit—precum oile în mijlocul lupilor (Matei 10:16). Tânjim ca El să se întoarcă şi să-Şi ocupe tronul şi să împărăţească în mijlocul nostru şi să-Şi apere poporul şi adevărul şi gloria Sa. Deci postul de la Cina cea de Taină exprimă ceea ce s-a întâmplat; iar postul nostru exprimă ceea ce nu s-a întâmplat încă. 

'''Modul în care Iisus ne-a spus să ne pregătim pentru venirea Lui''' 

În Luca 18:7–8 Iisus spune, 
<blockquote>Şi Dumnezeu nu-i va răzbuna pe aleşii Săi, care strigă către El zi şi noapte, deşi rabdă îndelung pentru ei? Vă spun că le va face dreptate curând. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ? </blockquote>
V-aţi gândit serios că Iisus a hotărât un mod de a ne pregăti pentru cea de-a doua venire a Lui? Dumnezeu Îl va trimite pe Fiul Omului şi îi va răzbuna pe aleşii Lui care „strigă către El zi şi noapte.” Ce strigă? Strigă, „Vie Împărăţia Ta!” „Revino, o, Mire preaiubit. Vino să domneşti ca Rege. Vino, răzbună-Ţi poporul. Vino, cunună-Te cu mireasa Ta.” 

Şi fiindcă existenţa bisericii şi evanghelizarea naţiunilor fac parte din această pregătire, şi noi strigăm la fel. „Doamne, reînsufleţeşte-Ţi poporul. Doamne, lucrează astfel încât Cuvântul Tău să se răspândească şi să triumfe.” Dacă aveţi ochi pentru a vedea lumea aşa cum este, în contrast cu modul în care ar trebui să fie sub sceptrul Lui Hristos, atunci veţi simţi din belşug nevoia de a posti. 

=== '''Ana: Postul pentru prima venire a Regelui''' ===

Prin îndemnul dat bisericii de a posti pentru venirea Regelui, noi nu cerem ceva nou. Textul din această dimineaţă ne arată o femeie în vârstă care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă acestei misiuni sfinte, înainte ca Regele să fi venit prima dată. Luca 2:36–38, 
<blockquote>Şi era o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, 37 ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni; 38 şi ea, suindu-se la templu ''în acelaşi ceas'', Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. </blockquote>
Maria şi Iosif tocmai Îl aduseseră pe Pruncul Iisus la Templu. Luca ne dezvăluie că două persoane foarte înaintate în vârstă, Simeon şi Ana Îl recunosc pe Prunc. Ceea ce trebuie remarcat referitor la aceste două persoane este faptul că tânjeau şi năzuiau la venirea Lui Mesia. În versetul 25 se spune că Simeon „aştepta mângâierea lui Israel, şi Duh Sfânt era peste el.” Iisus, Mesia este mângâierea lui Israel (vv. 26, 30). 

În versetul 37 se spune că Ana de fapt nu plecase niciodată din Templu şi Îi slujea Domnului „cu posturi şi cu rugăciuni.” Cu alte cuvinte, ea era asemenea lui Simeon—tânjea după venirea Lui Mesia; ea postea şi se ruga ''zi şi noapte'' deoarece căuta „răscumpărarea în Ierusalim”. 

În versetul 38 aceasta vine chiar la momentul potrivit pentru a-L vedea pe Pruncul Mesia, şi Îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte despre El tuturor celor care „aşteptau răscumpărarea în Ierusalim.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a oferit o întrezărire deosebită a gloriei Regelui celor care tânjeau după „răscumpărarea în Ierusalim”, năzuiau la aceasta şi o căutau. Pentru Ana, acest lucru a însemnat o viaţă trăită în postire, deceniu după deceniu—probabil timp de 60 de ani, de când soţul ei decedase—în timp ce slujea la Templu. 

Cred că unul dintre scopurile pentru care Luca ne povesteşte despre Simeon şi despre Ana este acela de a ilustra modul în care oamenii sfinţi şi evlavioşi reacţionează la promisiunea venirii Lui Hristos. Şi modul în care Dumnezeu răspunde la năzuinţele lor. Aceştia văd mai multe decât alţii. Poate nu înţeleg pe deplin toate detaliile venirii Lui Mesia—Simeon şi Ana cu siguranţă nu au înţeles—dar Dumnezeu, în îndurarea Lui le oferă înainte de a muri o întrezărire a ceea ce şi-au dorit cu atâta ardoare să vadă. 

=== '''Creştinii: Postind pentru a doua venire a Regelui''' ===

Acum iată-ne—pe noi, creştinii—de cealaltă parte a venirii Regelui. El a venit şi a plecat din nou. El Şi-a revelat gloria. Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre. A înviat din morţi. S-a înălţat la ceruri pentru a sta la dreapta Tatălui până ce-i va aşeza pe toţi duşmanii Lui la picioare. A trimis Duhul Sfânt pentru a ne înviora şi sfinţi şi pentru a sălăşlui în noi. A însărcinat biserica să facă discipoli din toate popoarele. Şi a promis în Ioan 14:3, „Vin din nou”. 

'''Cum se compară situaţia noastră cu cea a Anei?''' 

Speranţele ei se bazau pe promisiunile Lui Dumnezeu, la fel ca şi ale noastre. Dar o, cât de mult am văzut noi, în comparaţie cu ea! Cât de multe ştim despre Mesia şi cât de mult putem astfel spera, spre deosebire de ea! Ea nu văzuse niciodată anii în care Iisus Şi-a arătat compasiunea şi puterea, spre deosebire de noi. Ea nu auzise niciodată cuvintele pline de autoritate, înţelepciune şi dragoste, pe care noi le cunoaştem. Ea nu văzuse niciodată cum le-a fost redată vederea orbilor, cum schilozii au putut merge din nou, cum leproşii au fost vindecaţi, cum le-a fost redat auzul celor surzi, cum au fost înviaţi morţii şi cum li s-a vestit Evanghelia celor săraci, aşa cum s-a întâmplat în vremea Lui Iisus. Nu-L văzuse niciodată pe Iisus sfinţindu-Se în Grădina Ghetsimani sau fiind crucificat pentru noi pe Golgota. Nu auzise niciodată cuvintele pline de îndurare, „Astăzi vei fi cu Mine în paradis”, sau cuvintele triumfătoare, „S-a sfârşit!” Nu-L văzuse niciodată înviat din morţi, biruind păcatul, moartea şi iadul. 

Dar noi am văzut toate acestea. Iar acum Cel pe care Îl cunoaştem atât de bine nu mai este cu noi. Suntem călăuziţi de credinţă şi nu de lucrurile care se văd. Cel pe care Îl iubim a fost luat de la noi. Petrecerea de nuntă a fost întreruptă. E ca şi cum marşul nupţial ar fi început iar noi am fi pornit pe alee spre El, iar în ultimul minut El ar fi dispărut. 

'''Vom tânji după Hristos într-o măsură mai mică, în comparaţie cu Ana?''' 

Să tânjim după El mai puţin decât Ana? Faptul că El a fost cu noi timp de mai mult treizeci de ani şi că avem Duhul Sfânt acum vă face să tânjiţi după El mai mult sau mai puţin? O, ce incriminare a orbirii noastre, dacă răspunsul este: mai puţin. 

Eu spun să tânjim după El şi să năzuim şi să-L căutăm cu mai multă intensitate decât Ana şi Simeon. Să fim mai puţin devotaţi decât aceşti sfinţi pre-creştini? Noi am văzut gloria Sa. Gloria Celui care este singurul născut din Tatăl. Şi să tânjim mai puţin după arătarea Lui? Pavel a spus că va primi cununa dreptăţii împreună cu toţi cei „care iubesc arătarea Sa” (2 Timotei 4:8). 

'''Postind pentru venirea Regelui''' 

Ne-am acomodat atât de bine cu lumea încât ideea de a posti pentru finalul istoriei este aproape de neconceput? 

Ce spuneţi voi, cei mai în vârstă? Puteţi gusta mai bine gloriile prezenţei Regelui deoarece acestea sunt mai apropiate în timp? Transformaţi ceea ce aţi gustat în postire pentru venirea Regelui? 

Dar voi, cei mai tineri? Îl iubiţi pe Iisus atât de mult încât venirea Lui ar fi cel mai însemnat lucru pe care vi-l puteţi imagina? Sau este un fel de subiect de conversaţie religioasă de la sfârşitul săptămânii, care uneori vă ajută în cazul unei conştiinţe încărcate, dar nu reprezintă o persoană care v-aţi dori să intervină în viaţa voastră? 

Dar noi, cei care ne aflăm la mijloc—sau care ne apropiem de capătul superior al părţii de mijloc? Cum ne simţim atunci când ni se spune că postul poate oglindi măsura în care ne dorim ca Mirele să vină? Ne atrage râvna Anei pentru Mesia? Ne dorim apariţia Lui Iisus mai mult decât ne dorim să ne ducem la bun sfârşit planurile de carieră? 

Cred că viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel după modul în care ne-am concentrat asupra postului din ianuarie 1995. Am văzut prea multe lucruri legate de post şi despre semnificaţia dorinţei de Dumnezeu, şi a foamei pentru Cuvântul Său, şi a foamei pentru siguranţa copiilor, şi a foamei pentru evanghelizarea lumii, şi a foamei pentru Mire, şi despre modul în care Iisus vorbeşte despre exprimarea acestei dorinţe prin postire—am văzut prea multe să mai pot continua acum cu activităţile mele ca de obicei. 

'''Ce vom face ca biserică?'''

*Pentru a face din disciplina biblică a postului o prioritate a noastră, ca biserică . . .

*Pentru a oferi mai multor oameni o ocazie de a se dezvolta spiritual prin acest tip de rugăciune. . .

*Pentru a ne folosi de tot ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru a permite mijlocirea noastră . . .

*Pentru a fi neînduplecaţi în misiunea noastră de înviorare şi evanghelizare a lumii. . .

*Şi pentru a ne ajuta să tânjim după Mire zi şi noapte. . .

. . . Propun un minister simplu numit Cei patruzeci care postesc.

Cei patruzeci care postesc se referă la ''un grup de 40 de persoane care postesc o zi pe săptămână, într-o anumită lună a anului 1995''. Aceste persoane pot fi diferite de la o lună la alta. Sau unii pot dori să urmeze acest post nu doar într-o singură lună. 

La sfârşitul fiecărei luni voi tipări o fişă numită fişa celor patruzeci care postesc, şi voi face 40 de copii care vor fi disponibile după slujba de dimineaţă. După ce toate fişele vor fi înmânate, cei patruzeci care postesc vor fi cunoscuţi—de către Dumnezeu. 

Nu există niciun plan pentru a-i selecta pe cei patruzeci care postesc. Astfel vom respecta ceea ce ne-a învăţat Iisus, şi anume că ar trebui să ne ferim ca postul nostru să fie văzut de alţi oameni (Matei 6:16–18). 

În fiecare lună voi încerca să găsesc un pasaj special din Scriptură şi un punct focal pentru rugăciunile celor patruzeci care postesc. Acestea vor fi făcute cunoscute cât mai multor persoane, astfel încât oricine dintre voi să li se poată alătura celor patruzeci, dacă doreşte. 

Din ceea ce am văzut în dimineaţa aceasta, nu este nevoie de un moment de răscruce în viaţa noastră pentru a ţine post. Tot ce avem nevoie este năzuinţa noastră pentru venirea Mirelui. Doamne, sporeşte dragostea noastră pentru arătarea Ta!

Postind pentru venirea Regelui

Bogdana — Thu, 02 Feb 2012 12:29:59 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the King's Coming}} 
<blockquote>'''Luca 2:36-38'''</blockquote><blockquote>Şi era o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni; şi ea, suindu-se la templu în acelaşi ceas, Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. </blockquote>
=== '''Introducere''' ===

Ne apropiem de sfârşitul lunii ianuarie şi al chemării de a posti timp de o zi pe săptămână în această lună. Sper să ne facem timp în curând pentru a ne spune unii altora ce a făcut Dumnezeu luna aceasta. Numai ascultând relatarea personalului despre lucrarea uimitoare a Lui Dumnezeu de marţea trecută în cadrul adunării pentru rugăciune, acest lucru îmi dă un mare imbold să perseverez pentru un mod de postire colectiv—despre care vă voi vorbi peste câteva momente. 

În cadrul acestei serii de mesaje despre postul biblic am văzut din Fapte 13:3 cum Dumnezeu a schimbat cursul istoriei prin postul fruntaşilor din Antiohia. 

Am văzut din Matei 9:15 că Iisus a promis ca atunci când se va fi întors la Tatăl în ceruri, atunci va posti biserica. 

Am văzut din Matei 4:4 că omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu—că hrana Lui Iisus din timpul postului de 40 de zile a fost revelaţia Lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Şi aceasta este hrana pe care o dorim tot mai mult. 

Iar săptămâna trecută am văzut din Ezra 8:21 că Dumnezeu Îşi mântuieşte poporul—inclusiv pe cei mici—prin post. 

'''„Vie Împărăţia Ta!”''' 

Săptămâna viitoare vom studia Predica de pe munte şi vom observa că în Matei 6 Iisus asociază postul cu rugăciunea, şi în mod deosebit cu rugăciunea Tatăl Nostru. Cererile care predomină în rugăciunea Tatăl Nostru sunt: Doamne, sfinţească-Se Numele Tău şi Doamne, vie Împărăţia Ta. Deci postul creştin este un post nu doar pentru progresele imediate de credinţă şi tămăduire şi neprihănire, ci şi pentru ce mai importantă izbândă—întoarcerea glorioasă a Regelui: „Vie Împărăţia Ta!” Sau, aşa cum se rugau primele biserici: „Maranatha!” = „Vino, Doamne!” 

Este exact ceea ce nădăjduim, luând în consideraţie ceea ce am văzut în Matei 9:15. Amintiți-vă că Iisus S-a descris drept Mire şi a spus că discipolii Lui nu postesc deoarece Mirele este cu ei. Dar apoi a spus, „Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Deci Iisus asociază postul creştin cu năzuinţa noastră pentru întoarcerea Mirelui. 

Biserica Lui Hristos este îndemnată să sprijine rugăciunea „Vie Împărăţia Ta!” prin seriozitatea postului . ”Vino, Mire!” Postul este ''o expresie fizică a inimii care tânjeşte după a doua venire a Lui Iisus''. 

'''Postul ca o completare a Cinei cea de Taină''' 

Mă întreb dacă voia Domnului este ca postul să fie o completare a Cinei cea de Taină. Iisus a spus, „Faceţi aceasta spre amintirea Mea.” ''Mâncând ''ne amintim că Iisus ''a ''venit şi ''a ''murit pentru păcatele noastre. Dar atunci când nu mâncăm—când postim—spunem: da, dar Mirele nu este aici. El a fost aici şi ne-a iubit cu toată fiinţa Sa. Şi putem mânca şi chiar putem sărbători prin postire deoarece El a venit. Dar ştim de asemenea acest lucru: El nu mai este cu noi, ca în trecut. Iar absenţa Sa este chinuitoare. Păcatul şi suferinţa lumii provoacă durere. Poporul Lui Hristos este slab şi dispreţuit—precum oile în mijlocul lupilor (Matei 10:16). Tânjim ca El să se întoarcă şi să-Şi ocupe tronul şi să împărăţească în mijlocul nostru şi să-Şi apere poporul şi adevărul şi gloria Sa. Deci postul de la Cina cea de Taină exprimă ceea ce s-a întâmplat; iar postul nostru exprimă ceea ce nu s-a întâmplat încă. 

'''Modul în care Iisus ne-a spus să ne pregătim pentru venirea Lui''' 

În Luca 18:7–8 Iisus spune, 
<blockquote>Şi Dumnezeu nu-i va răzbuna pe aleşii Săi, care strigă către El zi şi noapte, deşi rabdă îndelung pentru ei? Vă spun că le va face dreptate curând. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ? </blockquote>
V-aţi gândit serios că Iisus a hotărât un mod de a ne pregăti pentru cea de-a doua venire a Lui? Dumnezeu Îl va trimite pe Fiul Omului şi îi va răzbuna pe aleşii Lui care „strigă către El zi şi noapte.” Ce strigă? Strigă, „Vie Împărăţia Ta!” „Revino, o, Mire preaiubit. Vino să domneşti ca Rege. Vino, răzbună-Ţi poporul. Vino, cunună-Te cu mireasa Ta.” 

Şi fiindcă existenţa bisericii şi evanghelizarea naţiunilor fac parte din această pregătire, şi noi strigăm la fel. „Doamne, reînsufleţeşte-Ţi poporul. Doamne, lucrează astfel încât Cuvântul Tău să se răspândească şi să triumfe.” Dacă aveţi ochi pentru a vedea lumea aşa cum este, în contrast cu modul în care ar trebui să fie sub sceptrul Lui Hristos, atunci veţi simţi din belşug nevoia de a posti. 

=== '''Ana: Postul pentru prima venire a Regelui''' ===

Prin îndemnul dat bisericii de a posti pentru venirea Regelui, noi nu cerem ceva nou. Textul din această dimineaţă ne arată o femeie în vârstă care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă acestei misiuni sfinte, înainte ca Regele să fi venit prima dată. Luca 2:36–38, 
<blockquote>Şi era o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, 37 ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni; 38 şi ea, suindu-se la templu ''în acelaşi ceas'', Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. </blockquote>
Maria şi Iosif tocmai Îl aduseseră pe Pruncul Iisus la Templu. Luca ne dezvăluie că două persoane foarte înaintate în vârstă, Simeon şi Ana Îl recunosc pe Prunc. Ceea ce trebuie remarcat referitor la aceste două persoane este faptul că tânjeau şi năzuiau la venirea Lui Mesia. În versetul 25 se spune că Simeon „aştepta mângâierea lui Israel, şi Duh Sfânt era peste el.” Iisus, Mesia este mângâierea lui Israel (vv. 26, 30). 

În versetul 37 se spune că Ana de fapt nu plecase niciodată din Templu şi Îi slujea Domnului „cu posturi şi cu rugăciuni.” Cu alte cuvinte, ea era asemenea lui Simeon—tânjea după venirea Lui Mesia; ea postea şi se ruga ''zi şi noapte'' deoarece căuta „răscumpărarea în Ierusalim”. 

În versetul 38 aceasta vine chiar la momentul potrivit pentru a-L vedea pe Pruncul Mesia, şi Îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte despre El tuturor celor care „aşteptau răscumpărarea în Ierusalim.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a oferit o întrezărire deosebită a gloriei Regelui celor care tânjeau după „răscumpărarea în Ierusalim”, năzuiau la aceasta şi o căutau. Pentru Ana, acest lucru a însemnat o viaţă trăită în postire, deceniu după deceniu—probabil timp de 60 de ani, de când soţul ei decedase—în timp ce slujea la Templu. 

Cred că unul dintre scopurile pentru care Luca ne povesteşte despre Simeon şi despre Ana este acela de a ilustra modul în care oamenii sfinţi şi evlavioşi reacţionează la promisiunea venirii Lui Hristos. Şi modul în care Dumnezeu răspunde la năzuinţele lor. Aceştia văd mai multe decât alţii. Poate nu înţeleg pe deplin toate detaliile venirii Lui Mesia—Simeon şi Ana cu siguranţă nu au înţeles—dar Dumnezeu, în îndurarea Lui le oferă înainte de a muri o întrezărire a ceea ce şi-au dorit cu atâta ardoare să vadă. 

=== '''Creştinii: Postind pentru a doua venire a Regelui''' ===

Acum iată-ne—pe noi, creştinii—de cealaltă parte a venirii Regelui. El a venit şi a plecat din nou. El Şi-a revelat gloria. Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre. A înviat din morţi. S-a înălţat la ceruri pentru a sta la dreapta Tatălui până ce-i va aşeza pe toţi duşmanii Lui la picioare. A trimis Duhul Sfânt pentru a ne înviora şi sfinţi şi pentru a sălăşlui în noi. A însărcinat biserica să facă discipoli din toate popoarele. Şi a promis în Ioan 14:3, „Vin din nou”. 

'''Cum se compară situaţia noastră cu cea a Anei?''' 

Speranţele ei se bazau pe promisiunile Lui Dumnezeu, la fel ca şi ale noastre. Dar o, cât de mult am văzut noi, în comparaţie cu ea! Cât de multe ştim despre Mesia şi cât de mult putem astfel spera, spre deosebire de ea! Ea nu văzuse niciodată anii în care Iisus Şi-a arătat compasiunea şi puterea, spre deosebire de noi. Ea nu auzise niciodată cuvintele pline de autoritate, înţelepciune şi dragoste, pe care noi le cunoaştem. Ea nu văzuse niciodată cum le-a fost redată vederea orbilor, cum schilozii au putut merge din nou, cum leproşii au fost vindecaţi, cum le-a fost redat auzul celor surzi, cum au fost înviaţi morţii şi cum li s-a vestit Evanghelia celor săraci, aşa cum s-a întâmplat în vremea Lui Iisus. Nu-L văzuse niciodată pe Iisus sfinţindu-Se în Grădina Ghetsimani sau fiind crucificat pentru noi pe Golgota. Nu auzise niciodată cuvintele pline de îndurare, „Astăzi vei fi cu Mine în paradis”, sau cuvintele triumfătoare, „S-a sfârşit!” Nu-L văzuse niciodată înviat din morţi, biruind păcatul, moartea şi iadul. 

Dar noi am văzut toate acestea. Iar acum Cel pe care Îl cunoaştem atât de bine nu mai este cu noi. Suntem călăuziţi de credinţă şi nu de lucrurile care se văd. Cel pe care Îl iubim a fost luat de la noi. Petrecerea de nuntă a fost întreruptă. E ca şi cum marşul nupţial ar fi început iar noi am fi pornit pe alee spre El, iar în ultimul minut El ar fi dispărut. 

'''Vom tânji după Hristos într-o măsură mai mică, în comparaţie cu Ana?''' 

Să tânjim după El mai puţin decât Ana? Faptul că El a fost cu noi timp de mai mult treizeci de ani şi că avem Duhul Sfânt acum vă face să tânjiţi după El mai mult sau mai puţin? O, ce incriminare a orbirii noastre, dacă răspunsul este: mai puţin. 

Eu spun să tânjim după El şi să năzuim şi să-L căutăm cu mai multă intensitate decât Ana şi Simeon. Să fim mai puţin devotaţi decât aceşti sfinţi pre-creştini? Noi am văzut gloria Sa. Gloria Celui care este singurul născut din Tatăl. Şi să tânjim mai puţin după arătarea Lui? Pavel a spus că va primi cununa dreptăţii împreună cu toţi cei „care iubesc arătarea Sa” (2 Timotei 4:8). 

'''Postind pentru venirea Regelui''' 

Ne-am acomodat atât de bine cu lumea încât ideea de a posti pentru finalul istoriei este aproape de neconceput? 

Ce spuneţi voi, cei mai în vârstă? Puteţi gusta mai bine gloriile prezenţei Regelui deoarece acestea sunt mai apropiate în timp? Transformaţi ceea ce aţi gustat în postire pentru venirea Regelui? 

Dar voi, cei mai tineri? Îl iubiţi pe Iisus atât de mult încât venirea Lui ar fi cel mai însemnat lucru pe care vi-l puteţi imagina? Sau este un fel de subiect de conversaţie religioasă de la sfârşitul săptămânii, care uneori vă ajută în cazul unei conştiinţe încărcate, dar nu reprezintă o persoană care v-aţi dori să intervină în viaţa voastră? 

Dar noi, cei care ne aflăm la mijloc—sau care ne apropiem de capătul superior al părţii de mijloc? Cum ne simţim atunci când ni se spune că postul poate oglindi măsura în care ne dorim ca Mirele să vină? Ne atrage râvna Anei pentru Mesia? Ne dorim apariţia Lui Iisus mai mult decât ne dorim să ne ducem la bun sfârşit planurile de carieră? 

Cred că viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel după modul în care ne-am concentrat asupra postului din ianuarie 1995. Am văzut prea multe lucruri legate de post şi despre semnificaţia dorinţei de Dumnezeu, şi a foamei pentru Cuvântul Său, şi a foamei pentru siguranţa copiilor, şi a foamei pentru evanghelizarea lumii, şi a foamei pentru Mire, şi despre modul în care Iisus vorbeşte despre exprimarea acestei dorinţe prin postire—am văzut prea multe să mai pot continua acum cu activităţile mele ca de obicei. 

'''Ce vom face ca biserică?'''

*Pentru a face din disciplina biblică a postului o prioritate a noastră, ca biserică . . .
*Pentru a oferi mai multor oameni o ocazie de a se dezvolta spiritual prin acest tip de rugăciune. . .

*Pentru a ne folosi de tot ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru a permite mijlocirea noastră . . .

*Pentru a fi neînduplecaţi în misiunea noastră de înviorare şi evanghelizare a lumii. . .

*Şi pentru a ne ajuta să tânjim după Mire zi şi noapte. . .

. . . Propun un minister simplu numit Cei patruzeci care postesc.

Cei patruzeci care postesc se referă la ''un grup de 40 de persoane care postesc o zi pe săptămână, într-o anumită lună a anului 1995''. Aceste persoane pot fi diferite de la o lună la alta. Sau unii pot dori să urmeze acest post nu doar într-o singură lună. 

La sfârşitul fiecărei luni voi tipări o fişă numită fişa celor patruzeci care postesc, şi voi face 40 de copii care vor fi disponibile după slujba de dimineaţă. După ce toate fişele vor fi înmânate, cei patruzeci care postesc vor fi cunoscuţi—de către Dumnezeu. 

Nu există niciun plan pentru a-i selecta pe cei patruzeci care postesc. Astfel vom respecta ceea ce ne-a învăţat Iisus, şi anume că ar trebui să ne ferim ca postul nostru să fie văzut de alţi oameni (Matei 6:16–18). 

În fiecare lună voi încerca să găsesc un pasaj special din Scriptură şi un punct focal pentru rugăciunile celor patruzeci care postesc. Acestea vor fi făcute cunoscute cât mai multor persoane, astfel încât oricine dintre voi să li se poată alătura celor patruzeci, dacă doreşte. 

Din ceea ce am văzut în dimineaţa aceasta, nu este nevoie de un moment de răscruce în viaţa noastră pentru a ţine post. Tot ce avem nevoie este năzuinţa noastră pentru venirea Mirelui. Doamne, sporeşte dragostea noastră pentru arătarea Ta!

Postind pentru venirea Regelui

Bogdana — Thu, 02 Feb 2012 12:25:51 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the King's Coming}} 
<blockquote>'''Luca 2:36-38'''</blockquote><blockquote>Şi era o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni; şi ea, suindu-se la templu în acelaşi ceas, Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim.''' '''</blockquote>
 

=== '''Introducere''' ===

Ne apropiem de sfârşitul lunii ianuarie şi al chemării de a posti timp de o zi pe săptămână în această lună. Sper să ne facem timp în curând pentru a ne spune unii altora ce a făcut Dumnezeu luna aceasta. Numai ascultând relatarea personalului despre lucrarea uimitoare a Lui Dumnezeu de marţea trecută în cadrul adunării pentru rugăciune, acest lucru îmi dă un mare imbold să perseverez pentru un mod de postire colectiv—despre care vă voi vorbi peste câteva momente. 

În cadrul acestei serii de mesaje despre postul biblic am văzut din Fapte 13:3 cum Dumnezeu a schimbat cursul istoriei prin postul fruntaşilor din Antiohia. 

Am văzut din Matei 9:15 că Iisus a promis ca atunci când se va fi întors la Tatăl în ceruri, atunci va posti biserica. 

Am văzut din Matei 4:4 că omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu—că hrana Lui Iisus din timpul postului de 40 de zile a fost revelaţia Lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Şi aceasta este hrana pe care o dorim tot mai mult. 

Iar săptămâna trecută am văzut din Ezra 8:21 că Dumnezeu Îşi mântuieşte poporul—inclusiv pe cei mici—prin post. 

'''„Vie Împărăţia Ta!”''' 

Săptămâna viitoare vom studia Predica de pe munte şi vom observa că în Matei 6 Iisus asociază postul cu rugăciunea, şi în mod deosebit cu rugăciunea Tatăl Nostru. Cererile care predomină în rugăciunea Tatăl Nostru sunt: Doamne, sfinţească-Se Numele Tău şi Doamne, vie Împărăţia Ta. Deci postul creştin este un post nu doar pentru progresele imediate de credinţă şi tămăduire şi neprihănire, ci şi pentru ce mai importantă izbândă—întoarcerea glorioasă a Regelui: „Vie Împărăţia Ta!” Sau, aşa cum se rugau primele biserici: „Maranatha!” = „Vino, Doamne!” 

Este exact ceea ce nădăjduim, luând în consideraţie ceea ce am văzut în Matei 9:15. Amintiți-vă că Iisus S-a descris drept Mire şi a spus că discipolii Lui nu postesc deoarece Mirele este cu ei. Dar apoi a spus, „Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Deci Iisus asociază postul creştin cu năzuinţa noastră pentru întoarcerea Mirelui. 

Biserica Lui Hristos este îndemnată să sprijine rugăciunea „Vie Împărăţia Ta!” prin seriozitatea postului . ”Vino, Mire!” Postul este o expresie fizică a inimii care tânjeşte după a doua venire a Lui Iisus. 

'''Postul ca o completare a Cinei cea de Taină''' 

Mă întreb dacă voia Domnului este ca postul să fie o completare a Cinei cea de Taină. Iisus a spus, „Faceţi aceasta spre amintirea Mea.” Mâncând ne amintim că Iisus a venit şi a murit pentru păcatele noastre. Dar atunci când nu mâncăm—când postim—spunem: da, dar Mirele nu este aici. El a fost aici şi ne-a iubit cu toată fiinţa Sa. Şi putem mânca şi chiar putem sărbători prin postire deoarece El a venit. Dar ştim de asemenea acest lucru: El nu mai este cu noi, ca în trecut. Iar absenţa Sa este chinuitoare. Păcatul şi suferinţa lumii provoacă durere. Poporul Lui Hristos este slab şi dispreţuit—precum oile în mijlocul lupilor (Matei 10:16). Tânjim ca El să se întoarcă şi să-Şi ocupe tronul şi să împărăţească în mijlocul nostru şi să-Şi apere poporul şi adevărul şi gloria Sa. Deci postul de la Cina cea de Taină exprimă ceea ce s-a întâmplat; iar postul nostru exprimă ceea ce nu s-a întâmplat încă. 

'''Modul în care Iisus ne-a spus să ne pregătim pentru venirea Lui''' 

În Luca 18:7–8 Iisus spune, 
<blockquote>Şi Dumnezeu nu-i va răzbuna pe aleşii Săi, care strigă către El zi şi noapte, deşi rabdă îndelung pentru ei? Vă spun că le va face dreptate curând. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ? </blockquote>
V-aţi gândit serios că Iisus a hotărât un mod de a ne pregăti pentru cea de-a doua venire a Lui? Dumnezeu Îl va trimite pe Fiul Omului şi îi va răzbuna pe aleşii Lui care „strigă către El zi şi noapte.” Ce strigă? Strigă, „Vie Împărăţia Ta!” „Revino, o, Mire preaiubit. Vino să domneşti ca Rege. Vino, răzbună-Ţi poporul. Vino, cunună-Te cu mireasa Ta.” 

Şi fiindcă existenţa bisericii şi evanghelizarea naţiunilor fac parte din această pregătire, şi noi strigăm la fel. „Doamne, reînsufleţeşte-Ţi poporul. Doamne, lucrează astfel încât Cuvântul Tău să se răspândească şi să triumfe.” Dacă aveţi ochi pentru a vedea lumea aşa cum este, în contrast cu modul în care ar trebui să fie sub sceptrul Lui Hristos, atunci veţi simţi din belşug nevoia de a posti. 

=== '''Ana: Postul pentru prima venire a Regelui''' ===

Prin îndemnul dat bisericii de a posti pentru venirea Regelui, noi nu cerem ceva nou. Textul din această dimineaţă ne arată o femeie în vârstă care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă acestei misiuni sfinte, înainte ca Regele să fi venit prima dată. Luca 2:36–38, 
<blockquote>Şi era o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, 37 ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni; 38 şi ea, suindu-se la templu în acelaşi ceas, Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. </blockquote>
Maria şi Iosif tocmai Îl aduseseră pe Pruncul Iisus la Templu. Luca ne dezvăluie că două persoane foarte înaintate în vârstă, Simeon şi Ana Îl recunosc pe Prunc. Ceea ce trebuie remarcat referitor la aceste două persoane este faptul că tânjeau şi năzuiau la venirea Lui Mesia. În versetul 25 se spune că Simeon „aştepta mângâierea lui Israel, şi Duh Sfânt era peste el.” Iisus, Mesia este mângâierea lui Israel (vv. 26, 30). 

În versetul 37 se spune că Ana de fapt nu plecase niciodată din Templu şi Îi slujea Domnului „cu posturi şi cu rugăciuni.” Cu alte cuvinte, ea era asemenea lui Simeon—tânjea după venirea Lui Mesia; ea postea şi se ruga zi şi noapte deoarece căuta „răscumpărarea în Ierusalim”. 

În versetul 38 aceasta vine chiar la momentul potrivit pentru a-L vedea pe Pruncul Mesia, şi Îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte despre El tuturor celor care „aşteptau răscumpărarea în Ierusalim.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a oferit o întrezărire deosebită a gloriei Regelui celor care tânjeau după „răscumpărarea în Ierusalim”, năzuiau la aceasta şi o căutau. Pentru Ana, acest lucru a însemnat o viaţă trăită în postire, deceniu după deceniu—probabil timp de 60 de ani, de când soţul ei decedase—în timp ce slujea la Templu. 

Cred că unul dintre scopurile pentru care Luca ne povesteşte despre Simeon şi despre Ana este acela de a ilustra modul în care oamenii sfinţi şi evlavioşi reacţionează la promisiunea venirii Lui Hristos. Şi modul în care Dumnezeu răspunde la năzuinţele lor. Aceştia văd mai multe decât alţii. Poate nu înţeleg pe deplin toate detaliile venirii Lui Mesia—Simeon şi Ana cu siguranţă nu au înţeles—dar Dumnezeu, în îndurarea Lui le oferă înainte de a muri o întrezărire a ceea ce şi-au dorit cu atâta ardoare să vadă. 

=== '''Creştinii: Postind pentru a doua venire a Regelui''' ===

Acum iată-ne—pe noi, creştinii—de cealaltă parte a venirii Regelui. El a venit şi a plecat din nou. El Şi-a revelat gloria. Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre. A înviat din morţi. S-a înălţat la ceruri pentru a sta la dreapta Tatălui până ce-i va aşeza pe toţi duşmanii Lui la picioare. A trimis Duhul Sfânt pentru a ne înviora şi sfinţi şi pentru a sălăşlui în noi. A însărcinat biserica să facă discipoli din toate popoarele. Şi a promis în Ioan 14:3, „Vin din nou”. 

'''Cum se compară situaţia noastră cu cea a Anei?''' 

Speranţele ei se bazau pe promisiunile Lui Dumnezeu, la fel ca şi ale noastre. Dar o, cât de mult am văzut noi, în comparaţie cu ea! Cât de multe ştim despre Mesia şi cât de mult putem astfel spera, spre deosebire de ea! Ea nu văzuse niciodată anii în care Iisus Şi-a arătat compasiunea şi puterea, spre deosebire de noi. Ea nu auzise niciodată cuvintele pline de autoritate, înţelepciune şi dragoste, pe care noi le cunoaştem. Ea nu văzuse niciodată cum le-a fost redată vederea orbilor, cum schilozii au putut merge din nou, cum leproşii au fost vindecaţi, cum le-a fost redat auzul celor surzi, cum au fost înviaţi morţii şi cum li s-a vestit Evanghelia celor săraci, aşa cum s-a întâmplat în vremea Lui Iisus. Nu-L văzuse niciodată pe Iisus sfinţindu-Se în Grădina Ghetsimani sau fiind crucificat pentru noi pe Golgota. Nu auzise niciodată cuvintele pline de îndurare, „Astăzi vei fi cu Mine în paradis”, sau cuvintele triumfătoare, „S-a sfârşit!” Nu-L văzuse niciodată înviat din morţi, biruind păcatul, moartea şi iadul. 

Dar noi am văzut toate acestea. Iar acum Cel pe care Îl cunoaştem atât de bine nu mai este cu noi. Suntem călăuziţi de credinţă şi nu de lucrurile care se văd. Cel pe care Îl iubim a fost luat de la noi. Petrecerea de nuntă a fost întreruptă. E ca şi cum marşul nupţial ar fi început iar noi am fi pornit pe alee spre El, iar în ultimul minut El ar fi dispărut. 

'''Vom tânji după Hristos într-o măsură mai mică, în comparaţie cu Ana?''' 

Să tânjim după El mai puţin decât Ana? Faptul că El a fost cu noi timp de mai mult treizeci de ani şi că avem Duhul Sfânt acum vă face să tânjiţi după El mai mult sau mai puţin? O, ce incriminare a orbirii noastre, dacă răspunsul este: mai puţin. 

Eu spun să tânjim după El şi să năzuim şi să-L căutăm cu mai multă intensitate decât Ana şi Simeon. Să fim mai puţin devotaţi decât aceşti sfinţi pre-creştini? Noi am văzut gloria Sa. Gloria Celui care este singurul născut din Tatăl. Şi să tânjim mai puţin după arătarea Lui? Pavel a spus că va primi cununa dreptăţii împreună cu toţi cei „care iubesc arătarea Sa” (2 Timotei 4:8). 

'''Postind pentru venirea Regelui''' 

Ne-am acomodat atât de bine cu lumea încât ideea de a posti pentru finalul istoriei este aproape de neconceput? 

Ce spuneţi voi, cei mai în vârstă? Puteţi gusta mai bine gloriile prezenţei Regelui deoarece acestea sunt mai apropiate în timp? Transformaţi ceea ce aţi gustat în postire pentru venirea Regelui? 

Dar voi, cei mai tineri? Îl iubiţi pe Iisus atât de mult încât venirea Lui ar fi cel mai însemnat lucru pe care vi-l puteţi imagina? Sau este un fel de subiect de conversaţie religioasă de la sfârşitul săptămânii, care uneori vă ajută în cazul unei conştiinţe încărcate, dar nu reprezintă o persoană care v-aţi dori să intervină în viaţa voastră? 

Dar noi, cei care ne aflăm la mijloc—sau care ne apropiem de capătul superior al părţii de mijloc? Cum ne simţim atunci când ni se spune că postul poate oglindi măsura în care ne dorim ca Mirele să vină? Ne atrage râvna Anei pentru Mesia? Ne dorim apariţia Lui Iisus mai mult decât ne dorim să ne ducem la bun sfârşit planurile de carieră? 

Cred că viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel după modul în care ne-am concentrat asupra postului din ianuarie 1995. Am văzut prea multe lucruri legate de post şi despre semnificaţia dorinţei de Dumnezeu, şi a foamei pentru Cuvântul Său, şi a foamei pentru siguranţa copiilor, şi a foamei pentru evanghelizarea lumii, şi a foamei pentru Mire, şi despre modul în care Iisus vorbeşte despre exprimarea acestei dorinţe prin postire—am văzut prea multe să mai pot continua acum cu activităţile mele ca de obicei. 

'''Ce vom face ca biserică?'''

*Pentru a face din disciplina biblică a postului o prioritate a noastră, ca biserică . . .

*Pentru a oferi mai multor oameni o ocazie de a se dezvolta spiritual prin acest tip de rugăciune. . .

*Pentru a ne folosi de tot ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru a permite mijlocirea noastră . . .

*Pentru a fi neînduplecaţi în misiunea noastră de înviorare şi evanghelizare a lumii. . .

*Şi pentru a ne ajuta să tânjim după Mire zi şi noapte. . .

. . . Propun un minister simplu numit Cei patruzeci care postesc.

Cei patruzeci care postesc se referă la un grup de 40 de persoane care postesc o zi pe săptămână, într-o anumită lună a anului 1995. Aceste persoane pot fi diferite de la o lună la alta. Sau unii pot dori să urmeze acest post nu doar într-o singură lună. 

La sfârşitul fiecărei luni voi tipări o fişă numită fişa celor patruzeci care postesc, şi voi face 40 de copii care vor fi disponibile după slujba de dimineaţă. După ce toate fişele vor fi înmânate, cei patruzeci care postesc vor fi cunoscuţi—de către Dumnezeu. 

Nu există niciun plan pentru a-i selecta pe cei patruzeci care postesc. Astfel vom respecta ceea ce ne-a învăţat Iisus, şi anume că ar trebui să ne ferim ca postul nostru să fie văzut de alţi oameni (Matei 6:16–18). 

În fiecare lună voi încerca să găsesc un pasaj special din Scriptură şi un punct focal pentru rugăciunile celor patruzeci care postesc. Acestea vor fi făcute cunoscute cât mai multor persoane, astfel încât oricine dintre voi să li se poată alătura celor patruzeci, dacă doreşte. 

Din ceea ce am văzut în dimineaţa aceasta, nu este nevoie de un moment de răscruce în viaţa noastră pentru a ţine post. Tot ce avem nevoie este năzuinţa noastră pentru venirea Mirelui. Doamne, sporeşte dragostea noastră pentru arătarea Ta!

Postind pentru venirea Regelui

Bogdana — Thu, 02 Feb 2012 12:23:19 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the King's Coming}}

 
<blockquote>'''Luca 2:36-38 ''' Şi era o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni; şi ea, suindu-se la templu în acelaşi ceas, Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. </blockquote>
=== '''Introducere''' ===

Ne apropiem de sfârşitul lunii ianuarie şi al chemării de a posti timp de o zi pe săptămână în această lună. Sper să ne facem timp în curând pentru a ne spune unii altora ce a făcut Dumnezeu luna aceasta. Numai ascultând relatarea personalului despre lucrarea uimitoare a Lui Dumnezeu de marţea trecută în cadrul adunării pentru rugăciune, acest lucru îmi dă un mare imbold să perseverez pentru un mod de postire colectiv—despre care vă voi vorbi peste câteva momente. 

În cadrul acestei serii de mesaje despre postul biblic am văzut din Fapte 13:3 cum Dumnezeu a schimbat cursul istoriei prin postul fruntaşilor din Antiohia. 

Am văzut din Matei 9:15 că Iisus a promis ca atunci când se va fi întors la Tatăl în ceruri, atunci va posti biserica. 

Am văzut din Matei 4:4 că omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu—că hrana Lui Iisus din timpul postului de 40 de zile a fost revelaţia Lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Şi aceasta este hrana pe care o dorim tot mai mult. 

Iar săptămâna trecută am văzut din Ezra 8:21 că Dumnezeu Îşi mântuieşte poporul—inclusiv pe cei mici—prin post. 

'''„Vie Împărăţia Ta!”''' 

Săptămâna viitoare vom studia Predica de pe munte şi vom observa că în Matei 6 Iisus asociază postul cu rugăciunea, şi în mod deosebit cu rugăciunea Tatăl Nostru. Cererile care predomină în rugăciunea Tatăl Nostru sunt: Doamne, sfinţească-Se Numele Tău şi Doamne, vie Împărăţia Ta. Deci postul creştin este un post nu doar pentru progresele imediate de credinţă şi tămăduire şi neprihănire, ci şi pentru ce mai importantă izbândă—întoarcerea glorioasă a Regelui: „Vie Împărăţia Ta!” Sau, aşa cum se rugau primele biserici: „Maranatha!” = „Vino, Doamne!” 

Este exact ceea ce nădăjduim, luând în consideraţie ceea ce am văzut în Matei 9:15. Amintiți-vă că Iisus S-a descris drept Mire şi a spus că discipolii Lui nu postesc deoarece Mirele este cu ei. Dar apoi a spus, „Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Deci Iisus asociază postul creştin cu năzuinţa noastră pentru întoarcerea Mirelui. 

Biserica Lui Hristos este îndemnată să sprijine rugăciunea „Vie Împărăţia Ta!” prin seriozitatea postului . ”Vino, Mire!” Postul este o expresie fizică a inimii care tânjeşte după a doua venire a Lui Iisus. 

'''Postul ca o completare a Cinei cea de Taină''' 

Mă întreb dacă voia Domnului este ca postul să fie o completare a Cinei cea de Taină. Iisus a spus, „Faceţi aceasta spre amintirea Mea.” Mâncând ne amintim că Iisus a venit şi a murit pentru păcatele noastre. Dar atunci când nu mâncăm—când postim—spunem: da, dar Mirele nu este aici. El a fost aici şi ne-a iubit cu toată fiinţa Sa. Şi putem mânca şi chiar putem sărbători prin postire deoarece El a venit. Dar ştim de asemenea acest lucru: El nu mai este cu noi, ca în trecut. Iar absenţa Sa este chinuitoare. Păcatul şi suferinţa lumii provoacă durere. Poporul Lui Hristos este slab şi dispreţuit—precum oile în mijlocul lupilor (Matei 10:16). Tânjim ca El să se întoarcă şi să-Şi ocupe tronul şi să împărăţească în mijlocul nostru şi să-Şi apere poporul şi adevărul şi gloria Sa. Deci postul de la Cina cea de Taină exprimă ceea ce s-a întâmplat; iar postul nostru exprimă ceea ce nu s-a întâmplat încă. 

'''Modul în care Iisus ne-a spus să ne pregătim pentru venirea Lui''' 

În Luca 18:7–8 Iisus spune, 
<blockquote>Şi Dumnezeu nu-i va răzbuna pe aleşii Săi, care strigă către El zi şi noapte, deşi rabdă îndelung pentru ei? Vă spun că le va face dreptate curând. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ? </blockquote>
V-aţi gândit serios că Iisus a hotărât un mod de a ne pregăti pentru cea de-a doua venire a Lui? Dumnezeu Îl va trimite pe Fiul Omului şi îi va răzbuna pe aleşii Lui care „strigă către El zi şi noapte.” Ce strigă? Strigă, „Vie Împărăţia Ta!” „Revino, o, Mire preaiubit. Vino să domneşti ca Rege. Vino, răzbună-Ţi poporul. Vino, cunună-Te cu mireasa Ta.” 

Şi fiindcă existenţa bisericii şi evanghelizarea naţiunilor fac parte din această pregătire, şi noi strigăm la fel. „Doamne, reînsufleţeşte-Ţi poporul. Doamne, lucrează astfel încât Cuvântul Tău să se răspândească şi să triumfe.” Dacă aveţi ochi pentru a vedea lumea aşa cum este, în contrast cu modul în care ar trebui să fie sub sceptrul Lui Hristos, atunci veţi simţi din belşug nevoia de a posti. 

=== '''Ana: Postul pentru prima venire a Regelui''' ===

Prin îndemnul dat bisericii de a posti pentru venirea Regelui, noi nu cerem ceva nou. Textul din această dimineaţă ne arată o femeie în vârstă care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă acestei misiuni sfinte, înainte ca Regele să fi venit prima dată. Luca 2:36–38, 
<blockquote>Şi era o profetesă, Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer (ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, 37 ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani), şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni; 38 şi ea, suindu-se la templu în acelaşi ceas, Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor acelora care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim. </blockquote>
Maria şi Iosif tocmai Îl aduseseră pe Pruncul Iisus la Templu. Luca ne dezvăluie că două persoane foarte înaintate în vârstă, Simeon şi Ana Îl recunosc pe Prunc. Ceea ce trebuie remarcat referitor la aceste două persoane este faptul că tânjeau şi năzuiau la venirea Lui Mesia. În versetul 25 se spune că Simeon „aştepta mângâierea lui Israel, şi Duh Sfânt era peste el.” Iisus, Mesia este mângâierea lui Israel (vv. 26, 30). 

În versetul 37 se spune că Ana de fapt nu plecase niciodată din Templu şi Îi slujea Domnului „cu posturi şi cu rugăciuni.” Cu alte cuvinte, ea era asemenea lui Simeon—tânjea după venirea Lui Mesia; ea postea şi se ruga zi şi noapte deoarece căuta „răscumpărarea în Ierusalim”. 

În versetul 38 aceasta vine chiar la momentul potrivit pentru a-L vedea pe Pruncul Mesia, şi Îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte despre El tuturor celor care „aşteptau răscumpărarea în Ierusalim.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a oferit o întrezărire deosebită a gloriei Regelui celor care tânjeau după „răscumpărarea în Ierusalim”, năzuiau la aceasta şi o căutau. Pentru Ana, acest lucru a însemnat o viaţă trăită în postire, deceniu după deceniu—probabil timp de 60 de ani, de când soţul ei decedase—în timp ce slujea la Templu. 

Cred că unul dintre scopurile pentru care Luca ne povesteşte despre Simeon şi despre Ana este acela de a ilustra modul în care oamenii sfinţi şi evlavioşi reacţionează la promisiunea venirii Lui Hristos. Şi modul în care Dumnezeu răspunde la năzuinţele lor. Aceştia văd mai multe decât alţii. Poate nu înţeleg pe deplin toate detaliile venirii Lui Mesia—Simeon şi Ana cu siguranţă nu au înţeles—dar Dumnezeu, în îndurarea Lui le oferă înainte de a muri o întrezărire a ceea ce şi-au dorit cu atâta ardoare să vadă. 

=== '''Creştinii: Postind pentru a doua venire a Regelui''' ===

Acum iată-ne—pe noi, creştinii—de cealaltă parte a venirii Regelui. El a venit şi a plecat din nou. El Şi-a revelat gloria. Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre. A înviat din morţi. S-a înălţat la ceruri pentru a sta la dreapta Tatălui până ce-i va aşeza pe toţi duşmanii Lui la picioare. A trimis Duhul Sfânt pentru a ne înviora şi sfinţi şi pentru a sălăşlui în noi. A însărcinat biserica să facă discipoli din toate popoarele. Şi a promis în Ioan 14:3, „Vin din nou”. 

'''Cum se compară situaţia noastră cu cea a Anei?''' 

Speranţele ei se bazau pe promisiunile Lui Dumnezeu, la fel ca şi ale noastre. Dar o, cât de mult am văzut noi, în comparaţie cu ea! Cât de multe ştim despre Mesia şi cât de mult putem astfel spera, spre deosebire de ea! Ea nu văzuse niciodată anii în care Iisus Şi-a arătat compasiunea şi puterea, spre deosebire de noi. Ea nu auzise niciodată cuvintele pline de autoritate, înţelepciune şi dragoste, pe care noi le cunoaştem. Ea nu văzuse niciodată cum le-a fost redată vederea orbilor, cum schilozii au putut merge din nou, cum leproşii au fost vindecaţi, cum le-a fost redat auzul celor surzi, cum au fost înviaţi morţii şi cum li s-a vestit Evanghelia celor săraci, aşa cum s-a întâmplat în vremea Lui Iisus. Nu-L văzuse niciodată pe Iisus sfinţindu-Se în Grădina Ghetsimani sau fiind crucificat pentru noi pe Golgota. Nu auzise niciodată cuvintele pline de îndurare, „Astăzi vei fi cu Mine în paradis”, sau cuvintele triumfătoare, „S-a sfârşit!” Nu-L văzuse niciodată înviat din morţi, biruind păcatul, moartea şi iadul. 

Dar noi am văzut toate acestea. Iar acum Cel pe care Îl cunoaştem atât de bine nu mai este cu noi. Suntem călăuziţi de credinţă şi nu de lucrurile care se văd. Cel pe care Îl iubim a fost luat de la noi. Petrecerea de nuntă a fost întreruptă. E ca şi cum marşul nupţial ar fi început iar noi am fi pornit pe alee spre El, iar în ultimul minut El ar fi dispărut. 

'''Vom tânji după Hristos într-o măsură mai mică, în comparaţie cu Ana?''' 

Să tânjim după El mai puţin decât Ana? Faptul că El a fost cu noi timp de mai mult treizeci de ani şi că avem Duhul Sfânt acum vă face să tânjiţi după El mai mult sau mai puţin? O, ce incriminare a orbirii noastre, dacă răspunsul este: mai puţin. 

Eu spun să tânjim după El şi să năzuim şi să-L căutăm cu mai multă intensitate decât Ana şi Simeon. Să fim mai puţin devotaţi decât aceşti sfinţi pre-creştini? Noi am văzut gloria Sa. Gloria Celui care este singurul născut din Tatăl. Şi să tânjim mai puţin după arătarea Lui? Pavel a spus că va primi cununa dreptăţii împreună cu toţi cei „care iubesc arătarea Sa” (2 Timotei 4:8). 

'''Postind pentru venirea Regelui''' 

Ne-am acomodat atât de bine cu lumea încât ideea de a posti pentru finalul istoriei este aproape de neconceput? 

Ce spuneţi voi, cei mai în vârstă? Puteţi gusta mai bine gloriile prezenţei Regelui deoarece acestea sunt mai apropiate în timp? Transformaţi ceea ce aţi gustat în postire pentru venirea Regelui? 

Dar voi, cei mai tineri? Îl iubiţi pe Iisus atât de mult încât venirea Lui ar fi cel mai însemnat lucru pe care vi-l puteţi imagina? Sau este un fel de subiect de conversaţie religioasă de la sfârşitul săptămânii, care uneori vă ajută în cazul unei conştiinţe încărcate, dar nu reprezintă o persoană care v-aţi dori să intervină în viaţa voastră? 

Dar noi, cei care ne aflăm la mijloc—sau care ne apropiem de capătul superior al părţii de mijloc? Cum ne simţim atunci când ni se spune că postul poate oglindi măsura în care ne dorim ca Mirele să vină? Ne atrage râvna Anei pentru Mesia? Ne dorim apariţia Lui Iisus mai mult decât ne dorim să ne ducem la bun sfârşit planurile de carieră? 

Cred că viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel după modul în care ne-am concentrat asupra postului din ianuarie 1995. Am văzut prea multe lucruri legate de post şi despre semnificaţia dorinţei de Dumnezeu, şi a foamei pentru Cuvântul Său, şi a foamei pentru siguranţa copiilor, şi a foamei pentru evanghelizarea lumii, şi a foamei pentru Mire, şi despre modul în care Iisus vorbeşte despre exprimarea acestei dorinţe prin postire—am văzut prea multe să mai pot continua acum cu activităţile mele ca de obicei. 

'''Ce vom face ca biserică?''' 

*Pentru a face din disciplina biblică a postului o prioritate a noastră, ca biserică . . . 

*Pentru a oferi mai multor oameni o ocazie de a se dezvolta spiritual prin acest tip de rugăciune. . . 

*Pentru a ne folosi de tot ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru a permite mijlocirea noastră . . . 

*Pentru a fi neînduplecaţi în misiunea noastră de înviorare şi evanghelizare a lumii. . . 

*Şi pentru a ne ajuta să tânjim după Mire zi şi noapte. . . 

. . . Propun un minister simplu numit Cei patruzeci care postesc. 

Cei patruzeci care postesc se referă la un grup de 40 de persoane care postesc o zi pe săptămână, într-o anumită lună a anului 1995. Aceste persoane pot fi diferite de la o lună la alta. Sau unii pot dori să urmeze acest post nu doar într-o singură lună. 

La sfârşitul fiecărei luni voi tipări o fişă numită fişa celor patruzeci care postesc, şi voi face 40 de copii care vor fi disponibile după slujba de dimineaţă. După ce toate fişele vor fi înmânate, cei patruzeci care postesc vor fi cunoscuţi—de către Dumnezeu. 

Nu există niciun plan pentru a-i selecta pe cei patruzeci care postesc. Astfel vom respecta ceea ce ne-a învăţat Iisus, şi anume că ar trebui să ne ferim ca postul nostru să fie văzut de alţi oameni (Matei 6:16–18). 

În fiecare lună voi încerca să găsesc un pasaj special din Scriptură şi un punct focal pentru rugăciunile celor patruzeci care postesc. Acestea vor fi făcute cunoscute cât mai multor persoane, astfel încât oricine dintre voi să li se poată alătura celor patruzeci, dacă doreşte. 

Din ceea ce am văzut în dimineaţa aceasta, nu este nevoie de un moment de răscruce în viaţa noastră pentru a ţine post. Tot ce avem nevoie este năzuinţa noastră pentru venirea Mirelui. Doamne, sporeşte dragostea noastră pentru arătarea Ta!

Postirea pentru siguranţa celor mici

Bogdana — Tue, 17 Jan 2012 11:00:29 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the Safety of the Little Ones}} 
<blockquote>'''Ezra 8:21-23''' </blockquote><blockquote>Şi am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El cale dreaptă pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru tot avutul nostru. Pentru că mi-era ruşine să cer de la împărat o ceată de ostaşi şi de călăreţi, ca să ne ajute pe drum împotriva vrăjmaşului, fiindcă vorbisem împăratului, zicând: „Mâna Dumnezeului nostru este spre bine peste toţi aceia care-L caută; dar puterea Lui şi mânia Lui sunt împotriva tuturor celor care-L părăsesc.” Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta; şi El ne-a ascultat.</blockquote>
Principalul meu scop în această dimineaţă nu este să enumăr toate argumentele pe care le-am prezentat de-a lungul anilor în predici şi în articolele scrise pentru atitudinea pro-viaţă. Există motive biblice, motive medicale şi ştiinţifice şi motive psihologice. Dar mi se pare remarcabil faptul că odată cu trecerea anilor, atunci când are loc aniversarea lui Roe v. Wade, apar noi confirmări ale argumentelor pro-viaţă, datorită caracterului vădit al dăunării avortului la cerere chiar până în momentul de dinaintea naşterii.

Vă voi da un exemplu.

=== '''Un exemplu actual''' ===

Există o controversă legată de recoltarea organelor de la sugarii cu handicap, şi anume de la cei cu anencefalie—aceştia se nasc aproape fără creier şi nu pot trăi o viaţă normală, dar de obicei speranţa de viaţă este de mai multe zile sau săptămâni. O persoană a spus, „Calitatea vieţii pentru un astfel de copil este atât de scăzută încât ar fi un lucru justificabil din punct de vedere moral să se sacrifice viaţa acestuia cu câteva zile pentru a salva viaţa altei persoane.”

Acest tip de argumentare este de rău augur tuturor persoanelor cu handicap şi tuturor persoanelor în vârstă care sunt tot mai vulnerabile în faţa celor care pot dicta care este calitatea vieţii care dă caracterul sacru al vieţii şi siguranţa în faţa riscului de a i se pune capăt. Dar ceea ce este cel mai important pentru argumentul pro-viaţă este raţionamentul Asociaţiei Americane a Libertăţilor Civile în favoarea prelevării organelor (precum inima) de la donatori nou-născuţi cu anencefalie înainte să survină moartea naturală a acestora.

Decenii la rând adepţii pro-viaţă au argumentat că nu există nicio diferenţă semnificativă din punct de vedere moral între un copil nenăscut şi altul născut, pe parcursul săptămânilor chiar înainte şi după naştere. Cu alte cuvinte, este arbitrar până la o limită extremă, din punctul de vedere al unui copil să afirmăm că întreruperea vieţii unui copil nenăscut este un avort legal, dar, dacă se pune capăt vieţii unui copil care tocmai s-a născut, să afirmăm că acest lucru este considerat o omucidere şi este ilegal. Acesta a fost un argument puternic pentru a respecta viaţa unui nenăscut.

Acum Asociaţia Americană a Libertăţilor Civile a preluat acest argument şi în principiu şi l-a însuşit, dar l-a folosit exact în sens opus, şi anume, pentru a justifica omorârea unora dintre copii chiar după naştere. Scopul este de a arăta că permiterea întreruperii sarcinii până în momentul naşterii se află în contradicţie cu interzicerea întreruperii vieţii unui copil cu anencefalie pentru a folosi organele acestuia pentru salvarea altui copil.

Iată formularea reală a acestui argument:
<blockquote>Nu există absolut nicio modificare semnificativă din punct de vedere moral a fătului în momentele imediat anterioare şi ulterioare naşterii. </blockquote>
Cu alte cuvinte, argumentul pe care mişcarea pro-viaţă l-a folosit ani de-a rândul este recunoscut, dar apoi este folosit nu pentru a-l proteja pe copilul nenăscut, ci pentru a îndepărta protecţia copilului nou-născut. Dacă nu există nicio diferenţă între copilul născut şi cel nenăscut, şi permitem avortarea celor nenăscuţi, atunci ar trebui să permitem omorârea celor născuţi în anumite cazuri—conform Asociaţiei Americane a Libertăţilor Civile.

=== '''Cum ar trebui abordat postul''' ===

Chiar în acest punct al discuţiei vom aborda seriozitatea pătrunzătoare a postului în cadrul bisericii creştine. Aş dori măcar să îl vâr în discuţia noastră. Acest tip de raţionament este foarte dăunător. Este ceva respingător din punct de vedere moral să transformi unul dintre cele mai clare motive de a nu permite avortul la cerere într-o justificare a infanticidului. Este o altă dovadă a faptului că ne confruntăm cu o mare obscuritate în ceea ce priveşte industria avortului. La acest tip de argumentare coruptă se referă Pavel atunci când spune că Dumnezeu îi lasă pe oameni pradă unei minţi depravate şi nepricepute (Romani 1:28).

Ceea ce sugerez în această dimineaţă este faptul că biserica creştină nu a folosit poate toate resursele spirituale pe care le are la dispoziţie pentru a combate acest tip de întuneric. L-am căutat oare pe Domnul prin post pentru recăpăta dreptatea şi lumina, şi pentru siguranţa celor mici? Trebuie să recunosc că, în toţi aceşti ani de eforturi pro-viaţă nu am postit în mod deosebit pentru revigorarea morală şi spirituală necesară pentru a combate acest tip de întuneric.

=== '''Nu înţelegeţi greşit''' ===

Cred în diversitatea eforturilor non-violente ale cauzei pro-viaţă. Şi în cazul de faţă chiar pun accentul pe cele ''non-violente''. Acest război nu va fi câştigat cu gloanţe. Va fi câştigat prin spiritul zdrobit şi prin smerenie şi sacrificiu. Va fi câştigat atunci când ne vom identifica mai degrabă cu copiii noştri în suferinţă, decât cu medicii care fac întreruperi de sarcină, în crima lor. Şi acesta poate fi la rândul lui un îndemn pentru un nou tip de postire.

Cred că educația este benefică, şi m-am bucurat de suplimentul excelent „Ea este un copil, nu o opţiune” care a fost distribuit prin poştă în 900 000 de case în octombrie şi noiembrie anul trecut. Acest tip de efort de educare trebuie să se repete. Cuvintele Lui Iisus au o aplicabilitate largă, „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera” (Ioan 8:32).

Cred că eforturile politice ale oamenilor care sunt pro-viaţă sunt binevenite. Dumnezeu a rânduit ca guvernele să existe pentru protejarea oamenilor împotriva violenţei (Romani 13:3f.). Pentru mulţi dintre noi acesta a fost un lucru extraordinar şi mulţumitor legat de alegerile din toamna trecută. Nici măcar un senator ales, un membru al Camerei Reprezentanţilor, sau un guvernator din ţară, fie Republican sau Democrat nu a fost învins de vreun rival pro-avort. Prin contrast, aproximativ 30 de membri aleşi ai Congresului care erau pro-avort au fost învinşi de membri pro-viaţă. O realitate despre care nu am auzit şi nu am citit în mass media—un alt exemplu de obscuritate.

În al patrulea rând, cred în asistenţa de urgenţă pentru gravide. Din acest motiv am ales să adăugăm completarea CareNet în acest buletin. Scopul ministerului este preîntâmpinarea avortului prin compasiune pentru femeile aflate în dificultate (Luca 7:48–50). Există mii de astfel de centre şi grupuri în întreaga ţară. Mâinile oamenilor Lui Hristos sunt întinse pentru a oferi alternative concrete şi realizabile la întreruperea unei sarcini.

Şi în al cincilea rând, cred în consilierea paralelă. Există multe poveşti ale femeilor care află adevărul în ceasul al unsprezecelea chiar înainte de programarea pentru întreruperea de sarcină, şi sunt astfel convinse să-şi salveze copilul şi propria conştiinţă. (Verificaţi ''Ministerele Pro-viaţă'', 612-771-1500.)

=== '''Principala problemă este una spirituală''' ===

Dar la bază problema cu care ne confruntăm este un spirituală—obscuritatea şi coruperea inimii şi minţii umane. Ceea ce propun în această dimineaţă este să ne gândim în mod serios să ţinem post pentru siguranţa celor mici. Să Îl căutăm pe Domnul prin post pentru înviorarea plină de har, puternică, dezrobitoare a spiritului uman care ar determina o persoană să se trezească şi să spună: „''Cum să folosesc asemănarea dintre născuţi şi nenăscuţi pentru a aduce argumente în favoarea omorârii nou-născuţilor şi neprotejarea nenăscuţilor? Nu voi mai proceda astfel. Şi mă voi întoarce la Domnul Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor mele şi pentru o viaţă nouă.''”

Adevărata înviorare a inimii înseamnă să Îl căutăm pe Iisus pentru iertarea tuturor păcatelor şi pentru darul vieţii veşnice şi pentru puterea de a urma o cale plăcută Lui Dumnezeu. Nu ar putea ruga inimilor noastre pentru o astfel de trezire a conştiinţei şi credinţei să fie mai deplină şi mai plină de râvnă prin post? Nu este acest lucru ceea ce vedem în aceste zile?

=== '''Ce s-a întâmplat în vremea lui Ezra''' ===

Mi-a venit această idee din povestea lui Ezra descrisă în Ezra 8:21–23. Vă voi contura contextul acestei poveşti pentru a vă întări credinţa şi pentru a înţelege acest text cu toată vigoarea pe care Ezra i-o imprimă.

'''Dumnezeu călăuzeşte şi clinteşte imperii'''

Israel fusese dus în exil. Se aflau acolo de zeci de ani. Sosise vremea ca ei să se înapoieze. Dar cum se putea realiza acest lucru? Erau doar o minoritate etnică necunoscută în sânul vastului imperiu persan. Răspunsul este că Dumnezeu călăuzeşte imperiile. Şi atunci când vine vremea ca poporul Lui să fie urnit, El urneşte imperii din loc. Aceasta este ideea de bază pentru primele opt capitole din cartea lui Ezra.

Mai întâi să ne uităm la Ezra 1:1–2.
<blockquote>Şi în anul întâi al lui Cirus, împăratul Persiei, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul Persiei, şi el a dat poruncă în toată împărăţia sa, chiar în scris, zicând: „Aşa spune Cirus, împăratul Persiei: ‚Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi m-a rânduit să-I construiesc o casă la Ierusalim, care este în Iuda.’” </blockquote>
Dumnezeu a prevestit prin Ieremia că oamenii se vor întoarce în ţara lor. Dumnezeu nu lasă prezicerile Sale să se împlinească la voia întâmplării, doar din voia omului. El Însuşi acţionează pentru a împlini prezicerile pe care le face. Se spune în acest text, „A trezit duhul lui Cirus.” Iată deci răspunsul. Atunci când Dumnezeu este dispus să facă un lucru minunat în lume, El va duce acest lucru la împlinire indiferent că o face prin împăratul Persiei sau printr-un proroc ori un lucrător creștin pro-viaţă. Ceea ce contează este suveranitatea absolută a Lui Dumnezeu peste imperiile lumii.

Apoi iată ce se întâmplă. Un prim val de refugiaţi se întorc—peste 42 000. Aceştia încep să construiască templul. Dar duşmanii lor din Iuda li se împotrivesc şi îi scriu noului împărat, Artaxerxes, spunându-i că aceştia construiesc o cetate răzvrătită (4:12). Artaxerxes opreşte lucrările de construire a templului şi se pare că planurile Lui Dumnezeu sunt zădărnicite.

Dar El avea un plan diferit, superior—O, să învăţăm că anii neroditori de necazuri din vieţile noastre sunt pregătiri pentru binecuvântările Lui Dumnezeu! În Ezra 5:1 Dumnezeu trimite doi proroci, pe Hagai şi pe Zaharia, care îi impulsionează pe oameni să înceapă din nou construcţia. Duşmanii adoptă aceeaşi tactică. Ei îi scriu o scrisoare lui Darius, noul împărat. Dar acest lucru se întoarce împotriva lor şi vedem de ce Dumnezeu a permis încetarea temporară a construirii.

Darius caută în arhivele imperiului şi găseşte porunca originală dată de Cirus prin care era autorizată construirea templului. În Ezra 6:7–8 el le răspunde la scrisoare, comunicându-le veştile extraordinare—mai mult decât ce ar fi putut ei să ceară sau să conceapă. El le spune duşmanilor din Iuda,
<blockquote>Lăsaţi să se facă lucrarea acestei case a lui Dumnezeu; guvernatorul iudeilor şi bătrânii iudeilor să construiască această casă a lui Dumnezeu pe locul ei. 8 Şi dau poruncă de la mine ce să faceţi cu privire la bătrânii acestor iudei pentru construirea acestei case a lui Dumnezeu: din bunurile împăratului, din tributul de dincoace de râu, să se dea îndată oamenilor acelora cheltuielile, ca să nu fie împiedicaţi. </blockquote>
Ce răsturnare de situaţie! Ce Dumnezeu minunat! Părea că duşmanii biruiseră. Dar Dumnezeu pur şi simplu crea istorie pentru ca duşmanii nu doar să permită construirea templului, ci şi să plătească pentru templu! Ezra 6:22 enunţă acest adevăr în mod clar: „Domnul întorsese inima împăratului Asiriei spre ei, ca să le întărească mâinile în lucrarea casei lui Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel.” Dumnezeu călăuzeşte inimile împăraţilor şi regilor şi ale preşedinţilor şi senatorilor şi ale reprezentanţilor congresului—chiar şi în cazul celor care nu se încred în El.
<blockquote>Nu te gândi la Domnul cu o judecată slabă, ci bizuie-te pe El pentru harul Lui, În spatele unei providenţe ameninţătoare El ascunde un chip surâzător. </blockquote>
O, ce lecţii avem de învăţat de aici!Credeţi că anul 1994 de nereuşită totală pentru Biserica Baptistă Betleem nu are nici un scop minunat de mântuire? Doar dacă Dumnezeul nostru nu este acelaşi Dumnezeu al lui Ezra! Credeţi că alegerea de acum doi ani a unui preşedinte care este pro-opţiune nu are nicio finalitate măreaţă pentru dreptate, care este mai însemnată şi mai uimitoare decât îşi poate imagina oricine dintre noi? Este Dumnezeul nostru, Dumnezeul lui Ezra?!

Apoi Ezra apare într-un pasaj din trecut, în vremea împăratului Artaxerxes. Împăratul îl trimite pe Ezra însoţit de mai mulţi oameni înapoi la Ierusalim. Conform versetului din Ezra 7:6, împăratul Artaxerxes îi dă orice îşi doreşte pentru călătorie. De ce ar face aşa ceva chiar împăratul care oprise construirea templului? Răspunsul la această întrebare îl aflăm de la Ezra în 7:27. El se roagă astfel, „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, care a pus astfel de gânduri în inima împăratului.” A fost mâna Lui Dumnezeu.

El l-a călăuzit pe Cirus (1:1); El l-a călăuzit pe Darius (6:22); şi El l-a călăuzit şi pe Artaxerxes (7:27). „Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea” (Proverbe 21:1). Dumnezeu conduce lumea. El ţese istoria. Nu putem pătrunde înţelepciunea nemărginită a căilor Sale (Romani 11:34–35). Menirea noastră este să ne punem încrederea în El şi să ascultăm de El şi să I ne închinăm cu voioşie.

'''Postul lui Ezra'''

Astfel aflăm cum a procedat Ezra când a fost eliberat din robie şi s-a întors la Ierusalim. El a refuzat să fie însoţit de o escortă a armatei astfel încât Artaxerxes să fie martorul puterii şi credincioşiei Lui Dumnezeu în protejarea oamenilor care îl însoţeau. În locul ajutorului împăratului el a căutat ajutorul Lui Dumnezeu şi l-a căutat prin post. Ezra 8:21–23,
<blockquote>Şi am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El cale dreaptă pentru noi, pentru copiii noştri [de aici mi-a venit ideea de a posti pentru siguranţa celor mici] şi pentru tot avutul nostru. 22 Pentru că mi-era ruşine să cer de la împărat o ceată de ostaşi şi de călăreţi, ca să ne ajute pe drum împotriva vrăjmaşului, fiindcă vorbisem împăratului, zicând: „Mâna Dumnezeului nostru este spre bine peste toţi aceia care-L caută; dar puterea Lui şi mânia Lui sunt împotriva tuturor celor care-L părăsesc.” 23 Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta; şi El ne-a ascultat. </blockquote>
În versetul 21 postul este văzut ca o expresie a smereniei—aceasta este ceea ce înţelegem prin dependenţa totală de Dumnezeu pentru ceea ce ne lipseşte. „Am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim.” Şi credeţi-mă, suntem complet dependenţi atunci când minţile întunecate trebuie trezite la lumina vieţii în lupta pentru caracterul sacru al vieţii. Argumentarea îşi are rolul său decisiv. Dar dacă Dumnezeul suveran nu călăuzeşte inimile şi minţile (cum s-a întâmplat cu Cirus şi Darius şi cu Artaxerxes), chiar şi cea mai bună argumentare va fi ţinută captivă şi va fi răsturnată, aşa cum am observat la început.

Iar în versetul 23, postul este o expresie a efortului de a-L căuta pe Dumnezeu cu o seriozitate vitală. „Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta.”

Rezultatul este prezentat la sfârşitul versetului 23: „El ne-a ascultat.” Şi aceştia, împreună cu copiii lor s-au întors acasă în siguranţă.

Fac apel la voi pentru a-L căuta pe Domnul împreună cu mine, în efortul de a înţelege rolul postului în combaterea întunericului care acoperă statul şi naţiunea noastră în ceea ce priveşte avortul. Fie ca această chemare a bisericii de către Domnul la postire să fie nu doar una generală, pentru trezirea oamenilor din acest ţinut, ci şi o chemare specifică la postire, pentru siguranţa celor mici. Dacă Îl căutăm, El ne va arăta calea.

Postirea pentru siguranţa celor mici

Bogdana — Tue, 17 Jan 2012 10:59:52 GMT

Bogdana:

Postirea pentru siguranţa celor mici

Bogdana — Tue, 17 Jan 2012 10:59:19 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the Safety of the Little Ones}} 

 
<blockquote>'''Ezra 8:21-23''' </blockquote><blockquote>Şi am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El cale dreaptă pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru tot avutul nostru. Pentru că mi-era ruşine să cer de la împărat o ceată de ostaşi şi de călăreţi, ca să ne ajute pe drum împotriva vrăjmaşului, fiindcă vorbisem împăratului, zicând: „Mâna Dumnezeului nostru este spre bine peste toţi aceia care-L caută; dar puterea Lui şi mânia Lui sunt împotriva tuturor celor care-L părăsesc.” Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta; şi El ne-a ascultat.</blockquote>
Principalul meu scop în această dimineaţă nu este să enumăr toate argumentele pe care le-am prezentat de-a lungul anilor în predici şi în articolele scrise pentru atitudinea pro-viaţă. Există motive biblice, motive medicale şi ştiinţifice şi motive psihologice. Dar mi se pare remarcabil faptul că odată cu trecerea anilor, atunci când are loc aniversarea lui Roe v. Wade, apar noi confirmări ale argumentelor pro-viaţă, datorită caracterului vădit al dăunării avortului la cerere chiar până în momentul de dinaintea naşterii.

Vă voi da un exemplu.

=== '''Un exemplu actual''' ===

Există o controversă legată de recoltarea organelor de la sugarii cu handicap, şi anume de la cei cu anencefalie—aceştia se nasc aproape fără creier şi nu pot trăi o viaţă normală, dar de obicei speranţa de viaţă este de mai multe zile sau săptămâni. O persoană a spus, „Calitatea vieţii pentru un astfel de copil este atât de scăzută încât ar fi un lucru justificabil din punct de vedere moral să se sacrifice viaţa acestuia cu câteva zile pentru a salva viaţa altei persoane.”

Acest tip de argumentare este de rău augur tuturor persoanelor cu handicap şi tuturor persoanelor în vârstă care sunt tot mai vulnerabile în faţa celor care pot dicta care este calitatea vieţii care dă caracterul sacru al vieţii şi siguranţa în faţa riscului de a i se pune capăt. Dar ceea ce este cel mai important pentru argumentul pro-viaţă este raţionamentul Asociaţiei Americane a Libertăţilor Civile în favoarea prelevării organelor (precum inima) de la donatori nou-născuţi cu anencefalie înainte să survină moartea naturală a acestora.

Decenii la rând adepţii pro-viaţă au argumentat că nu există nicio diferenţă semnificativă din punct de vedere moral între un copil nenăscut şi altul născut, pe parcursul săptămânilor chiar înainte şi după naştere. Cu alte cuvinte, este arbitrar până la o limită extremă, din punctul de vedere al unui copil să afirmăm că întreruperea vieţii unui copil nenăscut este un avort legal, dar, dacă se pune capăt vieţii unui copil care tocmai s-a născut, să afirmăm că acest lucru este considerat o omucidere şi este ilegal. Acesta a fost un argument puternic pentru a respecta viaţa unui nenăscut.

Acum Asociaţia Americană a Libertăţilor Civile a preluat acest argument şi în principiu şi l-a însuşit, dar l-a folosit exact în sens opus, şi anume, pentru a justifica omorârea unora dintre copii chiar după naştere. Scopul este de a arăta că permiterea întreruperii sarcinii până în momentul naşterii se află în contradicţie cu interzicerea întreruperii vieţii unui copil cu anencefalie pentru a folosi organele acestuia pentru salvarea altui copil.

Iată formularea reală a acestui argument:
<blockquote>Nu există absolut nicio modificare semnificativă din punct de vedere moral a fătului în momentele imediat anterioare şi ulterioare naşterii. </blockquote>
Cu alte cuvinte, argumentul pe care mişcarea pro-viaţă l-a folosit ani de-a rândul este recunoscut, dar apoi este folosit nu pentru a-l proteja pe copilul nenăscut, ci pentru a îndepărta protecţia copilului nou-născut. Dacă nu există nicio diferenţă între copilul născut şi cel nenăscut, şi permitem avortarea celor nenăscuţi, atunci ar trebui să permitem omorârea celor născuţi în anumite cazuri—conform Asociaţiei Americane a Libertăţilor Civile.

=== '''Cum ar trebui abordat postul''' ===

Chiar în acest punct al discuţiei vom aborda seriozitatea pătrunzătoare a postului în cadrul bisericii creştine. Aş dori măcar să îl vâr în discuţia noastră. Acest tip de raţionament este foarte dăunător. Este ceva respingător din punct de vedere moral să transformi unul dintre cele mai clare motive de a nu permite avortul la cerere într-o justificare a infanticidului. Este o altă dovadă a faptului că ne confruntăm cu o mare obscuritate în ceea ce priveşte industria avortului. La acest tip de argumentare coruptă se referă Pavel atunci când spune că Dumnezeu îi lasă pe oameni pradă unei minţi depravate şi nepricepute (Romani 1:28).

Ceea ce sugerez în această dimineaţă este faptul că biserica creştină nu a folosit poate toate resursele spirituale pe care le are la dispoziţie pentru a combate acest tip de întuneric. L-am căutat oare pe Domnul prin post pentru recăpăta dreptatea şi lumina, şi pentru siguranţa celor mici? Trebuie să recunosc că, în toţi aceşti ani de eforturi pro-viaţă nu am postit în mod deosebit pentru revigorarea morală şi spirituală necesară pentru a combate acest tip de întuneric.

=== '''Nu înţelegeţi greşit''' ===

Cred în diversitatea eforturilor non-violente ale cauzei pro-viaţă. Şi în cazul de faţă chiar pun accentul pe cele ''non-violente''. Acest război nu va fi câştigat cu gloanţe. Va fi câştigat prin spiritul zdrobit şi prin smerenie şi sacrificiu. Va fi câştigat atunci când ne vom identifica mai degrabă cu copiii noştri în suferinţă, decât cu medicii care fac întreruperi de sarcină, în crima lor. Şi acesta poate fi la rândul lui un îndemn pentru un nou tip de postire.

Cred că educația este benefică, şi m-am bucurat de suplimentul excelent „Ea este un copil, nu o opţiune” care a fost distribuit prin poştă în 900 000 de case în octombrie şi noiembrie anul trecut. Acest tip de efort de educare trebuie să se repete. Cuvintele Lui Iisus au o aplicabilitate largă, „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera” (Ioan 8:32).

Cred că eforturile politice ale oamenilor care sunt pro-viaţă sunt binevenite. Dumnezeu a rânduit ca guvernele să existe pentru protejarea oamenilor împotriva violenţei (Romani 13:3f.). Pentru mulţi dintre noi acesta a fost un lucru extraordinar şi mulţumitor legat de alegerile din toamna trecută. Nici măcar un senator ales, un membru al Camerei Reprezentanţilor, sau un guvernator din ţară, fie Republican sau Democrat nu a fost învins de vreun rival pro-avort. Prin contrast, aproximativ 30 de membri aleşi ai Congresului care erau pro-avort au fost învinşi de membri pro-viaţă. O realitate despre care nu am auzit şi nu am citit în mass media—un alt exemplu de obscuritate.

În al patrulea rând, cred în asistenţa de urgenţă pentru gravide. Din acest motiv am ales să adăugăm completarea CareNet în acest buletin. Scopul ministerului este preîntâmpinarea avortului prin compasiune pentru femeile aflate în dificultate (Luca 7:48–50). Există mii de astfel de centre şi grupuri în întreaga ţară. Mâinile oamenilor Lui Hristos sunt întinse pentru a oferi alternative concrete şi realizabile la întreruperea unei sarcini.

Şi în al cincilea rând, cred în consilierea paralelă. Există multe poveşti ale femeilor care află adevărul în ceasul al unsprezecelea chiar înainte de programarea pentru întreruperea de sarcină, şi sunt astfel convinse să-şi salveze copilul şi propria conştiinţă. (Verificaţi ''Ministerele Pro-viaţă'', 612-771-1500.)

=== '''Principala problemă este una spirituală''' ===

Dar la bază problema cu care ne confruntăm este un spirituală—obscuritatea şi coruperea inimii şi minţii umane. Ceea ce propun în această dimineaţă este să ne gândim în mod serios să ţinem post pentru siguranţa celor mici. Să Îl căutăm pe Domnul prin post pentru înviorarea plină de har, puternică, dezrobitoare a spiritului uman care ar determina o persoană să se trezească şi să spună: „''Cum să folosesc asemănarea dintre născuţi şi nenăscuţi pentru a aduce argumente în favoarea omorârii nou-născuţilor şi neprotejarea nenăscuţilor? Nu voi mai proceda astfel. Şi mă voi întoarce la Domnul Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor mele şi pentru o viaţă nouă.''”

Adevărata înviorare a inimii înseamnă să Îl căutăm pe Iisus pentru iertarea tuturor păcatelor şi pentru darul vieţii veşnice şi pentru puterea de a urma o cale plăcută Lui Dumnezeu. Nu ar putea ruga inimilor noastre pentru o astfel de trezire a conştiinţei şi credinţei să fie mai deplină şi mai plină de râvnă prin post? Nu este acest lucru ceea ce vedem în aceste zile?

=== '''Ce s-a întâmplat în vremea lui Ezra''' ===

Mi-a venit această idee din povestea lui Ezra descrisă în Ezra 8:21–23. Vă voi contura contextul acestei poveşti pentru a vă întări credinţa şi pentru a înţelege acest text cu toată vigoarea pe care Ezra i-o imprimă.

'''Dumnezeu călăuzeşte şi clinteşte imperii'''

Israel fusese dus în exil. Se aflau acolo de zeci de ani. Sosise vremea ca ei să se înapoieze. Dar cum se putea realiza acest lucru? Erau doar o minoritate etnică necunoscută în sânul vastului imperiu persan. Răspunsul este că Dumnezeu călăuzeşte imperiile. Şi atunci când vine vremea ca poporul Lui să fie urnit, El urneşte imperii din loc. Aceasta este ideea de bază pentru primele opt capitole din cartea lui Ezra.

Mai întâi să ne uităm la Ezra 1:1–2.
<blockquote>Şi în anul întâi al lui Cirus, împăratul Persiei, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul Persiei, şi el a dat poruncă în toată împărăţia sa, chiar în scris, zicând: „Aşa spune Cirus, împăratul Persiei: ‚Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi m-a rânduit să-I construiesc o casă la Ierusalim, care este în Iuda.’” </blockquote>
Dumnezeu a prevestit prin Ieremia că oamenii se vor întoarce în ţara lor. Dumnezeu nu lasă prezicerile Sale să se împlinească la voia întâmplării, doar din voia omului. El Însuşi acţionează pentru a împlini prezicerile pe care le face. Se spune în acest text, „A trezit duhul lui Cirus.” Iată deci răspunsul. Atunci când Dumnezeu este dispus să facă un lucru minunat în lume, El va duce acest lucru la împlinire indiferent că o face prin împăratul Persiei sau printr-un proroc ori un lucrător creștin pro-viaţă. Ceea ce contează este suveranitatea absolută a Lui Dumnezeu peste imperiile lumii.

Apoi iată ce se întâmplă. Un prim val de refugiaţi se întorc—peste 42 000. Aceştia încep să construiască templul. Dar duşmanii lor din Iuda li se împotrivesc şi îi scriu noului împărat, Artaxerxes, spunându-i că aceştia construiesc o cetate răzvrătită (4:12). Artaxerxes opreşte lucrările de construire a templului şi se pare că planurile Lui Dumnezeu sunt zădărnicite.

Dar El avea un plan diferit, superior—O, să învăţăm că anii neroditori de necazuri din vieţile noastre sunt pregătiri pentru binecuvântările Lui Dumnezeu! În Ezra 5:1 Dumnezeu trimite doi proroci, pe Hagai şi pe Zaharia, care îi impulsionează pe oameni să înceapă din nou construcţia. Duşmanii adoptă aceeaşi tactică. Ei îi scriu o scrisoare lui Darius, noul împărat. Dar acest lucru se întoarce împotriva lor şi vedem de ce Dumnezeu a permis încetarea temporară a construirii.

Darius caută în arhivele imperiului şi găseşte porunca originală dată de Cirus prin care era autorizată construirea templului. În Ezra 6:7–8 el le răspunde la scrisoare, comunicându-le veştile extraordinare—mai mult decât ce ar fi putut ei să ceară sau să conceapă. El le spune duşmanilor din Iuda,
<blockquote>Lăsaţi să se facă lucrarea acestei case a lui Dumnezeu; guvernatorul iudeilor şi bătrânii iudeilor să construiască această casă a lui Dumnezeu pe locul ei. 8 Şi dau poruncă de la mine ce să faceţi cu privire la bătrânii acestor iudei pentru construirea acestei case a lui Dumnezeu: din bunurile împăratului, din tributul de dincoace de râu, să se dea îndată oamenilor acelora cheltuielile, ca să nu fie împiedicaţi. </blockquote>
Ce răsturnare de situaţie! Ce Dumnezeu minunat! Părea că duşmanii biruiseră. Dar Dumnezeu pur şi simplu crea istorie pentru ca duşmanii nu doar să permită construirea templului, ci şi să plătească pentru templu! Ezra 6:22 enunţă acest adevăr în mod clar: „Domnul întorsese inima împăratului Asiriei spre ei, ca să le întărească mâinile în lucrarea casei lui Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel.” Dumnezeu călăuzeşte inimile împăraţilor şi regilor şi ale preşedinţilor şi senatorilor şi ale reprezentanţilor congresului—chiar şi în cazul celor care nu se încred în El.
<blockquote>Nu te gândi la Domnul cu o judecată slabă, ci bizuie-te pe El pentru harul Lui, În spatele unei providenţe ameninţătoare El ascunde un chip surâzător. </blockquote>
O, ce lecţii avem de învăţat de aici!Credeţi că anul 1994 de nereuşită totală pentru Biserica Baptistă Betleem nu are nici un scop minunat de mântuire? Doar dacă Dumnezeul nostru nu este acelaşi Dumnezeu al lui Ezra! Credeţi că alegerea de acum doi ani a unui preşedinte care este pro-opţiune nu are nicio finalitate măreaţă pentru dreptate, care este mai însemnată şi mai uimitoare decât îşi poate imagina oricine dintre noi? Este Dumnezeul nostru, Dumnezeul lui Ezra?!

Apoi Ezra apare într-un pasaj din trecut, în vremea împăratului Artaxerxes. Împăratul îl trimite pe Ezra însoţit de mai mulţi oameni înapoi la Ierusalim. Conform versetului din Ezra 7:6, împăratul Artaxerxes îi dă orice îşi doreşte pentru călătorie. De ce ar face aşa ceva chiar împăratul care oprise construirea templului? Răspunsul la această întrebare îl aflăm de la Ezra în 7:27. El se roagă astfel, „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, care a pus astfel de gânduri în inima împăratului.” A fost mâna Lui Dumnezeu.

El l-a călăuzit pe Cirus (1:1); El l-a călăuzit pe Darius (6:22); şi El l-a călăuzit şi pe Artaxerxes (7:27). „Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea” (Proverbe 21:1). Dumnezeu conduce lumea. El ţese istoria. Nu putem pătrunde înţelepciunea nemărginită a căilor Sale (Romani 11:34–35). Menirea noastră este să ne punem încrederea în El şi să ascultăm de El şi să I ne închinăm cu voioşie.

'''Postul lui Ezra'''

Astfel aflăm cum a procedat Ezra când a fost eliberat din robie şi s-a întors la Ierusalim. El a refuzat să fie însoţit de o escortă a armatei astfel încât Artaxerxes să fie martorul puterii şi credincioşiei Lui Dumnezeu în protejarea oamenilor care îl însoţeau. În locul ajutorului împăratului el a căutat ajutorul Lui Dumnezeu şi l-a căutat prin post. Ezra 8:21–23,
<blockquote>Şi am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El cale dreaptă pentru noi, pentru copiii noştri [de aici mi-a venit ideea de a posti pentru siguranţa celor mici] şi pentru tot avutul nostru. 22 Pentru că mi-era ruşine să cer de la împărat o ceată de ostaşi şi de călăreţi, ca să ne ajute pe drum împotriva vrăjmaşului, fiindcă vorbisem împăratului, zicând: „Mâna Dumnezeului nostru este spre bine peste toţi aceia care-L caută; dar puterea Lui şi mânia Lui sunt împotriva tuturor celor care-L părăsesc.” 23 Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta; şi El ne-a ascultat. </blockquote>
În versetul 21 postul este văzut ca o expresie a smereniei—aceasta este ceea ce înţelegem prin dependenţa totală de Dumnezeu pentru ceea ce ne lipseşte. „Am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim.” Şi credeţi-mă, suntem complet dependenţi atunci când minţile întunecate trebuie trezite la lumina vieţii în lupta pentru caracterul sacru al vieţii. Argumentarea îşi are rolul său decisiv. Dar dacă Dumnezeul suveran nu călăuzeşte inimile şi minţile (cum s-a întâmplat cu Cirus şi Darius şi cu Artaxerxes), chiar şi cea mai bună argumentare va fi ţinută captivă şi va fi răsturnată, aşa cum am observat la început.

Iar în versetul 23, postul este o expresie a efortului de a-L căuta pe Dumnezeu cu o seriozitate vitală. „Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta.”

Rezultatul este prezentat la sfârşitul versetului 23: „El ne-a ascultat.” Şi aceştia, împreună cu copiii lor s-au întors acasă în siguranţă.

Fac apel la voi pentru a-L căuta pe Domnul împreună cu mine, în efortul de a înţelege rolul postului în combaterea întunericului care acoperă statul şi naţiunea noastră în ceea ce priveşte avortul. Fie ca această chemare a bisericii de către Domnul la postire să fie nu doar una generală, pentru trezirea oamenilor din acest ţinut, ci şi o chemare specifică la postire, pentru siguranţa celor mici. Dacă Îl căutăm, El ne va arăta calea.

Postirea pentru siguranţa celor mici

Bogdana — Tue, 17 Jan 2012 10:54:50 GMT

Bogdana:

{{info|Fasting for the Safety of the Little Ones}} 

<blockquote>
'''Ezra 8:21-23'''

Şi am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El cale dreaptă pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru tot avutul nostru. Pentru că mi-era ruşine să cer de la împărat o ceată de ostaşi şi de călăreţi, ca să ne ajute pe drum împotriva vrăjmaşului, fiindcă vorbisem împăratului, zicând: „Mâna Dumnezeului nostru este spre bine peste toţi aceia care-L caută; dar puterea Lui şi mânia Lui sunt împotriva tuturor celor care-L părăsesc.” Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta; şi El ne-a ascultat.
</blockquote>

Principalul meu scop în această dimineaţă nu este să enumăr toate argumentele pe care le-am prezentat de-a lungul anilor în predici şi în articolele scrise pentru atitudinea pro-viaţă. Există motive biblice, motive medicale şi ştiinţifice şi motive psihologice. Dar mi se pare remarcabil faptul că odată cu trecerea anilor, atunci când are loc aniversarea lui Roe v. Wade, apar noi confirmări ale argumentelor pro-viaţă, datorită caracterului vădit al dăunării avortului la cerere chiar până în momentul de dinaintea naşterii.

Vă voi da un exemplu.

=== '''Un exemplu actual''' ===

Există o controversă legată de recoltarea organelor de la sugarii cu handicap, şi anume de la cei cu anencefalie—aceştia se nasc aproape fără creier şi nu pot trăi o viaţă normală, dar de obicei speranţa de viaţă este de mai multe zile sau săptămâni. O persoană a spus, „Calitatea vieţii pentru un astfel de copil este atât de scăzută încât ar fi un lucru justificabil din punct de vedere moral să se sacrifice viaţa acestuia cu câteva zile pentru a salva viaţa altei persoane.”

Acest tip de argumentare este de rău augur tuturor persoanelor cu handicap şi tuturor persoanelor în vârstă care sunt tot mai vulnerabile în faţa celor care pot dicta care este calitatea vieţii care dă caracterul sacru al vieţii şi siguranţa în faţa riscului de a i se pune capăt. Dar ceea ce este cel mai important pentru argumentul pro-viaţă este raţionamentul Asociaţiei Americane a Libertăţilor Civile în favoarea prelevării organelor (precum inima) de la donatori nou-născuţi cu anencefalie înainte să survină moartea naturală a acestora.

Decenii la rând adepţii pro-viaţă au argumentat că nu există nicio diferenţă semnificativă din punct de vedere moral între un copil nenăscut şi altul născut, pe parcursul săptămânilor chiar înainte şi după naştere. Cu alte cuvinte, este arbitrar până la o limită extremă, din punctul de vedere al unui copil să afirmăm că întreruperea vieţii unui copil nenăscut este un avort legal, dar, dacă se pune capăt vieţii unui copil care tocmai s-a născut, să afirmăm că acest lucru este considerat o omucidere şi este ilegal. Acesta a fost un argument puternic pentru a respecta viaţa unui nenăscut.

Acum Asociaţia Americană a Libertăţilor Civile a preluat acest argument şi în principiu şi l-a însuşit, dar l-a folosit exact în sens opus, şi anume, pentru a justifica omorârea unora dintre copii chiar după naştere. Scopul este de a arăta că permiterea întreruperii sarcinii până în momentul naşterii se află în contradicţie cu interzicerea întreruperii vieţii unui copil cu anencefalie pentru a folosi organele acestuia pentru salvarea altui copil.

Iată formularea reală a acestui argument:
<blockquote>
Nu există absolut nicio modificare semnificativă din punct de vedere moral a fătului în momentele imediat anterioare şi ulterioare naşterii.
</blockquote>
Cu alte cuvinte, argumentul pe care mişcarea pro-viaţă l-a folosit ani de-a rândul este recunoscut, dar apoi este folosit nu pentru a-l proteja pe copilul nenăscut, ci pentru a îndepărta protecţia copilului nou-născut. Dacă nu există nicio diferenţă între copilul născut şi cel nenăscut, şi permitem avortarea celor nenăscuţi, atunci ar trebui să permitem omorârea celor născuţi în anumite cazuri—conform Asociaţiei Americane a Libertăţilor Civile.

=== '''Cum ar trebui abordat postul''' ===

Chiar în acest punct al discuţiei vom aborda seriozitatea pătrunzătoare a postului în cadrul bisericii creştine. Aş dori măcar să îl vâr în discuţia noastră. Acest tip de raţionament este foarte dăunător. Este ceva respingător din punct de vedere moral să transformi unul dintre cele mai clare motive de a nu permite avortul la cerere într-o justificare a infanticidului. Este o altă dovadă a faptului că ne confruntăm cu o mare obscuritate în ceea ce priveşte industria avortului. La acest tip de argumentare coruptă se referă Pavel atunci când spune că Dumnezeu îi lasă pe oameni pradă unei minţi depravate şi nepricepute (Romani 1:28).

Ceea ce sugerez în această dimineaţă este faptul că biserica creştină nu a folosit poate toate resursele spirituale pe care le are la dispoziţie pentru a combate acest tip de întuneric. L-am căutat oare pe Domnul prin post pentru recăpăta dreptatea şi lumina, şi pentru siguranţa celor mici? Trebuie să recunosc că, în toţi aceşti ani de eforturi pro-viaţă nu am postit în mod deosebit pentru revigorarea morală şi spirituală necesară pentru a combate acest tip de întuneric.

=== '''Nu înţelegeţi greşit''' ===

Cred în diversitatea eforturilor non-violente ale cauzei pro-viaţă. Şi în cazul de faţă chiar pun accentul pe cele non-violente. Acest război nu va fi câştigat cu gloanţe. Va fi câştigat prin spiritul zdrobit şi prin smerenie şi sacrificiu. Va fi câştigat atunci când ne vom identifica mai degrabă cu copiii noştri în suferinţă, decât cu medicii care fac întreruperi de sarcină, în crima lor. Şi acesta poate fi la rândul lui un îndemn pentru un nou tip de postire.

Cred că educația este benefică, şi m-am bucurat de suplimentul excelent „Ea este un copil, nu o opţiune” care a fost distribuit prin poştă în 900 000 de case în octombrie şi noiembrie anul trecut. Acest tip de efort de educare trebuie să se repete. Cuvintele Lui Iisus au o aplicabilitate largă, „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera” (Ioan 8:32).

Cred că eforturile politice ale oamenilor care sunt pro-viaţă sunt binevenite. Dumnezeu a rânduit ca guvernele să existe pentru protejarea oamenilor împotriva violenţei (Romani 13:3f.). Pentru mulţi dintre noi acesta a fost un lucru extraordinar şi mulţumitor legat de alegerile din toamna trecută. Nici măcar un senator ales, un membru al Camerei Reprezentanţilor, sau un guvernator din ţară, fie Republican sau Democrat nu a fost învins de vreun rival pro-avort. Prin contrast, aproximativ 30 de membri aleşi ai Congresului care erau pro-avort au fost învinşi de membri pro-viaţă. O realitate despre care nu am auzit şi nu am citit în mass media—un alt exemplu de obscuritate.

În al patrulea rând, cred în asistenţa de urgenţă pentru gravide. Din acest motiv am ales să adăugăm completarea CareNet în acest buletin. Scopul ministerului este preîntâmpinarea avortului prin compasiune pentru femeile aflate în dificultate (Luca 7:48–50). Există mii de astfel de centre şi grupuri în întreaga ţară. Mâinile oamenilor Lui Hristos sunt întinse pentru a oferi alternative concrete şi realizabile la întreruperea unei sarcini.

Şi în al cincilea rând, cred în consilierea paralelă. Există multe poveşti ale femeilor care află adevărul în ceasul al unsprezecelea chiar înainte de programarea pentru întreruperea de sarcină, şi sunt astfel convinse să-şi salveze copilul şi propria conştiinţă. (Verificaţi Ministerele Pro-viaţă, 612-771-1500.)

=== '''Principala problemă este una spirituală''' ===

Dar la bază problema cu care ne confruntăm este un spirituală—obscuritatea şi coruperea inimii şi minţii umane. Ceea ce propun în această dimineaţă este să ne gândim în mod serios să ţinem post pentru siguranţa celor mici. Să Îl căutăm pe Domnul prin post pentru înviorarea plină de har, puternică, dezrobitoare a spiritului uman care ar determina o persoană să se trezească şi să spună: „Cum să folosesc asemănarea dintre născuţi şi nenăscuţi pentru a aduce argumente în favoarea omorârii nou-născuţilor şi neprotejarea nenăscuţilor? Nu voi mai proceda astfel. Şi mă voi întoarce la Domnul Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor mele şi pentru o viaţă nouă.”

Adevărata înviorare a inimii înseamnă să Îl căutăm pe Iisus pentru iertarea tuturor păcatelor şi pentru darul vieţii veşnice şi pentru puterea de a urma o cale plăcută Lui Dumnezeu. Nu ar putea ruga inimilor noastre pentru o astfel de trezire a conştiinţei şi credinţei să fie mai deplină şi mai plină de râvnă prin post? Nu este acest lucru ceea ce vedem în aceste zile?

=== '''Ce s-a întâmplat în vremea lui Ezra''' ===

Mi-a venit această idee din povestea lui Ezra descrisă în Ezra 8:21–23. Vă voi contura contextul acestei poveşti pentru a vă întări credinţa şi pentru a înţelege acest text cu toată vigoarea pe care Ezra i-o imprimă.

'''Dumnezeu călăuzeşte şi clinteşte imperii'''

Israel fusese dus în exil. Se aflau acolo de zeci de ani. Sosise vremea ca ei să se înapoieze. Dar cum se putea realiza acest lucru? Erau doar o minoritate etnică necunoscută în sânul vastului imperiu persan. Răspunsul este că Dumnezeu călăuzeşte imperiile. Şi atunci când vine vremea ca poporul Lui să fie urnit, El urneşte imperii din loc. Aceasta este ideea de bază pentru primele opt capitole din cartea lui Ezra.

Mai întâi să ne uităm la Ezra 1:1–2.
<blockquote>
Şi în anul întâi al lui Cirus, împăratul Persiei, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul Persiei, şi el a dat poruncă în toată împărăţia sa, chiar în scris, zicând: „Aşa spune Cirus, împăratul Persiei: ‚Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi m-a rânduit să-I construiesc o casă la Ierusalim, care este în Iuda.’”
</blockquote>
Dumnezeu a prevestit prin Ieremia că oamenii se vor întoarce în ţara lor. Dumnezeu nu lasă prezicerile Sale să se împlinească la voia întâmplării, doar din voia omului. El Însuşi acţionează pentru a împlini prezicerile pe care le face. Se spune în acest text, „A trezit duhul lui Cirus.” Iată deci răspunsul. Atunci când Dumnezeu este dispus să facă un lucru minunat în lume, El va duce acest lucru la împlinire indiferent că o face prin împăratul Persiei sau printr-un proroc ori un lucrător creștin pro-viaţă. Ceea ce contează este suveranitatea absolută a Lui Dumnezeu peste imperiile lumii.

Apoi iată ce se întâmplă. Un prim val de refugiaţi se întorc—peste 42 000. Aceştia încep să construiască templul. Dar duşmanii lor din Iuda li se împotrivesc şi îi scriu noului împărat, Artaxerxes, spunându-i că aceştia construiesc o cetate răzvrătită (4:12). Artaxerxes opreşte lucrările de construire a templului şi se pare că planurile Lui Dumnezeu sunt zădărnicite.

Dar El avea un plan diferit, superior—O, să învăţăm că anii neroditori de necazuri din vieţile noastre sunt pregătiri pentru binecuvântările Lui Dumnezeu! În Ezra 5:1 Dumnezeu trimite doi proroci, pe Hagai şi pe Zaharia, care îi impulsionează pe oameni să înceapă din nou construcţia. Duşmanii adoptă aceeaşi tactică. Ei îi scriu o scrisoare lui Darius, noul împărat. Dar acest lucru se întoarce împotriva lor şi vedem de ce Dumnezeu a permis încetarea temporară a construirii.

Darius caută în arhivele imperiului şi găseşte porunca originală dată de Cirus prin care era autorizată construirea templului. În Ezra 6:7–8 el le răspunde la scrisoare, comunicându-le veştile extraordinare—mai mult decât ce ar fi putut ei să ceară sau să conceapă. El le spune duşmanilor din Iuda,
<blockquote>
Lăsaţi să se facă lucrarea acestei case a lui Dumnezeu; guvernatorul iudeilor şi bătrânii iudeilor să construiască această casă a lui Dumnezeu pe locul ei. 8 Şi dau poruncă de la mine ce să faceţi cu privire la bătrânii acestor iudei pentru construirea acestei case a lui Dumnezeu: din bunurile împăratului, din tributul de dincoace de râu, să se dea îndată oamenilor acelora cheltuielile, ca să nu fie împiedicaţi.
</blockquote>
Ce răsturnare de situaţie! Ce Dumnezeu minunat! Părea că duşmanii biruiseră. Dar Dumnezeu pur şi simplu crea istorie pentru ca duşmanii nu doar să permită construirea templului, ci şi să plătească pentru templu! Ezra 6:22 enunţă acest adevăr în mod clar: „Domnul întorsese inima împăratului Asiriei spre ei, ca să le întărească mâinile în lucrarea casei lui Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel.” Dumnezeu călăuzeşte inimile împăraţilor şi regilor şi ale preşedinţilor şi senatorilor şi ale reprezentanţilor congresului—chiar şi în cazul celor care nu se încred în El.
<blockquote>
Nu te gândi la Domnul cu o judecată slabă, ci bizuie-te pe El pentru harul Lui, În spatele unei providenţe ameninţătoare El ascunde un chip surâzător.
</blockquote>
O, ce lecţii avem de învăţat de aici!Credeţi că anul 1994 de nereuşită totală pentru Biserica Baptistă Betleem nu are nici un scop minunat de mântuire? Doar dacă Dumnezeul nostru nu este acelaşi Dumnezeu al lui Ezra! Credeţi că alegerea de acum doi ani a unui preşedinte care este pro-opţiune nu are nicio finalitate măreaţă pentru dreptate, care este mai însemnată şi mai uimitoare decât îşi poate imagina oricine dintre noi? Este Dumnezeul nostru, Dumnezeul lui Ezra?!

Apoi Ezra apare într-un pasaj din trecut, în vremea împăratului Artaxerxes. Împăratul îl trimite pe Ezra însoţit de mai mulţi oameni înapoi la Ierusalim. Conform versetului din Ezra 7:6, împăratul Artaxerxes îi dă orice îşi doreşte pentru călătorie. De ce ar face aşa ceva chiar împăratul care oprise construirea templului? Răspunsul la această întrebare îl aflăm de la Ezra în 7:27. El se roagă astfel, „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, care a pus astfel de gânduri în inima împăratului.” A fost mâna Lui Dumnezeu.

El l-a călăuzit pe Cirus (1:1); El l-a călăuzit pe Darius (6:22); şi El l-a călăuzit şi pe Artaxerxes (7:27). „Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea” (Proverbe 21:1). Dumnezeu conduce lumea. El ţese istoria. Nu putem pătrunde înţelepciunea nemărginită a căilor Sale (Romani 11:34–35). Menirea noastră este să ne punem încrederea în El şi să ascultăm de El şi să I ne închinăm cu voioşie.

'''Postul lui Ezra'''

Astfel aflăm cum a procedat Ezra când a fost eliberat din robie şi s-a întors la Ierusalim. El a refuzat să fie însoţit de o escortă a armatei astfel încât Artaxerxes să fie martorul puterii şi credincioşiei Lui Dumnezeu în protejarea oamenilor care îl însoţeau. În locul ajutorului împăratului el a căutat ajutorul Lui Dumnezeu şi l-a căutat prin post. Ezra 8:21–23,
<blockquote>
Şi am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim înaintea Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El cale dreaptă pentru noi, pentru copiii noştri [de aici mi-a venit ideea de a posti pentru siguranţa celor mici] şi pentru tot avutul nostru. 22 Pentru că mi-era ruşine să cer de la împărat o ceată de ostaşi şi de călăreţi, ca să ne ajute pe drum împotriva vrăjmaşului, fiindcă vorbisem împăratului, zicând: „Mâna Dumnezeului nostru este spre bine peste toţi aceia care-L caută; dar puterea Lui şi mânia Lui sunt împotriva tuturor celor care-L părăsesc.” 23 Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta; şi El ne-a ascultat.
</blockquote>
În versetul 21 postul este văzut ca o expresie a smereniei—aceasta este ceea ce înţelegem prin dependenţa totală de Dumnezeu pentru ceea ce ne lipseşte. „Am anunţat acolo la râul Ahava un post, ca să ne smerim.” Şi credeţi-mă, suntem complet dependenţi atunci când minţile întunecate trebuie trezite la lumina vieţii în lupta pentru caracterul sacru al vieţii. Argumentarea îşi are rolul său decisiv. Dar dacă Dumnezeul suveran nu călăuzeşte inimile şi minţile (cum s-a întâmplat cu Cirus şi Darius şi cu Artaxerxes), chiar şi cea mai bună argumentare va fi ţinută captivă şi va fi răsturnată, aşa cum am observat la început.

Iar în versetul 23, postul este o expresie a efortului de a-L căuta pe Dumnezeu cu o seriozitate vitală. „Şi am postit şi L-am rugat pe Dumnezeul nostru pentru aceasta.”

Rezultatul este prezentat la sfârşitul versetului 23: „El ne-a ascultat.” Şi aceştia, împreună cu copiii lor s-au întors acasă în siguranţă.

Fac apel la voi pentru a-L căuta pe Domnul împreună cu mine, în efortul de a înţelege rolul postului în combaterea întunericului care acoperă statul şi naţiunea noastră în ceea ce priveşte avortul. Fie ca această chemare a bisericii de către Domnul la postire să fie nu doar una generală, pentru trezirea oamenilor din acest ţinut, ci şi o chemare specifică la postire, pentru siguranţa celor mici. Dacă Îl căutăm, El ne va arăta calea.

Omul nu va trăi numai cu pâine

Bogdana — Fri, 06 Jan 2012 20:58:29 GMT

Bogdana:

{{info|Man Shall Not Live on Bread Alone}} 
<blockquote>'''Matei 3:16-4:4''' </blockquote><blockquote>Şi Iisus, după ce a fost botezat, a ieşit îndată din apă; şi, iată, cerurile I s-au deschis şi a văzut Duhul Lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste El; şi iată un glas din ceruri spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi, după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi ispititorul, apropiindu-se de El, I-a spus: „Dacă eşti Fiu al Lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se facă pâini.” Dar El, răspunzând, i-a spus: „Este scris:‚Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu.’” </blockquote>
Până acum am văzut anul acesta cum au postit profeţii şi învăţătorii din Antiohia în Fapte 14 şi L-am auzit pe Iisus învăţându-ne că atunci când Mirele, adică El Însuşi este luat din lume nuntaşii, adică noi, discipolii Lui vom posti. Iar astăzi Îl vom vedea postind chiar pe Iisus, Fiul Lui Dumnezeu.

=== '''Două năzuinţe pentru acest mesaj''' ===

Am două năzuinţe pentru acest mesaj. Una este să Îl cunoaştem mai bine pe Iisus. Săptămâna trecută L-am auzit pretinzând în mod surprinzător că Mirele a venit—Dumnezeu se dezvăluise ca fiind Mirele şi Soţul poporului Său Israel în Vechiul Testament. Acum iată că Iisus a spus—Mirele a sosit. Astăzi în acest text Îl vedem pe Iisus ca fiind reprezentantul şi capul unui Israel nou, precum un nou Iosua care se pregăteşte să ducă pe poporul lui în Ţara Făgăduinţei, dar mai întâi este încercat în pustiu.

Cealaltă năzuinţă, pe lângă dorinţa de a-l cunoaşte mai bine pe Iisus este să înţelegem postul mai bine şi să vedem în profunzime valoarea sa spirituală pentru noi în mod individual şi ca biserică. Cred că ar trebui să ne pună pe gânduri faptul că Fiul Lui Dumnezeu Şi-a început misiunea de propovăduire printr-un post de 40 de zile. Ar trebui să ne oprim şi să ne gândim la acest lucru. Ar trebui să ne întrebăm, Doamne, dar eu? Pot să fac faţă încercărilor incredibile din viaţa mea de creştin fără să fiu părtaş la postul Lui Iisus?

Putem să cunoaştem ca biserică deplinătatea puterii şi binecuvântării Lui Hristos fără să-L căutăm cu smerenie pe Domnul prin post? Acestea sunt zile esenţiale pentru Biserica Baptistă Betleem. Simt o emoţie pentru ceea ce Dumnezeu va face pentru noi. Atunci când personalul a postit miercurea trecută şi s-a rugat, Domnul a ţesut laolaltă cuvinte pline de speranţă. Iată ce am scris în ultimul paragraf al raportului meu anual pe 1994:
<blockquote>Şi nu în ultimul rând vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre şi pentru încurajările stăruitoare. Sunt fericit să îndeplinesc această lucrare deoarece v-aţi rugat. Ce privilegiu să mă aflu aici! Simt adieri de aer proaspăt. Pânzele mele sunt ridicate. Cerul se înseninează. Domnul este la bord şi îmi spune că năvodul pescarilor de oameni se va umple nu departe pe mare. </blockquote>
Inima îmi tânjeşte atât de mult după o lucrare mai profundă a Lui Dumnezeu în mijlocul nostru! O lucrare care va avea drept consecinţă o nouă naştere supranaturală în fiecare săptămână, prin vieţile voastre unse în aceste oraşe. De aceea postul are prioritate. [http://www.desiringgod.org/resource-library/biographies/charles-spurgeon-preaching-through-adversity Charles Spurgeon], pastorul din Londra de acum un secol spunea,
<blockquote>Perioadele noastre de postire şi de rugăciune în casa de rugăciuni au fost zile măreţe într-adevăr; niciodată nu a fost poarta Raiului mai larg deschisă; niciodată nu au fost inimile noastre mai aproape de Gloria centrală. </blockquote>
Inima mea năzuieşte ca biserica noastră să se apropie mai mult de Gloria Centrală, să fie atât de aproape de foc încât să ne mistuim cu zelul Lui Iisus, pentru Numele Său şi pentru această lume trecătoare.

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra postului.

=== '''Postul de patruzeci de zile al Lui Iisus''' ===

Matei 3:16 spune că după ce a fost botezat, Iisus a ieşit din apă iar cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt a coborât asupra Lui ca un porumbel. Duhul Sfânt fusese întotdeauna cu Iisus. El a fost conceput de la Duhul Sfânt. Dar aceasta a fost o ungere, sau revărsare, ori un botez special care urma să rămână asupra Lui pe parcursul misiunii Lui publice de trei ani. El a fost botezat pentru a se identifica cu noi în supunerea faţă de autoritatea şi dreptatea Lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt a venit peste El, aşa cum El este cu noi pentru a-L întări şi călăuzi în eforturile însemnate ale misiunii Lui.

'''Plăcerea Tatălui şi călăuzirea Duhului'''

În momentul când Duhul Sfânt vine peste Iisus, Dumnezeu Tatăl spune (v. 17), „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Unul dintre scopurile minunate ale acestor cuvinte este să Îl asigure pe Iisus că focul suferinţei şi mâhnirii pe care Iisus urma să le îndure NU se datora nemulţumirii Tatălui.

Este în mod deosebit important să realizăm acest lucru atunci când observăm în versetul următor (Matei 4:1) care este primul act al Duhului la începutul misiunii Lui Iisus. În acest verset se spune, „Atunci Isus a fost dus def Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul.” Primul act al Duhului în misiunea Lui Iisus este să-L ducă în pustiu şi să-L expună ispitirilor Satanei.

'''Iisus se pregăteşte pentru a lupta prin post'''

Sub călăuzirea Duhului, Iisus se pregăteşte să-i reziste diavolului prin post. Voia Duhului Lui Dumnezeu a fost ca Fiul Lui Dumnezeu să fie încercat la începutul misiunii Sale şi ca Iisus să fie biruitor în această încercare prin postire. Iisus l-a biruit pe duşmanul sufletului Său prin postire.

Eu cred că această poveste ar trebui să ne stimuleze. Iată-L pe Iisus la începutul celei mai importante misiuni publice din istoria lumii. De ascultarea şi dreptatea Lui atârnă izbăvirea lumii. Nimeni nu va scăpa de osândă în lipsa acestei misiuni a suferinţei şi morţii şi învierii prin ascultare. Iar voia Lui Dumnezeu este ca misiunea să fie ameninţată chiar de la început cu nimicirea—şi anume cu ispitirile Satanei de a renunţa la calea smereniei şi suferinţei şi ascultării. Şi dintre sutele de lucruri pe care Iisus le-ar fi putut face pentru a combate această ameninţare serioasă pentru mântuire, El este îndemnat să postească. Să postească!

Dacă Satan ar fi reuşit să Îl abată pe Iisus de la calea ascultării prin smerenie şi suferinţă, nu ar mai exista mântuire. Am rămâne în păcatele noastre şi fără speranţă. Prin urmare mântuirea noastră depinde de postul evlavios al Lui Iisus. Acesta este un omagiu remarcabil adus postului. Nu treceţi cu vederea acest lucru. Reflectaţi la însemnătatea lui. Iisus Şi-a început misiunea prin postire. Şi Şi-a biruit duşmanul prin post.

=== '''Deuteronomul 8:2–3 se aseamănă cu Matei 4:1–4''' ===

Pentru a vedea semnificaţia amplă a acestui adevăr, răsfoiţi împreună cu mine la Deuteronomul 8. De fiecare dată când Iisus răspunde la cele trei ispite din pustiu, El citează din Deuteronomul. „Omul nu va trăi numai cu pâine”—Deuteronomul 8:3; „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”—Deuteronomul 6:16; şi „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”—Deuteronomul 6:13.

'''Iisus ispitit în pustiu'''

Acest lucru are o mare semnificaţie. Iată cum Iisus este dus de Duhul Sfânt în pustiu—în pustiu—şi pentru a contracara ispitirile Satanei, Iisus citează pasaje din Deuteronomul, care reprezintă cuvintele lui Moise spuse poporului lui Israel atunci când au fost încercaţi în pustiu. În Matei 4:3–4 citim,
<blockquote>Ispititorul, apropiindu-se de El, I-a spus: „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se facă pâini.” Dar El, răspunzând, i-a spus: „Este scris: ‚Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’” </blockquote>
'''Cuvintele lui Moise despre timpul petrecut de Israel în pustiu'''

Acum să ne îndreptăm atenţia spre Deuteronomul 8:2–3 şi să observăm asemănările dintre situaţia poporului lui Israel în pustiu şi cea a Lui Iisus în pustiu. Moise le spune oamenilor,
<blockquote>Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani [NOTĂ: precum Iisus a fost în pustiu patruzeci de zile] în pustiu [NOTĂ: precum Iisus a fost dus de Duhul în pustiu], ca să te smerească, să te încerce [NOTĂ: precum Iisus a fost „încercat”], ca să cunoască ce era în inima ta, dacă vei păzi poruncile Lui sau nu. Şi te-a smerit şi te-a lăsat să flămânzeşti [NOTĂ: precum Iisus a flămânzit prin post] şi te-a hrănit cu mana pe care n-o cunoscuseşi şi pe care părinţii tăi n-au cunoscut-o, ca să-ţi arate că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu orice iese din gura Domnului. </blockquote>
'''Ce semnificaţie au aceste asemănări?'''

Există prea multe asemănări între ceea ce I se întâmplă Lui Iisus în pustiu şi ce se întâmplase poporului lui Israel pentru a crede că este doar o coincidenţă. Ce înseamnă acest lucru?

Înseamnă că Dumnezeu Se pregăteşte acum să izbăvească pe poporul Său—noul Israel—din robia egipteană a păcatului în Țara Făgăduinţei, a iertării, neprihănirii, păcii, bucuriei şi vieţii veşnice. Pentru această izbăvire El a trimis un nou Iosua—Iosua şi Iisus sunt exact acelaşi cuvânt în limba greacă (Fapte 7:45). Acest nou Iosua este capul şi reprezentantul întregului popor. În numele lor, El va fi acum dus de Dumnezeu în pustiu. Cele 40 de zile vor simboliza cei 40 de ani. El va fi încercat la fel cum Israel a fost încercat. Şi va flămânzi la fel cum Israel a flămânzit. Şi dacă va fi biruitor, El, împreună cu tot poporul Lui vor intra în siguranţă în Ţara Făgăduinţei.

=== '''Scopul postului Lui Iisus (şi al nostru)''' ===

Acum putem înţelege mai bine semnificaţia postului Lui Iisus.

'''Identificarea voluntară cu poporul Lui Dumnezeu'''

Nu a fost o alegere întâmplătoare de a reacţiona pentru a rezista ispitei satanice. A fost un act voluntar de identificare cu poporul Lui Dumnezeu în ceea ce priveşte privarea şi încercarea lor din pustiu. Iisus spunea de fapt, „Am fost trimis să călăuzesc pe poporul Lui Dumnezeu din Egiptul păcatului în Ţara Făgăduinţei şi a izbăvirii . Pentru aceasta, trebuie să fiu Unul dintre ei. Pentru acest scop M-am născut. De aceea voi lua asupra Mea încercarea prin care au trecut. Voi fi reprezentantul lor în pustiu şi voi accepta ca inima Mea să fie încercată prin post, pentru a arăta care Îmi este credincioşia. Şi cu ajutorul Duhului voi birui prin acest post, îl voi învinge pe diavol, şi îi voi călăuzi pe toţi cei care cred în Mine în Ţara Făgăduinţei şi a gloriei veşnice.”

'''Un mod de a-l înfrânge pe Satan'''

Cu alte cuvinte, postul Lui Iisus face parte din modul Lui de a experimenta înfometarea poporului lui Israel din pustiu. Dar acest lucru nu înseamnă că postul nu era un mod de a lupta împotriva Satanei. Deoarece postul dezvăluie ce se află în inima unei persoane. Şi atunci când avem mai multă dragoste în inimă pentru Dumnezeu decât pentru pâine, Satan nu are influenţa pe care ar avea-o dacă am iubi mai mult lucrurile pământeşti precum pâinea.

'''Încercarea inimilor noastre'''

Oamenii Lui Dumnezeu sunt adesea îndemnaţi să renunţe la mijloacele de trai obişnuite. Postul este o experienţă scurtă, voluntară a acestei privări pentru a demonstra ceea ce se află în inima noastră. Atunci când „ne lipsim” de ceva, Domnul ne dezvăluie ce se ascunde în inima noastră. De ce suntem dominaţi? Richard Foster spune în capitolul său despre post,
<blockquote>Mai mult decât oricare altă Disciplină individuală, postul dezvăluie ce anume ne domină. Acesta este un minunat beneficiu pentru discipolul care năzuieşte să fie transformat după chipul Lui Iisus Hristos. Înăbuşim ceea ce se află în sufletul nostru prin hrană şi alte lucruri plăcute, dar prin post aceste lucruri ies la iveală. Dacă suntem dominaţi de mândrie, acest lucru va fi dat în vileag aproape imediat. David spunea, „Am plâns, sufletul meu a postit; şi aceasta a fost spre dispreţul meu” (Ps. 69:10). Mânia, amărăciunea, invidia, dezbinarea, teama—dacă acestea se află în sufletul nostru, vor ieşi la iveală în timpul postului. La început vom spune că mânia noastră se datorează foamei, dar apoi ne dăm seama că suntem mânioşi deoarece spiritul mâniei este în sufletul nostru. Putem să ne bucurăm de această cunoaştere, deoarece ştim că tămăduirea este accesibilă prin puterea Lui Hristos. </blockquote>
Ce anume ne domină? Care sunt principalele noastre pasiuni? Postul este piatra de încercare a Lui Dumnezeu—şi temelia tămăduirii. Vom cârti precum Izraeliții au cârtit atunci când nu au avut pâine? Vom abandona calea ascultării şi vom preface pietrele în pâini? Sau vom” trăi cu orice Cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu”? Postul este un mod de a ne dezvălui nouă înşine şi de a mărturisi în faţa Lui Dumnezeu ceea ce se află în inimile noastre.

'''Scopul postului'''

Iar scopul postului este să ajungem să ne bizuim mai puţin pe pâine şi mai mult pe Dumnezeu Însuşi. Acesta este înţelesul cuvintelor din Matei 4:4, „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu.” De fiecare dată când postim, spunem împreună cu Iisus, „Nu doar de pâine avem nevoie. Ci de Tine, Doamne. Nu doar de pâine avem nevoie, ci de Tine, Doamne.”

Vă voi arăta pe scurt în încheiere de ce cred că Iisus spune că noi ar trebui să ne bizuim pe Dumnezeu, nu pe pâine.

'''De ce ar trebui să ne bizuim pe Dumnezeu, nu pe pâine'''

Ceea ce citează Iisus în Matei 4:4 se regăseşte în contextul din Deuteronomul 8:3,
<blockquote>[Dumnezeu] te-a hrănit cu mana pe care n-o cunoscuseşi şi pe care părinţii tăi n-au cunoscut-o, ca [OBSERVAŢI!] să-ţi arate că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu orice iese din gura Domnului. </blockquote>
El le-a dat mana—o hrană cu totul nemaipomenită care cădea din cer—De ce? „Astfel încât” ei să înveţe să trăiască cu orice iese din gura Lui Dumnezeu. Cum i-a învăţat mana miraculoasă acest lucru? Prin faptul că mana reprezintă unul dintre modurile incredibile în care Dumnezeu poate, printr-un simplu cuvânt să Se reveleze şi să ne acopere nevoile atunci când totul pare fără speranță.

Dar iată răspunsul lui Satan la cuvintele Lui Iisus. Satan Îi spune Lui Iisus, „Dacă eşti Fiu al Lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se facă pâini.” Cu alte cuvinte, „Fă miracolul manei. Fă să cadă mana cum ai făcut în pustiu. Dacă scopul manei în pustiu a fost ca oamenii să înveţe să se aştepte la miracole când au parte de necazuri, atunci oferă-Ţi această pâine miraculoasă şi vei urma astfel Scriptura.”

Iar Iisus răspunde, „Eşti atât de aproape, şi totuşi atât de departe. Întotdeauna ai abordat Cuvântul Lui Dumnezeu în acest mod, atât de subtil. În aparenţă aprobi Cuvântul Lui Dumnezeu, dar de fapt întorci orice cuvânt împotriva Lui. Ideea de bază este aceasta, Satan: Nu te bizui pe pâine—nici măcar pe pâinea miraculoasă—ci pune-ţi încrederea în Dumnezeu. Nu căuta împlinirea cea mai însemnată în viaţă în hrană—nici măcar în hrana miraculoasă care vine de la Dumnezeu—ci în Dumnezeu. Orice cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu Îl revelează pe Dumnezeu. Şi cu această autorevelaţie ne hrănim. Aceasta n-are sfârşit. Aceasta este viaţa veşnică. Pieri, Satan, Dumnezeu este partea Mea. Nu Mă voi abate de la calea Lui şi comuniunea cu El, nici măcar pentru mana miraculoasă.”

Vă îndemn să-L lăsaţi pe Dumnezeu să vă încerce inimile prin post miercurea aceasta. Pentru a vedea dacă nu vă dezvăluie lucruri ascunse în sufletul vostru şi dacă Se dăruie vouă ca hrană.

Omul nu va trăi numai cu pâine

Bogdana — Fri, 06 Jan 2012 20:56:33 GMT

Bogdana:

{{info|Man Shall Not Live on Bread Alone}} 

 
<blockquote>'''Matei 3:16-4:4''' Şi Iisus, după ce a fost botezat, a ieşit îndată din apă; şi, iată, cerurile I s-au deschis şi a văzut Duhul Lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste El; şi iată un glas din ceruri spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi, după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi ispititorul, apropiindu-se de El, I-a spus: „Dacă eşti Fiu al Lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se facă pâini.” Dar El, răspunzând, i-a spus: „Este scris:‚Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu.’” </blockquote>
Până acum am văzut anul acesta cum au postit profeţii şi învăţătorii din Antiohia în Fapte 14 şi L-am auzit pe Iisus învăţându-ne că atunci când Mirele, adică El Însuşi este luat din lume nuntaşii, adică noi, discipolii Lui vom posti. Iar astăzi Îl vom vedea postind chiar pe Iisus, Fiul Lui Dumnezeu.

=== '''Două năzuinţe pentru acest mesaj''' ===

Am două năzuinţe pentru acest mesaj. Una este să Îl cunoaştem mai bine pe Iisus. Săptămâna trecută L-am auzit pretinzând în mod surprinzător că Mirele a venit—Dumnezeu se dezvăluise ca fiind Mirele şi Soţul poporului Său Israel în Vechiul Testament. Acum iată că Iisus a spus—Mirele a sosit. Astăzi în acest text Îl vedem pe Iisus ca fiind reprezentantul şi capul unui Israel nou, precum un nou Iosua care se pregăteşte să ducă pe poporul lui în Ţara Făgăduinţei, dar mai întâi este încercat în pustiu.

Cealaltă năzuinţă, pe lângă dorinţa de a-l cunoaşte mai bine pe Iisus este să înţelegem postul mai bine şi să vedem în profunzime valoarea sa spirituală pentru noi în mod individual şi ca biserică. Cred că ar trebui să ne pună pe gânduri faptul că Fiul Lui Dumnezeu Şi-a început misiunea de propovăduire printr-un post de 40 de zile. Ar trebui să ne oprim şi să ne gândim la acest lucru. Ar trebui să ne întrebăm, Doamne, dar eu? Pot să fac faţă încercărilor incredibile din viaţa mea de creştin fără să fiu părtaş la postul Lui Iisus?

Putem să cunoaştem ca biserică deplinătatea puterii şi binecuvântării Lui Hristos fără să-L căutăm cu smerenie pe Domnul prin post? Acestea sunt zile esenţiale pentru Biserica Baptistă Betleem. Simt o emoţie pentru ceea ce Dumnezeu va face pentru noi. Atunci când personalul a postit miercurea trecută şi s-a rugat, Domnul a ţesut laolaltă cuvinte pline de speranţă. Iată ce am scris în ultimul paragraf al raportului meu anual pe 1994:
<blockquote>Şi nu în ultimul rând vă mulţumesc pentru rugăciunile voastre şi pentru încurajările stăruitoare. Sunt fericit să îndeplinesc această lucrare deoarece v-aţi rugat. Ce privilegiu să mă aflu aici! Simt adieri de aer proaspăt. Pânzele mele sunt ridicate. Cerul se înseninează. Domnul este la bord şi îmi spune că năvodul pescarilor de oameni se va umple nu departe pe mare. </blockquote>
Inima îmi tânjeşte atât de mult după o lucrare mai profundă a Lui Dumnezeu în mijlocul nostru! O lucrare care va avea drept consecinţă o nouă naştere supranaturală în fiecare săptămână, prin vieţile voastre unse în aceste oraşe. De aceea postul are prioritate. [http://www.desiringgod.org/resource-library/biographies/charles-spurgeon-preaching-through-adversity Charles Spurgeon], pastorul din Londra de acum un secol spunea,
<blockquote>Perioadele noastre de postire şi de rugăciune în casa de rugăciuni au fost zile măreţe într-adevăr; niciodată nu a fost poarta Raiului mai larg deschisă; niciodată nu au fost inimile noastre mai aproape de Gloria centrală. </blockquote>
Inima mea năzuieşte ca biserica noastră să se apropie mai mult de Gloria Centrală, să fie atât de aproape de foc încât să ne mistuim cu zelul Lui Iisus, pentru Numele Său şi pentru această lume trecătoare.

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra postului.

=== '''Postul de patruzeci de zile al Lui Iisus''' ===

Matei 3:16 spune că după ce a fost botezat, Iisus a ieşit din apă iar cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt a coborât asupra Lui ca un porumbel. Duhul Sfânt fusese întotdeauna cu Iisus. El a fost conceput de la Duhul Sfânt. Dar aceasta a fost o ungere, sau revărsare, ori un botez special care urma să rămână asupra Lui pe parcursul misiunii Lui publice de trei ani. El a fost botezat pentru a se identifica cu noi în supunerea faţă de autoritatea şi dreptatea Lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt a venit peste El, aşa cum El este cu noi pentru a-L întări şi călăuzi în eforturile însemnate ale misiunii Lui.

'''Plăcerea Tatălui şi călăuzirea Duhului'''

În momentul când Duhul Sfânt vine peste Iisus, Dumnezeu Tatăl spune (v. 17), „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Unul dintre scopurile minunate ale acestor cuvinte este să Îl asigure pe Iisus că focul suferinţei şi mâhnirii pe care Iisus urma să le îndure NU se datora nemulţumirii Tatălui.

Este în mod deosebit important să realizăm acest lucru atunci când observăm în versetul următor (Matei 4:1) care este primul act al Duhului la începutul misiunii Lui Iisus. În acest verset se spune, „Atunci Isus a fost dus def Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul.” Primul act al Duhului în misiunea Lui Iisus este să-L ducă în pustiu şi să-L expună ispitirilor Satanei.

'''Iisus se pregăteşte pentru a lupta prin post'''

Sub călăuzirea Duhului, Iisus se pregăteşte să-i reziste diavolului prin post. Voia Duhului Lui Dumnezeu a fost ca Fiul Lui Dumnezeu să fie încercat la începutul misiunii Sale şi ca Iisus să fie biruitor în această încercare prin postire. Iisus l-a biruit pe duşmanul sufletului Său prin postire.

Eu cred că această poveste ar trebui să ne stimuleze. Iată-L pe Iisus la începutul celei mai importante misiuni publice din istoria lumii. De ascultarea şi dreptatea Lui atârnă izbăvirea lumii. Nimeni nu va scăpa de osândă în lipsa acestei misiuni a suferinţei şi morţii şi învierii prin ascultare. Iar voia Lui Dumnezeu este ca misiunea să fie ameninţată chiar de la început cu nimicirea—şi anume cu ispitirile Satanei de a renunţa la calea smereniei şi suferinţei şi ascultării. Şi dintre sutele de lucruri pe care Iisus le-ar fi putut face pentru a combate această ameninţare serioasă pentru mântuire, El este îndemnat să postească. Să postească!

Dacă Satan ar fi reuşit să Îl abată pe Iisus de la calea ascultării prin smerenie şi suferinţă, nu ar mai exista mântuire. Am rămâne în păcatele noastre şi fără speranţă. Prin urmare mântuirea noastră depinde de postul evlavios al Lui Iisus. Acesta este un omagiu remarcabil adus postului. Nu treceţi cu vederea acest lucru. Reflectaţi la însemnătatea lui. Iisus Şi-a început misiunea prin postire. Şi Şi-a biruit duşmanul prin post.

=== '''Deuteronomul 8:2–3 se aseamănă cu Matei 4:1–4''' ===

Pentru a vedea semnificaţia amplă a acestui adevăr, răsfoiţi împreună cu mine la Deuteronomul 8. De fiecare dată când Iisus răspunde la cele trei ispite din pustiu, El citează din Deuteronomul. „Omul nu va trăi numai cu pâine”—Deuteronomul 8:3; „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”—Deuteronomul 6:16; şi „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti”—Deuteronomul 6:13.

'''Iisus ispitit în pustiu'''

Acest lucru are o mare semnificaţie. Iată cum Iisus este dus de Duhul Sfânt în pustiu—în pustiu—şi pentru a contracara ispitirile Satanei, Iisus citează pasaje din Deuteronomul, care reprezintă cuvintele lui Moise spuse poporului lui Israel atunci când au fost încercaţi în pustiu. În Matei 4:3–4 citim,
<blockquote>Ispititorul, apropiindu-se de El, I-a spus: „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se facă pâini.” Dar El, răspunzând, i-a spus: „Este scris: ‚Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’” </blockquote>
'''Cuvintele lui Moise despre timpul petrecut de Israel în pustiu'''

Acum să ne îndreptăm atenţia spre Deuteronomul 8:2–3 şi să observăm asemănările dintre situaţia poporului lui Israel în pustiu şi cea a Lui Iisus în pustiu. Moise le spune oamenilor,
<blockquote>Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani [NOTĂ: precum Iisus a fost în pustiu patruzeci de zile] în pustiu [NOTĂ: precum Iisus a fost dus de Duhul în pustiu], ca să te smerească, să te încerce [NOTĂ: precum Iisus a fost „încercat”], ca să cunoască ce era în inima ta, dacă vei păzi poruncile Lui sau nu. Şi te-a smerit şi te-a lăsat să flămânzeşti [NOTĂ: precum Iisus a flămânzit prin post] şi te-a hrănit cu mana pe care n-o cunoscuseşi şi pe care părinţii tăi n-au cunoscut-o, ca să-ţi arate că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu orice iese din gura Domnului. </blockquote>
'''Ce semnificaţie au aceste asemănări?'''

Există prea multe asemănări între ceea ce I se întâmplă Lui Iisus în pustiu şi ce se întâmplase poporului lui Israel pentru a crede că este doar o coincidenţă. Ce înseamnă acest lucru?

Înseamnă că Dumnezeu Se pregăteşte acum să izbăvească pe poporul Său—noul Israel—din robia egipteană a păcatului în Țara Făgăduinţei, a iertării, neprihănirii, păcii, bucuriei şi vieţii veşnice. Pentru această izbăvire El a trimis un nou Iosua—Iosua şi Iisus sunt exact acelaşi cuvânt în limba greacă (Fapte 7:45). Acest nou Iosua este capul şi reprezentantul întregului popor. În numele lor, El va fi acum dus de Dumnezeu în pustiu. Cele 40 de zile vor simboliza cei 40 de ani. El va fi încercat la fel cum Israel a fost încercat. Şi va flămânzi la fel cum Israel a flămânzit. Şi dacă va fi biruitor, El, împreună cu tot poporul Lui vor intra în siguranţă în Ţara Făgăduinţei.

=== '''Scopul postului Lui Iisus (şi al nostru)''' ===

Acum putem înţelege mai bine semnificaţia postului Lui Iisus.

'''Identificarea voluntară cu poporul Lui Dumnezeu'''

Nu a fost o alegere întâmplătoare de a reacţiona pentru a rezista ispitei satanice. A fost un act voluntar de identificare cu poporul Lui Dumnezeu în ceea ce priveşte privarea şi încercarea lor din pustiu. Iisus spunea de fapt, „Am fost trimis să călăuzesc pe poporul Lui Dumnezeu din Egiptul păcatului în Ţara Făgăduinţei şi a izbăvirii . Pentru aceasta, trebuie să fiu Unul dintre ei. Pentru acest scop M-am născut. De aceea voi lua asupra Mea încercarea prin care au trecut. Voi fi reprezentantul lor în pustiu şi voi accepta ca inima Mea să fie încercată prin post, pentru a arăta care Îmi este credincioşia. Şi cu ajutorul Duhului voi birui prin acest post, îl voi învinge pe diavol, şi îi voi călăuzi pe toţi cei care cred în Mine în Ţara Făgăduinţei şi a gloriei veşnice.”

'''Un mod de a-l înfrânge pe Satan'''

Cu alte cuvinte, postul Lui Iisus face parte din modul Lui de a experimenta înfometarea poporului lui Israel din pustiu. Dar acest lucru nu înseamnă că postul nu era un mod de a lupta împotriva Satanei. Deoarece postul dezvăluie ce se află în inima unei persoane. Şi atunci când avem mai multă dragoste în inimă pentru Dumnezeu decât pentru pâine, Satan nu are influenţa pe care ar avea-o dacă am iubi mai mult lucrurile pământeşti precum pâinea.

'''Încercarea inimilor noastre'''

Oamenii Lui Dumnezeu sunt adesea îndemnaţi să renunţe la mijloacele de trai obişnuite. Postul este o experienţă scurtă, voluntară a acestei privări pentru a demonstra ceea ce se află în inima noastră. Atunci când „ne lipsim” de ceva, Domnul ne dezvăluie ce se ascunde în inima noastră. De ce suntem dominaţi? Richard Foster spune în capitolul său despre post,
<blockquote>Mai mult decât oricare altă Disciplină individuală, postul dezvăluie ce anume ne domină. Acesta este un minunat beneficiu pentru discipolul care năzuieşte să fie transformat după chipul Lui Iisus Hristos. Înăbuşim ceea ce se află în sufletul nostru prin hrană şi alte lucruri plăcute, dar prin post aceste lucruri ies la iveală. Dacă suntem dominaţi de mândrie, acest lucru va fi dat în vileag aproape imediat. David spunea, „Am plâns, sufletul meu a postit; şi aceasta a fost spre dispreţul meu” (Ps. 69:10). Mânia, amărăciunea, invidia, dezbinarea, teama—dacă acestea se află în sufletul nostru, vor ieşi la iveală în timpul postului. La început vom spune că mânia noastră se datorează foamei, dar apoi ne dăm seama că suntem mânioşi deoarece spiritul mâniei este în sufletul nostru. Putem să ne bucurăm de această cunoaştere, deoarece ştim că tămăduirea este accesibilă prin puterea Lui Hristos. </blockquote>
Ce anume ne domină? Care sunt principalele noastre pasiuni? Postul este piatra de încercare a Lui Dumnezeu—şi temelia tămăduirii. Vom cârti precum Izraeliții au cârtit atunci când nu au avut pâine? Vom abandona calea ascultării şi vom preface pietrele în pâini? Sau vom” trăi cu orice Cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu”? Postul este un mod de a ne dezvălui nouă înşine şi de a mărturisi în faţa Lui Dumnezeu ceea ce se află în inimile noastre.

'''Scopul postului'''

Iar scopul postului este să ajungem să ne bizuim mai puţin pe pâine şi mai mult pe Dumnezeu Însuşi. Acesta este înţelesul cuvintelor din Matei 4:4, „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu.” De fiecare dată când postim, spunem împreună cu Iisus, „Nu doar de pâine avem nevoie. Ci de Tine, Doamne. Nu doar de pâine avem nevoie, ci de Tine, Doamne.”

Vă voi arăta pe scurt în încheiere de ce cred că Iisus spune că noi ar trebui să ne bizuim pe Dumnezeu, nu pe pâine.

'''De ce ar trebui să ne bizuim pe Dumnezeu, nu pe pâine'''

Ceea ce citează Iisus în Matei 4:4 se regăseşte în contextul din Deuteronomul 8:3,
<blockquote>[Dumnezeu] te-a hrănit cu mana pe care n-o cunoscuseşi şi pe care părinţii tăi n-au cunoscut-o, ca [OBSERVAŢI!] să-ţi arate că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu orice iese din gura Domnului. </blockquote>
El le-a dat mana—o hrană cu totul nemaipomenită care cădea din cer—De ce? „Astfel încât” ei să înveţe să trăiască cu orice iese din gura Lui Dumnezeu. Cum i-a învăţat mana miraculoasă acest lucru? Prin faptul că mana reprezintă unul dintre modurile incredibile în care Dumnezeu poate, printr-un simplu cuvânt să Se reveleze şi să ne acopere nevoile atunci când totul pare fără speranță.

Dar iată răspunsul lui Satan la cuvintele Lui Iisus. Satan Îi spune Lui Iisus, „Dacă eşti Fiu al Lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se facă pâini.” Cu alte cuvinte, „Fă miracolul manei. Fă să cadă mana cum ai făcut în pustiu. Dacă scopul manei în pustiu a fost ca oamenii să înveţe să se aştepte la miracole când au parte de necazuri, atunci oferă-Ţi această pâine miraculoasă şi vei urma astfel Scriptura.”

Iar Iisus răspunde, „Eşti atât de aproape, şi totuşi atât de departe. Întotdeauna ai abordat Cuvântul Lui Dumnezeu în acest mod, atât de subtil. În aparenţă aprobi Cuvântul Lui Dumnezeu, dar de fapt întorci orice cuvânt împotriva Lui. Ideea de bază este aceasta, Satan: Nu te bizui pe pâine—nici măcar pe pâinea miraculoasă—ci pune-ţi încrederea în Dumnezeu. Nu căuta împlinirea cea mai însemnată în viaţă în hrană—nici măcar în hrana miraculoasă care vine de la Dumnezeu—ci în Dumnezeu. Orice cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu Îl revelează pe Dumnezeu. Şi cu această autorevelaţie ne hrănim. Aceasta n-are sfârşit. Aceasta este viaţa veşnică. Pieri, Satan, Dumnezeu este partea Mea. Nu Mă voi abate de la calea Lui şi comuniunea cu El, nici măcar pentru mana miraculoasă.”

Vă îndemn să-L lăsaţi pe Dumnezeu să vă încerce inimile prin post miercurea aceasta. Pentru a vedea dacă nu vă dezvăluie lucruri ascunse în sufletul vostru şi dacă Se dăruie vouă ca hrană.

Când Mirele va fi luat de la ei, atunci vor posti--cu burdufuri noi de vin

Bogdana — Thu, 22 Dec 2011 15:05:17 GMT

Bogdana:

{{info|When the Bridegroom Is Taken Away, They Will Fast--With New Wineskins}} 
<blockquote>'''Matei 9:14-17''' </blockquote><blockquote>Atunci ucenicii lui Ioan au venit la El, spunând: „De ce noi şi fariseii postim adesea, iar ucenicii Tăi nu postesc?” Şi Isus le-a spus: „Se pot întrista prietenii mirelui în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti. Nimeni dar nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că peticul ei rupe din haină şi se face o ruptură mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi; dacă s-ar pune, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună.”</blockquote>
Săptămâna trecută v-am îndemnat ca biserică să vă alăturaţi pentru a posti împreună cu mine o zi pe săptămână pe parcursul lunii ianuarie. Prin aceasta vom uni pe fruntaşii organizaţiei Promise Keepers (Păstrătorii Promisiunilor) şi pe Bill Bright şi organizaţia Campus Crusade şi mii de alţi creştini din jurul lumii în disciplina biblică a postului. Pentru voi poate fi ceva nou. Dar pentru biserica creştină în decursul istoriei nu este ceva nou.

=== '''Postul în istoria bisericii''' ===

''Didache'', un manual de instrucţiuni bisericeşti scris către sfârşitul secolului întâi spune,
<blockquote>Postul vostru să nu fie precum cel al ipocriţilor, deoarece ei postesc lunea şi joia, ci voi să postiţi miercurea şi vinerea. (7:1) </blockquote>
Cu alte cuvinte, primele biserici au căutat să se distanţeze de zădărnicia postirii fără să piardă însemnătatea obiceiului.

Epifaniu, un episcop din Italia în secolul al cincilea a spus,
<blockquote>Cine nu ştie că postul din a patra şi a şasea zi a săptămânii este ţinut de creştinii din întreaga lume? </blockquote>
John Calvin, în secolul al şaisprezecelea, a spus,
<blockquote>Să spunem ceva despre post, deoarece multe persoane, din dorinţa de a cunoaşte utilitatea lui îi subestimează necesitatea şi unii îl resping, considerându-l aproape de prisos; în acelaşi timp, pe de altă parte, atunci când scopul lui nu este corect înţeles, devine cu uşurinţă o superstiţie. Postul sfânt şi motivat are trei scopuri; ţinem post fie pentru cumpătarea trupului, pentru a ne feri de desfrâu, fie pentru a ne pregăti de rugăciune şi meditaţia evlavioasă, fie ca mărturie a smereniei noastre în prezenţa Lui Dumnezeu atunci când suntem dornici să ne mărturisim vina în faţa Lui. (''Instituţii'', IV.12, 14, 15) </blockquote>
Martin Luther a scris,
<blockquote>Iată ce am de spus despre post: Este bine să postim în mod frecvent pentru a ne stăpâni şi controla trupul. Deoarece atunci când avem stomacul plin, trupul nu ne este de folos pentru a predica, pentru a ne ruga sau pentru a studia, ori pentru a face orice altceva care este cucernic. În astfel de condiţii, Cuvântul Lui Dumnezeu nu rămâne în noi. Dar nu ar trebui să postim pentru a fi vrednici de ceva de pe urma postului, ca de pe urma unei fapte bune. </blockquote>
În vremuri mai recente biserica evangelică din Coreea de Sud a dat lumii o lecţie de rugăciune şi postire. Prima biserică protestantă a luat fiinţă în Coreea în 1884. O sută de ani mai târziu erau 30 000 de biserici. Ceea ce înseamnă în medie 300 de noi biserici pe an, timp de 100 de ani. În prezent evangelicii alcătuiesc aproximativ 30% din întreaga populaţie. Dumnezeu a împlinit această lucrare măreaţă pe mai multe căi. Una dintre acestea este reluarea nu doar a rugăciunii active, ci şi a postului-rugăciunii. Doar în cadrul bisericilor OMS (Overseas Missionary Society) (Societatea Misionară de peste hotare) mai mult de 20 000 de oameni au ţinut un post de 40 de zile—de obicei într-una dintre „casele de rugăciune” din munţi.

=== '''Un îndemn la postire''' ===

Dumnezeu mi-a confirmat în propria mea experienţă săptămâna aceasta însemnătatea postului pentru reuşitele pentru care m-am rugat îndelungat. Cred că dacă Îl căutăm pe Domnul cu dorinţa arzătoare de a posti, vor exista multe astfel de izbânzi la care năzuim. Vă rugaţi pentru ceva de mult timp? Doriţi ca Dumnezeu să trezească un necredincios la lucrurile spirituale? Este vreo relaţia încheiată pe care aţi vrea ca Dumnezeu s-o refacă? Sunteţi dezorientaţi în privinţa direcţiei pe care o urmaţi în viaţă? Cred că Dumnezeu ne cheamă să redescoperim rolul postului în aproprierea puterii Lui.

Am propus să postim ca biserică în mod colectiv timp de 24 de ore, sărind peste micul dejun şi prânz în fiecare miercuri în luna ianuarie. Astfel, ne-am abţine de la mâncare între cina de marţi şi cina de miercuri. În locul meselor, am încerca să ne dedicăm o parte din acest timp pentru a medita la Cuvântul Lui Dumnezeu şi pentru a spune rugăciuni pentru trezirea spirituală şi pentru propăşirea Împărăţiei Lui Hristos în jurul lumii.

=== '''Multe moduri de a intra în spiritul de postire''' ===

Îmi dau seama că acest program nu va putea fi urmat de toţi. Unii au planuri miercurea, motiv pentru care programul ar fi nepractic. Alţii nu pot ţine post din cauza unor probleme de sănătate. Nu vă faceţi griji în legătură cu aceste probleme. Există multe moduri în care să intrăm în spiritul de postire. O femeie mi-a scris în această săptămână, deoarece nu se putea încadra în acest program, din cauza slujbei. Mi-a spus,
<blockquote>Cred deci că există două lucruri care sunt de la Duhul Sfânt şi care pentru unii constituie un mod mai bun de a posti decât postul de mâncare. M-am gândit că dacă nu privesc la televizor timp de o săptămână sau o lună sau o noapte pe săptămână, când urmăresc de obicei programele de la televizor, acesta ar putea fi un post mai însemnat decât cel de mâncare. În loc să urmăresc programul meu preferat, îmi petrec timpul vorbindu-I şi ascultându-L pe Dumnezeu. Mă întreb dacă oare există şi alţii care ar putea considera că acesta este un mod de a posti şi un moment de concentrare şi rugăciune. </blockquote>
Nu ignoraţi chemarea Lui Dumnezeu în viaţa voastră de a posti, dacă nu puteţi participa la postul colectiv de miercuri. Dacă aveţi voinţă, El vă va călăuzi, le fel cum a călăuzit-o pe această femeie, spre ceva care vă va ajuta să aduceţi roade.

Martin Lloyd-Jones a spus în lucrarea sa despre predica de pe munte,
<blockquote>Postul, dacă ne gândim la el cu sinceritate nu trebuie . . . să se limiteze la mâncare şi băutură; postul ar trebui conceput astfel încât să includă abstinenţa de la orice este în şi de la sine justificat, pentru un scop spiritual deosebit. Există multe funcţii trupeşti care sunt bune şi normale şi perfect justificate, dar care din motive deosebite, în anumite situaţii ar trebui înfrânate. Acesta este postul. </blockquote>
=== '''Postul: O intensificare a rugăciunii''' ===

Am arătat săptămâna trecută din Fapte 13:1–3 că atunci când fruntaşii bisericii din Antiohia se închinau, se rugau şi ''posteau'', cursul istoriei a fost schimbat. Am sugerat că în prezent există o revigorare a ''închinării ''în jurul lumii şi o revigorare a rugăciunii, dar fără o intensitate a postirii? Cred că aceasta este caracteristica de bază a postului. Postul este o intensificare a rugăciunii. Este un semn de exclamare fizic la sfârşitul propoziţiei, „Tânjim după Tine să Îţi arăţi puterea.” Este un strigăt al trupului, „Spun acest lucru cu toată seriozitatea, Doamne! Atât de mult tânjesc după Tine.”

În următoarele două duminici vreau să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor Lui Iisus referitoare la postire. Ne învaţă Iisus să postim? Sau postul face parte din burdufurile vechi de vin rămase din Vechiul Testament, care nu au nici un rol în viaţa poporului nou, liber şi cu spirit de sărbătoare al Lui Dumnezeu?

Richard Foster, care a scris cartea intitulată ''Celebration of Discipline'' (''Celebrarea Disciplinei''), a spus în capitolul dedicat de el postului descris în Matei 9:15, „Aceasta este probabil cea mai importantă precizare din Noul Testament pentru a răspunde la întrebarea dacă ar trebui creştinii să postească în prezent.” Acest lucru este probabil adevărat. Să studiem cu atenţie acest text şi să-L rugăm pe Domnul să ne înveţe din el ce ar trebui să ştim şi ce ar trebui să facem în legătură cu postul.

=== '''De ce nu posteau discipolii Lui Iisus?''' ===

În Matei 9:14 discipolii lui Ioan Botezătorul vin la Iisus şi Îl întreabă de ce nu posteau discipolii Lui. În mod evident, discipolii Lui Iisus nu posteau cât timp El era cu ei.

'''În timp ce Mirele este alături de nuntaşi'''

Iisus răspunde printr-o analogie. El spune, „Nuntaşii nu se pot întrista cât timp mirele este cu ei, nu-i aşa?” Prin aceste cuvinte, Iisus ne învaţă două lucruri: unul dintre ele este faptul că postul era în general asociat cu tristeţea în acea vreme. Era o manifestare a inimii frânte şi desperării, de obicei în legătură cu păcatul sau un pericol. Era o atitudine adoptată atunci când ceva nu mergea aşa cum oamenii îşi doreau.

Dar nu este cazul discipolilor Lui Iisus. Acesta este cel de-al doilea lucru pe care îl putem învăţa din analogia Lui: Mesia a venit, iar venirea Lui este precum sosirea unui mire la o nuntă. Acesta este un lucru prea bun pentru a fi asociat cu postul. Iisus pretindea astfel ceva extraordinar în acel moment. În Vechiul Testament Dumnezeu se descrisese drept bărbatul poporului Său, Israel (Isaia 62:4f.; Ieremia 2:2; 3:20; Ezechiel 16:8; Osea 2:19f.). Acum, Fiul Său, Mesia Cel îndelung aşteptat a venit şi pretinde că este Mirele—adică soţul poporului Său, care va fi adevăratul Israel (cf. Ioan 3:29). Aceasta este tipul de afirmaţie parţial voalată a Lui Iisus despre identitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă aţi avea urechi de auzit, aţi auzi. Dumnezeu, Cel care a logodit pe Israel cu El în dragostea legământului a venit.

Acest lucru este atât de uimitor, şi atât de glorios şi de surprinzător în această formă încât Iisus spune că pur şi simplu nu se poate posti în această situaţie. Este un moment prea plin de veselie şi extraordinar de înviorător. Postul este pentru momentele de mâhnire şi de suferinţă şi de dor. Dar Mirele lui Israel este aici. După o mie de ani de visare şi de dor şi speranţă şi aşteptare, El este aici! Absenţa postului în grupul discipolilor Lui Iisus era o mărturie a prezenţei Lui Dumnezeu în mijlocul lor.

'''"Atunci vor posti"'''

Dar apoi Iisus a spus, „Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Aceasta este propoziţia cheie: „Atunci vor posti.” La care moment se referă El?

Unii au sugerat că se referea la cele câteva zile dintre moartea şi învierea Lui. Ei urmau să postească doar în acele zile. Dar acest lucru este foarte puţin probabil. Din mai multe motive. Unul este faptul că la început biserica postea după înviere, cum am văzut în Fapte 13:1–3 (cf. Fapte 14:23; 2 Corinteni 6:5; 11:27). Celălalt motiv este faptul că în Matei 25:1–13 Iisus înfăţişează a doua Sa venire ca pe sosirea mirelui. Cu alte cuvinte, Mirele este luat de la ei până la a doua venire a Lui Hristos.

Cred deci că Arthur Wallis are dreptate atunci când spune în capitolul şase al lucrării lui ''God's Chosen Fast'' (''Postul ales al Lui Dumnezeu''): „Acum este momentul.” Iisus spune: Acum, când sunt în mijlocul vostru ca Mire, nu puteţi posti dar nu voi rămâne cu voi. Va veni vremea când Mă voi întoarce la Tatăl Meu în cer. Şi în acea vreme veţi posti. Acea vreme este prezentul.

Este adevărat că Iisus este prezent în Spirit în mijlocul nostru. Dar Pavel a spus în 2 Corinteni 5:8, „Ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul.” Cu alte cuvinte, în această perioadă există o durere şi un dor—un dor de casă—în sufletul fiecărui creştin deoarece Iisus nu este aici pe cât de deplin şi de aproape şi de puternic şi glorios pe cât ne-am dori să fie. Şi de aceea postim.

'''Un petic de stofă nouă şi un vin nou'''

Dar apoi Iisus a spus ceva foarte important în versetele 16–17. El a spus,
<blockquote>Nimeni dar nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că peticul ei rupe din haină şi se face o ruptură mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi; dacă s-ar pune, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. </blockquote>
Peticul de stofă nouă şi vinul nou reprezintă noua realitate care a venit odată cu Iisus—Împărăţia Lui Dumnezeu este aici. Mirele a sosit. Mesia se află în mijlocul nostru. Şi acest lucru nu este doar temporar. Nu este prezent acum şi apoi va dispărea. Împărăţia Lui Dumnezeu nu a durat doar cât a fost Iisus prezent şi apoi a dispărut din lume pur şi simplu.

Iisus a murit pentru păcatele noastre odată pentru totdeauna. A înviat din morţi odată pentru totdeauna. Duhul a fost trimis în lume ca prezenţa reală a Lui Iisus printre noi. Împărăţia este puterea stăpânirii Lui Hristos în lume care supune Împăratului inimile oamenilor şi care creează un popor care crede în El şi care Îi slujeşte. Duhul Mirelui adună şi purifică o mireasă pentru Hristos. Acesta este vinul nou.

'''Burdufurile vechi nu pot păstra vinul nou'''

Iar Iisus spune, Burdufurile vechi nu-l pot păstra. Ce reprezintă burduful vechi? În acest context pare a fi vorba despre postire. Postul a fost preluat din Vechiul Testament şi fusese practicat în cadrul sistemului Iudaic de menţinere a unei relaţii cu Dumnezeu. Acum Iisus spune, vechile burdufuri ale Iudaismului nu pot păstra noul vin.

Ce vom spune atunci? În versetul 15 Iisus spune că vom posti atunci când Mirele nu va mai fi cu noi. Iar în versetul 17 El spune că vechiul post nu poate păstra noul vin al Împărăţiei.

'''Un vin nou necesită un mod nou de a posti'''

Răspunsul meu este că vinul nou necesită un mod nou de a posti. Cu ani în urmă am scris pe marginea exemplarului meu din Noul Testament în limba greacă, lângă text, „Noul mod de a posti are la bază taina că Mirele ''a ''venit, nu doar că ''va ''veni. Noul vin al prezenţei Lui necesită un nou mod de a posti.”

Cu alte cuvinte, mâhnirea şi dorul şi suferinţa vechiului post nu se bazau pe adevărul glorios că Mesia venise. Tristeţea cauzată de păcat şi mâhnirea simţită în momentele de pericol nu se sprijineau pe măreaţa lucrare desăvârşită a Mântuitorului şi pe măreaţa revelaţie a Lui Însuşi şi a harului Său în istorie. Dar acum Mirele a venit. Prin venirea Lui El a dat lovitura decisivă păcatului şi lui Satan şi morţii.

Actul măreţ, central, decisiv al mântuirii pentru noi astăzi este în trecut, nu în viitor. Şi pe baza lucrării din trecut a Mirelui, nimic nu mai poate fi la fel. Vinul este nou. Sângele a fost vărsat. Mielul a fost sacrificat. Pedeapsa pentru păcatele noastre este executată. Moartea este înfrântă. Mirele a înviat. Duhul este trimis. Vinul este nou. Iar vechea mentalitate a postirii pur şi simplu nu mai este potrivită.

'''Ce este inedit la noul mod de a posti'''

Ceea ce este nou la acest mod de a posti este că se sprijină pe tot ceea ce reprezintă lucrarea desăvârşită a Mirelui. Dorinţa arzătoare pe care o simţim pentru renaştere sau trezire ori izbăvirea din corupţie nu este o simplă năzuinţă şi suferinţă. Primele roade după care tânjim au apărut deja. Acontul pentru lucrurile la care năzuim este deja achitat. Deplinătatea după care tânjim şi pentru care postim a apărut în istorie şi am văzut gloria Sa. Nu este doar viitor.

Am gustat puterile vremurilor care vor veni şi noul nostru post nu se bazează pe faptul că tânjim după ceva ce nu am cunoscut, ci pe faptul că noul vin al prezenţei Lui Hristos este atât de real şi de îndestulător. Noutatea postirii noastre constă în aceasta: intensitatea sa nu este dată de faptul că nu am gustat niciodată vinul prezenţei Lui Hristos, ci de faptul că am gustat din el atât de minunat prin Duhul Său şi nu putem fi consolaţi până la desăvârşirea bucuriei. Trebuie să avem parte de tot ce ne-a promis. Şi pe cât posibil la fel de mult acum.

Vă îndemn deci să vă alăturaţi postului pe care îl vom ţine în ianuarie. Nu pentru că nu aţi gustat vinul nou al prezenţei Lui Hristos, ci deoarece l-''aţi ''gustat şi tânjiţi, cu o durere profundă şi voioasă în inimă să aveţi parte mai mult de prezenţa şi puterea Lui în mijlocul nostru.

Când Mirele va fi luat de la ei, atunci vor posti--cu burdufuri noi de vin

Bogdana — Thu, 22 Dec 2011 15:04:45 GMT

Bogdana:

{{info|When the Bridegroom Is Taken Away, They Will Fast--With New Wineskins}} 
<blockquote>'''Matei 9:14-17''' </blockquote><blockquote>Atunci ucenicii lui Ioan au venit la El, spunând: „De ce noi şi fariseii postim adesea, iar ucenicii Tăi nu postesc?” Şi Isus le-a spus: „Se pot întrista prietenii mirelui în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti. Nimeni dar nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că peticul ei rupe din haină şi se face o ruptură mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi; dacă s-ar pune, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună.”</blockquote>
Săptămâna trecută v-am îndemnat ca biserică să vă alăturaţi pentru a posti împreună cu mine o zi pe săptămână pe parcursul lunii ianuarie. Prin aceasta vom uni pe fruntaşii organizaţiei Promise Keepers (Păstrătorii Promisiunilor) şi pe Bill Bright şi organizaţia Campus Crusade şi mii de alţi creştini din jurul lumii în disciplina biblică a postului. Pentru voi poate fi ceva nou. Dar pentru biserica creştină în decursul istoriei nu este ceva nou.

=== '''Postul în istoria bisericii''' ===

''Didache'', un manual de instrucţiuni bisericeşti scris către sfârşitul secolului întâi spune,
<blockquote>Postul vostru să nu fie precum cel al ipocriţilor, deoarece ei postesc lunea şi joia, ci voi să postiţi miercurea şi vinerea. (7:1) </blockquote>
Cu alte cuvinte, primele biserici au căutat să se distanţeze de zădărnicia postirii fără să piardă însemnătatea obiceiului.

Epifaniu, un episcop din Italia în secolul al cincilea a spus,
<blockquote>Cine nu ştie că postul din a patra şi a şasea zi a săptămânii este ţinut de creştinii din întreaga lume? </blockquote>
John Calvin, în secolul al şaisprezecelea, a spus,
<blockquote>Să spunem ceva despre post, deoarece multe persoane, din dorinţa de a cunoaşte utilitatea lui îi subestimează necesitatea şi unii îl resping, considerându-l aproape de prisos; în acelaşi timp, pe de altă parte, atunci când scopul lui nu este corect înţeles, devine cu uşurinţă o superstiţie. Postul sfânt şi motivat are trei scopuri; ţinem post fie pentru cumpătarea trupului, pentru a ne feri de desfrâu, fie pentru a ne pregăti de rugăciune şi meditaţia evlavioasă, fie ca mărturie a smereniei noastre în prezenţa Lui Dumnezeu atunci când suntem dornici să ne mărturisim vina în faţa Lui. (''Instituţii'', IV.12, 14, 15) </blockquote>
Martin Luther a scris,
<blockquote>Iată ce am de spus despre post: Este bine să postim în mod frecvent pentru a ne stăpâni şi controla trupul. Deoarece atunci când avem stomacul plin, trupul nu ne este de folos pentru a predica, pentru a ne ruga sau pentru a studia, ori pentru a face orice altceva care este cucernic. În astfel de condiţii, Cuvântul Lui Dumnezeu nu rămâne în noi. Dar nu ar trebui să postim pentru a fi vrednici de ceva de pe urma postului, ca de pe urma unei fapte bune. </blockquote>
În vremuri mai recente biserica evangelică din Coreea de Sud a dat lumii o lecţie de rugăciune şi postire. Prima biserică protestantă a luat fiinţă în Coreea în 1884. O sută de ani mai târziu erau 30 000 de biserici. Ceea ce înseamnă în medie 300 de noi biserici pe an, timp de 100 de ani. În prezent evangelicii alcătuiesc aproximativ 30% din întreaga populaţie. Dumnezeu a împlinit această lucrare măreaţă pe mai multe căi. Una dintre acestea este reluarea nu doar a rugăciunii active, ci şi a postului-rugăciunii. Doar în cadrul bisericilor OMS (Overseas Missionary Society) (Societatea Misionară de peste hotare) mai mult de 20 000 de oameni au ţinut un post de 40 de zile—de obicei într-una dintre „casele de rugăciune” din munţi.

=== '''Un îndemn la postire''' ===

Dumnezeu mi-a confirmat în propria mea experienţă săptămâna aceasta însemnătatea postului pentru reuşitele pentru care m-am rugat îndelungat. Cred că dacă Îl căutăm pe Domnul cu dorinţa arzătoare de a posti, vor exista multe astfel de izbânzi la care năzuim. Vă rugaţi pentru ceva de mult timp? Doriţi ca Dumnezeu să trezească un necredincios la lucrurile spirituale? Este vreo relaţia încheiată pe care aţi vrea ca Dumnezeu s-o refacă? Sunteţi dezorientaţi în privinţa direcţiei pe care o urmaţi în viaţă? Cred că Dumnezeu ne cheamă să redescoperim rolul postului în aproprierea puterii Lui.

Am propus să postim ca biserică în mod colectiv timp de 24 de ore, sărind peste micul dejun şi prânz în fiecare miercuri în luna ianuarie. Astfel, ne-am abţine de la mâncare între cina de marţi şi cina de miercuri. În locul meselor, am încerca să ne dedicăm o parte din acest timp pentru a medita la Cuvântul Lui Dumnezeu şi pentru a spune rugăciuni pentru trezirea spirituală şi pentru propăşirea Împărăţiei Lui Hristos în jurul lumii.

=== '''Multe moduri de a intra în spiritul de postire''' ===

Îmi dau seama că acest program nu va putea fi urmat de toţi. Unii au planuri miercurea, motiv pentru care programul ar fi nepractic. Alţii nu pot ţine post din cauza unor probleme de sănătate. Nu vă faceţi griji în legătură cu aceste probleme. Există multe moduri în care să intrăm în spiritul de postire. O femeie mi-a scris în această săptămână, deoarece nu se putea încadra în acest program, din cauza slujbei. Mi-a spus,
<blockquote>Cred deci că există două lucruri care sunt de la Duhul Sfânt şi care pentru unii constituie un mod mai bun de a posti decât postul de mâncare. M-am gândit că dacă nu privesc la televizor timp de o săptămână sau o lună sau o noapte pe săptămână, când urmăresc de obicei programele de la televizor, acesta ar putea fi un post mai însemnat decât cel de mâncare. În loc să urmăresc programul meu preferat, îmi petrec timpul vorbindu-I şi ascultându-L pe Dumnezeu. Mă întreb dacă oare există şi alţii care ar putea considera că acesta este un mod de a posti şi un moment de concentrare şi rugăciune. </blockquote>
Nu ignoraţi chemarea Lui Dumnezeu în viaţa voastră de a posti, dacă nu puteţi participa la postul colectiv de miercuri. Dacă aveţi voinţă, El vă va călăuzi, le fel cum a călăuzit-o pe această femeie, spre ceva care vă va ajuta să aduceţi roade.

Martin Lloyd-Jones a spus în lucrarea sa despre predica de pe munte,
<blockquote>Postul, dacă ne gândim la el cu sinceritate nu trebuie . . . să se limiteze la mâncare şi băutură; postul ar trebui conceput astfel încât să includă abstinenţa de la orice este în şi de la sine justificat, pentru un scop spiritual deosebit. Există multe funcţii trupeşti care sunt bune şi normale şi perfect justificate, dar care din motive deosebite, în anumite situaţii ar trebui înfrânate. Acesta este postul. </blockquote>
=== '''Postul: O intensificare a rugăciunii''' ===

Am arătat săptămâna trecută din Fapte 13:1–3 că atunci când fruntaşii bisericii din Antiohia se închinau, se rugau şi ''posteau'', cursul istoriei a fost schimbat. Am sugerat că în prezent există o revigorare a ''închinării ''în jurul lumii şi o revigorare a rugăciunii, dar fără o intensitate a postirii? Cred că aceasta este caracteristica de bază a postului. Postul este o intensificare a rugăciunii. Este un semn de exclamare fizic la sfârşitul propoziţiei, „Tânjim după Tine să Îţi arăţi puterea.” Este un strigăt al trupului, „Spun acest lucru cu toată seriozitatea, Doamne! Atât de mult tânjesc după Tine.”

În următoarele două duminici vreau să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor Lui Iisus referitoare la postire. Ne învaţă Iisus să postim? Sau postul face parte din burdufurile vechi de vin rămase din Vechiul Testament, care nu au nici un rol în viaţa poporului nou, liber şi cu spirit de sărbătoare al Lui Dumnezeu?

Richard Foster, care a scris cartea intitulată ''Celebration of Discipline'' (''Celebrarea Disciplinei''), a spus în capitolul dedicat de el postului descris în Matei 9:15, „Aceasta este probabil cea mai importantă precizare din Noul Testament pentru a răspunde la întrebarea dacă ar trebui creştinii să postească în prezent.” Acest lucru este probabil adevărat. Să studiem cu atenţie acest text şi să-L rugăm pe Domnul să ne înveţe din el ce ar trebui să ştim şi ce ar trebui să facem în legătură cu postul.

=== '''De ce nu posteau discipolii Lui Iisus?''' ===

În Matei 9:14 discipolii lui Ioan Botezătorul vin la Iisus şi Îl întreabă de ce nu posteau discipolii Lui. În mod evident, discipolii Lui Iisus nu posteau cât timp El era cu ei.

'''În timp ce Mirele este alături de nuntaşi'''

Iisus răspunde printr-o analogie. El spune, „Nuntaşii nu se pot întrista cât timp mirele este cu ei, nu-i aşa?” Prin aceste cuvinte, Iisus ne învaţă două lucruri: unul dintre ele este faptul că postul era în general asociat cu tristeţea în acea vreme. Era o manifestare a inimii frânte şi desperării, de obicei în legătură cu păcatul sau un pericol. Era o atitudine adoptată atunci când ceva nu mergea aşa cum oamenii îşi doreau.

Dar nu este cazul discipolilor Lui Iisus. Acesta este cel de-al doilea lucru pe care îl putem învăţa din analogia Lui: Mesia a venit, iar venirea Lui este precum sosirea unui mire la o nuntă. Acesta este un lucru prea bun pentru a fi asociat cu postul. Iisus pretindea astfel ceva extraordinar în acel moment. În Vechiul Testament Dumnezeu se descrisese drept bărbatul poporului Său, Israel (Isaia 62:4f.; Ieremia 2:2; 3:20; Ezechiel 16:8; Osea 2:19f.). Acum, Fiul Său, Mesia Cel îndelung aşteptat a venit şi pretinde că este Mirele—adică soţul poporului Său, care va fi adevăratul Israel (cf. Ioan 3:29). Aceasta este tipul de afirmaţie parţial voalată a Lui Iisus despre identitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă aţi avea urechi de auzit, aţi auzi. Dumnezeu, Cel care a logodit pe Israel cu El în dragostea legământului a venit.

Acest lucru este atât de uimitor, şi atât de glorios şi de surprinzător în această formă încât Iisus spune că pur şi simplu nu se poate posti în această situaţie. Este un moment prea plin de veselie şi extraordinar de înviorător. Postul este pentru momentele de mâhnire şi de suferinţă şi de dor. Dar Mirele lui Israel este aici. După o mie de ani de visare şi de dor şi speranţă şi aşteptare, El este aici! Absenţa postului în grupul discipolilor Lui Iisus era o mărturie a prezenţei Lui Dumnezeu în mijlocul lor.

'''"Atunci vor posti"'''

Dar apoi Iisus a spus, „Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Aceasta este propoziţia cheie: „Atunci vor posti.” La care moment se referă El?

Unii au sugerat că se referea la cele câteva zile dintre moartea şi învierea Lui. Ei urmau să postească doar în acele zile. Dar acest lucru este foarte puţin probabil. Din mai multe motive. Unul este faptul că la început biserica postea după înviere, cum am văzut în Fapte 13:1–3 (cf. Fapte 14:23; 2 Corinteni 6:5; 11:27). Celălalt motiv este faptul că în Matei 25:1–13 Iisus înfăţişează a doua Sa venire ca pe sosirea mirelui. Cu alte cuvinte, Mirele este luat de la ei până la a doua venire a Lui Hristos.

Cred deci că Arthur Wallis are dreptate atunci când spune în capitolul şase al lucrării lui ''God's Chosen Fast'' (''Postul ales al Lui Dumnezeu''): „Acum este momentul.” Iisus spune: Acum, când sunt în mijlocul vostru ca Mire, nu puteţi posti dar nu voi rămâne cu voi. Va veni vremea când Mă voi întoarce la Tatăl Meu în cer. Şi în acea vreme veţi posti. Acea vreme este prezentul.

Este adevărat că Iisus este prezent în Spirit în mijlocul nostru. Dar Pavel a spus în 2 Corinteni 5:8, „Ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul.” Cu alte cuvinte, în această perioadă există o durere şi un dor—un dor de casă—în sufletul fiecărui creştin deoarece Iisus nu este aici pe cât de deplin şi de aproape şi de puternic şi glorios pe cât ne-am dori să fie. Şi de aceea postim.

'''Un petic de stofă nouă şi vin nou'''

Dar apoi Iisus a spus ceva foarte important în versetele 16–17. El a spus,
<blockquote>Nimeni dar nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că peticul ei rupe din haină şi se face o ruptură mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi; dacă s-ar pune, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. </blockquote>
Peticul de stofă nouă şi vinul nou reprezintă noua realitate care a venit odată cu Iisus—Împărăţia Lui Dumnezeu este aici. Mirele a sosit. Mesia se află în mijlocul nostru. Şi acest lucru nu este doar temporar. Nu este prezent acum şi apoi va dispărea. Împărăţia Lui Dumnezeu nu a durat doar cât a fost Iisus prezent şi apoi a dispărut din lume pur şi simplu.

Iisus a murit pentru păcatele noastre odată pentru totdeauna. A înviat din morţi odată pentru totdeauna. Duhul a fost trimis în lume ca prezenţa reală a Lui Iisus printre noi. Împărăţia este puterea stăpânirii Lui Hristos în lume care supune Împăratului inimile oamenilor şi care creează un popor care crede în El şi care Îi slujeşte. Duhul Mirelui adună şi purifică o mireasă pentru Hristos. Acesta este vinul nou.

'''Burdufurile vechi nu pot păstra vinul nou'''

Iar Iisus spune, Burdufurile vechi nu-l pot păstra. Ce reprezintă burduful vechi? În acest context pare a fi vorba despre postire. Postul a fost preluat din Vechiul Testament şi fusese practicat în cadrul sistemului Iudaic de menţinere a unei relaţii cu Dumnezeu. Acum Iisus spune, vechile burdufuri ale Iudaismului nu pot păstra noul vin.

Ce vom spune atunci? În versetul 15 Iisus spune că vom posti atunci când Mirele nu va mai fi cu noi. Iar în versetul 17 El spune că vechiul post nu poate păstra noul vin al Împărăţiei.

'''Un vin nou necesită un mod nou de a posti'''

Răspunsul meu este că vinul nou necesită un mod nou de a posti. Cu ani în urmă am scris pe marginea exemplarului meu din Noul Testament în limba greacă, lângă text, „Noul mod de a posti are la bază taina că Mirele ''a ''venit, nu doar că ''va ''veni. Noul vin al prezenţei Lui necesită un nou mod de a posti.”

Cu alte cuvinte, mâhnirea şi dorul şi suferinţa vechiului post nu se bazau pe adevărul glorios că Mesia venise. Tristeţea cauzată de păcat şi mâhnirea simţită în momentele de pericol nu se sprijineau pe măreaţa lucrare desăvârşită a Mântuitorului şi pe măreaţa revelaţie a Lui Însuşi şi a harului Său în istorie. Dar acum Mirele a venit. Prin venirea Lui El a dat lovitura decisivă păcatului şi lui Satan şi morţii.

Actul măreţ, central, decisiv al mântuirii pentru noi astăzi este în trecut, nu în viitor. Şi pe baza lucrării din trecut a Mirelui, nimic nu mai poate fi la fel. Vinul este nou. Sângele a fost vărsat. Mielul a fost sacrificat. Pedeapsa pentru păcatele noastre este executată. Moartea este înfrântă. Mirele a înviat. Duhul este trimis. Vinul este nou. Iar vechea mentalitate a postirii pur şi simplu nu mai este potrivită.

'''Ce este inedit la noul mod de a posti'''

Ceea ce este nou la acest mod de a posti este că se sprijină pe tot ceea ce reprezintă lucrarea desăvârşită a Mirelui. Dorinţa arzătoare pe care o simţim pentru renaştere sau trezire ori izbăvirea din corupţie nu este o simplă năzuinţă şi suferinţă. Primele roade după care tânjim au apărut deja. Acontul pentru lucrurile la care năzuim este deja achitat. Deplinătatea după care tânjim şi pentru care postim a apărut în istorie şi am văzut gloria Sa. Nu este doar viitor.

Am gustat puterile vremurilor care vor veni şi noul nostru post nu se bazează pe faptul că tânjim după ceva ce nu am cunoscut, ci pe faptul că noul vin al prezenţei Lui Hristos este atât de real şi de îndestulător. Noutatea postirii noastre constă în aceasta: intensitatea sa nu este dată de faptul că nu am gustat niciodată vinul prezenţei Lui Hristos, ci de faptul că am gustat din el atât de minunat prin Duhul Său şi nu putem fi consolaţi până la desăvârşirea bucuriei. Trebuie să avem parte de tot ce ne-a promis. Şi pe cât posibil la fel de mult acum.

Vă îndemn deci să vă alăturaţi postului pe care îl vom ţine în ianuarie. Nu pentru că nu aţi gustat vinul nou al prezenţei Lui Hristos, ci deoarece l-''aţi ''gustat şi tânjiţi, cu o durere profundă şi voioasă în inimă să aveţi parte mai mult de prezenţa şi puterea Lui în mijlocul nostru.

Când Mirele va fi luat de la ei, atunci vor posti--cu burdufuri noi de vin

Bogdana — Thu, 22 Dec 2011 15:03:59 GMT

Bogdana:

{{info|When the Bridegroom Is Taken Away, They Will Fast--With New Wineskins}} 
<blockquote>'''Matei 9:14-17''' </blockquote><blockquote>Atunci ucenicii lui Ioan au venit la El, spunând: „De ce noi şi fariseii postim adesea, iar ucenicii Tăi nu postesc?” Şi Isus le-a spus: „Se pot întrista prietenii mirelui în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti. Nimeni dar nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că peticul ei rupe din haină şi se face o ruptură mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi; dacă s-ar pune, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună.”</blockquote>
Săptămâna trecută v-am îndemnat ca biserică să vă alăturaţi pentru a posti împreună cu mine o zi pe săptămână pe parcursul lunii ianuarie. Prin aceasta vom uni pe fruntaşii organizaţiei Promise Keepers (Păstrătorii Promisiunilor) şi pe Bill Bright şi organizaţia Campus Crusade şi mii de alţi creştini din jurul lumii în disciplina biblică a postului. Pentru voi poate fi ceva nou. Dar pentru biserica creştină în decursul istoriei nu este ceva nou.

=== '''Postul în istoria bisericii''' ===

''Didache'', un manual de instrucţiuni bisericeşti scris către sfârşitul secolului întâi spune,
<blockquote>Postul vostru să nu fie precum cel al ipocriţilor, deoarece ei postesc lunea şi joia, ci voi să postiţi miercurea şi vinerea. (7:1) </blockquote>
Cu alte cuvinte, primele biserici au căutat să se distanţeze de zădărnicia postirii fără să piardă însemnătatea obiceiului.

Epifaniu, un episcop din Italia în secolul al cincilea a spus,
<blockquote>Cine nu ştie că postul din a patra şi a şasea zi a săptămânii este ţinut de creştinii din întreaga lume? </blockquote>
John Calvin, în secolul al şaisprezecelea, a spus,
<blockquote>Să spunem ceva despre post, deoarece multe persoane, din dorinţa de a cunoaşte utilitatea lui îi subestimează necesitatea şi unii îl resping, considerându-l aproape de prisos; în acelaşi timp, pe de altă parte, atunci când scopul lui nu este corect înţeles, devine cu uşurinţă o superstiţie. Postul sfânt şi motivat are trei scopuri; ţinem post fie pentru cumpătarea trupului, pentru a ne feri de desfrâu, fie pentru a ne pregăti de rugăciune şi meditaţia evlavioasă, fie ca mărturie a smereniei noastre în prezenţa Lui Dumnezeu atunci când suntem dornici să ne mărturisim vina în faţa Lui. (''Instituţii'', IV.12, 14, 15) </blockquote>
Martin Luther a scris,
<blockquote>Iată ce am de spus despre post: Este bine să postim în mod frecvent pentru a ne stăpâni şi controla trupul. Deoarece atunci când avem stomacul plin, trupul nu ne este de folos pentru a predica, pentru a ne ruga sau pentru a studia, ori pentru a face orice altceva care este cucernic. În astfel de condiţii, Cuvântul Lui Dumnezeu nu rămâne în noi. Dar nu ar trebui să postim pentru a fi vrednici de ceva de pe urma postului, ca de pe urma unei fapte bune. </blockquote>
În vremuri mai recente biserica evangelică din Coreea de Sud a dat lumii o lecţie de rugăciune şi postire. Prima biserică protestantă a luat fiinţă în Coreea în 1884. O sută de ani mai târziu erau 30 000 de biserici. Ceea ce înseamnă în medie 300 de noi biserici pe an, timp de 100 de ani. În prezent evangelicii alcătuiesc aproximativ 30% din întreaga populaţie. Dumnezeu a împlinit această lucrare măreaţă pe mai multe căi. Una dintre acestea este reluarea nu doar a rugăciunii active, ci şi a postului-rugăciunii. Doar în cadrul bisericilor OMS (Overseas Missionary Society) (Societatea Misionară de peste hotare) mai mult de 20 000 de oameni au ţinut un post de 40 de zile—de obicei într-una dintre „casele de rugăciune” din munţi.

=== '''Un îndemn la postire''' ===

Dumnezeu mi-a confirmat în propria mea experienţă săptămâna aceasta însemnătatea postului pentru reuşitele pentru care m-am rugat îndelungat. Cred că dacă Îl căutăm pe Domnul cu dorinţa arzătoare de a posti, vor exista multe astfel de izbânzi la care năzuim. Vă rugaţi pentru ceva de mult timp? Doriţi ca Dumnezeu să trezească un necredincios la lucrurile spirituale? Este vreo relaţia încheiată pe care aţi vrea ca Dumnezeu s-o refacă? Sunteţi dezorientaţi în privinţa direcţiei pe care o urmaţi în viaţă? Cred că Dumnezeu ne cheamă să redescoperim rolul postului în aproprierea puterii Lui.

Am propus să postim ca biserică în mod colectiv timp de 24 de ore, sărind peste micul dejun şi prânz în fiecare miercuri în luna ianuarie. Astfel, ne-am abţine de la mâncare între cina de marţi şi cina de miercuri. În locul meselor, am încerca să ne dedicăm o parte din acest timp pentru a medita la Cuvântul Lui Dumnezeu şi pentru a spune rugăciuni pentru trezirea spirituală şi pentru propăşirea Împărăţiei Lui Hristos în jurul lumii.

=== '''Multe moduri de a intra în spiritul de postire''' ===

Îmi dau seama că acest program nu va putea fi urmat de toţi. Unii au planuri miercurea, motiv pentru care programul ar fi nepractic. Alţii nu pot ţine post din cauza unor probleme de sănătate. Nu vă faceţi griji în legătură cu aceste probleme. Există multe moduri în care să intrăm în spiritul de postire. O femeie mi-a scris în această săptămână, deoarece nu se putea încadra în acest program, din cauza slujbei. Mi-a spus,
<blockquote>Cred deci că există două lucruri care sunt de la Duhul Sfânt şi care pentru unii constituie un mod mai bun de a posti decât postul de mâncare. M-am gândit că dacă nu privesc la televizor timp de o săptămână sau o lună sau o noapte pe săptămână, când urmăresc de obicei programele de la televizor, acesta ar putea fi un post mai însemnat decât cel de mâncare. În loc să urmăresc programul meu preferat, îmi petrec timpul vorbindu-I şi ascultându-L pe Dumnezeu. Mă întreb dacă oare există şi alţii care ar putea considera că acesta este un mod de a posti şi un moment de concentrare şi rugăciune. </blockquote>
Nu ignoraţi chemarea Lui Dumnezeu în viaţa voastră de a posti, dacă nu puteţi participa la postul colectiv de miercuri. Dacă aveţi voinţă, El vă va călăuzi, le fel cum a călăuzit-o pe această femeie, spre ceva care vă va ajuta să aduceţi roade.

Martin Lloyd-Jones a spus în lucrarea sa despre predica de pe munte,
<blockquote>Postul, dacă ne gândim la el cu sinceritate nu trebuie . . . să se limiteze la mâncare şi băutură; postul ar trebui conceput astfel încât să includă abstinenţa de la orice este în şi de la sine justificat, pentru un scop spiritual deosebit. Există multe funcţii trupeşti care sunt bune şi normale şi perfect justificate, dar care din motive deosebite, în anumite situaţii ar trebui înfrânate. Acesta este postul. </blockquote>
=== '''Postul: O intensificare a rugăciunii''' ===

Am arătat săptămâna trecută din Fapte 13:1–3 că atunci când fruntaşii bisericii din Antiohia se închinau, se rugau şi ''posteau'', cursul istoriei a fost schimbat. Am sugerat că în prezent există o revigorare a ''închinării ''în jurul lumii şi o revigorare a rugăciunii, dar fără o intensitate a postirii? Cred că aceasta este caracteristica de bază a postului. Postul este o intensificare a rugăciunii. Este un semn de exclamare fizic la sfârşitul propoziţiei, „Tânjim după Tine să Îţi arăţi puterea.” Este un strigăt al trupului, „Spun acest lucru cu toată seriozitatea, Doamne! Atât de mult tânjesc după Tine.”

În următoarele două duminici vreau să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor Lui Iisus referitoare la postire. Ne învaţă Iisus să postim? Sau postul face parte din burdufurile vechi de vin rămase din Vechiul Testament, care nu au nici un rol în viaţa poporului nou, liber şi cu spirit de sărbătoare al Lui Dumnezeu?

Richard Foster, care a scris cartea intitulată ''Celebration of Discipline'' (''Celebrarea Disciplinei''), a spus în capitolul dedicat de el postului descris în Matei 9:15, „Aceasta este probabil cea mai importantă precizare din Noul Testament pentru a răspunde la întrebarea dacă ar trebui creştinii să postească în prezent.” Acest lucru este probabil adevărat. Să studiem cu atenţie acest text şi să-L rugăm pe Domnul să ne înveţe din el ce ar trebui să ştim şi ce ar trebui să facem în legătură cu postul.

=== '''De ce nu posteau discipolii Lui Isus?''' ===

În Matei 9:14 discipolii lui Ioan Botezătorul vin la Iisus şi Îl întreabă de ce nu posteau discipolii Lui. În mod evident, discipolii Lui Iisus nu posteau cât timp El era cu ei.

'''În timp ce Mirele este alături de nuntaşi'''

Iisus răspunde printr-o analogie. El spune, „Nuntaşii nu se pot întrista cât timp mirele este cu ei, nu-i aşa?” Prin aceste cuvinte, Iisus ne învaţă două lucruri: unul dintre ele este faptul că postul era în general asociat cu tristeţea în acea vreme. Era o manifestare a inimii frânte şi desperării, de obicei în legătură cu păcatul sau un pericol. Era o atitudine adoptată atunci când ceva nu mergea aşa cum oamenii îşi doreau.

Dar nu este cazul discipolilor Lui Iisus. Acesta este cel de-al doilea lucru pe care îl putem învăţa din analogia Lui: Mesia a venit, iar venirea Lui este precum sosirea unui mire la o nuntă. Acesta este un lucru prea bun pentru a fi asociat cu postul. Iisus pretindea astfel ceva extraordinar în acel moment. În Vechiul Testament Dumnezeu se descrisese drept bărbatul poporului Său, Israel (Isaia 62:4f.; Ieremia 2:2; 3:20; Ezechiel 16:8; Osea 2:19f.). Acum, Fiul Său, Mesia Cel îndelung aşteptat a venit şi pretinde că este Mirele—adică soţul poporului Său, care va fi adevăratul Israel (cf. Ioan 3:29). Aceasta este tipul de afirmaţie parţial voalată a Lui Iisus despre identitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă aţi avea urechi de auzit, aţi auzi. Dumnezeu, Cel care a logodit pe Israel cu El în dragostea legământului a venit.

Acest lucru este atât de uimitor, şi atât de glorios şi de surprinzător în această formă încât Iisus spune că pur şi simplu nu se poate posti în această situaţie. Este un moment prea plin de veselie şi extraordinar de înviorător. Postul este pentru momentele de mâhnire şi de suferinţă şi de dor. Dar Mirele lui Israel este aici. După o mie de ani de visare şi de dor şi speranţă şi aşteptare, El este aici! Absenţa postului în grupul discipolilor Lui Iisus era o mărturie a prezenţei Lui Dumnezeu în mijlocul lor.

'''"Atunci vor posti"'''

Dar apoi Iisus a spus, „Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Aceasta este propoziţia cheie: „Atunci vor posti.” La care moment se referă El?

Unii au sugerat că se referea la cele câteva zile dintre moartea şi învierea Lui. Ei urmau să postească doar în acele zile. Dar acest lucru este foarte puţin probabil. Din mai multe motive. Unul este faptul că la început biserica postea după înviere, cum am văzut în Fapte 13:1–3 (cf. Fapte 14:23; 2 Corinteni 6:5; 11:27). Celălalt motiv este faptul că în Matei 25:1–13 Iisus înfăţişează a doua Sa venire ca pe sosirea mirelui. Cu alte cuvinte, Mirele este luat de la ei până la a doua venire a Lui Hristos.

Cred deci că Arthur Wallis are dreptate atunci când spune în capitolul şase al lucrării lui ''God's Chosen Fast'' (''Postul ales al Lui Dumnezeu''): „Acum este momentul.” Iisus spune: Acum, când sunt în mijlocul vostru ca Mire, nu puteţi posti dar nu voi rămâne cu voi. Va veni vremea când Mă voi întoarce la Tatăl Meu în cer. Şi în acea vreme veţi posti. Acea vreme este prezentul.

Este adevărat că Iisus este prezent în Spirit în mijlocul nostru. Dar Pavel a spus în 2 Corinteni 5:8, „Ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul.” Cu alte cuvinte, în această perioadă există o durere şi un dor—un dor de casă—în sufletul fiecărui creştin deoarece Iisus nu este aici pe cât de deplin şi de aproape şi de puternic şi glorios pe cât ne-am dori să fie. Şi de aceea postim.

'''Un petic de stofă nouă şi vin nou'''

Dar apoi Iisus a spus ceva foarte important în versetele 16–17. El a spus,
<blockquote>Nimeni dar nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că peticul ei rupe din haină şi se face o ruptură mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi; dacă s-ar pune, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună. </blockquote>
Peticul de stofă nouă şi vinul nou reprezintă noua realitate care a venit odată cu Iisus—Împărăţia Lui Dumnezeu este aici. Mirele a sosit. Mesia se află în mijlocul nostru. Şi acest lucru nu este doar temporar. Nu este prezent acum şi apoi va dispărea. Împărăţia Lui Dumnezeu nu a durat doar cât a fost Iisus prezent şi apoi a dispărut din lume pur şi simplu.

Iisus a murit pentru păcatele noastre odată pentru totdeauna. A înviat din morţi odată pentru totdeauna. Duhul a fost trimis în lume ca prezenţa reală a Lui Iisus printre noi. Împărăţia este puterea stăpânirii Lui Hristos în lume care supune Împăratului inimile oamenilor şi care creează un popor care crede în El şi care Îi slujeşte. Duhul Mirelui adună şi purifică o mireasă pentru Hristos. Acesta este vinul nou.

'''Burdufurile vechi nu pot păstra vinul nou'''

Iar Iisus spune, Burdufurile vechi nu-l pot păstra. Ce reprezintă burduful vechi? În acest context pare a fi vorba despre postire. Postul a fost preluat din Vechiul Testament şi fusese practicat în cadrul sistemului Iudaic de menţinere a unei relaţii cu Dumnezeu. Acum Iisus spune, vechile burdufuri ale Iudaismului nu pot păstra noul vin.

Ce vom spune atunci? În versetul 15 Iisus spune că vom posti atunci când Mirele nu va mai fi cu noi. Iar în versetul 17 El spune că vechiul post nu poate păstra noul vin al Împărăţiei.

'''Un vin nou necesită un mod nou de a posti'''

Răspunsul meu este că vinul nou necesită un mod nou de a posti. Cu ani în urmă am scris pe marginea exemplarului meu din Noul Testament în limba greacă, lângă text, „Noul mod de a posti are la bază taina că Mirele ''a ''venit, nu doar că ''va ''veni. Noul vin al prezenţei Lui necesită un nou mod de a posti.”

Cu alte cuvinte, mâhnirea şi dorul şi suferinţa vechiului post nu se bazau pe adevărul glorios că Mesia venise. Tristeţea cauzată de păcat şi mâhnirea simţită în momentele de pericol nu se sprijineau pe măreaţa lucrare desăvârşită a Mântuitorului şi pe măreaţa revelaţie a Lui Însuşi şi a harului Său în istorie. Dar acum Mirele a venit. Prin venirea Lui El a dat lovitura decisivă păcatului şi lui Satan şi morţii.

Actul măreţ, central, decisiv al mântuirii pentru noi astăzi este în trecut, nu în viitor. Şi pe baza lucrării din trecut a Mirelui, nimic nu mai poate fi la fel. Vinul este nou. Sângele a fost vărsat. Mielul a fost sacrificat. Pedeapsa pentru păcatele noastre este executată. Moartea este înfrântă. Mirele a înviat. Duhul este trimis. Vinul este nou. Iar vechea mentalitate a postirii pur şi simplu nu mai este potrivită.

'''Ce este inedit la noul mod de a posti'''

Ceea ce este nou la acest mod de a posti este că se sprijină pe tot ceea ce reprezintă lucrarea desăvârşită a Mirelui. Dorinţa arzătoare pe care o simţim pentru renaştere sau trezire ori izbăvirea din corupţie nu este o simplă năzuinţă şi suferinţă. Primele roade după care tânjim au apărut deja. Acontul pentru lucrurile la care năzuim este deja achitat. Deplinătatea după care tânjim şi pentru care postim a apărut în istorie şi am văzut gloria Sa. Nu este doar viitor.

Am gustat puterile vremurilor care vor veni şi noul nostru post nu se bazează pe faptul că tânjim după ceva ce nu am cunoscut, ci pe faptul că noul vin al prezenţei Lui Hristos este atât de real şi de îndestulător. Noutatea postirii noastre constă în aceasta: intensitatea sa nu este dată de faptul că nu am gustat niciodată vinul prezenţei Lui Hristos, ci de faptul că am gustat din el atât de minunat prin Duhul Său şi nu putem fi consolaţi până la desăvârşirea bucuriei. Trebuie să avem parte de tot ce ne-a promis. Şi pe cât posibil la fel de mult acum.

Vă îndemn deci să vă alăturaţi postului pe care îl vom ţine în ianuarie. Nu pentru că nu aţi gustat vinul nou al prezenţei Lui Hristos, ci deoarece l-''aţi ''gustat şi tânjiţi, cu o durere profundă şi voioasă în inimă să aveţi parte mai mult de prezenţa şi puterea Lui în mijlocul nostru.

Când Mirele va fi luat de la ei, atunci vor posti--cu burdufuri noi de vin

Bogdana — Thu, 22 Dec 2011 14:59:22 GMT

Bogdana:

{{info|When the Bridegroom Is Taken Away, They Will Fast--With New Wineskins}} 

<blockquote>
'''Matei 9:14-17'''

Atunci ucenicii lui Ioan au venit la El, spunând: „De ce noi şi fariseii postim adesea, iar ucenicii Tăi nu postesc?” Şi Isus le-a spus: „Se pot întrista prietenii mirelui în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti. Nimeni dar nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că peticul ei rupe din haină şi se face o ruptură mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi; dacă s-ar pune, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună.”
</blockquote>

Săptămâna trecută v-am îndemnat ca biserică să vă alăturaţi pentru a posti împreună cu mine o zi pe săptămână pe parcursul lunii ianuarie. Prin aceasta vom uni pe fruntaşii organizaţiei Promise Keepers (Păstrătorii Promisiunilor) şi pe Bill Bright şi organizaţia Campus Crusade şi mii de alţi creştini din jurul lumii în disciplina biblică a postului. Pentru voi poate fi ceva nou. Dar pentru biserica creştină în decursul istoriei nu este ceva nou.

=== '''Postul în istoria bisericii''' ===

Didache, un manual de instrucţiuni bisericeşti scris către sfârşitul secolului întâi spune,
<blockquote>
Postul vostru să nu fie precum cel al ipocriţilor, deoarece ei postesc lunea şi joia, ci voi să postiţi miercurea şi vinerea. (7:1)
</blockquote>
Cu alte cuvinte, primele biserici au căutat să se distanţeze de zădărnicia postirii fără să piardă însemnătatea obiceiului.

Epifaniu, un episcop din Italia în secolul al cincilea a spus,
<blockquote>
Cine nu ştie că postul din a patra şi a şasea zi a săptămânii este ţinut de creştinii din întreaga lume?
</blockquote>
John Calvin, în secolul al şaisprezecelea, a spus,
<blockquote>
Să spunem ceva despre post, deoarece multe persoane, din dorinţa de a cunoaşte utilitatea lui îi subestimează necesitatea şi unii îl resping, considerându-l aproape de prisos; în acelaşi timp, pe de altă parte, atunci când scopul lui nu este corect înţeles, devine cu uşurinţă o superstiţie. Postul sfânt şi motivat are trei scopuri; ţinem post fie pentru cumpătarea trupului, pentru a ne feri de desfrâu, fie pentru a ne pregăti de rugăciune şi meditaţia evlavioasă, fie ca mărturie a smereniei noastre în prezenţa Lui Dumnezeu atunci când suntem dornici să ne mărturisim vina în faţa Lui. (Instituţii, IV.12, 14, 15)
</blockquote>
Martin Luther a scris,
<blockquote>
Iată ce am de spus despre post: Este bine să postim în mod frecvent pentru a ne stăpâni şi controla trupul. Deoarece atunci când avem stomacul plin, trupul nu ne este de folos pentru a predica, pentru a ne ruga sau pentru a studia, ori pentru a face orice altceva care este cucernic. În astfel de condiţii, Cuvântul Lui Dumnezeu nu rămâne în noi. Dar nu ar trebui să postim pentru a fi vrednici de ceva de pe urma postului, ca de pe urma unei fapte bune.
</blockquote>
În vremuri mai recente biserica evangelică din Coreea de Sud a dat lumii o lecţie de rugăciune şi postire. Prima biserică protestantă a luat fiinţă în Coreea în 1884. O sută de ani mai târziu erau 30 000 de biserici. Ceea ce înseamnă în medie 300 de noi biserici pe an, timp de 100 de ani. În prezent evangelicii alcătuiesc aproximativ 30% din întreaga populaţie. Dumnezeu a împlinit această lucrare măreaţă pe mai multe căi. Una dintre acestea este reluarea nu doar a rugăciunii active, ci şi a postului-rugăciunii. Doar în cadrul bisericilor OMS (Overseas Missionary Society) (Societatea Misionară de peste hotare) mai mult de 20 000 de oameni au ţinut un post de 40 de zile—de obicei într-una dintre „casele de rugăciune” din munţi.

=== '''Un îndemn la postire''' ===

Dumnezeu mi-a confirmat în propria mea experienţă săptămâna aceasta însemnătatea postului pentru reuşitele pentru care m-am rugat îndelungat. Cred că dacă Îl căutăm pe Domnul cu dorinţa arzătoare de a posti, vor exista multe astfel de izbânzi la care năzuim. Vă rugaţi pentru ceva de mult timp? Doriţi ca Dumnezeu să trezească un necredincios la lucrurile spirituale? Este vreo relaţia încheiată pe care aţi vrea ca Dumnezeu s-o refacă? Sunteţi dezorientaţi în privinţa direcţiei pe care o urmaţi în viaţă? Cred că Dumnezeu ne cheamă să redescoperim rolul postului în aproprierea puterii Lui.

Am propus să postim ca biserică în mod colectiv timp de 24 de ore, sărind peste micul dejun şi prânz în fiecare miercuri în luna ianuarie. Astfel, ne-am abţine de la mâncare între cina de marţi şi cina de miercuri. În locul meselor, am încerca să ne dedicăm o parte din acest timp pentru a medita la Cuvântul Lui Dumnezeu şi pentru a spune rugăciuni pentru trezirea spirituală şi pentru propăşirea Împărăţiei Lui Hristos în jurul lumii.

=== '''Multe moduri de a intra în spiritul de postire''' ===

Îmi dau seama că acest program nu va putea fi urmat de toţi. Unii au planuri miercurea, motiv pentru care programul ar fi nepractic. Alţii nu pot ţine post din cauza unor probleme de sănătate. Nu vă faceţi griji în legătură cu aceste probleme. Există multe moduri în care să intrăm în spiritul de postire. O femeie mi-a scris în această săptămână, deoarece nu se putea încadra în acest program, din cauza slujbei. Mi-a spus,
<blockquote>
Cred deci că există două lucruri care sunt de la Duhul Sfânt şi care pentru unii constituie un mod mai bun de a posti decât postul de mâncare. M-am gândit că dacă nu privesc la televizor timp de o săptămână sau o lună sau o noapte pe săptămână, când urmăresc de obicei programele de la televizor, acesta ar putea fi un post mai însemnat decât cel de mâncare. În loc să urmăresc programul meu preferat, îmi petrec timpul vorbindu-I şi ascultându-L pe Dumnezeu. Mă întreb dacă oare există şi alţii care ar putea considera că acesta este un mod de a posti şi un moment de concentrare şi rugăciune.
</blockquote>
Nu ignoraţi chemarea Lui Dumnezeu în viaţa voastră de a posti, dacă nu puteţi participa la postul colectiv de miercuri. Dacă aveţi voinţă, El vă va călăuzi, le fel cum a călăuzit-o pe această femeie, spre ceva care vă va ajuta să aduceţi roade.

Martin Lloyd-Jones a spus în lucrarea sa despre predica de pe munte,
<blockquote>
Postul, dacă ne gândim la el cu sinceritate nu trebuie . . . să se limiteze la mâncare şi băutură; postul ar trebui conceput astfel încât să includă abstinenţa de la orice este în şi de la sine justificat, pentru un scop spiritual deosebit. Există multe funcţii trupeşti care sunt bune şi normale şi perfect justificate, dar care din motive deosebite, în anumite situaţii ar trebui înfrânate. Acesta este postul.
</blockquote>
=== '''Postul: O intensificare a rugăciunii''' ===

Am arătat săptămâna trecută din Fapte 13:1–3 că atunci când fruntaşii bisericii din Antiohia se închinau, se rugau şi posteau, cursul istoriei a fost schimbat. Am sugerat că în prezent există o revigorare a închinării în jurul lumii şi o revigorare a rugăciunii, dar fără o intensitate a postirii? Cred că aceasta este caracteristica de bază a postului. Postul este o intensificare a rugăciunii. Este un semn de exclamare fizic la sfârşitul propoziţiei, „Tânjim după Tine să Îţi arăţi puterea.” Este un strigăt al trupului, „Spun acest lucru cu toată seriozitatea, Doamne! Atât de mult tânjesc după Tine.”

În următoarele două duminici vreau să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor Lui Iisus referitoare la postire. Ne învaţă Iisus să postim? Sau postul face parte din burdufurile vechi de vin rămase din Vechiul Testament, care nu au nici un rol în viaţa poporului nou, liber şi cu spirit de sărbătoare al Lui Dumnezeu?

Richard Foster, care a scris cartea intitulată Celebration of Discipline (Celebrarea Disciplinei), a spus în capitolul dedicat de el postului descris în Matei 9:15, „Aceasta este probabil cea mai importantă precizare din Noul Testament pentru a răspunde la întrebarea dacă ar trebui creştinii să postească în prezent.” Acest lucru este probabil adevărat. Să studiem cu atenţie acest text şi să-L rugăm pe Domnul să ne înveţe din el ce ar trebui să ştim şi ce ar trebui să facem în legătură cu postul.

=== '''De ce nu posteau discipolii Lui Isus?''' ===

În Matei 9:14 discipolii lui Ioan Botezătorul vin la Iisus şi Îl întreabă de ce nu posteau discipolii Lui. În mod evident, discipolii Lui Iisus nu posteau cât timp El era cu ei.

'''În timp ce Mirele este alături de nuntaşi'''

Iisus răspunde printr-o analogie. El spune, „Nuntaşii nu se pot întrista cât timp mirele este cu ei, nu-i aşa?” Prin aceste cuvinte, Iisus ne învaţă două lucruri: unul dintre ele este faptul că postul era în general asociat cu tristeţea în acea vreme. Era o manifestare a inimii frânte şi desperării, de obicei în legătură cu păcatul sau un pericol. Era o atitudine adoptată atunci când ceva nu mergea aşa cum oamenii îşi doreau.

Dar nu este cazul discipolilor Lui Iisus. Acesta este cel de-al doilea lucru pe care îl putem învăţa din analogia Lui: Mesia a venit, iar venirea Lui este precum sosirea unui mire la o nuntă. Acesta este un lucru prea bun pentru a fi asociat cu postul. Iisus pretindea astfel ceva extraordinar în acel moment. În Vechiul Testament Dumnezeu se descrisese drept bărbatul poporului Său, Israel (Isaia 62:4f.; Ieremia 2:2; 3:20; Ezechiel 16:8; Osea 2:19f.). Acum, Fiul Său, Mesia Cel îndelung aşteptat a venit şi pretinde că este Mirele—adică soţul poporului Său, care va fi adevăratul Israel (cf. Ioan 3:29). Aceasta este tipul de afirmaţie parţial voalată a Lui Iisus despre identitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă aţi avea urechi de auzit, aţi auzi. Dumnezeu, Cel care a logodit pe Israel cu El în dragostea legământului a venit.

Acest lucru este atât de uimitor, şi atât de glorios şi de surprinzător în această formă încât Iisus spune că pur şi simplu nu se poate posti în această situaţie. Este un moment prea plin de veselie şi extraordinar de înviorător. Postul este pentru momentele de mâhnire şi de suferinţă şi de dor. Dar Mirele lui Israel este aici. După o mie de ani de visare şi de dor şi speranţă şi aşteptare, El este aici! Absenţa postului în grupul discipolilor Lui Iisus era o mărturie a prezenţei Lui Dumnezeu în mijlocul lor.

'''"Atunci vor posti"'''

Dar apoi Iisus a spus, „Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Aceasta este propoziţia cheie: „Atunci vor posti.” La care moment se referă El?

Unii au sugerat că se referea la cele câteva zile dintre moartea şi învierea Lui. Ei urmau să postească doar în acele zile. Dar acest lucru este foarte puţin probabil. Din mai multe motive. Unul este faptul că la început biserica postea după înviere, cum am văzut în Fapte 13:1–3 (cf. Fapte 14:23; 2 Corinteni 6:5; 11:27). Celălalt motiv este faptul că în Matei 25:1–13 Iisus înfăţişează a doua Sa venire ca pe sosirea mirelui. Cu alte cuvinte, Mirele este luat de la ei până la a doua venire a Lui Hristos.

Cred deci că Arthur Wallis are dreptate atunci când spune în capitolul şase al lucrării lui God's Chosen Fast (Postul ales al Lui Dumnezeu): „Acum este momentul.” Iisus spune: Acum, când sunt în mijlocul vostru ca Mire, nu puteţi posti dar nu voi rămâne cu voi. Va veni vremea când Mă voi întoarce la Tatăl Meu în cer. Şi în acea vreme veţi posti. Acea vreme este prezentul.

Este adevărat că Iisus este prezent în Spirit în mijlocul nostru. Dar Pavel a spus în 2 Corinteni 5:8, „Ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul.” Cu alte cuvinte, în această perioadă există o durere şi un dor—un dor de casă—în sufletul fiecărui creştin deoarece Iisus nu este aici pe cât de deplin şi de aproape şi de puternic şi glorios pe cât ne-am dori să fie. Şi de aceea postim.

'''Un petic de stofă nouă şi vin nou'''

Dar apoi Iisus a spus ceva foarte important în versetele 16–17. El a spus,
<blockquote>
Nimeni dar nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că peticul ei rupe din haină şi se face o ruptură mai rea. Nici nu se pune vin nou în burdufuri vechi; dacă s-ar pune, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună.
</blockquote>
Peticul de stofă nouă şi vinul nou reprezintă noua realitate care a venit odată cu Iisus—Împărăţia Lui Dumnezeu este aici. Mirele a sosit. Mesia se află în mijlocul nostru. Şi acest lucru nu este doar temporar. Nu este prezent acum şi apoi va dispărea. Împărăţia Lui Dumnezeu nu a durat doar cât a fost Iisus prezent şi apoi a dispărut din lume pur şi simplu.

Iisus a murit pentru păcatele noastre odată pentru totdeauna. A înviat din morţi odată pentru totdeauna. Duhul a fost trimis în lume ca prezenţa reală a Lui Iisus printre noi. Împărăţia este puterea stăpânirii Lui Hristos în lume care supune Împăratului inimile oamenilor şi care creează un popor care crede în El şi care Îi slujeşte. Duhul Mirelui adună şi purifică o mireasă pentru Hristos. Acesta este vinul nou.

'''Burdufurile vechi nu pot păstra vinul nou'''

Iar Iisus spune, Burdufurile vechi nu-l pot păstra. Ce reprezintă burduful vechi? În acest context pare a fi vorba despre postire. Postul a fost preluat din Vechiul Testament şi fusese practicat în cadrul sistemului Iudaic de menţinere a unei relaţii cu Dumnezeu. Acum Iisus spune, vechile burdufuri ale Iudaismului nu pot păstra noul vin.

Ce vom spune atunci? În versetul 15 Iisus spune că vom posti atunci când Mirele nu va mai fi cu noi. Iar în versetul 17 El spune că vechiul post nu poate păstra noul vin al Împărăţiei.

'''Un vin nou necesită un mod nou de a posti'''

Răspunsul meu este că vinul nou necesită un mod nou de a posti. Cu ani în urmă am scris pe marginea exemplarului meu din Noul Testament în limba greacă, lângă text, „Noul mod de a posti are la bază taina că Mirele a venit, nu doar că va veni. Noul vin al prezenţei Lui necesită un nou mod de a posti.”

Cu alte cuvinte, mâhnirea şi dorul şi suferinţa vechiului post nu se bazau pe adevărul glorios că Mesia venise. Tristeţea cauzată de păcat şi mâhnirea simţită în momentele de pericol nu se sprijineau pe măreaţa lucrare desăvârşită a Mântuitorului şi pe măreaţa revelaţie a Lui Însuşi şi a harului Său în istorie. Dar acum Mirele a venit. Prin venirea Lui El a dat lovitura decisivă păcatului şi lui Satan şi morţii.

Actul măreţ, central, decisiv al mântuirii pentru noi astăzi este în trecut, nu în viitor. Şi pe baza lucrării din trecut a Mirelui, nimic nu mai poate fi la fel. Vinul este nou. Sângele a fost vărsat. Mielul a fost sacrificat. Pedeapsa pentru păcatele noastre este executată. Moartea este înfrântă. Mirele a înviat. Duhul este trimis. Vinul este nou. Iar vechea mentalitate a postirii pur şi simplu nu mai este potrivită.

'''Ce este inedit la noul mod de a posti'''

Ceea ce este nou la acest mod de a posti este că se sprijină pe tot ceea ce reprezintă lucrarea desăvârşită a Mirelui. Dorinţa arzătoare pe care o simţim pentru renaştere sau trezire ori izbăvirea din corupţie nu este o simplă năzuinţă şi suferinţă. Primele roade după care tânjim au apărut deja. Acontul pentru lucrurile la care năzuim este deja achitat. Deplinătatea după care tânjim şi pentru care postim a apărut în istorie şi am văzut gloria Sa. Nu este doar viitor.

Am gustat puterile vremurilor care vor veni şi noul nostru post nu se bazează pe faptul că tânjim după ceva ce nu am cunoscut, ci pe faptul că noul vin al prezenţei Lui Hristos este atât de real şi de îndestulător. Noutatea postirii noastre constă în aceasta: intensitatea sa nu este dată de faptul că nu am gustat niciodată vinul prezenţei Lui Hristos, ci de faptul că am gustat din el atât de minunat prin Duhul Său şi nu putem fi consolaţi până la desăvârşirea bucuriei. Trebuie să avem parte de tot ce ne-a promis. Şi pe cât posibil la fel de mult acum.

Vă îndemn deci să vă alăturaţi postului pe care îl vom ţine în ianuarie. Nu pentru că nu aţi gustat vinul nou al prezenţei Lui Hristos, ci deoarece l-aţi gustat şi tânjiţi, cu o durere profundă şi voioasă în inimă să aveţi parte mai mult de prezenţa şi puterea Lui în mijlocul nostru.

Rugăciunea, postul şi cursul istoriei

Bogdana — Thu, 15 Dec 2011 15:43:09 GMT

Bogdana:

{{info|Prayer, Fasting, and the Course of History}} 
<blockquote>'''Fapte 13:1-4''' </blockquote><blockquote>Şi erau unii profeţi şi învăţători în Antiohia, în adunarea care era acolo: Barnaba, şi Simeon, numit Niger, şi Luciu cireneanul, şi Manaen, care fusese crescut împreună cu Irod, tetrarhul, şi Saul. Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia spre Cipru.</blockquote>
Voi începe în această dimineaţă o nouă serie de mesaje despre obiceiul biblic al postului. Această temă nu este nouă pentru noi, la Biserica Baptistă Betleem. Am mai studiat-o înainte şi am îndemnat la postire în mod deosebit în timpul Săptămânii de Rugăciune în decursul anilor trecuţi. Dar atunci când am făcut sondajul în timpul slujbei de dimineaţă în urmă cu câteva săptămâni, am observat că 40% dintre cei prezenţi în acea dimineaţă veniseră la Biserica Baptistă Betleem de trei ani sau mai puţin. Ceea ce poate însemna că postul este o disciplină biblică la care nu v-aţi gândit prea mult şi pe care aţi practicat-o chiar mai puţin, întrucât nu este un obicei colectiv răspândit în cadrul mişcării evangelice.

Mă aştept să insist asupra acestei discipline biblice şi spirituale care a fost ignorată cel puţin toată luna ianuarie şi poate chiar mai mult, cu voia Domnului. Dacă aţi citit Bethlehem Star (Steaua de la Betleem), ştiţi că vă îndemn să postim timp de 24 de ore o dată pe săptămână în această lună când ne apropiem de anul 1995, şi anume, de marţi după cină până miercuri la prânz. Împreună vom sări miercuri peste micul-dejun şi prânz şi ne vom dedica aceste două mese, dacă este posibil, postului-rugăciunii pentru ca anul 1995 să fie anul unei mari treziri în rândul membrilor bisericii Lui Iisus; o reînviere a sfinţeniei, a fericirii, a rugăciunii, a credincioşiei şi a rodniciei în a ne încuraja unii pe alţii şi în a ajunge la cei pierduţi. Rugăciunea mea este ca prin intermediul acestor mesaje să auziţi chemarea Lui Dumnezeu în îndemnul meu la postire.

=== '''Tânjind după călăuzirea Lui Dumnezeu în Antiohia''' ===

Puteţi înţelege mai bine de ce cred că aceasta este voia Lui Dumnezeu pentru noi acum dacă vom studia textul de astăzi. Aflăm din acest text că Saul (Pavel) şi Barnaba şi alţi câţiva fruntaşi ai bisericii din Antiohia se închinau—slujeau Domnului—şi posteau (v. 2). Dacă ne gândim la ceea ce s-a întâmplat, cred că am putea presupune că neliniştea care i-a îndemnat să postească a fost aceasta: „În ce direcţie ne îndreptăm ca biserică?” Ei posteau pentru a avea parte de călăuzirea Duhului Sfânt în misiunea lor. Îi puteţi spune planificare, dacă doriţi. Rezultatul a fost mult mai însemnat decât orice alt efort de planificare pe care biserica l-a depus vreodată.

Ei tânjeau atât de mult după călăuzirea Lui Dumnezeu încât doreau să exprime acest lucru prin foamea trupurilor lor şi nu doar prin cea a inimilor lor. „Vrem călăuzirea Ta, oh, Doamne! Oh, Duh Sfânt, care este voia Ta pentru misiunea acestei biserici?”

Ştiţi ce mă uimeşte la această planificare în cadrul Bisericii Baptiste Betleem? Nu există răspunsuri clare în Biblie pentru majoritatea întrebărilor care necesită răspunsuri. Pentru cele care au răspunsuri biblice clare nu este nevoie de o echipă de planificare pentru un bun discernământ. Întrebările care ne presează sunt tipul de întrebări care îi preocupau pe fruntaşii din Antiohia: „Doamne, să ne aventurăm într-o misiune globală? Să pornim acum? Să trimitem pe unii dintre învăţătorii noştri? Să îl trimitem pe Saul, pe Simeon, pe Niger, pe Luciu sau pe Barnaba? Să trimitem doi, trei sau patru misionari? Cum să îi trimitem: pe uscat sau pe mare? Să îi finanţăm complet sau să îi lăsăm să muncească pentru propriile mijloace de trai, ori să sperăm că se vor găsi fii ai păcii în oraşele în care vor ajunge, care îi vor hrăni? Să ni se alăture şi alte biserici în această misiune?" Etc.

Majoritatea întrebărilor la care trebuie să găsească răspuns echipele care planifică misiunile sunt întrebări de acest tip. Unde vom găsi răspunsurile la aceste întrebări? Ce avem de învăţat din faptul că primii creştini, care erau foarte spirituali se închinau şi posteau şi se rugau pentru a avea parte de călăuzirea Domnului?

=== '''Patru observaţii''' ===

Să luăm în considerare patru observaţii din Fapte 13:1–4.

'''1. După venirea Lui Hristos'''

Acest post a avut loc după venirea Lui Hristos.

Fac această precizare pur şi simplu pentru ca nimeni să nu spună că postul făcea parte din spiritualitatea Vechiului Testament, dar nu şi din spiritualitatea Noului Testament. Vom aborda direct această problemă săptămâna viitoare şi vom căuta răspuns la întrebarea, „Este postul un burduf vechi pentru vin la care trebuie să renunţăm pentru ca noul vin al Împărăţiei să nu se verse din burduful care crapă şi să fie risipit?” Răspunsul aparent este că Saul şi Barnaba şi ceilalţi din Antiohia nu au crezut că postul este un burduf vechi pentru vin.

'''2. De un grup, împreună'''

Acest post a fost ţinut de un grup, împreună.

O altă problemă legată de postire este faptul că Iisus i-a avertizat pe discipoli să nu se arate oamenilor că postesc (Matei 6:17–18). El a spus, „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Dar în mod evident Saul şi Barnaba nu înţeleg din avertismentul Lui Iisus că postirea în grup este ceva rău, deşi oamenii adesea îşi dau seama că postim atunci când facem parte dintr-un grup care posteşte—ca atunci când întreaga biserică ţine un post, aşa cum şi eu vă îndemn să postim miercurea, toată luna ianuarie.

În mod clar, fruntaşii bisericii din Antiohia înţeleg din spusele Lui Iisus nu că păcătuim în cazul în care cineva află că postim, ci că păcătuim dacă ne facem cunoscute motivele pentru care postim pentru ca oamenii să ne aplaude. Postirea în grup a fost o caracteristică a poporului Lui Dumnezeu în cursul istoriei biblice şi post-biblice.

'''3. O ocazie pentru călăuzirea specială a Duhului'''

Acest post s-a dovedit a fi o ocazie pentru călăuzirea specială a Duhului.

Versetul 2 spune,
<blockquote>Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. </blockquote>
Atunci când Luca relatează în acest mod ceea ce s-a întâmplat în Antiohia, în mod clar el vrea să observăm o conexiune între închinare, rugăciune, şi post pe de o parte, şi călăuzirea decisivă a Duhului Sfânt pe de altă parte.

Pentru că nimic nu ne dovedeşte contrariul, aş spune că acest lucru ne învaţă valoarea închinării-postului-rugăciunii atunci când urmărim cu râvnă voia Lui Dumnezeu în vieţile noastre şi în existenţa bisericii noastre.

'''4. A schimbat cursul istoriei'''

Acest post a schimbat cursul istoriei.

Este aproape imposibil să exagerăm importanţa istorică a acestui moment din Antiohia în cadrul istoriei mondiale. Înaintea acestei porunci de la Duhul Sfânt se pare că nu a mai existat nicio misiune organizată a bisericii dincolo de coasta estică a Mării Mediterane. Înainte de aceasta, Pavel nu întreprinsese călătorii misionare spre vest în Asia Mică, Grecia, sau Roma, ori Spania. Înainte de aceasta Pavel nu scrisese nicio scrisoare, toate scrisorile sale au fost rezultatul călătoriilor misionare care au început aici.

Acest moment de rugăciune şi postire a avut drept consecinţă o mişcare misionară care a transformat creştinismul în religia predominantă a Imperiului Roman în decursul a două secole şi jumătate şi a produs 1,3 miliarde de adepţi ai religiei creştine în prezent cu o mărturie creştină realmente în toate ţările din lume. Şi 13 din cele 29 de cărţi ale Noului Testament au fost urmarea activităţii misionare care a început în acel moment de rugăciune şi postire.

Cred deci că nu este greşit să spunem că Dumnezeu a fost mulţumit să transforme închinarea şi rugăciunea şi postul în rampa de lansare a unei misiuni care să schimbe cursul istoriei mondiale. Nu este aceasta o lecţie pentru noi?

S-a întâmplat în trecut şi se va întâmpla mereu în istorie.

=== '''S-a întâmplat în 2 Cronici 20''' ===

De exemplu, în 2 Cronici 20, moabiţii şi amoniţii şi maoniţii s-au ridicat împotriva lui Iosafat, împăratul Lui Iuda. Era o hoardă cumplită de oameni violenţi. Ce puteau să facă oamenii din Iuda? Ce direcţie să urmeze? În versetul 3 se spune,
<blockquote>Iosafat s-a temut şi şi-a îndreptat faţa să-L caute pe Domnul; şi a vestit un post prin tot Iuda. Şi Iuda s-a adunat să caute ajutor de la Domnul şi chiar din toate cetăţile lui Iuda au venit să-L caute pe Domnul. </blockquote>
Au ţinut deci un post de amploare în tot ţinutul lui Iuda pentru a căuta călăuzirea şi izbăvirea divină. În mijlocul acestei adunări care postea, din versetele 14-15 aflăm,
<blockquote>Duhul Domnului a fost în mijlocul adunării peste Iahaziel. . . Şi a zis: „Luaţi aminte, tot Iuda, şi voi, locuitori ai Ierusalimului, şi tu, împărate Iosafat! Aşa zice Domnul: ‚Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea acestei mari mulţimi, pentru că lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu.’” </blockquote>
În ziua următoare când poporul din Iuda a ieşit, au observat că moabiţii şi amoniţii se nimiciseră unii pe alţii şi le-a luat trei zile pentru a aduna prada, atât de multă era. Ceea ce părea a fi o înfrângere şi o calamitate s-a transformat peste noapte într-o izbândă uluitoare.

Cursul istoriei a fost schimbat din nou prin postirea poporului Lui Dumnezeu.

=== '''S-a întâmplat în Britania în 1756''' ===

John Wesley ne spune în jurnalul său despre o izbăvire similară care a avut loc în 1756. Regele Britaniei a îndemnat poporul la o zi de rugăciune şi postire solemnă din cauza unei ameninţări de invazie din partea francezilor. Wesley scria,
<blockquote>Ziua de post a fost o zi glorioasă, cum Londra nu a mai văzut de la Restauraţie. Toate bisericile din oraş au gemut de oameni, şi pe fiecare chip era întipărită o gravitate solemnă. Cu siguranţă Dumnezeu aude rugăciunile, iar seninătatea noastră va fi prelungită. </blockquote>
Apoi într-o notă de subsol a adăugat mai târziu, „Smerenia s-a transformat într-o sărbătoare naţională, deoarece invazia cu care ne ameninţau francezii a fost împiedicată.” Nu ar fi dificil să adăugăm relatare după relatare din Biblie şi după scrierea Bibliei pentru a demonstra că postul şi rugăciunea au schimbat cursul istoriei. Vom vedea în săptămânile care urmează că acest lucru este adevărat mai ales în modul în care postul joacă un rol important în perioadele de mare înviorare.

Dar voi încerca să pun accentul pe postire şi pe îndemnul nostru la postire în contextul mai larg a ceea ce Dumnezeu pare să facă astăzi şi apoi a ceea ce este posibil ca Dumnezeu să facă pentru Biserica Baptistă Betleem.

=== '''Ceea ce Dumnezeu pare să facă astăzi în lume''' ===

În noiembrie unul dintre voi a venit la mine şi mi-a spus că este de părere că Dumnezeu ne îndeamnă să ţinem post o zi pe săptămână ca biserică. Să mă rog în legătură cu acest îndemn şi să încerc să discern dacă vine de la Domnul pentru noi în aceste momente? De curând fusesem invitat de Bill Bright, preşedintele organizaţiei Campus Crusade, să mă alătur altor 600 de persoane în Orlando, între 5 şi 7 decembrie pentru două zile de rugăciune şi post pentru trezirea spirituală şi pentru propăşirea Împărăţiei în jurul lumii.

Am decis să merg, din dorinţa ca Dumnezeu să mă călăuzească în legătură cu rolul pe care postul ar trebui să-l aibă în momentul de faţă din istoria bisericii noastre. Bill Bright a spus că încheiase un post de 40 de zile vara trecută şi a simţit că este chemat să îndemne la postire şi rugăciune în speranţa reînnoirii obiceiului de a posti-a se ruga în toate bisericile din America.

'''Reînvierea închinării şi a rugăciunii, dar nu şi a postului'''

Unul dintre lucrurile pe care le-am înţeles în Orlando a fost că există trei elemente în Fapte 13:1–3—închinare, rugăciune şi postire. În zilele noastre există o remarcabilă reînviere a închinării şi rugăciunii. În cadrul a zeci de mii de congregaţii din jurul lumii a existat o închinare mai vibrantă, mai nestingherită, mai antrenantă în ultimii 20 de ani. Iar mişcările de rugăciune din jurul lumii sunt fără precedent ca număr şi amploare. În statul nostru coaliţia de rugăciune Minnesota Prayer Coalition nu are precedent prin strângerea laolaltă a creştinilor pentru a se ruga pentru revigorarea bisericii Lui Hristos şi propăşirea Împărăţiei Lui.

Dar încă nu există o reînviere a obiceiului de a posti comparabilă cu reînvierea închinării şi rugăciunii. Bill Bright a sugerat că este posibil ca voia Lui Dumnezeu să fie ca toate cele trei elemente să fie la locul cuvenit, iar biserica să fie smerită şi să tânjească după postire înainte ca El să ne binecuvânteze pe cât de deplin intenţionează. Este uimitor cât este de neglijat acest obicei spiritual.

'''O dorinţă tot mai mare de a posti'''

Primul lucru pe care l-au făcut în Orlando a fost să deschidă microfoanele pentru unele dintre persoanele prezente, pentru a le da ocazia de a mărturisi de ce se aflau acolo. Ascultam, cu urechile ciulite la situaţia noastră de aici şi la răspunsul la întrebarea dacă ar trebui să ţinem o zi de post în fiecare săptămână. A doua persoană care s-a ridicat a spus că era din organizaţia creştină evangelică Promise Keepers (Păstrătorii Promisiunilor) şi că se afla acolo deoarece credea că postul este esenţial şi că organizaţia Promise Keepers se gândea în mod serios să-i îndemne pe membri la un post de o zi pe săptămână, şi anume miercurea. Mai târziu în cadrul întâlnirii, Paul Cedar de la biserica Free Church a spus că în decursul istoriei postul săptămânal a făcut adesea parte din practica bisericii. El se întreba dacă ar trebui să fie din nou un obicei al bisericii.

Când m-am întors, Bob Hamlett mi-a arătat că organizaţia Promise Keepers luase naştere de fapt într-o atmosferă de postire. În numărul din toamnă al publicaţiei ''Men of Action'' (''Oameni de Acţiune'') se spune,
<blockquote>În 1990 Coach McCartney a chemat 72 de bărbaţi să se dedice rugăciunii şi postului pe toată durata prânzului în fiecare miercuri [acelaşi îndemn pe care îl am şi eu în vedere], rugându-se în mod specific ca Dumnezeu Atotputernicul să trezească inimile membrilor pentru a-L urma pe Iisus Hristos. Conducerea, echipa administrativă şi mulţi membri ai personalului acestei organizaţii s-au angajat din nou să menţină acest obicei şi vă invităm să vă alăturaţi nouă. </blockquote>
Mă bucur să le transmit celor de la organizaţia Promise Keepers şi lui Bill Bright şi cred eu altor mii de credincioşi din jurul lumii, în mod deosebit în locuri precum Coreea de Sud că sunt foarte nerăbdător să mă alătur vouă. Şi lansez un îndemn bisericii noastre să vi se alăture de asemenea.

Acestea sunt zile extraordinare şi pline de speranţă pentru Biserica Baptistă Betleem. Voi explica săptămâna viitoare din Matei 9:14–17 de ce cred că oamenii plini de speranţă vor dori să postească. Între timp, vă invit să faceţi câteva lucruri. Cumpăraţi şi citiţi lucrarea ''God's Chosen Fast'' (''Postul Ales de Dumnezeu'') de Arthur Wallis (publicată de Christian Literature Crusade), rugaţi-vă pentru a şti cum vrea Domnul să participaţi la momentele speciale de rugăciune în această săptămână, inclusiv noaptea de rugăciune din această vineri, şi căutaţi-L pe Domnul cu privire la îndemnul Lui pentru postul în viaţa voastră.

Rugăciunea, postul şi cursul istoriei

Bogdana — Thu, 15 Dec 2011 15:42:07 GMT

Bogdana:

{{info|Prayer, Fasting, and the Course of History}} 
<blockquote>'''Fapte 13:1-4''' </blockquote><blockquote>Şi erau unii profeţi şi învăţători în Antiohia, în adunarea care era acolo: Barnaba, şi Simeon, numit Niger, şi Luciu cireneanul, şi Manaen, care fusese crescut împreună cu Irod, tetrarhul, şi Saul. Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia spre Cipru.</blockquote>
Voi începe în această dimineaţă o nouă serie de mesaje despre obiceiul biblic al postului. Această temă nu este nouă pentru noi, la Biserica Baptistă Betleem. Am mai studiat-o înainte şi am îndemnat la postire în mod deosebit în timpul Săptămânii de Rugăciune în decursul anilor trecuţi. Dar atunci când am făcut sondajul în timpul slujbei de dimineaţă în urmă cu câteva săptămâni, am observat că 40% dintre cei prezenţi în acea dimineaţă veniseră la Biserica Baptistă Betleem de trei ani sau mai puţin. Ceea ce poate însemna că postul este o disciplină biblică la care nu v-aţi gândit prea mult şi pe care aţi practicat-o chiar mai puţin, întrucât nu este un obicei colectiv răspândit în cadrul mişcării evangelice. Mă aştept să insist asupra acestei discipline biblice şi spirituale care a fost ignorată cel puţin toată luna ianuarie şi poate chiar mai mult, cu voia Domnului. Dacă aţi citit Bethlehem Star (Steaua de la Betleem), ştiţi că vă îndemn să postim timp de 24 de ore o dată pe săptămână în această lună când ne apropiem de anul 1995, şi anume, de marţi după cină până miercuri la prânz. Împreună vom sări miercuri peste micul-dejun şi prânz şi ne vom dedica aceste două mese, dacă este posibil, postului-rugăciunii pentru ca anul 1995 să fie anul unei mari treziri în rândul membrilor bisericii Lui Iisus; o reînviere a sfinţeniei, a fericirii, a rugăciunii, a credincioşiei şi a rodniciei în a ne încuraja unii pe alţii şi în a ajunge la cei pierduţi. Rugăciunea mea este ca prin intermediul acestor mesaje să auziţi chemarea Lui Dumnezeu în îndemnul meu la postire.

=== '''Tânjind după călăuzirea Lui Dumnezeu în Antiohia''' ===

Puteţi înţelege mai bine de ce cred că aceasta este voia Lui Dumnezeu pentru noi acum dacă vom studia textul de astăzi. Aflăm din acest text că Saul (Pavel) şi Barnaba şi alţi câţiva fruntaşi ai bisericii din Antiohia se închinau—slujeau Domnului—şi posteau (v. 2). Dacă ne gândim la ceea ce s-a întâmplat, cred că am putea presupune că neliniştea care i-a îndemnat să postească a fost aceasta: „În ce direcţie ne îndreptăm ca biserică?” Ei posteau pentru a avea parte de călăuzirea Duhului Sfânt în misiunea lor. Îi puteţi spune planificare, dacă doriţi. Rezultatul a fost mult mai însemnat decât orice alt efort de planificare pe care biserica l-a depus vreodată.

Ei tânjeau atât de mult după călăuzirea Lui Dumnezeu încât doreau să exprime acest lucru prin foamea trupurilor lor şi nu doar prin cea a inimilor lor. „Vrem călăuzirea Ta, oh, Doamne! Oh, Duh Sfânt, care este voia Ta pentru misiunea acestei biserici?”

Ştiţi ce mă uimeşte la această planificare în cadrul Bisericii Baptiste Betleem? Nu există răspunsuri clare în Biblie pentru majoritatea întrebărilor care necesită răspunsuri. Pentru cele care au răspunsuri biblice clare nu este nevoie de o echipă de planificare pentru un bun discernământ. Întrebările care ne presează sunt tipul de întrebări care îi preocupau pe fruntaşii din Antiohia: „Doamne, să ne aventurăm într-o misiune globală? Să pornim acum? Să trimitem pe unii dintre învăţătorii noştri? Să îl trimitem pe Saul, pe Simeon, pe Niger, pe Luciu sau pe Barnaba? Să trimitem doi, trei sau patru misionari? Cum să îi trimitem: pe uscat sau pe mare? Să îi finanţăm complet sau să îi lăsăm să muncească pentru propriile mijloace de trai, ori să sperăm că se vor găsi fii ai păcii în oraşele în care vor ajunge, care îi vor hrăni? Să ni se alăture şi alte biserici în această misiune?" Etc.

Majoritatea întrebărilor la care trebuie să găsească răspuns echipele care planifică misiunile sunt întrebări de acest tip. Unde vom găsi răspunsurile la aceste întrebări? Ce avem de învăţat din faptul că primii creştini, care erau foarte spirituali se închinau şi posteau şi se rugau pentru a avea parte de călăuzirea Domnului?

=== '''Patru observaţii''' ===

Să luăm în considerare patru observaţii din Fapte 13:1–4.

'''1. După venirea Lui Hristos'''

Acest post a avut loc după venirea Lui Hristos.

Fac această precizare pur şi simplu pentru ca nimeni să nu spună că postul făcea parte din spiritualitatea Vechiului Testament, dar nu şi din spiritualitatea Noului Testament. Vom aborda direct această problemă săptămâna viitoare şi vom căuta răspuns la întrebarea, „Este postul un burduf vechi pentru vin la care trebuie să renunţăm pentru ca noul vin al Împărăţiei să nu se verse din burduful care crapă şi să fie risipit?” Răspunsul aparent este că Saul şi Barnaba şi ceilalţi din Antiohia nu au crezut că postul este un burduf vechi pentru vin.

'''2. De un grup, împreună'''

Acest post a fost ţinut de un grup, împreună.

O altă problemă legată de postire este faptul că Iisus i-a avertizat pe discipoli să nu se arate oamenilor că postesc (Matei 6:17–18). El a spus, „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Dar în mod evident Saul şi Barnaba nu înţeleg din avertismentul Lui Iisus că postirea în grup este ceva rău, deşi oamenii adesea îşi dau seama că postim atunci când facem parte dintr-un grup care posteşte—ca atunci când întreaga biserică ţine un post, aşa cum şi eu vă îndemn să postim miercurea, toată luna ianuarie.

În mod clar, fruntaşii bisericii din Antiohia înţeleg din spusele Lui Iisus nu că păcătuim în cazul în care cineva află că postim, ci că păcătuim dacă ne facem cunoscute motivele pentru care postim pentru ca oamenii să ne aplaude. Postirea în grup a fost o caracteristică a poporului Lui Dumnezeu în cursul istoriei biblice şi post-biblice.

'''3. O ocazie pentru călăuzirea specială a Duhului'''

Acest post s-a dovedit a fi o ocazie pentru călăuzirea specială a Duhului.

Versetul 2 spune,
<blockquote>Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. </blockquote>
Atunci când Luca relatează în acest mod ceea ce s-a întâmplat în Antiohia, în mod clar el vrea să observăm o conexiune între închinare, rugăciune, şi post pe de o parte, şi călăuzirea decisivă a Duhului Sfânt pe de altă parte.

Pentru că nimic nu ne dovedeşte contrariul, aş spune că acest lucru ne învaţă valoarea închinării-postului-rugăciunii atunci când urmărim cu râvnă voia Lui Dumnezeu în vieţile noastre şi în existenţa bisericii noastre.

'''4. A schimbat cursul istoriei'''

Acest post a schimbat cursul istoriei.

Este aproape imposibil să exagerăm importanţa istorică a acestui moment din Antiohia în cadrul istoriei mondiale. Înaintea acestei porunci de la Duhul Sfânt se pare că nu a mai existat nicio misiune organizată a bisericii dincolo de coasta estică a Mării Mediterane. Înainte de aceasta, Pavel nu întreprinsese călătorii misionare spre vest în Asia Mică, Grecia, sau Roma, ori Spania. Înainte de aceasta Pavel nu scrisese nicio scrisoare, toate scrisorile sale au fost rezultatul călătoriilor misionare care au început aici.

Acest moment de rugăciune şi postire a avut drept consecinţă o mişcare misionară care a transformat creştinismul în religia predominantă a Imperiului Roman în decursul a două secole şi jumătate şi a produs 1,3 miliarde de adepţi ai religiei creştine în prezent cu o mărturie creştină realmente în toate ţările din lume. Şi 13 din cele 29 de cărţi ale Noului Testament au fost urmarea activităţii misionare care a început în acel moment de rugăciune şi postire.

Cred deci că nu este greşit să spunem că Dumnezeu a fost mulţumit să transforme închinarea şi rugăciunea şi postul în rampa de lansare a unei misiuni care să schimbe cursul istoriei mondiale. Nu este aceasta o lecţie pentru noi?

S-a întâmplat în trecut şi se va întâmpla mereu în istorie.

=== '''S-a întâmplat în 2 Cronici 20''' ===

De exemplu, în 2 Cronici 20, moabiţii şi amoniţii şi maoniţii s-au ridicat împotriva lui Iosafat, împăratul Lui Iuda. Era o hoardă cumplită de oameni violenţi. Ce puteau să facă oamenii din Iuda? Ce direcţie să urmeze? În versetul 3 se spune,
<blockquote>Iosafat s-a temut şi şi-a îndreptat faţa să-L caute pe Domnul; şi a vestit un post prin tot Iuda. Şi Iuda s-a adunat să caute ajutor de la Domnul şi chiar din toate cetăţile lui Iuda au venit să-L caute pe Domnul. </blockquote>
Au ţinut deci un post de amploare în tot ţinutul lui Iuda pentru a căuta călăuzirea şi izbăvirea divină. În mijlocul acestei adunări care postea, din versetele 14-15 aflăm,
<blockquote>Duhul Domnului a fost în mijlocul adunării peste Iahaziel. . . Şi a zis: „Luaţi aminte, tot Iuda, şi voi, locuitori ai Ierusalimului, şi tu, împărate Iosafat! Aşa zice Domnul: ‚Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea acestei mari mulţimi, pentru că lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu.’” </blockquote>
În ziua următoare când poporul din Iuda a ieşit, au observat că moabiţii şi amoniţii se nimiciseră unii pe alţii şi le-a luat trei zile pentru a aduna prada, atât de multă era. Ceea ce părea a fi o înfrângere şi o calamitate s-a transformat peste noapte într-o izbândă uluitoare.

Cursul istoriei a fost schimbat din nou prin postirea poporului Lui Dumnezeu.

=== '''S-a întâmplat în Britania în 1756''' ===

John Wesley ne spune în jurnalul său despre o izbăvire similară care a avut loc în 1756. Regele Britaniei a îndemnat poporul la o zi de rugăciune şi postire solemnă din cauza unei ameninţări de invazie din partea francezilor. Wesley scria,
<blockquote>Ziua de post a fost o zi glorioasă, cum Londra nu a mai văzut de la Restauraţie. Toate bisericile din oraş au gemut de oameni, şi pe fiecare chip era întipărită o gravitate solemnă. Cu siguranţă Dumnezeu aude rugăciunile, iar seninătatea noastră va fi prelungită. </blockquote>
Apoi într-o notă de subsol a adăugat mai târziu, „Smerenia s-a transformat într-o sărbătoare naţională, deoarece invazia cu care ne ameninţau francezii a fost împiedicată.” Nu ar fi dificil să adăugăm relatare după relatare din Biblie şi după scrierea Bibliei pentru a demonstra că postul şi rugăciunea au schimbat cursul istoriei. Vom vedea în săptămânile care urmează că acest lucru este adevărat mai ales în modul în care postul joacă un rol important în perioadele de mare înviorare.

Dar voi încerca să pun accentul pe postire şi pe îndemnul nostru la postire în contextul mai larg a ceea ce Dumnezeu pare să facă astăzi şi apoi a ceea ce este posibil ca Dumnezeu să facă pentru Biserica Baptistă Betleem.

=== '''Ceea ce Dumnezeu pare să facă astăzi în lume''' ===

În noiembrie unul dintre voi a venit la mine şi mi-a spus că este de părere că Dumnezeu ne îndeamnă să ţinem post o zi pe săptămână ca biserică. Să mă rog în legătură cu acest îndemn şi să încerc să discern dacă vine de la Domnul pentru noi în aceste momente? De curând fusesem invitat de Bill Bright, preşedintele organizaţiei Campus Crusade, să mă alătur altor 600 de persoane în Orlando, între 5 şi 7 decembrie pentru două zile de rugăciune şi post pentru trezirea spirituală şi pentru propăşirea Împărăţiei în jurul lumii.

Am decis să merg, din dorinţa ca Dumnezeu să mă călăuzească în legătură cu rolul pe care postul ar trebui să-l aibă în momentul de faţă din istoria bisericii noastre. Bill Bright a spus că încheiase un post de 40 de zile vara trecută şi a simţit că este chemat să îndemne la postire şi rugăciune în speranţa reînnoirii obiceiului de a posti-a se ruga în toate bisericile din America.

'''Reînvierea închinării şi a rugăciunii, dar nu şi a postului'''

Unul dintre lucrurile pe care le-am înţeles în Orlando a fost că există trei elemente în Fapte 13:1–3—închinare, rugăciune şi postire. În zilele noastre există o remarcabilă reînviere a închinării şi rugăciunii. În cadrul a zeci de mii de congregaţii din jurul lumii a existat o închinare mai vibrantă, mai nestingherită, mai antrenantă în ultimii 20 de ani. Iar mişcările de rugăciune din jurul lumii sunt fără precedent ca număr şi amploare. În statul nostru coaliţia de rugăciune Minnesota Prayer Coalition nu are precedent prin strângerea laolaltă a creştinilor pentru a se ruga pentru revigorarea bisericii Lui Hristos şi propăşirea Împărăţiei Lui.

Dar încă nu există o reînviere a obiceiului de a posti comparabilă cu reînvierea închinării şi rugăciunii. Bill Bright a sugerat că este posibil ca voia Lui Dumnezeu să fie ca toate cele trei elemente să fie la locul cuvenit, iar biserica să fie smerită şi să tânjească după postire înainte ca El să ne binecuvânteze pe cât de deplin intenţionează. Este uimitor cât este de neglijat acest obicei spiritual.

'''O dorinţă tot mai mare de a posti'''

Primul lucru pe care l-au făcut în Orlando a fost să deschidă microfoanele pentru unele dintre persoanele prezente, pentru a le da ocazia de a mărturisi de ce se aflau acolo. Ascultam, cu urechile ciulite la situaţia noastră de aici şi la răspunsul la întrebarea dacă ar trebui să ţinem o zi de post în fiecare săptămână. A doua persoană care s-a ridicat a spus că era din organizaţia creştină evangelică Promise Keepers (Păstrătorii Promisiunilor) şi că se afla acolo deoarece credea că postul este esenţial şi că organizaţia Promise Keepers se gândea în mod serios să-i îndemne pe membri la un post de o zi pe săptămână, şi anume miercurea. Mai târziu în cadrul întâlnirii, Paul Cedar de la biserica Free Church a spus că în decursul istoriei postul săptămânal a făcut adesea parte din practica bisericii. El se întreba dacă ar trebui să fie din nou un obicei al bisericii.

Când m-am întors, Bob Hamlett mi-a arătat că organizaţia Promise Keepers luase naştere de fapt într-o atmosferă de postire. În numărul din toamnă al publicaţiei ''Men of Action'' (''Oameni de Acţiune'') se spune,
<blockquote>În 1990 Coach McCartney a chemat 72 de bărbaţi să se dedice rugăciunii şi postului pe toată durata prânzului în fiecare miercuri [acelaşi îndemn pe care îl am şi eu în vedere], rugându-se în mod specific ca Dumnezeu Atotputernicul să trezească inimile membrilor pentru a-L urma pe Iisus Hristos. Conducerea, echipa administrativă şi mulţi membri ai personalului acestei organizaţii s-au angajat din nou să menţină acest obicei şi vă invităm să vă alăturaţi nouă. </blockquote>
Mă bucur să le transmit celor de la organizaţia Promise Keepers şi lui Bill Bright şi cred eu altor mii de credincioşi din jurul lumii, în mod deosebit în locuri precum Coreea de Sud că sunt foarte nerăbdător să mă alătur vouă. Şi lansez un îndemn bisericii noastre să vi se alăture de asemenea.

Acestea sunt zile extraordinare şi pline de speranţă pentru Biserica Baptistă Betleem. Voi explica săptămâna viitoare din Matei 9:14–17 de ce cred că oamenii plini de speranţă vor dori să postească. Între timp, vă invit să faceţi câteva lucruri. Cumpăraţi şi citiţi lucrarea ''God's Chosen Fast'' (''Postul Ales de Dumnezeu'') de Arthur Wallis (publicată de Christian Literature Crusade), rugaţi-vă pentru a şti cum vrea Domnul să participaţi la momentele speciale de rugăciune în această săptămână, inclusiv noaptea de rugăciune din această vineri, şi căutaţi-L pe Domnul cu privire la îndemnul Lui pentru postul în viaţa voastră.

Rugăciunea, postul şi cursul istoriei

Bogdana — Thu, 15 Dec 2011 15:38:52 GMT

Bogdana:

{{info|Prayer, Fasting, and the Course of History}} 
<blockquote>'''Fapte 13:1-4''' </blockquote><blockquote>Şi erau unii profeţi şi învăţători în Antiohia, în adunarea care era acolo: Barnaba, şi Simeon, numit Niger, şi Luciu cireneanul, şi Manaen, care fusese crescut împreună cu Irod, tetrarhul, şi Saul. Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia spre Cipru.</blockquote>
Voi începe în această dimineaţă o nouă serie de mesaje despre obiceiul biblic al postului. Această temă nu este nouă pentru noi, la Biserica Baptistă Betleem. Am mai studiat-o înainte şi am îndemnat la postire în mod deosebit în timpul Săptămânii de Rugăciune în decursul anilor trecuţi. Dar atunci când am făcut sondajul în timpul slujbei de dimineaţă în urmă cu câteva săptămâni, am observat că 40% dintre cei prezenţi în acea dimineaţă veniseră la Biserica Baptistă Betleem de trei ani sau mai puţin. Ceea ce poate însemna că postul este o disciplină biblică la care nu v-aţi gândit prea mult şi pe care aţi practicat-o chiar mai puţin, întrucât nu este un obicei colectiv răspândit în cadrul mişcării evangelice. Mă aştept să insist asupra acestei discipline biblice şi spirituale care a fost ignorată cel puţin toată luna ianuarie şi poate chiar mai mult, cu voia Domnului. Dacă aţi citit Bethlehem Star (Steaua de la Betleem), ştiţi că vă îndemn să postim timp de 24 de ore o dată pe săptămână în această lună când ne apropiem de anul 1995, şi anume, de marţi după cină până miercuri la prânz. Împreună vom sări miercuri peste micul-dejun şi prânz şi ne vom dedica aceste două mese, dacă este posibil, postului-rugăciunii pentru ca anul 1995 să fie anul unei mari treziri în rândul membrilor bisericii Lui Iisus; o reînviere a sfinţeniei, a fericirii, a rugăciunii, a credincioşiei şi a rodniciei în a ne încuraja unii pe alţii şi în a ajunge la cei pierduţi. Rugăciunea mea este ca prin intermediul acestor mesaje să auziţi chemarea Lui Dumnezeu în îndemnul meu la postire.

=== '''Tânjind după călăuzirea Lui Dumnezeu în Antiohia''' ===

Puteţi înţelege mai bine de ce cred că aceasta este voia Lui Dumnezeu pentru noi acum dacă vom studia textul de astăzi. Aflăm din acest text că Saul (Pavel) şi Barnaba şi alţi câţiva fruntaşi ai bisericii din Antiohia se închinau—slujeau Domnului—şi posteau (v. 2). Dacă ne gândim la ceea ce s-a întâmplat, cred că am putea presupune că neliniştea care i-a îndemnat să postească a fost aceasta: „În ce direcţie ne îndreptăm ca biserică?” Ei posteau pentru a avea parte de călăuzirea Duhului Sfânt în misiunea lor. Îi puteţi spune planificare, dacă doriţi. Rezultatul a fost mult mai însemnat decât orice alt efort de planificare pe care biserica l-a depus vreodată.

Ei tânjeau atât de mult după călăuzirea Lui Dumnezeu încât doreau să exprime acest lucru prin foamea trupurilor lor şi nu doar prin cea a inimilor lor. „Vrem călăuzirea Ta, oh, Doamne! Oh, Duh Sfânt, care este voia Ta pentru misiunea acestei biserici?”

Ştiţi ce mă uimeşte la această planificare în cadrul Bisericii Baptiste Betleem? Nu există răspunsuri clare în Biblie pentru majoritatea întrebărilor care necesită răspunsuri. Pentru cele care au răspunsuri biblice clare nu este nevoie de o echipă de planificare pentru un bun discernământ. Întrebările care ne presează sunt tipul de întrebări care îi preocupau pe fruntaşii din Antiohia: „Doamne, să ne aventurăm într-o misiune globală? Să pornim acum? Să trimitem pe unii dintre învăţătorii noştri? Să îl trimitem pe Saul, pe Simeon, pe Niger, pe Luciu sau pe Barnaba? Să trimitem doi, trei sau patru misionari? Cum să îi trimitem: pe uscat sau pe mare? Să îi finanţăm complet sau să îi lăsăm să muncească pentru propriile mijloace de trai, ori să sperăm că se vor găsi fii ai păcii în oraşele în care vor ajunge, care îi vor hrăni? Să ni se alăture şi alte biserici în această misiune?" Etc.

Majoritatea întrebărilor la care trebuie să găsească răspuns echipele care planifică misiunile sunt întrebări de acest tip. Unde vom găsi răspunsurile la aceste întrebări? Ce avem de învăţat din faptul că primii creştini, care erau foarte spirituali se închinau şi posteau şi se rugau pentru a avea parte de călăuzirea Domnului?

=== '''Patru observaţii''' ===

Să luăm în considerare patru observaţii din Fapte 13:1–4.

'''1. După venirea Lui Hristos'''

Acest post a avut loc după venirea Lui Hristos.

Fac această precizare pur şi simplu pentru ca nimeni să nu spună că postul făcea parte din spiritualitatea Vechiului Testament, dar nu şi din spiritualitatea Noului Testament. Vom aborda direct această problemă săptămâna viitoare şi vom căuta răspuns la întrebarea, „Este postul un burduf vechi pentru vin la care trebuie să renunţăm pentru ca noul vin al Împărăţiei să nu se verse din burduful care crapă şi să fie risipit?” Răspunsul aparent este că Saul şi Barnaba şi ceilalţi din Antiohia nu au crezut că postul este un burduf vechi pentru vin.

'''2. De un grup, împreună'''

Acest post a fost ţinut de un grup, împreună.

O altă problemă legată de postire este faptul că Iisus i-a avertizat pe discipoli să nu se arate oamenilor că postesc (Matei 6:17–18). El a spus, „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Dar în mod evident Saul şi Barnaba nu înţeleg din avertismentul Lui Iisus că postirea în grup este ceva rău, deşi oamenii adesea îşi dau seama că postim atunci când facem parte dintr-un grup care posteşte—ca atunci când întreaga biserică ţine un post, aşa cum şi eu vă îndemn să postim miercurea, toată luna ianuarie.

În mod clar, fruntaşii bisericii din Antiohia înţeleg din spusele Lui Iisus nu că păcătuim în cazul în care cineva află că postim, ci că păcătuim dacă ne facem cunoscute motivele pentru care postim pentru ca oamenii să ne aplaude. Postirea în grup a fost o caracteristică a poporului Lui Dumnezeu în cursul istoriei biblice şi post-biblice.

'''3. O ocazie pentru călăuzirea specială a Duhului'''

Acest post s-a dovedit a fi o ocazie pentru călăuzirea specială a Duhului.

Versetul 2 spune,
<blockquote>Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. </blockquote>
Atunci când Luca relatează în acest mod ceea ce s-a întâmplat în Antiohia, în mod clar el vrea să observăm o conexiune între închinare, rugăciune, şi post pe de o parte, şi călăuzirea decisivă a Duhului Sfânt pe de altă parte.

Pentru că nimic nu ne dovedeşte contrariul, aş spune că acest lucru ne învaţă valoarea închinării-postului-rugăciunii atunci când urmărim cu râvnă voia Lui Dumnezeu în vieţile noastre şi în existenţa bisericii noastre.

'''4. A schimbat cursul istoriei'''

Acest post a schimbat cursul istoriei.

Este aproape imposibil să exagerăm importanţa istorică a acestui moment din Antiohia în cadrul istoriei mondiale. Înaintea acestei porunci de la Duhul Sfânt se pare că nu a mai existat nicio misiune organizată a bisericii dincolo de coasta estică a Mării Mediterane. Înainte de aceasta, Pavel nu întreprinsese călătorii misionare spre vest în Asia Mică, Grecia, sau Roma, ori Spania. Înainte de aceasta Pavel nu scrisese nicio scrisoare, toate scrisorile sale au fost rezultatul călătoriilor misionare care au început aici.

Acest moment de rugăciune şi postire a avut drept consecinţă o mişcare misionară care a transformat creştinismul în religia predominantă a Imperiului Roman în decursul a două secole şi jumătate şi a produs 1,3 miliarde de adepţi ai religiei creştine în prezent cu o mărturie creştină realmente în toate ţările din lume. Şi 13 din cele 29 de cărţi ale Noului Testament au fost urmarea activităţii misionare care a început în acel moment de rugăciune şi postire.

Cred deci că nu este greşit să spunem că Dumnezeu a fost mulţumit să transforme închinarea şi rugăciunea şi postul în rampa de lansare a unei misiuni care să schimbe cursul istoriei mondiale. Nu este aceasta o lecţie pentru noi?

S-a întâmplat în trecut şi se va întâmpla mereu în istorie.

=== '''S-a întâmplat în 2 Cronici 20''' ===

De exemplu, în 2 Cronici 20, moabiţii şi amoniţii şi maoniţii s-au ridicat împotriva lui Iosafat, împăratul Lui Iuda. Era o hoardă cumplită de oameni violenţi. Ce puteau să facă oamenii din Iuda? Ce direcţie să urmeze? În versetul 3 se spune,
<blockquote>Iosafat s-a temut şi şi-a îndreptat faţa să-L caute pe Domnul; şi a vestit un post prin tot Iuda. Şi Iuda s-a adunat să caute ajutor de la Domnul şi chiar din toate cetăţile lui Iuda au venit să-L caute pe Domnul. </blockquote>
Au ţinut deci un post de amploare în tot ţinutul lui Iuda pentru a căuta călăuzirea şi izbăvirea divină. În mijlocul acestei adunări care postea, din versetele 14-15 aflăm,
<blockquote>Duhul Domnului a fost în mijlocul adunării peste Iahaziel. . . Şi a zis: „Luaţi aminte, tot Iuda, şi voi, locuitori ai Ierusalimului, şi tu, împărate Iosafat! Aşa zice Domnul: ‚Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea acestei mari mulţimi, pentru că lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu.’” </blockquote>
În ziua următoare când poporul din Iuda a ieşit, au observat că moabiţii şi amoniţii se nimiciseră unii pe alţii şi le-a luat trei zile pentru a aduna prada, atât de multă era. Ceea ce părea a fi o înfrângere şi o calamitate s-a transformat peste noapte într-o izbândă uluitoare.

Cursul istoriei a fost schimbat din nou prin postirea poporului Lui Dumnezeu.

=== '''S-a întâmplat în Britania în 1756''' ===

John Wesley ne spune în jurnalul său despre o izbăvire similară care a avut loc în 1756. Regele Britaniei a îndemnat poporul la o zi de rugăciune şi postire solemnă din cauza unei ameninţări de invazie din partea francezilor. Wesley scria,
<blockquote>Ziua de post a fost o zi glorioasă, cum Londra nu a mai văzut de la Restauraţie. Toate bisericile din oraş au gemut de oameni, şi pe fiecare chip era întipărită o gravitate solemnă. Cu siguranţă Dumnezeu aude rugăciunile, iar seninătatea noastră va fi prelungită. </blockquote>
Apoi într-o notă de subsol a adăugat mai târziu, „Smerenia s-a transformat într-o sărbătoare naţională, deoarece invazia cu care ne ameninţau francezii a fost împiedicată.” Nu ar fi dificil să adăugăm relatare după relatare din Biblie şi după scrierea Bibliei pentru a demonstra că postul şi rugăciunea au schimbat cursul istoriei. Vom vedea în săptămânile care urmează că acest lucru este adevărat mai ales în modul în care postul joacă un rol important în perioadele de mare înviorare.

Dar voi încerca să pun accentul pe postire şi pe îndemnul nostru la postire în contextul mai larg a ceea ce Dumnezeu pare să facă astăzi şi apoi a ceea ce este posibil ca Dumnezeu să facă pentru Biserica Baptistă Betleem.

=== '''Ceea ce Dumnezeu pare să facă astăzi în lume''' ===

În noiembrie unul dintre voi a venit la mine şi mi-a spus că este de părere că Dumnezeu ne îndeamnă să ţinem post o zi pe săptămână ca biserică. Să mă rog în legătură cu acest îndemn şi să încerc să discern dacă vine de la Domnul pentru noi în aceste momente? De curând fusesem invitat de Bill Bright, preşedintele organizaţiei Campus Crusade, să mă alătur altor 600 de persoane în Orlando, între 5 şi 7 decembrie pentru două zile de rugăciune şi post pentru trezirea spirituală şi pentru propăşirea Împărăţiei în jurul lumii.

Am decis să merg, din dorinţa ca Dumnezeu să mă călăuzească în legătură cu rolul pe care postul ar trebui să-l aibă în momentul de faţă din istoria bisericii noastre. Bill Bright a spus că încheiase un post de 40 de zile vara trecută şi a simţit că este chemat să îndemne la postire şi rugăciune în speranţa reînnoirii obiceiului de a posti-a se ruga în toate bisericile din America.

'''Reînvierea închinării şi a rugăciunii, dar nu şi a postului'''

Unul dintre lucrurile pe care le-am înţeles în Orlando a fost că există trei elemente în Fapte 13:1–3—închinare, rugăciune şi postire. În zilele noastre există o remarcabilă reînviere a închinării şi rugăciunii. În cadrul a zeci de mii de congregaţii din jurul lumii a existat o închinare mai vibrantă, mai nestingherită, mai antrenantă în ultimii 20 de ani. Iar mişcările de rugăciune din jurul lumii sunt fără precedent ca număr şi amploare. În statul nostru coaliţia de rugăciune Minnesota Prayer Coalition nu are precedent prin strângerea laolaltă a creştinilor pentru a se ruga pentru revigorarea bisericii Lui Hristos şi propăşirea Împărăţiei Lui.

Dar încă nu există o reînviere a obiceiului de a posti comparabilă cu reînvierea închinării şi rugăciunii. Bill Bright a sugerat că este posibil ca voia Lui Dumnezeu să fie ca toate cele trei elemente să fie la locul cuvenit, iar biserica să fie smerită şi să tânjească după postire înainte ca El să ne binecuvânteze pe cât de deplin intenţionează. Este uimitor cât este de neglijat acest obicei spiritual.

'''O dorinţă tot mai mare de a posti'''

Primul lucru pe care l-au făcut în Orlando a fost să deschidă microfoanele pentru unele dintre persoanele prezente, pentru a le da ocazia de a mărturisi de ce se aflau acolo. Ascultam, cu urechile ciulite la situaţia noastră de aici şi la răspunsul la întrebarea dacă ar trebui să ţinem o zi de post în fiecare săptămână. A doua persoană care s-a ridicat a spus că era din organizaţia creştină evangelică Promise Keepers (Păstrătorii Promisiunilor) şi că se afla acolo deoarece credea că postul este esenţial şi că organizaţia Promise Keepers se gândea în mod serios să-i îndemne pe membri la un post de o zi pe săptămână, şi anume miercurea. Mai târziu în cadrul întâlnirii, Paul Cedar de la biserica Free Church a spus că în decursul istoriei postul săptămânal a făcut adesea parte din practica bisericii. El se întreba dacă ar trebui să fie din nou un obicei al bisericii.

Când m-am întors, Bob Hamlett mi-a arătat că organizaţia Promise Keepers luase naştere de fapt într-o atmosferă de postire. În numărul din toamnă al publicaţiei Men of Action (Oameni de Acţiune) se spune,
<blockquote>În 1990 Coach McCartney a chemat 72 de bărbaţi să se dedice rugăciunii şi postului pe toată durata prânzului în fiecare miercuri [acelaşi îndemn pe care îl am şi eu în vedere], rugându-se în mod specific ca Dumnezeu Atotputernicul să trezească inimile membrilor pentru a-L urma pe Iisus Hristos. Conducerea, echipa administrativă şi mulţi membri ai personalului acestei organizaţii s-au angajat din nou să menţină acest obicei şi vă invităm să vă alăturaţi nouă. </blockquote>
Mă bucur să le transmit celor de la organizaţia Promise Keepers şi lui Bill Bright şi cred eu altor mii de credincioşi din jurul lumii, în mod deosebit în locuri precum Coreea de Sud că sunt foarte nerăbdător să mă alătur vouă. Şi lansez un îndemn bisericii noastre să vi se alăture de asemenea.

Acestea sunt zile extraordinare şi pline de speranţă pentru Biserica Baptistă Betleem. Voi explica săptămâna viitoare din Matei 9:14–17 de ce cred că oamenii plini de speranţă vor dori să postească. Între timp, vă invit să faceţi câteva lucruri. Cumpăraţi şi citiţi lucrarea God's Chosen Fast (Postul Ales de Dumnezeu) de Arthur Wallis (publicată de Christian Literature Crusade), rugaţi-vă pentru a şti cum vrea Domnul să participaţi la momentele speciale de rugăciune în această săptămână, inclusiv noaptea de rugăciune din această vineri, şi căutaţi-L pe Domnul cu privire la îndemnul Lui pentru postul în viaţa voastră.

Rugăciunea, postul şi cursul istoriei

Bogdana — Thu, 15 Dec 2011 15:36:07 GMT

Bogdana:

{{info|Prayer, Fasting, and the Course of History}} 

<blockquote>
'''Fapte 13:1-4'''

Şi erau unii profeţi şi învăţători în Antiohia, în adunarea care era acolo: Barnaba, şi Simeon, numit Niger, şi Luciu cireneanul, şi Manaen, care fusese crescut împreună cu Irod, tetrarhul, şi Saul. Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia spre Cipru.
</blockquote>

Voi începe în această dimineaţă o nouă serie de mesaje despre obiceiul biblic al postului. Această temă nu este nouă pentru noi, la Biserica Baptistă Betleem. Am mai studiat-o înainte şi am îndemnat la postire în mod deosebit în timpul Săptămânii de Rugăciune în decursul anilor trecuţi. Dar atunci când am făcut sondajul în timpul slujbei de dimineaţă în urmă cu câteva săptămâni, am observat că 40% dintre cei prezenţi în acea dimineaţă veniseră la Biserica Baptistă Betleem de trei ani sau mai puţin. Ceea ce poate însemna că postul este o disciplină biblică la care nu v-aţi gândit prea mult şi pe care aţi practicat-o chiar mai puţin, întrucât nu este un obicei colectiv răspândit în cadrul mişcării evangelice.

Mă aştept să insist asupra acestei discipline biblice şi spirituale care a fost ignorată cel puţin toată luna ianuarie şi poate chiar mai mult, cu voia Domnului. Dacă aţi citit Bethlehem Star (Steaua de la Betleem), ştiţi că vă îndemn să postim timp de 24 de ore o dată pe săptămână în această lună când ne apropiem de anul 1995, şi anume, de marţi după cină până miercuri la prânz. Împreună vom sări miercuri peste micul-dejun şi prânz şi ne vom dedica aceste două mese, dacă este posibil, postului-rugăciunii pentru ca anul 1995 să fie anul unei mari treziri în rândul membrilor bisericii Lui Iisus; o reînviere a sfinţeniei, a fericirii, a rugăciunii, a credincioşiei şi a rodniciei în a ne încuraja unii pe alţii şi în a ajunge la cei pierduţi. Rugăciunea mea este ca prin intermediul acestor mesaje să auziţi chemarea Lui Dumnezeu în îndemnul meu la postire.

'''Tânjind după călăuzirea Lui Dumnezeu în Antiohia'''

Puteţi înţelege mai bine de ce cred că aceasta este voia Lui Dumnezeu pentru noi acum dacă vom studia textul de astăzi. Aflăm din acest text că Saul (Pavel) şi Barnaba şi alţi câţiva fruntaşi ai bisericii din Antiohia se închinau—slujeau Domnului—şi posteau (v. 2). Dacă ne gândim la ceea ce s-a întâmplat, cred că am putea presupune că neliniştea care i-a îndemnat să postească a fost aceasta: „În ce direcţie ne îndreptăm ca biserică?” Ei posteau pentru a avea parte de călăuzirea Duhului Sfânt în misiunea lor. Îi puteţi spune planificare, dacă doriţi. Rezultatul a fost mult mai însemnat decât orice alt efort de planificare pe care biserica l-a depus vreodată.

Ei tânjeau atât de mult după călăuzirea Lui Dumnezeu încât doreau să exprime acest lucru prin foamea trupurilor lor şi nu doar prin cea a inimilor lor. „Vrem călăuzirea Ta, oh, Doamne! Oh, Duh Sfânt, care este voia Ta pentru misiunea acestei biserici?”

Ştiţi ce mă uimeşte la această planificare în cadrul Bisericii Baptiste Betleem? Nu există răspunsuri clare în Biblie pentru majoritatea întrebărilor care necesită răspunsuri. Pentru cele care au răspunsuri biblice clare nu este nevoie de o echipă de planificare pentru un bun discernământ. Întrebările care ne presează sunt tipul de întrebări care îi preocupau pe fruntaşii din Antiohia: „Doamne, să ne aventurăm într-o misiune globală? Să pornim acum? Să trimitem pe unii dintre învăţătorii noştri? Să îl trimitem pe Saul, pe Simeon, pe Niger, pe Luciu sau pe Barnaba? Să trimitem doi, trei sau patru misionari? Cum să îi trimitem: pe uscat sau pe mare? Să îi finanţăm complet sau să îi lăsăm să muncească pentru propriile mijloace de trai, ori să sperăm că se vor găsi fii ai păcii în oraşele în care vor ajunge, care îi vor hrăni? Să ni se alăture şi alte biserici în această misiune?" Etc.

Majoritatea întrebărilor la care trebuie să găsească răspuns echipele care planifică misiunile sunt întrebări de acest tip. Unde vom găsi răspunsurile la aceste întrebări? Ce avem de învăţat din faptul că primii creştini, care erau foarte spirituali se închinau şi posteau şi se rugau pentru a avea parte de călăuzirea Domnului?

'''Patru observaţii'''

Să luăm în considerare patru observaţii din Fapte 13:1–4.

'''1. După venirea Lui Hristos'''

Acest post a avut loc după venirea Lui Hristos.

Fac această precizare pur şi simplu pentru ca nimeni să nu spună că postul făcea parte din spiritualitatea Vechiului Testament, dar nu şi din spiritualitatea Noului Testament. Vom aborda direct această problemă săptămâna viitoare şi vom căuta răspuns la întrebarea, „Este postul un burduf vechi pentru vin la care trebuie să renunţăm pentru ca noul vin al Împărăţiei să nu se verse din burduful care crapă şi să fie risipit?” Răspunsul aparent este că Saul şi Barnaba şi ceilalţi din Antiohia nu au crezut că postul este un burduf vechi pentru vin.

'''2. De un grup, împreună'''

Acest post a fost ţinut de un grup, împreună.

O altă problemă legată de postire este faptul că Iisus i-a avertizat pe discipoli să nu se arate oamenilor că postesc (Matei 6:17–18). El a spus, „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Dar în mod evident Saul şi Barnaba nu înţeleg din avertismentul Lui Iisus că postirea în grup este ceva rău, deşi oamenii adesea îşi dau seama că postim atunci când facem parte dintr-un grup care posteşte—ca atunci când întreaga biserică ţine un post, aşa cum şi eu vă îndemn să postim miercurea, toată luna ianuarie.

În mod clar, fruntaşii bisericii din Antiohia înţeleg din spusele Lui Iisus nu că păcătuim în cazul în care cineva află că postim, ci că păcătuim dacă ne facem cunoscute motivele pentru care postim pentru ca oamenii să ne aplaude. Postirea în grup a fost o caracteristică a poporului Lui Dumnezeu în cursul istoriei biblice şi post-biblice.

'''3. O ocazie pentru călăuzirea specială a Duhului'''

Acest post s-a dovedit a fi o ocazie pentru călăuzirea specială a Duhului.

Versetul 2 spune,
<blockquote>
Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul.
</blockquote>
Atunci când Luca relatează în acest mod ceea ce s-a întâmplat în Antiohia, în mod clar el vrea să observăm o conexiune între închinare, rugăciune, şi post pe de o parte, şi călăuzirea decisivă a Duhului Sfânt pe de altă parte.

Pentru că nimic nu ne dovedeşte contrariul, aş spune că acest lucru ne învaţă valoarea închinării-postului-rugăciunii atunci când urmărim cu râvnă voia Lui Dumnezeu în vieţile noastre şi în existenţa bisericii noastre.

'''4. A schimbat cursul istoriei'''

Acest post a schimbat cursul istoriei.

Este aproape imposibil să exagerăm importanţa istorică a acestui moment din Antiohia în cadrul istoriei mondiale. Înaintea acestei porunci de la Duhul Sfânt se pare că nu a mai existat nicio misiune organizată a bisericii dincolo de coasta estică a Mării Mediterane. Înainte de aceasta, Pavel nu întreprinsese călătorii misionare spre vest în Asia Mică, Grecia, sau Roma, ori Spania. Înainte de aceasta Pavel nu scrisese nicio scrisoare, toate scrisorile sale au fost rezultatul călătoriilor misionare care au început aici.

Acest moment de rugăciune şi postire a avut drept consecinţă o mişcare misionară care a transformat creştinismul în religia predominantă a Imperiului Roman în decursul a două secole şi jumătate şi a produs 1,3 miliarde de adepţi ai religiei creştine în prezent cu o mărturie creştină realmente în toate ţările din lume. Şi 13 din cele 29 de cărţi ale Noului Testament au fost urmarea activităţii misionare care a început în acel moment de rugăciune şi postire.

Cred deci că nu este greşit să spunem că Dumnezeu a fost mulţumit să transforme închinarea şi rugăciunea şi postul în rampa de lansare a unei misiuni care să schimbe cursul istoriei mondiale. Nu este aceasta o lecţie pentru noi?

S-a întâmplat în trecut şi se va întâmpla mereu în istorie.

'''S-a întâmplat în 2 Cronici 20'''

De exemplu, în 2 Cronici 20, moabiţii şi amoniţii şi maoniţii s-au ridicat împotriva lui Iosafat, împăratul Lui Iuda. Era o hoardă cumplită de oameni violenţi. Ce puteau să facă oamenii din Iuda? Ce direcţie să urmeze? În versetul 3 se spune,
<blockquote>
Iosafat s-a temut şi şi-a îndreptat faţa să-L caute pe Domnul; şi a vestit un post prin tot Iuda. Şi Iuda s-a adunat să caute ajutor de la Domnul şi chiar din toate cetăţile lui Iuda au venit să-L caute pe Domnul.
</blockquote>
Au ţinut deci un post de amploare în tot ţinutul lui Iuda pentru a căuta călăuzirea şi izbăvirea divină. În mijlocul acestei adunări care postea, din versetele 14-15 aflăm,
<blockquote>
Duhul Domnului a fost în mijlocul adunării peste Iahaziel. . . Şi a zis: „Luaţi aminte, tot Iuda, şi voi, locuitori ai Ierusalimului, şi tu, împărate Iosafat! Aşa zice Domnul: ‚Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea acestei mari mulţimi, pentru că lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu.’”
</blockquote>
În ziua următoare când poporul din Iuda a ieşit, au observat că moabiţii şi amoniţii se nimiciseră unii pe alţii şi le-a luat trei zile pentru a aduna prada, atât de multă era. Ceea ce părea a fi o înfrângere şi o calamitate s-a transformat peste noapte într-o izbândă uluitoare.

Cursul istoriei a fost schimbat din nou prin postirea poporului Lui Dumnezeu.

'''S-a întâmplat în Britania în 1756'''

John Wesley ne spune în jurnalul său despre o izbăvire similară care a avut loc în 1756. Regele Britaniei a îndemnat poporul la o zi de rugăciune şi postire solemnă din cauza unei ameninţări de invazie din partea francezilor. Wesley scria,
<blockquote>
Ziua de post a fost o zi glorioasă, cum Londra nu a mai văzut de la Restauraţie. Toate bisericile din oraş au gemut de oameni, şi pe fiecare chip era întipărită o gravitate solemnă. Cu siguranţă Dumnezeu aude rugăciunile, iar seninătatea noastră va fi prelungită.
</blockquote>
Apoi într-o notă de subsol a adăugat mai târziu, „Smerenia s-a transformat într-o sărbătoare naţională, deoarece invazia cu care ne ameninţau francezii a fost împiedicată.” Nu ar fi dificil să adăugăm relatare după relatare din Biblie şi după scrierea Bibliei pentru a demonstra că postul şi rugăciunea au schimbat cursul istoriei. Vom vedea în săptămânile care urmează că acest lucru este adevărat mai ales în modul în care postul joacă un rol important în perioadele de mare înviorare.

Dar voi încerca să pun accentul pe postire şi pe îndemnul nostru la postire în contextul mai larg a ceea ce Dumnezeu pare să facă astăzi şi apoi a ceea ce este posibil ca Dumnezeu să facă pentru Biserica Baptistă Betleem.

'''Ceea ce Dumnezeu pare să facă astăzi în lume'''

În noiembrie unul dintre voi a venit la mine şi mi-a spus că este de părere că Dumnezeu ne îndeamnă să ţinem post o zi pe săptămână ca biserică. Să mă rog în legătură cu acest îndemn şi să încerc să discern dacă vine de la Domnul pentru noi în aceste momente? De curând fusesem invitat de Bill Bright, preşedintele organizaţiei Campus Crusade, să mă alătur altor 600 de persoane în Orlando, între 5 şi 7 decembrie pentru două zile de rugăciune şi post pentru trezirea spirituală şi pentru propăşirea Împărăţiei în jurul lumii.

Am decis să merg, din dorinţa ca Dumnezeu să mă călăuzească în legătură cu rolul pe care postul ar trebui să-l aibă în momentul de faţă din istoria bisericii noastre. Bill Bright a spus că încheiase un post de 40 de zile vara trecută şi a simţit că este chemat să îndemne la postire şi rugăciune în speranţa reînnoirii obiceiului de a posti-a se ruga în toate bisericile din America.

'''Reînvierea închinării şi a rugăciunii, dar nu şi a postului'''

Unul dintre lucrurile pe care le-am înţeles în Orlando a fost că există trei elemente în Fapte 13:1–3—închinare, rugăciune şi postire. În zilele noastre există o remarcabilă reînviere a închinării şi rugăciunii. În cadrul a zeci de mii de congregaţii din jurul lumii a existat o închinare mai vibrantă, mai nestingherită, mai antrenantă în ultimii 20 de ani. Iar mişcările de rugăciune din jurul lumii sunt fără precedent ca număr şi amploare. În statul nostru coaliţia de rugăciune Minnesota Prayer Coalition nu are precedent prin strângerea laolaltă a creştinilor pentru a se ruga pentru revigorarea bisericii Lui Hristos şi propăşirea Împărăţiei Lui.

Dar încă nu există o reînviere a obiceiului de a posti comparabilă cu reînvierea închinării şi rugăciunii. Bill Bright a sugerat că este posibil ca voia Lui Dumnezeu să fie ca toate cele trei elemente să fie la locul cuvenit, iar biserica să fie smerită şi să tânjească după postire înainte ca El să ne binecuvânteze pe cât de deplin intenţionează. Este uimitor cât este de neglijat acest obicei spiritual.

'''O dorinţă tot mai mare de a posti'''

Primul lucru pe care l-au făcut în Orlando a fost să deschidă microfoanele pentru unele dintre persoanele prezente, pentru a le da ocazia de a mărturisi de ce se aflau acolo. Ascultam, cu urechile ciulite la situaţia noastră de aici şi la răspunsul la întrebarea dacă ar trebui să ţinem o zi de post în fiecare săptămână. A doua persoană care s-a ridicat a spus că era din organizaţia creştină evangelică Promise Keepers (Păstrătorii Promisiunilor) şi că se afla acolo deoarece credea că postul este esenţial şi că organizaţia Promise Keepers se gândea în mod serios să-i îndemne pe membri la un post de o zi pe săptămână, şi anume miercurea. Mai târziu în cadrul întâlnirii, Paul Cedar de la biserica Free Church a spus că în decursul istoriei postul săptămânal a făcut adesea parte din practica bisericii. El se întreba dacă ar trebui să fie din nou un obicei al bisericii.

Când m-am întors, Bob Hamlett mi-a arătat că organizaţia Promise Keepers luase naştere de fapt într-o atmosferă de postire. În numărul din toamnă al publicaţiei Men of Action (Oameni de Acţiune) se spune,
<blockquote>
În 1990 Coach McCartney a chemat 72 de bărbaţi să se dedice rugăciunii şi postului pe toată durata prânzului în fiecare miercuri [acelaşi îndemn pe care îl am şi eu în vedere], rugându-se în mod specific ca Dumnezeu Atotputernicul să trezească inimile membrilor pentru a-L urma pe Iisus Hristos. Conducerea, echipa administrativă şi mulţi membri ai personalului acestei organizaţii s-au angajat din nou să menţină acest obicei şi vă invităm să vă alăturaţi nouă.
</blockquote>
Mă bucur să le transmit celor de la organizaţia Promise Keepers şi lui Bill Bright şi cred eu altor mii de credincioşi din jurul lumii, în mod deosebit în locuri precum Coreea de Sud că sunt foarte nerăbdător să mă alătur vouă. Şi lansez un îndemn bisericii noastre să vi se alăture de asemenea.

Acestea sunt zile extraordinare şi pline de speranţă pentru Biserica Baptistă Betleem. Voi explica săptămâna viitoare din Matei 9:14–17 de ce cred că oamenii plini de speranţă vor dori să postească. Între timp, vă invit să faceţi câteva lucruri. Cumpăraţi şi citiţi lucrarea God's Chosen Fast (Postul Ales de Dumnezeu) de Arthur Wallis (publicată de Christian Literature Crusade), rugaţi-vă pentru a şti cum vrea Domnul să participaţi la momentele speciale de rugăciune în această săptămână, inclusiv noaptea de rugăciune din această vineri, şi căutaţi-L pe Domnul cu privire la îndemnul Lui pentru postul în viaţa voastră.

Combaterea necredinţei unui caracter trufaş

Bogdana — Thu, 08 Dec 2011 16:29:03 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of a Haughty Spirit}} 
<blockquote>'''1 Corinteni 4:7''' </blockquote>
'''Definirea credinţei şi a necredinţei'''

Voi începe cu definiţia credinţei şi a necredinţei. Iisus a spus în Ioan 6:35, „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.”

Înţeleg astfel că necredinţa în Iisus (adică să NU credem în Iisus) înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Iisus pentru a căuta împlinirea în alte lucruri. Iar CREDINŢA în Iisus înseamnă să căutăm împlinirea nevoilor şi năzuinţelor noastre în Iisus.

Credinţa nu înseamnă doar să fim de acord cu faptele din mintea noastră; ci este în special o sete a inimii care caută să fie potolită în Iisus. „Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.”

Astfel, viaţa veşnică nu este dată celor care doar cred că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu, ci este dată oamenilor care îşi potolesc setea cu Iisus, ca Fiu al Lui Dumnezeu. „Apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţă eternă” (Ioan 4:14). El este pâinea vieţii pentru cei care se hrănesc cu El—care găsesc hrana şi împlinirea în El. În aceasta constă credinţa în singurul Fiu născut al Lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiţi.

'''Cea mai gravă formă de necredinţă'''

Ultima formă de necredinţă care trebuie analizată este necredinţa din spatele unui caracter trufaş, sau care stă la baza mândriei. Există o relaţie foarte strânsă între necredinţă şi mândrie. Iată cum aş descrie eu această relaţie. Necredinţa înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Iisus (sau Lui Dumnezeu) pentru a căuta împlinirea în alte lucruri. MÂNDRIA înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu tocmai pentru a căuta împlinirea în noi înşine.

Aviditatea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în lucruri. Nerăbdarea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în propriul plan rapid de acţiune. Pofta trupească înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în sex. Amărăciunea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în răzbunare.

Dar faţă de toate aceste forme de necredinţă, mai gravă este necredinţa care stă la baza mândriei, deoarece autodeterminarea şi autoexaltarea stau la baza tuturor acestor înclinaţii spre păcat. Am lăsat deci la urmă cel mai grav dintre păcatele studiate în cadrul acestei serii, şi anume mândria, sau caracterul arogant. Şi este în mod deosebit binevenită această discuţie cu ocazia Postului Crăciunului, deoarece venirea Fiului Lui Dumnezeu ca om a fost un act extraordinar de smerenie şi jertfire de sine.

Atunci când vorbesc despre mândrie ca o formă de necredinţă, implicaţia practică este aceasta: lupta împotriva mândriei este lupta împotriva necredinţei; sau, exprimând acest lucru într-un mod pozitiv, lupta pentru smerenie este lupta credinţei.

'''Câteva pasaje biblice despre mândrie'''

Vreau să începem cu 1 Corinteni 4:7 şi apoi să ne concentrăm asupra altor câteva pasaje despre mândrie. Toate aceste pasaje compară mândria cu ceva. Prezintă ceva care este opusul mândriei. Şi vreau să observaţi în fiecare caz că ceea ce este opus mândriei este esenţial credinţei. Cu alte cuvinte, vreau să observaţi din Biblie că mândria este o formă de necredinţă, că opusul său este credinţa şi că modul în care luptăm împotriva mândriei este să credem în tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi prin Iisus Hristos.

Şi mă rog în fiecare moment ca setea voastră pentru Dumnezeu să devină insaţiabilă.

'''1. 1 Corinteni 4:7'''
<blockquote>Cine te face deosebit? [Sau mai bine spus: cine te face să fi diferit faţă de alţii? Sau: cine îţi dă trăsăturile distinctive?] Şi ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit? </blockquote>
Care este opusul laudei în acest text? Opusul este să recunoaştem adevărul despre faptul că trăsăturile noastre distinctive sunt daruri de la Dumnezeu. Corintenii erau preocupaţi să îşi etaleze punctele forte în detrimentul celorlalţi (1:12). Pavel spune că acest tip de mândrie al oamenilor ar fi imposibil dacă ne-am desfăta cu adevărul că capacităţile noastre sunt darul Lui Dumnezeu şi nu un prilej de mândrie pentru oameni.

Deci primul mod de a combate necredinţa care stă la baza mândriei este să ne însuşim acest adevăr biblic şi să avem odihnă în el şi să ne bucurăm de el: că Dumnezeu ne dă toate capacităţile; deci cine se laudă, să se laude în DOMNUL, nu în om.

'''2. Iacov 4:6–8'''
<blockquote>Însă El [Dumnezeu] dă un har mai mare. De aceea zice: „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. </blockquote>
Opusul mândriei în acest context înseamnă să ne supunem Lui Dumnezeu şi să ne apropiem de El. Mândria ne face să ne dorim să fim independenţi şi autonomi. Prin urmare, mândria se află în mod inevitabil în conflict cu Dumnezeu. Din acest motiv, oamenii care nu îndrăgesc să se supună îndemnurilor Lui Dumnezeu se îndepărtează cât pot de mult de Dumnezeu.

Dacă vin la biserică şi aud cum Cuvântul Lui Dumnezeu le confruntă stilul de viaţă, vor pleca şi nu se vor mai întoarce, deoarece le place să ia decizii pe cont propriu şi să ia frâiele în propriile mâini.

Dar Iacov spune că astfel de oameni ar trebui să nu mai fugă şi să se apropie de Dumnezeu. Ar trebuie să nu mai fie răzvrătiţi, ci să se supună. Deoarece Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi (v. 6).

Deci modul în care combatem necredinţa care stă la baza mândriei în acest context este să nu ne mai complăcem în autodeterminare şi separarea de Dumnezeu, ci să începem să găsim plăcere în dreptul Lui Dumnezeu de a ne spune ce este mai bine pentru noi şi în comuniunea pe care El o oferă celor care se apropie de El prin credinţă (Evrei 10:22; 11:6).

'''3. Iacov 4:13–16'''
<blockquote>Veniţi acum, cei care spuneţi: „Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga!”, voi, care nu cunoaşteţi ce va fi mâine (pentru că ce este viaţa voastră? Este doar un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare), în loc să spuneţi: „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom face şi aceasta sau aceea.” Dar acum, vă lăudaţi în îngâmfările voastre: orice laudă de felul acesta este rea. </blockquote>
Din acest text reiese că mândria este necredinţa în suveranitatea Lui Dumnezeu asupra lucrurilor simple ale vieţii. Un om spune, „Voi merge cu maşina până la Duluth de Crăciun.” Iar Iacov spune, „Nu fi atât de sigur.” Mai bine am spune (v. 15), „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom merge şi la Duluth de Crăciun.”

Credeţi că Dumnezeu este stăpân absolut şi hotărăşte dacă astăzi veţi ajunge acasă de la biserică? Credeţi că El este stăpân absolut peste activitatea voastră şi călătoriile şi sănătatea voastră? „Dacă Domnul va vrea şi vom TRĂI. . . " (v. 15).

Iacov spune că atunci când nu credem în drepturile suverane ale Lui Dumnezeu de a ne conduce şi călăuzi viaţa, vom trăi o viaţă dominată de aroganţă. Pentru a combate această mândrie, trebuie să acceptăm suveranitatea Lui Dumnezeu în toate aspectele vieţii noastre, şi să avem odihnă în capacitatea Sa minunată de a lucra pentru cei care Îl aşteaptă.

'''4. 1 Petru 5:5–7'''
<blockquote>Tot astfel, voi, cei mai tineri, fiţi supuşi faţă de bătrâni şi toţi încingeţi-vă cu smerenie unii faţă de alţii, pentru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Smeriţi-vă deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe, la timpul potrivit, aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi. </blockquote>
Aici Petru spune că noi toţi ar trebui să ne încingem cu smerenia. Apoi spune că unul dintre lucrurile pe care le vom face prin această smerenie este să ne lăsăm toate grijile în seama Domnului.

De ce atunci când ne lăsăm grijile în seama Domnului avem o atitudine opusă mândriei? Deoarece mândria nu recunoaşte că are griji, şi în mod deosebit nu îi place să recunoască că are nevoie de ajutorul altcuiva pentru a le face faţă.

Iată deci chiar esenţa a ceea ce reprezintă de fapt credinţa. Credinţa recunoaşte că are nevoie de ajutor. Mândria, dimpotrivă, nu recunoaşte acest lucru. Credinţa se bizuie pe Dumnezeu pentru a primi acest ajutor. Dar mândria nu se bizuie pe Dumnezeu. Credinţa lasă grijile în seama Lui Dumnezeu. Mândria în schimb refuză să lase grijile în seama Lui.

Prin urmare, unul dintre modurile de a combate necredinţa care stă la baza mândriei este să recunoaştem în mod deschis că avem griji şi să preţuim privilegiul de a fi invitaţi să le lăsăm în seama Lui Dumnezeu.

Putem cultiva atmosfera de smerenie şi credinţă în familie şi în biserică într-un mod foarte practic, şi anume comunicându-I Lui Dumnezeu nevoile noastre personale atunci când ne rugăm.

Puteţi spune că vă rugaţi astfel în secret. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu dacă este adevărat. Dar fac apel la voi, pentru dragoste şi pentru adevăr ca în rugăciunile voastre rostite alături de ceilalţi să nu ascundeţi esenţa credinţei. Dacă nu ne auzim unii pe alţii rostind cu inima frântă rugăciuni din nevoie personală şi de desperare, comuniunea noastră va fi una superficială, smerenia credinţei va fi înăbuşită, mândria va pândi la uşă iar noi vom deveni o biserică bolnavă şi care se autoamăgeşte.

O, ce minister pentru spiritul meu atunci când mă rog împreună cu sfinţii care îşi exprimă prin cuvinte dorinţa arzătoare de Dumnezeu şi năzuinţa pentru mijlocirea Lui în propriile lor vieţi.

Oare câţi oameni sunt încredinţaţi că a se ruga cu voce tare pentru alţii este un gest care denotă dragoste iar a se ruga cu voce tare pentru ei înşişi denotă egoism. Cred că adevărul este chiar opusul: nu altruismul, ci mândria îndepărtează aroma plăcută a credinţei unei inimi frânte din adunările noastre pentru rugăciune. Deci stărui pe lângă voi, dacă nu din alte motive, măcar pentru ministerul pentru sufletul meu, faceţi-vă auzite dorinţele pentru mijlocirea şi deplinătatea Lui Dumnezeu atunci când ne rugăm împreună!

'''5. Ieremia 13:15–16'''
<blockquote>Ascultaţi şi plecaţi urechea, nu vă îngâmfaţi, pentru că Domnul a vorbit. Daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul. </blockquote>
„Nu vă îngâmfaţi, daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru.” Opusul mândriei înseamnă să dăm glorie Lui Dumnezeu.

Dar ce înseamnă acest lucru? Nu îi putem da glorie Lui Dumnezeu, în sensul de a-L face glorios. Îi putem da glorie făcând lucruri care arată gloria Lui. Ca de exemplu? Să ascultăm ce se spune în Romani 4:20, „Avraam a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu.” Credinţa Îi dă glorie Lui Dumnezeu, deoarece credinţa arată că Dumnezeu este credincios în mod glorios.

Credinţa îndrăgeşte etalarea gloriei harului Lui Dumnezeu şi gloriei puterii Lui Dumnezeu şi gloriei înţelepciunii Lui. Credinţa caută moduri de a acţiona care să sporească la maximum bucuria de a vedea cum Dumnezeu Îşi etalează gloria. Ceea ce pur şi simplu înseamnă că credinţa îşi doreşte ca Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Şi aceasta reprezintă chiar opusul mândriei. Mândriei îi place să i se acorde o mare importanţă pentru propria sa glorie. Iisus a spus în Ioan 5:44, „Cum puteţi crede voi, care primiţi glorie unul de la altul?” Cu alte cuvinte, nu puteţi. Nu putem să căutăm împlinirea în Iisus dacă intenţionăm să continuăm să căutăm împlinire în lauda oamenilor.

'''6. Ieremia 9:23–24'''
<blockquote>Aşa zice Domnul: „Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui şi să nu se laude cel puternic cu puterea lui; să nu se laude bogatul cu bogăţia lui; ci cel care se laudă, să se laude cu aceasta: că înţelege şi că Mă cunoaşte, că Eu sunt Domnul, care fac îndurare, judecată şi dreptate pe pământ, pentru că în acestea Îmi găsesc plăcerea”, zice Domnul. </blockquote>
Ce luptă ne aşteaptă! Inamicul mândriei ne asaltează din fiecare parte.

• Ne place să fim lăudaţi pentru modul în care ne folosim mintea—ce note bune am obţinut, ce soluţii inteligente am găsit, ce remarce pline de duh am rostit, cum am câştigat la jocul de Scrabble.

• Ne place să fim lăudaţi pentru trupul nostru—pentru că putem munci mult timp şi din greu, sau pentru că suntem musculoşi ori bine proporţionaţi, sau pentru că putem alerga repede ori pentru că putem ridica o greutate mare sau putem alerga pe distanţe mari.

• Ne place să fim lăudaţi pentru proprietăţile noastre—pentru că locuim într-un anumit cartier, sau pentru că avem o anumită marcă de automobil, sau un anumit sistem audio stereo, ori un anumit portofoliu.

Dar Ieremia spune, Biruiţi inamicul mândriei, lăudându-L pe Dumnezeu. Mândriţi-vă cu aceasta, că Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu. Vreţi să vă făliţi cu inteligenţa? Făliţi-vă în înţelepciunea Lui Dumnezeu. Vreţi să vă lăudaţi cu puterea şi frumuseţea? Lăudaţi-vă cu puterea şi frumuseţea Lui Dumnezeu. Vreţi să vă făliţi cu averea? Făliţi-vă cu averea Domnului.

'''Cel mai bun mod de a combate mândria'''

În definitiv, care este răspunsul fundamental pe care Biblia îl oferă la întrebarea care este cel mai bun mod de a combate mândria?

Pe 6 decembrie, am scris următoarea însemnare în jurnal. Este propria mea mărturisire a nevoii şi răspunsul meu la acea întrebare.
<blockquote>Dacă mă concentrez asupra Lui Dumnezeu pentru a-I aduce laude, nu este acesta cel mai bun mod de a-mi ţine în frâu plăcerea de a fi eu însumi lăudat? Abnegaţia şi răstignirea cărnii sunt esenţiale, dar oh, cât de uşor este să se acorde o mare importanţă chiar şi propriei abnegaţii! Cum să fie contenit acest motor perfid al plăcerii de a primi laude decât supunându-mi toate facultăţile desfătării în plăcerea de a-L lăuda pe Dumnezeu! </blockquote>
Hedonismul creştin este soluţia decisivă. Este mai profund decât moartea pentru sine. Trebuie să pătrundem mai adânc în moartea cărnii pentru a găsi izvorul de apă miraculoasă care poate elibera cu adevărat şi care ne încântă cu savoarea gloriei Lui Dumnezeu. Doar în acea admiraţie mută, care aduce o împlinire totală găsim sfârşitul sinelui.

Combaterea necredinţei unui caracter trufaş

Bogdana — Thu, 08 Dec 2011 16:25:40 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of a Haughty Spirit}} 

<blockquote>
'''1 Corinteni 4:7'''
</blockquote>
'''Definirea credinţei şi a necredinţei'''

Voi începe cu definiţia credinţei şi a necredinţei. Iisus a spus în Ioan 6:35, „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.”

Înţeleg astfel că necredinţa în Iisus (adică să NU credem în Iisus) înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Iisus pentru a căuta împlinirea în alte lucruri. Iar CREDINŢA în Iisus înseamnă să căutăm împlinirea nevoilor şi năzuinţelor noastre în Iisus.

Credinţa nu înseamnă doar să fim de acord cu faptele din mintea noastră; ci este în special o sete a inimii care caută să fie potolită în Iisus. „Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.”

Astfel, viaţa veşnică nu este dată celor care doar cred că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu, ci este dată oamenilor care îşi potolesc setea cu Iisus, ca Fiu al Lui Dumnezeu. „Apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţă eternă” (Ioan 4:14). El este pâinea vieţii pentru cei care se hrănesc cu El—care găsesc hrana şi împlinirea în El. În aceasta constă credinţa în singurul Fiu născut al Lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiţi.

'''Cea mai gravă formă de necredinţă'''

Ultima formă de necredinţă care trebuie analizată este necredinţa din spatele unui caracter trufaş, sau care stă la baza mândriei. Există o relaţie foarte strânsă între necredinţă şi mândrie. Iată cum aş descrie eu această relaţie. Necredinţa înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Iisus (sau Lui Dumnezeu) pentru a căuta împlinirea în alte lucruri. MÂNDRIA înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu tocmai pentru a căuta împlinirea în noi înşine.

Aviditatea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în lucruri. Nerăbdarea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în propriul plan rapid de acţiune. Pofta trupească înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în sex. Amărăciunea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în răzbunare.

Dar faţă de toate aceste forme de necredinţă, mai gravă este necredinţa care stă la baza mândriei, deoarece autodeterminarea şi autoexaltarea stau la baza tuturor acestor înclinaţii spre păcat. Am lăsat deci la urmă cel mai grav dintre păcatele studiate în cadrul acestei serii, şi anume mândria, sau caracterul arogant. Şi este în mod deosebit binevenită această discuţie cu ocazia Postului Crăciunului, deoarece venirea Fiului Lui Dumnezeu ca om a fost un act extraordinar de smerenie şi jertfire de sine.

Atunci când vorbesc despre mândrie ca o formă de necredinţă, implicaţia practică este aceasta: lupta împotriva mândriei este lupta împotriva necredinţei; sau, exprimând acest lucru într-un mod pozitiv, lupta pentru smerenie este lupta credinţei.

'''Câteva pasaje biblice despre mândrie'''

Vreau să începem cu 1 Corinteni 4:7 şi apoi să ne concentrăm asupra altor câteva pasaje despre mândrie. Toate aceste pasaje compară mândria cu ceva. Prezintă ceva care este opusul mândriei. Şi vreau să observaţi în fiecare caz că ceea ce este opus mândriei este esenţial credinţei. Cu alte cuvinte, vreau să observaţi din Biblie că mândria este o formă de necredinţă, că opusul său este credinţa şi că modul în care luptăm împotriva mândriei este să credem în tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi prin Iisus Hristos.

Şi mă rog în fiecare moment ca setea voastră pentru Dumnezeu să devină insaţiabilă.

'''1. 1 Corinteni 4:7'''
<blockquote>
Cine te face deosebit? [Sau mai bine spus: cine te face să fi diferit faţă de alţii? Sau: cine îţi dă trăsăturile distinctive?] Şi ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit?
</blockquote>
Care este opusul laudei în acest text? Opusul este să recunoaştem adevărul despre faptul că trăsăturile noastre distinctive sunt daruri de la Dumnezeu. Corintenii erau preocupaţi să îşi etaleze punctele forte în detrimentul celorlalţi (1:12). Pavel spune că acest tip de mândrie al oamenilor ar fi imposibil dacă ne-am desfăta cu adevărul că capacităţile noastre sunt darul Lui Dumnezeu şi nu un prilej de mândrie pentru oameni.

Deci primul mod de a combate necredinţa care stă la baza mândriei este să ne însuşim acest adevăr biblic şi să avem odihnă în el şi să ne bucurăm de el: că Dumnezeu ne dă toate capacităţile; deci cine se laudă, să se laude în DOMNUL, nu în om.

'''2. Iacov 4:6–8'''
<blockquote>
Însă El [Dumnezeu] dă un har mai mare. De aceea zice: „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi.
</blockquote>
Opusul mândriei în acest context înseamnă să ne supunem Lui Dumnezeu şi să ne apropiem de El. Mândria ne face să ne dorim să fim independenţi şi autonomi. Prin urmare, mândria se află în mod inevitabil în conflict cu Dumnezeu. Din acest motiv, oamenii care nu îndrăgesc să se supună îndemnurilor Lui Dumnezeu se îndepărtează cât pot de mult de Dumnezeu.

Dacă vin la biserică şi aud cum Cuvântul Lui Dumnezeu le confruntă stilul de viaţă, vor pleca şi nu se vor mai întoarce, deoarece le place să ia decizii pe cont propriu şi să ia frâiele în propriile mâini.

Dar Iacov spune că astfel de oameni ar trebui să nu mai fugă şi să se apropie de Dumnezeu. Ar trebuie să nu mai fie răzvrătiţi, ci să se supună. Deoarece Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi (v. 6).

Deci modul în care combatem necredinţa care stă la baza mândriei în acest context este să nu ne mai complăcem în autodeterminare şi separarea de Dumnezeu, ci să începem să găsim plăcere în dreptul Lui Dumnezeu de a ne spune ce este mai bine pentru noi şi în comuniunea pe care El o oferă celor care se apropie de El prin credinţă (Evrei 10:22; 11:6).

'''3. Iacov 4:13–16'''
<blockquote>
Veniţi acum, cei care spuneţi: „Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga!”, voi, care nu cunoaşteţi ce va fi mâine (pentru că ce este viaţa voastră? Este doar un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare), în loc să spuneţi: „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom face şi aceasta sau aceea.” Dar acum, vă lăudaţi în îngâmfările voastre: orice laudă de felul acesta este rea.
</blockquote>
Din acest text reiese că mândria este necredinţa în suveranitatea Lui Dumnezeu asupra lucrurilor simple ale vieţii. Un om spune, „Voi merge cu maşina până la Duluth de Crăciun.” Iar Iacov spune, „Nu fi atât de sigur.” Mai bine am spune (v. 15), „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom merge şi la Duluth de Crăciun.”

Credeţi că Dumnezeu este stăpân absolut şi hotărăşte dacă astăzi veţi ajunge acasă de la biserică? Credeţi că El este stăpân absolut peste activitatea voastră şi călătoriile şi sănătatea voastră? „Dacă Domnul va vrea şi vom TRĂI. . . " (v. 15).

Iacov spune că atunci când nu credem în drepturile suverane ale Lui Dumnezeu de a ne conduce şi călăuzi viaţa, vom trăi o viaţă dominată de aroganţă. Pentru a combate această mândrie, trebuie să acceptăm suveranitatea Lui Dumnezeu în toate aspectele vieţii noastre, şi să avem odihnă în capacitatea Sa minunată de a lucra pentru cei care Îl aşteaptă.

'''4. 1 Petru 5:5–7'''
<blockquote>
Tot astfel, voi, cei mai tineri, fiţi supuşi faţă de bătrâni şi toţi încingeţi-vă cu smerenie unii faţă de alţii, pentru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Smeriţi-vă deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe, la timpul potrivit, aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi.
</blockquote>
Aici Petru spune că noi toţi ar trebui să ne încingem cu smerenia. Apoi spune că unul dintre lucrurile pe care le vom face prin această smerenie este să ne lăsăm toate grijile în seama Domnului.

De ce atunci când ne lăsăm grijile în seama Domnului avem o atitudine opusă mândriei? Deoarece mândria nu recunoaşte că are griji, şi în mod deosebit nu îi place să recunoască că are nevoie de ajutorul altcuiva pentru a le face faţă.

Iată deci chiar esenţa a ceea ce reprezintă de fapt credinţa. Credinţa recunoaşte că are nevoie de ajutor. Mândria, dimpotrivă, nu recunoaşte acest lucru. Credinţa se bizuie pe Dumnezeu pentru a primi acest ajutor. Dar mândria nu se bizuie pe Dumnezeu. Credinţa lasă grijile în seama Lui Dumnezeu. Mândria în schimb refuză să lase grijile în seama Lui.

Prin urmare, unul dintre modurile de a combate necredinţa care stă la baza mândriei este să recunoaştem în mod deschis că avem griji şi să preţuim privilegiul de a fi invitaţi să le lăsăm în seama Lui Dumnezeu.

Putem cultiva atmosfera de smerenie şi credinţă în familie şi în biserică într-un mod foarte practic, şi anume comunicându-I Lui Dumnezeu nevoile noastre personale atunci când ne rugăm.

Puteţi spune că vă rugaţi astfel în secret. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu dacă este adevărat. Dar fac apel la voi, pentru dragoste şi pentru adevăr ca în rugăciunile voastre rostite alături de ceilalţi să nu ascundeţi esenţa credinţei. Dacă nu ne auzim unii pe alţii rostind cu inima frântă rugăciuni din nevoie personală şi de desperare, comuniunea noastră va fi una superficială, smerenia credinţei va fi înăbuşită, mândria va pândi la uşă iar noi vom deveni o biserică bolnavă şi care se autoamăgeşte.

O, ce minister pentru spiritul meu atunci când mă rog împreună cu sfinţii care îşi exprimă prin cuvinte dorinţa arzătoare de Dumnezeu şi năzuinţa pentru mijlocirea Lui în propriile lor vieţi.

Oare câţi oameni sunt încredinţaţi că a se ruga cu voce tare pentru alţii este un gest care denotă dragoste iar a se ruga cu voce tare pentru ei înşişi denotă egoism. Cred că adevărul este chiar opusul: nu altruismul, ci mândria îndepărtează aroma plăcută a credinţei unei inimi frânte din adunările noastre pentru rugăciune. Deci stărui pe lângă voi, dacă nu din alte motive, măcar pentru ministerul pentru sufletul meu, faceţi-vă auzite dorinţele pentru mijlocirea şi deplinătatea Lui Dumnezeu atunci când ne rugăm împreună!

'''5. Ieremia 13:15–16'''
<blockquote>
Ascultaţi şi plecaţi urechea, nu vă îngâmfaţi, pentru că Domnul a vorbit. Daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul.
</blockquote>
„Nu vă îngâmfaţi, daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru.” Opusul mândriei înseamnă să dăm glorie Lui Dumnezeu.

Dar ce înseamnă acest lucru? Nu îi putem da glorie Lui Dumnezeu, în sensul de a-L face glorios. Îi putem da glorie făcând lucruri care arată gloria Lui. Ca de exemplu? Să ascultăm ce se spune în Romani 4:20, „Avraam a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu.” Credinţa Îi dă glorie Lui Dumnezeu, deoarece credinţa arată că Dumnezeu este credincios în mod glorios.

Credinţa îndrăgeşte etalarea gloriei harului Lui Dumnezeu şi gloriei puterii Lui Dumnezeu şi gloriei înţelepciunii Lui. Credinţa caută moduri de a acţiona care să sporească la maximum bucuria de a vedea cum Dumnezeu Îşi etalează gloria. Ceea ce pur şi simplu înseamnă că credinţa îşi doreşte ca Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Şi aceasta reprezintă chiar opusul mândriei. Mândriei îi place să i se acorde o mare importanţă pentru propria sa glorie. Iisus a spus în Ioan 5:44, „Cum puteţi crede voi, care primiţi glorie unul de la altul?” Cu alte cuvinte, nu puteţi. Nu putem să căutăm împlinirea în Iisus dacă intenţionăm să continuăm să căutăm împlinire în lauda oamenilor.

'''6. Ieremia 9:23–24'''
<blockquote>
Aşa zice Domnul: „Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui şi să nu se laude cel puternic cu puterea lui; să nu se laude bogatul cu bogăţia lui; ci cel care se laudă, să se laude cu aceasta: că înţelege şi că Mă cunoaşte, că Eu sunt Domnul, care fac îndurare, judecată şi dreptate pe pământ, pentru că în acestea Îmi găsesc plăcerea”, zice Domnul.
</blockquote>
Ce luptă ne aşteaptă! Inamicul mândriei ne asaltează din fiecare parte.

• Ne place să fim lăudaţi pentru modul în care ne folosim mintea—ce note bune am obţinut, ce soluţii inteligente am găsit, ce remarce pline de duh am rostit, cum am câştigat la jocul de Scrabble. • Ne place să fim lăudaţi pentru trupul nostru—pentru că putem munci mult timp şi din greu, sau pentru că suntem musculoşi ori bine proporţionaţi, sau pentru că putem alerga repede ori pentru că putem ridica o greutate mare sau putem alerga pe distanţe mari. • Ne place să fim lăudaţi pentru proprietăţile noastre—pentru că locuim într-un anumit cartier, sau pentru că avem o anumită marcă de automobil, sau un anumit sistem audio stereo, ori un anumit portofoliu.

Dar Ieremia spune, Biruiţi inamicul mândriei, lăudându-L pe Dumnezeu. Mândriţi-vă cu aceasta, că Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu. Vreţi să vă făliţi cu inteligenţa? Făliţi-vă în înţelepciunea Lui Dumnezeu. Vreţi să vă lăudaţi cu puterea şi frumuseţea? Lăudaţi-vă cu puterea şi frumuseţea Lui Dumnezeu. Vreţi să vă făliţi cu averea? Făliţi-vă cu averea Domnului.

'''Cel mai bun mod de a combate mândria'''

În definitiv, care este răspunsul fundamental pe care Biblia îl oferă la întrebarea care este cel mai bun mod de a combate mândria?

Pe 6 decembrie, am scris următoarea însemnare în jurnal. Este propria mea mărturisire a nevoii şi răspunsul meu la acea întrebare.
<blockquote>
Dacă mă concentrez asupra Lui Dumnezeu pentru a-I aduce laude, nu este acesta cel mai bun mod de a-mi ţine în frâu plăcerea de a fi eu însumi lăudat? Abnegaţia şi răstignirea cărnii sunt esenţiale, dar oh, cât de uşor este să se acorde o mare importanţă chiar şi propriei abnegaţii! Cum să fie contenit acest motor perfid al plăcerii de a primi laude decât supunându-mi toate facultăţile desfătării în plăcerea de a-L lăuda pe Dumnezeu!
</blockquote>
Hedonismul creştin este soluţia decisivă. Este mai profund decât moartea pentru sine. Trebuie să pătrundem mai adânc în moartea cărnii pentru a găsi izvorul de apă miraculoasă care poate elibera cu adevărat şi care ne încântă cu savoarea gloriei Lui Dumnezeu. Doar în acea admiraţie mută, care aduce o împlinire totală găsim sfârşitul sinelui.

Combaterea necredinţei care stă la baza nerăbdării

Bogdana — Thu, 01 Dec 2011 15:12:03 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Impatience}} 
<blockquote>'''Isaia 30:1-5''' </blockquote><blockquote>„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului! </blockquote><blockquote>Pentru că tăria lui Faraon va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire. </blockquote><blockquote>Pentru că mai-marii lui au fost la Ţoan şi solii lui au venit la Hanesa. Toţi au rămas de ruşine cu un popor care nu le-a folosit, care nu le-au fost de nici un ajutor şi de nici un folos, ci spre ruşine şi, de asemenea, spre dispreţ”. </blockquote>
'''În spaţiul Lui Dumnezeu, ţinând pasul cu Dumnezeu'''

Nerăbdarea este o formă de necredinţă. Este ceea ce începem să simţim atunci când începem să ne îndoim de înţelepciunea coordonării Lui Dumnezeu sau de însemnătatea călăuzirii Lui. Aceasta se naşte în sufletele noastre atunci când drumul către succes devine noroios sau acoperit cu bolovani ori blocat de un copac căzut. Lupta împotriva nerăbdării poate fi o mică altercaţie când trebuie să aşteptăm mult timp pe aleea de verificare. Sau poate fi o luptă serioasă cu un handicap sau o boală ori situaţie care ne înăbuşă jumătate din vise.

Opusul nerăbdării nu este o negare nesinceră şi superficială a frustrării. Opusul nerăbdării este o consimţire intensificată, paşnică, care aduce roade, fie de a-L aştepta pe Dumnezeu acolo unde ne aflăm în viaţa trăită în ascultarea de Dumnezeu, fie de a continua în ritmul permis de El pe drumul ascultării—de a aştepta în spaţiul Lui, sau de a urma ritmul impus de El.

'''Lupta împotriva necredinţei'''

Atunci când modul în care ne-am planificat să ne petrecem ziua, sau modul în care ne-am propus să ne trăim viaţa este zădărnicit sau întârziat, necredinţa care stă la baza nerăbdării ne ispiteşte în două direcţii, parţial în funcţie de personalitatea noastră şi parţial în funcţie de circumstanţe:
<blockquote>1. Pe de o parte, ne tentează să cedăm, să renunţăm. Dacă va exista frustrare şi voi întâmpina rezistenţă şi dificultăţi, atunci nu mă voi mai strădui. Nu voi păstra acest loc de muncă, nu voi accepta această provocare, nu voi educa acest copil, sau nu voi continua în acest mariaj, ori nu voi trăi acest mod de viaţă. Acesta este unul dintre modurile în care ne ispiteşte necredinţa care stă la baza nerăbdării. Să renunţăm.</blockquote><blockquote>2. Pe de altă parte, nerăbdarea ne ispiteşte să luăm măsuri nechibzuite pentru a contracara obstacolele din calea noastră. Ne ispiteşte să fim impetuoşi sau repeziţi ori impulsivi sau nechibzuiţi. Dacă nu întoarcem maşina pentru a pleca acasă, ne vom aventura pe un drum de ocolire imprudent pentru a încerca să învingem sistemul. </blockquote>
Indiferent de modul în care trebuie să combatem nerăbdarea, ideea de bază de astăzi este că lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei şi din acest motiv nu este doar o problemă care ţine de personalitatea noastră. Ceea ce contează este dacă trăim prin credinţă şi dacă moştenim promisiunile de viaţă eternă. Ascultaţi versetele următoare pentru a înţelege cât de vitală este această luptă:

• Luca 21:19—„Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele”. • Romani 2:7—„Celor care, prin stăruinţă în lucrare bună, caută glorie şi onoare şi neputrezire, [Dumnezeu le va da]: viaţă eternă”. • Evrei 6:12—„Nu fiţi leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

Răbdarea necesară pentru a face voia Lui Dumnezeu nu este o virtute opţională în viaţa creştină. Iar motivul nu este că credinţa nu este o virtute opţională. Răbdarea necesară pentru purtarea virtuoasă este rodul credinţei. Iar nerăbdarea este rodul necredinţei. Astfel, lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei. Prin urmare principala armă în această luptă este Cuvântul Lui Dumnezeu, şi în mod deosebit promisiunile Lui.

'''Cum a luptat psalmistul împotriva nerăbdării'''

Înainte să ne îndreptăm atenţia spre Isaia 30, vreau să observaţi această relaţie dintre promisiunile Lui Dumnezeu şi răbdarea credinciosului descrisă în Psalmul 130:5. Cum luptă psalmistul împotriva nerăbdării din inima lui?
<blockquote>Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi sper în Cuvântul Său. </blockquote>
„Aşteptându-L pe Domnul” este modul în care este descrisă reacţia opusă nerăbdării în Vechiul Testament. Să-L aşteptăm pe Domnul este opusul renunţării la Domnul. Înseamnă să stăm în locul hotărât, în timp ce El ne spune să rămânem acolo, sau să mergem în ritmul hotărât de El, când El ne spune să mergem. Nu este o atitudine impetuoasă şi deznădăjduită.

Cum îşi întăreşte psalmistul răbdarea în timp ce Îl aşteaptă pe Domnul să-i arate următorul pas? Versetul 5 spune, „Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi SPER ÎN CUVÂNTUL SĂU.” Reazemul răbdării este speranţa, iar sursa speranţei este Cuvântul Lui Dumnezeu. „Sper în Cuvântul Său!” Iar speranţa este credinţa la timpul viitor. În Evrei se spune, „Credinţa este siguranţa celor sperate.”

Deci în Psalmul 130:5 avem o ilustrare clară că modul în care putem să luptăm împotriva nerăbdării este să avem speranţă (sau credinţă) în Dumnezeu, iar modul în care sperăm în Dumnezeu este să ascultăm Cuvântul Lui, şi în special promisiunile Lui.

Dacă sunteţi tentaţi să nu Îl aşteptaţi în pace pe Dumnezeu, să Îi permiteţi să vă îndrume următorul pas—dacă sunteţi tentaţi să renunţaţi la El sau să mergeţi înainte fără El—vă rog să înţelegeţi că acesta este un momentul unui război spiritual important. Luaţi sabia Spiritului, Cuvântul Lui Dumnezeu (Efeseni 6:17), şi folosiţi o promisiune minunată împotriva duşmanului nerăbdării.

'''Caracterul impetuos al nerăbdării'''

Acum să ne îndreptăm atenţia spre o ilustrare a Israelului atunci când poporul lui Israel nu a procedat aşa cum eu v-a îndemnat pe voi. În timpul lui Isaia, Israelul era ameninţat de duşmani precum Asiria. În acele vremuri Dumnezeu l-a trimis pe profet să transmită Cuvântul Lui, pentru ca poporul lui Israel să ştie cum să abordeze această ameninţare. Dar o dată, poporul lui Israel a devenit nerăbdător în ceea ce priveşte planul Lui Dumnezeu. Pericolul era iminent. Şansele de izbândă erau prea reduse. Isaia 30:1–2 descrie cum a procedat poporul lui Israel din cauza nerăbdării.
<blockquote>„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului!” </blockquote>
Această atitudine reprezintă opusul aşteptării Domnului. Poporul lui Israel a devenit nerăbdător. Dumnezeu nu îi eliberase din mâinile duşmanilor lor la timp sau în modul în care ei speraseră, şi şi-au pierdut răbdarea. Au trimis în Egipt după ajutor. Au făcut un plan şi au semnat un tratat, dar nu din porunca Lui Dumnezeu. Cuvintele cheie sunt în versetul 2: „Plecând să coboare în Egipt, N-AU ÎNTREBAT GURA MEA.”

Aceasta este o ilustrare perfectă a caracterului impetuos al nerăbdării. Din această cauză mulţi dintre noi păcătuim aproape în fiecare zi: mergem înainte cu planurile noastre, fără să ne oprim pentru a-L întreba pe Domnul.

'''Avertismentul Domnului'''

Domnul le dă deci un avertisment în versetul 3: „Pentru că tăria lui Faraon [împăratul Egiptului!] va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire.” Cu alte cuvinte, nerăbdarea voastră se va întoarce împotriva voastră. Nu din Egipt va veni izbăvirea voastră; ci Egiptul va fi o înjosire pentru voi. Nerăbdarea voastră se va transforma în înjosire.

Acesta este un avertisment pentru noi toţi. Atunci când există obstacole în calea noastră iar Domnul ne spune să aşteptăm, ar trebui să avem încredere în El şi să-L aşteptăm, deoarece dacă mergem înainte fără să-L ascultăm, planurile noastre probabil nu vor coincide cu ale Sale şi ne vor aduce înjosire, în loc să ne aducă glorie. (Vezi Isaia 50:10–11 şi cazul lui Avraam şi Hagar pentru a ilustra aceeaşi idee.)

'''Cum ar trebui să procedăm?'''

Ce ar fi trebuit să facă poporul lui Israel? Ce ar trebui noi să facem atunci când întâmpinăm obstacole şi frustrări? Răspunsul este oferit în versetul 15 şi versetul 18.
<blockquote>Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „Revenind şi rămânând în odihnă, veţi fi salvaţi, în linişte şi în încredere va fi puterea voastră.” Şi de aceea va aştepta Domnul, ca să aibă milă de voi, şi de aceea Se va înălţa, ca să Se îndure de voi, pentru că Domnul este un Dumnezeu al judecăţii drepte. Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă. </blockquote>
Iată două mari promisiuni pentru această dimineaţă care ar trebui să vă ofere un imbold puternic pentru a înfrânge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Versetul 15: „În linişte şi în încredere va fi puterea voastră." Cu alte cuvinte, dacă avem odihnă în Dumnezeu, dacă Îl căutăm pe Dumnezeu în loc să alergăm spre Egipt, dacă ne încredem în El, atunci ne va da toată puterea de care avem nevoie pentru a fi răbdători şi pentru a face faţă presiunilor din momentul respectiv.

Apoi versetul 18: „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă." Dumnezeu ne promite că, dacă aşteptăm răbdători călăuzirea şi ajutorul Lui, în loc să ne aventurăm înainte fără să cerem sfatul Lui, El ne va da o mare binecuvântare.

'''Predicând propriului nostru suflet'''

Acesta este modul în care trebuie să combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării. Predicăm propriului nostru suflet prin avertismente şi promisiuni. Spunem, Uite ce s-a întâmplat poporului lui Israel atunci când au acţionat mânaţi de nerăbdare şi au căutat ajutor în Egipt în loc să-L aştepte pe Dumnezeu. Au fost făcuţi de ruşine şi umiliţi. Apoi spunem sufletului nostru: dar uite ce ne promite Dumnezeu dacă avem odihnă în El şi aşteptăm în linişte şi ne încredem în El. Ne va da putere şi ne va mântui. Ne spune că ne va binecuvânta dacă Îl aşteptăm răbdători.

Apoi am putea să ne îndreptăm atenţia spre promisiunea din Isaia 49:23,
<blockquote>Cei care Mă aşteaptă nu se vor ruşina. </blockquote>
Apoi spre Isaia 64:4,
<blockquote>Ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L aşteaptă. </blockquote>
Şi în încheiere spre Isaia 40:31,
<blockquote>Cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi. </blockquote>
Prin urmare combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării folosind promisiunile Lui Dumnezeu pentru a ne convinge inimile că coordonarea, călăuzirea şi suveranitatea Lui Dumnezeu vor transforma această situaţie de frustrare, fără ieşire şi neproductivă în ceva de o însemnătate veşnică. Vor urma o binecuvântare, o putere, o justificare, o înălţare pe aripi precum vulturii.

'''Răbdarea lui Charles Simeon'''

Voi încheia cu o ilustrare despre un om care a trăit şi a murit ducând cu succes un război împotriva necredinţei care stă la baza nerăbdării. El se numea Charles Simeon. Era un pastor al Bisericii Angliei din 1782 până în 1836, la Biserica Trinity din Cambridge. El a fost ales în biserica sa de către un episcop, împotriva voinţei poporului. Poporul i se opunea nu pentru că nu ar fi fost un bun predicator, ci deoarece era un evanghelic—credea în Biblie şi promova convertirea şi sfinţenia şi misiunile în lume.

Timp de 12 ani oamenii au refuzat să-l lase să ţină predica de duminică după-amiaza. Şi în acea perioadă au boicotat slujba de duminică dimineaţa şi şi-au blocat stranele pentru a nu se aşeza nimeni pe ele. El le-a predicat oamenilor în navele laterale timp de 12 ani! Cum a rezistat?
<blockquote>În această stare de fapt nu am văzut alt remediu decât credinţa şi răbdarea. [Observaţi asocierea credinţei cu răbdarea!] Pasajul din Scriptură care îmi subjuga şi controla mintea era acesta, „Un rob al Domnului nu trebuie să se certe.” [Notă: Arma în lupta pentru credinţă şi răbdare a fost Cuvântul!] A fost într-adevăr dureros să văd biserica, cu excepţia navelor laterale, aproape părăsită; dar m-am gândit că dacă Dumnezeu ar da o dublă binecuvântare credincioşilor care participau la slujbe, în ansamblu s-ar fi făcut la fel de mult bine ca atunci când credincioşii ar fi fost de două ori mai mulţi, iar binecuvântarea ar fi fost limitată doar la jumătate dintre ei. Acest lucru m-a consolat de multe ori, în momente când, în lipsa unei astfel de cugetări, aş fi cedat sub povara pe care o duceam. (''Charles Simeon'', de H.C.G. Moule, p. 39) </blockquote>
Cum a avut el siguranţa că dacă alegea calea răbdării urma să aibă parte de o binecuvântare a muncii lui care să compenseze frustrările cauzate de faptul că toate stranele fuseseră blocate? Încrederea lui a izvorât, fără îndoială, din texte precum Isaia 30:18, „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă.” Cuvântul a învins necredinţa iar credinţa a învins nerăbdarea.

Cincizeci şi patru de ani mai târziu el murea. Se întâmpla în octombrie 1836. Săptămânile treceau încet, aşa cum se întâmplă în cazul multora dintre sfinţii pe moarte de la Biserica Baptistă Betleem. Am învăţat că lupta împotriva nerăbdării poate fi foarte aprigă pe patul de moarte. Pe 21 octombrie cei care vegheau lângă patul lui l-au auzit rostind aceste cuvinte lent şi cu pauze lungi:
<blockquote>Înţelepciunea infinită a rânduit totul cu o dragoste infinită; şi puterea infinită îmi permite mie—să am odihnă în acea dragoste. Sunt în mâinile unui Tată preaiubit—totul este în siguranţă. Atunci când privesc spre El, nu văd decât credincioşie—şi imuabilitate—şi adevăr; şi am pacea cea mai dulce—mai multă pace nu pot avea. (''Charles Simeon'', p. 172) </blockquote>
Motivul pentru care Simeon a putut muri în pace este că timp de 54 de ani s-a deprins să citească Scriptura şi să apuce înţelepciunea şi dragostea şi puterea infinită a Lui Dumnezeu şi să le folosească pentru a învinge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Vă îndemn prin cuvintele din Evrei 6:12, Fiţi „imitatori ai” lui Charles Simeon şi ai „celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.” 

**************

Pentru un studiu aprofundat vezi conexiunile dintre credinţă/speranţă şi răbdare în Romani 8:25; 12:12; 1 Tesaloniceni 1:3; Evrei 6:12, 15; Iacov 1:3; Apocalipsa 13:10. Pentru alte texte despre răbdare vezi Psalmul 37:9; Plângeri 3:25–27; Luca 8:15; Romani 5:3; 1 Corinteni 13:4; Galateni 5:5, 22; Efeseni 4:1–2; Coloseni 1:11; 1 Tesaloniceni 5:14; Iacov 5:7–11; Iov 1:21; Luca 2:25, 38; 2 Timotei 3:10. Pentru exemple ale răbdării Lui Dumnezeu vezi 2 Petru 3:9; Romani 2:4; 9:22; 1 Timotei 1:16; 1 Petru 3:20.

Combaterea necredinţei care stă la baza nerăbdării

Bogdana — Thu, 01 Dec 2011 15:08:34 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Impatience}} 
<blockquote>'''Isaia 30:1-5''' </blockquote><blockquote>„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului! </blockquote><blockquote>Pentru că tăria lui Faraon va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire. </blockquote><blockquote>Pentru că mai-marii lui au fost la Ţoan şi solii lui au venit la Hanesa. Toţi au rămas de ruşine cu un popor care nu le-a folosit, care nu le-au fost de nici un ajutor şi de nici un folos, ci spre ruşine şi, de asemenea, spre dispreţ”. </blockquote>
'''În spaţiul Lui Dumnezeu, ţinând pasul cu Dumnezeu'''

Nerăbdarea este o formă de necredinţă. Este ceea ce începem să simţim atunci când începem să ne îndoim de înţelepciunea coordonării Lui Dumnezeu sau de însemnătatea călăuzirii Lui. Aceasta se naşte în sufletele noastre atunci când drumul către succes devine noroios sau acoperit cu bolovani ori blocat de un copac căzut. Lupta împotriva nerăbdării poate fi o mică altercaţie când trebuie să aşteptăm mult timp pe aleea de verificare. Sau poate fi o luptă serioasă cu un handicap sau o boală ori situaţie care ne înăbuşă jumătate din vise.

Opusul nerăbdării nu este o negare nesinceră şi superficială a frustrării. Opusul nerăbdării este o consimţire intensificată, paşnică, care aduce roade, fie de a-L aştepta pe Dumnezeu acolo unde ne aflăm în viaţa trăită în ascultarea de Dumnezeu, fie de a continua în ritmul permis de El pe drumul ascultării—de a aştepta în spaţiul Lui, sau de a urma ritmul impus de El.

'''Lupta împotriva necredinţei'''

Atunci când modul în care ne-am planificat să ne petrecem ziua, sau modul în care ne-am propus să ne trăim viaţa este zădărnicit sau întârziat, necredinţa care stă la baza nerăbdării ne ispiteşte în două direcţii, parţial în funcţie de personalitatea noastră şi parţial în funcţie de circumstanţe:
<blockquote>1. Pe de o parte, ne tentează să cedăm, să renunţăm. Dacă va exista frustrare şi voi întâmpina rezistenţă şi dificultăţi, atunci nu mă voi mai strădui. Nu voi păstra acest loc de muncă, nu voi accepta această provocare, nu voi educa acest copil, sau nu voi continua în acest mariaj, ori nu voi trăi acest mod de viaţă. Acesta este unul dintre modurile în care ne ispiteşte necredinţa care stă la baza nerăbdării. Să renunţăm.</blockquote><blockquote>2. Pe de altă parte, nerăbdarea ne ispiteşte să luăm măsuri nechibzuite pentru a contracara obstacolele din calea noastră. Ne ispiteşte să fim impetuoşi sau repeziţi ori impulsivi sau nechibzuiţi. Dacă nu întoarcem maşina pentru a pleca acasă, ne vom aventura pe un drum de ocolire imprudent pentru a încerca să învingem sistemul. </blockquote>
Indiferent de modul în care trebuie să combatem nerăbdarea, ideea de bază de astăzi este că lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei şi din acest motiv nu este doar o problemă care ţine de personalitatea noastră. Ceea ce contează este dacă trăim prin credinţă şi dacă moştenim promisiunile de viaţă eternă. Ascultaţi versetele următoare pentru a înţelege cât de vitală este această luptă:

• Luca 21:19—„Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele”. • Romani 2:7—„Celor care, prin stăruinţă în lucrare bună, caută glorie şi onoare şi neputrezire, [Dumnezeu le va da]: viaţă eternă”. • Evrei 6:12—„Nu fiţi leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

Răbdarea necesară pentru a face voia Lui Dumnezeu nu este o virtute opţională în viaţa creştină. Iar motivul nu este că credinţa nu este o virtute opţională. Răbdarea necesară pentru purtarea virtuoasă este rodul credinţei. Iar nerăbdarea este rodul necredinţei. Astfel, lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei. Prin urmare principala armă în această luptă este Cuvântul Lui Dumnezeu, şi în mod deosebit promisiunile Lui.

'''Cum a luptat psalmistul împotriva nerăbdării'''

Înainte să ne îndreptăm atenţia spre Isaia 30, vreau să observaţi această relaţie dintre promisiunile Lui Dumnezeu şi răbdarea credinciosului descrisă în Psalmul 130:5. Cum luptă psalmistul împotriva nerăbdării din inima lui?
<blockquote>Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi sper în Cuvântul Său. </blockquote>
„Aşteptându-L pe Domnul” este modul în care este descrisă reacţia opusă nerăbdării în Vechiul Testament. Să-L aşteptăm pe Domnul este opusul renunţării la Domnul. Înseamnă să stăm în locul hotărât, în timp ce El ne spune să rămânem acolo, sau să mergem în ritmul hotărât de El, când El ne spune să mergem. Nu este o atitudine impetuoasă şi deznădăjduită.

Cum îşi întăreşte psalmistul răbdarea în timp ce Îl aşteaptă pe Domnul să-i arate următorul pas? Versetul 5 spune, „Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi SPER ÎN CUVÂNTUL SĂU.” Reazemul răbdării este speranţa, iar sursa speranţei este Cuvântul Lui Dumnezeu. „Sper în Cuvântul Său!” Iar speranţa este credinţa la timpul viitor. În Evrei se spune, „Credinţa este siguranţa celor sperate.”

Deci în Psalmul 130:5 avem o ilustrare clară că modul în care putem să luptăm împotriva nerăbdării este să avem speranţă (sau credinţă) în Dumnezeu, iar modul în care sperăm în Dumnezeu este să ascultăm Cuvântul Lui, şi în special promisiunile Lui.

Dacă sunteţi tentaţi să nu Îl aşteptaţi în pace pe Dumnezeu, să Îi permiteţi să vă îndrume următorul pas—dacă sunteţi tentaţi să renunţaţi la El sau să mergeţi înainte fără El—vă rog să înţelegeţi că acesta este un momentul unui război spiritual important. Luaţi sabia Spiritului, Cuvântul Lui Dumnezeu (Efeseni 6:17), şi folosiţi o promisiune minunată împotriva duşmanului nerăbdării.

'''Caracterul impetuos al nerăbdării'''

Acum să ne îndreptăm atenţia spre o ilustrare a Israelului atunci când poporul lui Israel nu a procedat aşa cum eu v-a îndemnat pe voi. În timpul lui Isaia, Israelul era ameninţat de duşmani precum Asiria. În acele vremuri Dumnezeu l-a trimis pe profet să transmită Cuvântul Lui, pentru ca poporul lui Israel să ştie cum să abordeze această ameninţare. Dar o dată, poporul lui Israel a devenit nerăbdător în ceea ce priveşte planul Lui Dumnezeu. Pericolul era iminent. Şansele de izbândă erau prea reduse. Isaia 30:1–2 descrie cum a procedat poporul lui Israel din cauza nerăbdării.
<blockquote>„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului!” </blockquote>
Această atitudine reprezintă opusul aşteptării Domnului. Poporul lui Israel a devenit nerăbdător. Dumnezeu nu îi eliberase din mâinile duşmanilor lor la timp sau în modul în care ei speraseră, şi şi-au pierdut răbdarea. Au trimis în Egipt după ajutor. Au făcut un plan şi au semnat un tratat, dar nu din porunca Lui Dumnezeu. Cuvintele cheie sunt în versetul 2: „Plecând să coboare în Egipt, N-AU ÎNTREBAT GURA MEA.”

Aceasta este o ilustrare perfectă a caracterului impetuos al nerăbdării. Din această cauză mulţi dintre noi păcătuim aproape în fiecare zi: mergem înainte cu planurile noastre, fără să ne oprim pentru a-L întreba pe Domnul.

'''Avertismentul Domnului'''

Domnul le dă deci un avertisment în versetul 3: „Pentru că tăria lui Faraon [împăratul Egiptului!] va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire.” Cu alte cuvinte, nerăbdarea voastră se va întoarce împotriva voastră. Nu din Egipt va veni izbăvirea voastră; ci Egiptul va fi o înjosire pentru voi. Nerăbdarea voastră se va transforma în înjosire.

Acesta este un avertisment pentru noi toţi. Atunci când există obstacole în calea noastră iar Domnul ne spune să aşteptăm, ar trebui să avem încredere în El şi să-L aşteptăm, deoarece dacă mergem înainte fără să-L ascultăm, planurile noastre probabil nu vor coincide cu ale Sale şi ne vor aduce înjosire, în loc să ne aducă glorie. (Vezi Isaia 50:10–11 şi cazul lui Avraam şi Hagar pentru a ilustra aceeaşi idee.)

'''Cum ar trebui să procedăm?'''

Ce ar fi trebuit să facă poporul lui Israel? Ce ar trebui noi să facem atunci când întâmpinăm obstacole şi frustrări? Răspunsul este oferit în versetul 15 şi versetul 18.
<blockquote>Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „Revenind şi rămânând în odihnă, veţi fi salvaţi, în linişte şi în încredere va fi puterea voastră.” Şi de aceea va aştepta Domnul, ca să aibă milă de voi, şi de aceea Se va înălţa, ca să Se îndure de voi, pentru că Domnul este un Dumnezeu al judecăţii drepte. Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă. </blockquote>
Iată două mari promisiuni pentru această dimineaţă care ar trebui să vă ofere un imbold puternic pentru a înfrânge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Versetul 15: „În linişte şi în încredere va fi puterea voastră." Cu alte cuvinte, dacă avem odihnă în Dumnezeu, dacă Îl căutăm pe Dumnezeu în loc să alergăm spre Egipt, dacă ne încredem în El, atunci ne va da toată puterea de care avem nevoie pentru a fi răbdători şi pentru a face faţă presiunilor din momentul respectiv.

Apoi versetul 18: „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă." Dumnezeu ne promite că, dacă aşteptăm răbdători călăuzirea şi ajutorul Lui, în loc să ne aventurăm înainte fără să cerem sfatul Lui, El ne va da o mare binecuvântare.

'''Predicând propriului nostru suflet'''

Acesta este modul în care trebuie să combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării. Predicăm propriului nostru suflet prin avertismente şi promisiuni. Spunem, Uite ce s-a întâmplat poporului lui Israel atunci când au acţionat mânaţi de nerăbdare şi au căutat ajutor în Egipt în loc să-L aştepte pe Dumnezeu. Au fost făcuţi de ruşine şi umiliţi. Apoi spunem sufletului nostru: dar uite ce ne promite Dumnezeu dacă avem odihnă în El şi aşteptăm în linişte şi ne încredem în El. Ne va da putere şi ne va mântui. Ne spune că ne va binecuvânta dacă Îl aşteptăm răbdători.

Apoi am putea să ne îndreptăm atenţia spre promisiunea din Isaia 49:23,
<blockquote>Cei care Mă aşteaptă nu se vor ruşina. </blockquote>
Apoi spre Isaia 64:4,
<blockquote>Ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L aşteaptă. </blockquote>
Şi în încheiere spre Isaia 40:31,
<blockquote>Cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi. </blockquote>
Prin urmare combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării folosind promisiunile Lui Dumnezeu pentru a ne convinge inimile că coordonarea, călăuzirea şi suveranitatea Lui Dumnezeu vor transforma această situaţie de frustrare, fără ieşire şi neproductivă în ceva de o însemnătate veşnică. Vor urma o binecuvântare, o putere, o justificare, o înălţare pe aripi precum vulturii.

'''Răbdarea lui Charles Simeon'''

Voi încheia cu o ilustrare despre un om care a trăit şi a murit ducând cu succes un război împotriva necredinţei care stă la baza nerăbdării. El se numea Charles Simeon. Era un pastor al Bisericii Angliei din 1782 până în 1836, la Biserica Trinity din Cambridge. El a fost ales în biserica sa de către un episcop, împotriva voinţei poporului. Poporul i se opunea nu pentru că nu ar fi fost un bun predicator, ci deoarece era un evanghelic—credea în Biblie şi promova convertirea şi sfinţenia şi misiunile în lume.

Timp de 12 ani oamenii au refuzat să-l lase să ţină predica de duminică după-amiaza. Şi în acea perioadă au boicotat slujba de duminică dimineaţa şi şi-au blocat stranele pentru a nu se aşeza nimeni pe ele. El le-a predicat oamenilor în navele laterale timp de 12 ani! Cum a rezistat?
<blockquote>În această stare de fapt nu am văzut alt remediu decât credinţa şi răbdarea. [Observaţi asocierea credinţei cu răbdarea!] Pasajul din Scriptură care îmi subjuga şi controla mintea era acesta, „Un rob al Domnului nu trebuie să se certe.” [Notă: Arma în lupta pentru credinţă şi răbdare a fost Cuvântul!] A fost într-adevăr dureros să văd biserica, cu excepţia navelor laterale, aproape părăsită; dar m-am gândit că dacă Dumnezeu ar da o dublă binecuvântare credincioşilor care participau la slujbe, în ansamblu s-ar fi făcut la fel de mult bine ca atunci când credincioşii ar fi fost de două ori mai mulţi, iar binecuvântarea ar fi fost limitată doar la jumătate dintre ei. Acest lucru m-a consolat de multe ori, în momente când, în lipsa unei astfel de cugetări, aş fi cedat sub povara pe care o duceam. (''Charles Simeon'', de H.C.G. Moule, p. 39) </blockquote>
Cum a avut el siguranţa că dacă alegea calea răbdării urma să aibă parte de o binecuvântare a muncii lui care să compenseze frustrările cauzate de faptul că toate stranele fuseseră blocate? Încrederea lui a izvorât, fără îndoială, din texte precum Isaia 30:18, „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă.” Cuvântul a învins necredinţa iar credinţa a învins nerăbdarea.

Cincizeci şi patru de ani mai târziu el murea. Se întâmpla în octombrie 1836. Săptămânile treceau încet, aşa cum se întâmplă în cazul multora dintre sfinţii pe moarte de la Biserica Baptistă Betleem. Am învăţat că lupta împotriva nerăbdării poate fi foarte aprigă pe patul de moarte. Pe 21 octombrie cei care vegheau lângă patul lui l-au auzit rostind aceste cuvinte lent şi cu pauze lungi:
<blockquote>Înţelepciunea infinită a rânduit totul cu o dragoste infinită; şi puterea infinită îmi permite mie—să am odihnă în acea dragoste. Sunt în mâinile unui Tată preaiubit—totul este în siguranţă. Atunci când privesc spre El, nu văd decât credincioşie—şi imuabilitate—şi adevăr; şi am pacea cea mai dulce—mai multă pace nu pot avea. (''Charles Simeon'', p. 172) </blockquote>
Motivul pentru care Simeon a putut muri în pace este că timp de 54 de ani s-a deprins să citească Scriptura şi să apuce înţelepciunea şi dragostea şi puterea infinită a Lui Dumnezeu şi să le folosească pentru a învinge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Vă îndemn prin cuvintele din Evrei 6:12, Fiţi „imitatori ai” lui Charles Simeon şi ai „celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

 

 

Pentru un studiu aprofundat vezi conexiunile dintre credinţă/speranţă şi răbdare în Romani 8:25; 12:12; 1 Tesaloniceni 1:3; Evrei 6:12, 15; Iacov 1:3; Apocalipsa 13:10. Pentru alte texte despre răbdare vezi Psalmul 37:9; Plângeri 3:25–27; Luca 8:15; Romani 5:3; 1 Corinteni 13:4; Galateni 5:5, 22; Efeseni 4:1–2; Coloseni 1:11; 1 Tesaloniceni 5:14; Iacov 5:7–11; Iov 1:21; Luca 2:25, 38; 2 Timotei 3:10. Pentru exemple ale răbdării Lui Dumnezeu vezi 2 Petru 3:9; Romani 2:4; 9:22; 1 Timotei 1:16; 1 Petru 3:20.

Combaterea necredinţei care stă la baza nerăbdării

Bogdana — Thu, 01 Dec 2011 15:06:52 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Impatience}} 
<blockquote>'''Isaia 30:1-5''' </blockquote><blockquote>„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului! </blockquote><blockquote>Pentru că tăria lui Faraon va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire. </blockquote><blockquote>Pentru că mai-marii lui au fost la Ţoan şi solii lui au venit la Hanesa. Toţi au rămas de ruşine cu un popor care nu le-a folosit, care nu le-au fost de nici un ajutor şi de nici un folos, ci spre ruşine şi, de asemenea, spre dispreţ”. </blockquote>
'''În spaţiul Lui Dumnezeu, ţinând pasul cu Dumnezeu'''

Nerăbdarea este o formă de necredinţă. Este ceea ce începem să simţim atunci când începem să ne îndoim de înţelepciunea coordonării Lui Dumnezeu sau de însemnătatea călăuzirii Lui. Aceasta se naşte în sufletele noastre atunci când drumul către succes devine noroios sau acoperit cu bolovani ori blocat de un copac căzut. Lupta împotriva nerăbdării poate fi o mică altercaţie când trebuie să aşteptăm mult timp pe aleea de verificare. Sau poate fi o luptă serioasă cu un handicap sau o boală ori situaţie care ne înăbuşă jumătate din vise.

Opusul nerăbdării nu este o negare nesinceră şi superficială a frustrării. Opusul nerăbdării este o consimţire intensificată, paşnică, care aduce roade, fie de a-L aştepta pe Dumnezeu acolo unde ne aflăm în viaţa trăită în ascultarea de Dumnezeu, fie de a continua în ritmul permis de El pe drumul ascultării—de a aştepta în spaţiul Lui, sau de a urma ritmul impus de El.

'''Lupta împotriva necredinţei'''

Atunci când modul în care ne-am planificat să ne petrecem ziua, sau modul în care ne-am propus să ne trăim viaţa este zădărnicit sau întârziat, necredinţa care stă la baza nerăbdării ne ispiteşte în două direcţii, parţial în funcţie de personalitatea noastră şi parţial în funcţie de circumstanţe:
<blockquote>1. Pe de o parte, ne tentează să cedăm, să renunţăm. Dacă va exista frustrare şi voi întâmpina rezistenţă şi dificultăţi, atunci nu mă voi mai strădui. Nu voi păstra acest loc de muncă, nu voi accepta această provocare, nu voi educa acest copil, sau nu voi continua în acest mariaj, ori nu voi trăi acest mod de viaţă. Acesta este unul dintre modurile în care ne ispiteşte necredinţa care stă la baza nerăbdării. Să renunţăm.</blockquote><blockquote>2. Pe de altă parte, nerăbdarea ne ispiteşte să luăm măsuri nechibzuite pentru a contracara obstacolele din calea noastră. Ne ispiteşte să fim impetuoşi sau repeziţi ori impulsivi sau nechibzuiţi. Dacă nu întoarcem maşina pentru a pleca acasă, ne vom aventura pe un drum de ocolire imprudent pentru a încerca să învingem sistemul. </blockquote>
Indiferent de modul în care trebuie să combatem nerăbdarea, ideea de bază de astăzi este că lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei şi din acest motiv nu este doar o problemă care ţine de personalitatea noastră. Ceea ce contează este dacă trăim prin credinţă şi dacă moştenim promisiunile de viaţă eternă. Ascultaţi versetele următoare pentru a înţelege cât de vitală este această luptă:

• Luca 21:19—„Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele”. • Romani 2:7—„Celor care, prin stăruinţă în lucrare bună, caută glorie şi onoare şi neputrezire, [Dumnezeu le va da]: viaţă eternă”. • Evrei 6:12—„Nu fiţi leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

Răbdarea necesară pentru a face voia Lui Dumnezeu nu este o virtute opţională în viaţa creştină. Iar motivul nu este că credinţa nu este o virtute opţională. Răbdarea necesară pentru purtarea virtuoasă este rodul credinţei. Iar nerăbdarea este rodul necredinţei. Astfel, lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei. Prin urmare principala armă în această luptă este Cuvântul Lui Dumnezeu, şi în mod deosebit promisiunile Lui.

'''Cum a luptat psalmistul împotriva nerăbdării'''

Înainte să ne îndreptăm atenţia spre Isaia 30, vreau să observaţi această relaţie dintre promisiunile Lui Dumnezeu şi răbdarea credinciosului descrisă în Psalmul 130:5. Cum luptă psalmistul împotriva nerăbdării din inima lui?
<blockquote>Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi sper în Cuvântul Său. </blockquote>
„Aşteptându-L pe Domnul” este modul în care este descrisă reacţia opusă nerăbdării în Vechiul Testament. Să-L aşteptăm pe Domnul este opusul renunţării la Domnul. Înseamnă să stăm în locul hotărât, în timp ce El ne spune să rămânem acolo, sau să mergem în ritmul hotărât de El, când El ne spune să mergem. Nu este o atitudine impetuoasă şi deznădăjduită.

Cum îşi întăreşte psalmistul răbdarea în timp ce Îl aşteaptă pe Domnul să-i arate următorul pas? Versetul 5 spune, „Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi SPER ÎN CUVÂNTUL SĂU.” Reazemul răbdării este speranţa, iar sursa speranţei este Cuvântul Lui Dumnezeu. „Sper în Cuvântul Său!” Iar speranţa este credinţa la timpul viitor. În Evrei se spune, „Credinţa este siguranţa celor sperate.”

Deci în Psalmul 130:5 avem o ilustrare clară că modul în care putem să luptăm împotriva nerăbdării este să avem speranţă (sau credinţă) în Dumnezeu, iar modul în care sperăm în Dumnezeu este să ascultăm Cuvântul Lui, şi în special promisiunile Lui.

Dacă sunteţi tentaţi să nu Îl aşteptaţi în pace pe Dumnezeu, să Îi permiteţi să vă îndrume următorul pas—dacă sunteţi tentaţi să renunţaţi la El sau să mergeţi înainte fără El—vă rog să înţelegeţi că acesta este un momentul unui război spiritual important. Luaţi sabia Spiritului, Cuvântul Lui Dumnezeu (Efeseni 6:17), şi folosiţi o promisiune minunată împotriva duşmanului nerăbdării.

'''Caracterul impetuos al nerăbdării'''

Acum să ne îndreptăm atenţia spre o ilustrare a Israelului atunci când poporul lui Israel nu a procedat aşa cum eu v-a îndemnat pe voi. În timpul lui Isaia, Israelul era ameninţat de duşmani precum Asiria. În acele vremuri Dumnezeu l-a trimis pe profet să transmită Cuvântul Lui, pentru ca poporul lui Israel să ştie cum să abordeze această ameninţare. Dar o dată, poporul lui Israel a devenit nerăbdător în ceea ce priveşte planul Lui Dumnezeu. Pericolul era iminent. Şansele de izbândă erau prea reduse. Isaia 30:1–2 descrie cum a procedat poporul lui Israel din cauza nerăbdării.
<blockquote>„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului!” </blockquote>
Această atitudine reprezintă opusul aşteptării Domnului. Poporul lui Israel a devenit nerăbdător. Dumnezeu nu îi eliberase din mâinile duşmanilor lor la timp sau în modul în care ei speraseră, şi şi-au pierdut răbdarea. Au trimis în Egipt după ajutor. Au făcut un plan şi au semnat un tratat, dar nu din porunca Lui Dumnezeu. Cuvintele cheie sunt în versetul 2: „Plecând să coboare în Egipt, N-AU ÎNTREBAT GURA MEA.”

Aceasta este o ilustrare perfectă a caracterului impetuos al nerăbdării. Din această cauză mulţi dintre noi păcătuim aproape în fiecare zi: mergem înainte cu planurile noastre, fără să ne oprim pentru a-L întreba pe Domnul.

'''Avertismentul Domnului'''

Domnul le dă deci un avertisment în versetul 3: „Pentru că tăria lui Faraon [împăratul Egiptului!] va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire.” Cu alte cuvinte, nerăbdarea voastră se va întoarce împotriva voastră. Nu din Egipt va veni izbăvirea voastră; ci Egiptul va fi o înjosire pentru voi. Nerăbdarea voastră se va transforma în înjosire.

Acesta este un avertisment pentru noi toţi. Atunci când există obstacole în calea noastră iar Domnul ne spune să aşteptăm, ar trebui să avem încredere în El şi să-L aşteptăm, deoarece dacă mergem înainte fără să-L ascultăm, planurile noastre probabil nu vor coincide cu ale Sale şi ne vor aduce înjosire, în loc să ne aducă glorie. (Vezi Isaia 50:10–11 şi cazul lui Avraam şi Hagar pentru a ilustra aceeaşi idee.)

'''Cum ar trebui să procedăm?'''

Ce ar fi trebuit să facă poporul lui Israel? Ce ar trebui noi să facem atunci când întâmpinăm obstacole şi frustrări? Răspunsul este oferit în versetul 15 şi versetul 18.
<blockquote>Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „Revenind şi rămânând în odihnă, veţi fi salvaţi, în linişte şi în încredere va fi puterea voastră.” Şi de aceea va aştepta Domnul, ca să aibă milă de voi, şi de aceea Se va înălţa, ca să Se îndure de voi, pentru că Domnul este un Dumnezeu al judecăţii drepte. Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă. </blockquote>
Iată două mari promisiuni pentru această dimineaţă care ar trebui să vă ofere un imbold puternic pentru a înfrânge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Versetul 15: „În linişte şi în încredere va fi puterea voastră." Cu alte cuvinte, dacă avem odihnă în Dumnezeu, dacă Îl căutăm pe Dumnezeu în loc să alergăm spre Egipt, dacă ne încredem în El, atunci ne va da toată puterea de care avem nevoie pentru a fi răbdători şi pentru a face faţă presiunilor din momentul respectiv.

Apoi versetul 18: „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă." Dumnezeu ne promite că, dacă aşteptăm răbdători călăuzirea şi ajutorul Lui, în loc să ne aventurăm înainte fără să cerem sfatul Lui, El ne va da o mare binecuvântare.

'''Predicând propriului nostru suflet'''

Acesta este modul în care trebuie să combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării. Predicăm propriului nostru suflet prin avertismente şi promisiuni. Spunem, Uite ce s-a întâmplat poporului lui Israel atunci când au acţionat mânaţi de nerăbdare şi au căutat ajutor în Egipt în loc să-L aştepte pe Dumnezeu. Au fost făcuţi de ruşine şi umiliţi. Apoi spunem sufletului nostru: dar uite ce ne promite Dumnezeu dacă avem odihnă în El şi aşteptăm în linişte şi ne încredem în El. Ne va da putere şi ne va mântui. Ne spune că ne va binecuvânta dacă Îl aşteptăm răbdători.

Apoi am putea să ne îndreptăm atenţia spre promisiunea din Isaia 49:23,
<blockquote>Cei care Mă aşteaptă nu se vor ruşina. </blockquote>
Apoi spre Isaia 64:4,
<blockquote>Ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L aşteaptă. </blockquote>
Şi în încheiere spre Isaia 40:31,
<blockquote>Cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi. </blockquote>
Prin urmare combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării folosind promisiunile Lui Dumnezeu pentru a ne convinge inimile că coordonarea, călăuzirea şi suveranitatea Lui Dumnezeu vor transforma această situaţie de frustrare, fără ieşire şi neproductivă în ceva de o însemnătate veşnică. Vor urma o binecuvântare, o putere, o justificare, o înălţare pe aripi precum vulturii.

'''Răbdarea lui Charles Simeon'''

Voi încheia cu o ilustrare despre un om care a trăit şi a murit ducând cu succes un război împotriva necredinţei care stă la baza nerăbdării. El se numea Charles Simeon. Era un pastor al Bisericii Angliei din 1782 până în 1836, la Biserica Trinity din Cambridge. El a fost ales în biserica sa de către un episcop, împotriva voinţei poporului. Poporul i se opunea nu pentru că nu ar fi fost un bun predicator, ci deoarece era un evanghelic—credea în Biblie şi promova convertirea şi sfinţenia şi misiunile în lume.

Timp de 12 ani oamenii au refuzat să-l lase să ţină predica de duminică după-amiaza. Şi în acea perioadă au boicotat slujba de duminică dimineaţa şi şi-au blocat stranele pentru a nu se aşeza nimeni pe ele. El le-a predicat oamenilor în navele laterale timp de 12 ani! Cum a rezistat?
<blockquote>În această stare de fapt nu am văzut alt remediu decât credinţa şi răbdarea. [Observaţi asocierea credinţei cu răbdarea!] Pasajul din Scriptură care îmi subjuga şi controla mintea era acesta, „Un rob al Domnului nu trebuie să se certe.” [Notă: Arma în lupta pentru credinţă şi răbdare a fost Cuvântul!] A fost într-adevăr dureros să văd biserica, cu excepţia navelor laterale, aproape părăsită; dar m-am gândit că dacă Dumnezeu ar da o dublă binecuvântare credincioşilor care participau la slujbe, în ansamblu s-ar fi făcut la fel de mult bine ca atunci când credincioşii ar fi fost de două ori mai mulţi, iar binecuvântarea ar fi fost limitată doar la jumătate dintre ei. Acest lucru m-a consolat de multe ori, în momente când, în lipsa unei astfel de cugetări, aş fi cedat sub povara pe care o duceam. (Charles Simeon, de H.C.G. Moule, p. 39) </blockquote>
Cum a avut el siguranţa că dacă alegea calea răbdării urma să aibă parte de o binecuvântare a muncii lui care să compenseze frustrările cauzate de faptul că toate stranele fuseseră blocate? Încrederea lui a izvorât, fără îndoială, din texte precum Isaia 30:18, „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă.” Cuvântul a învins necredinţa iar credinţa a învins nerăbdarea.

Cincizeci şi patru de ani mai târziu el murea. Se întâmpla în octombrie 1836. Săptămânile treceau încet, aşa cum se întâmplă în cazul multora dintre sfinţii pe moarte de la Biserica Baptistă Betleem. Am învăţat că lupta împotriva nerăbdării poate fi foarte aprigă pe patul de moarte. Pe 21 octombrie cei care vegheau lângă patul lui l-au auzit rostind aceste cuvinte lent şi cu pauze lungi:
<blockquote>Înţelepciunea infinită a rânduit totul cu o dragoste infinită; şi puterea infinită îmi permite mie—să am odihnă în acea dragoste. Sunt în mâinile unui Tată preaiubit—totul este în siguranţă. Atunci când privesc spre El, nu văd decât credincioşie—şi imuabilitate—şi adevăr; şi am pacea cea mai dulce—mai multă pace nu pot avea. (Charles Simeon, p. 172) </blockquote>
Motivul pentru care Simeon a putut muri în pace este că timp de 54 de ani s-a deprins să citească Scriptura şi să apuce înţelepciunea şi dragostea şi puterea infinită a Lui Dumnezeu şi să le folosească pentru a învinge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Vă îndemn prin cuvintele din Evrei 6:12, Fiţi „imitatori ai” lui Charles Simeon şi ai „celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

 

 

Pentru un studiu aprofundat vezi conexiunile dintre credinţă/speranţă şi răbdare în Romani 8:25; 12:12; 1 Tesaloniceni 1:3; Evrei 6:12, 15; Iacov 1:3; Apocalipsa 13:10. Pentru alte texte despre răbdare vezi Psalmul 37:9; Plângeri 3:25–27; Luca 8:15; Romani 5:3; 1 Corinteni 13:4; Galateni 5:5, 22; Efeseni 4:1–2; Coloseni 1:11; 1 Tesaloniceni 5:14; Iacov 5:7–11; Iov 1:21; Luca 2:25, 38; 2 Timotei 3:10. Pentru exemple ale răbdării Lui Dumnezeu vezi 2 Petru 3:9; Romani 2:4; 9:22; 1 Timotei 1:16; 1 Petru 3:20.

Combaterea necredinţei care stă la baza nerăbdării

Bogdana — Thu, 01 Dec 2011 15:06:07 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Impatience}} 
<blockquote>'''Isaia 30:1-5''' </blockquote><blockquote>„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului! </blockquote><blockquote>Pentru că tăria lui Faraon va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire. Pentru că mai-marii lui au fost la Ţoan şi solii lui au venit la Hanesa. Toţi au rămas de ruşine cu un popor care nu le-a folosit, care nu le-au fost de nici un ajutor şi de nici un folos, ci spre ruşine şi, de asemenea, spre dispreţ”. </blockquote>
'''În spaţiul Lui Dumnezeu, ţinând pasul cu Dumnezeu'''

Nerăbdarea este o formă de necredinţă. Este ceea ce începem să simţim atunci când începem să ne îndoim de înţelepciunea coordonării Lui Dumnezeu sau de însemnătatea călăuzirii Lui. Aceasta se naşte în sufletele noastre atunci când drumul către succes devine noroios sau acoperit cu bolovani ori blocat de un copac căzut. Lupta împotriva nerăbdării poate fi o mică altercaţie când trebuie să aşteptăm mult timp pe aleea de verificare. Sau poate fi o luptă serioasă cu un handicap sau o boală ori situaţie care ne înăbuşă jumătate din vise.

Opusul nerăbdării nu este o negare nesinceră şi superficială a frustrării. Opusul nerăbdării este o consimţire intensificată, paşnică, care aduce roade, fie de a-L aştepta pe Dumnezeu acolo unde ne aflăm în viaţa trăită în ascultarea de Dumnezeu, fie de a continua în ritmul permis de El pe drumul ascultării—de a aştepta în spaţiul Lui, sau de a urma ritmul impus de El.

'''Lupta împotriva necredinţei'''

Atunci când modul în care ne-am planificat să ne petrecem ziua, sau modul în care ne-am propus să ne trăim viaţa este zădărnicit sau întârziat, necredinţa care stă la baza nerăbdării ne ispiteşte în două direcţii, parţial în funcţie de personalitatea noastră şi parţial în funcţie de circumstanţe:
<blockquote>1. Pe de o parte, ne tentează să cedăm, să renunţăm. Dacă va exista frustrare şi voi întâmpina rezistenţă şi dificultăţi, atunci nu mă voi mai strădui. Nu voi păstra acest loc de muncă, nu voi accepta această provocare, nu voi educa acest copil, sau nu voi continua în acest mariaj, ori nu voi trăi acest mod de viaţă. Acesta este unul dintre modurile în care ne ispiteşte necredinţa care stă la baza nerăbdării. Să renunţăm.</blockquote><blockquote>2. Pe de altă parte, nerăbdarea ne ispiteşte să luăm măsuri nechibzuite pentru a contracara obstacolele din calea noastră. Ne ispiteşte să fim impetuoşi sau repeziţi ori impulsivi sau nechibzuiţi. Dacă nu întoarcem maşina pentru a pleca acasă, ne vom aventura pe un drum de ocolire imprudent pentru a încerca să învingem sistemul. </blockquote>
Indiferent de modul în care trebuie să combatem nerăbdarea, ideea de bază de astăzi este că lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei şi din acest motiv nu este doar o problemă care ţine de personalitatea noastră. Ceea ce contează este dacă trăim prin credinţă şi dacă moştenim promisiunile de viaţă eternă. Ascultaţi versetele următoare pentru a înţelege cât de vitală este această luptă:

• Luca 21:19—„Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele”. • Romani 2:7—„Celor care, prin stăruinţă în lucrare bună, caută glorie şi onoare şi neputrezire, [Dumnezeu le va da]: viaţă eternă”. • Evrei 6:12—„Nu fiţi leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

Răbdarea necesară pentru a face voia Lui Dumnezeu nu este o virtute opţională în viaţa creştină. Iar motivul nu este că credinţa nu este o virtute opţională. Răbdarea necesară pentru purtarea virtuoasă este rodul credinţei. Iar nerăbdarea este rodul necredinţei. Astfel, lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei. Prin urmare principala armă în această luptă este Cuvântul Lui Dumnezeu, şi în mod deosebit promisiunile Lui.

'''Cum a luptat psalmistul împotriva nerăbdării'''

Înainte să ne îndreptăm atenţia spre Isaia 30, vreau să observaţi această relaţie dintre promisiunile Lui Dumnezeu şi răbdarea credinciosului descrisă în Psalmul 130:5. Cum luptă psalmistul împotriva nerăbdării din inima lui?
<blockquote>Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi sper în Cuvântul Său. </blockquote>
„Aşteptându-L pe Domnul” este modul în care este descrisă reacţia opusă nerăbdării în Vechiul Testament. Să-L aşteptăm pe Domnul este opusul renunţării la Domnul. Înseamnă să stăm în locul hotărât, în timp ce El ne spune să rămânem acolo, sau să mergem în ritmul hotărât de El, când El ne spune să mergem. Nu este o atitudine impetuoasă şi deznădăjduită.

Cum îşi întăreşte psalmistul răbdarea în timp ce Îl aşteaptă pe Domnul să-i arate următorul pas? Versetul 5 spune, „Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi SPER ÎN CUVÂNTUL SĂU.” Reazemul răbdării este speranţa, iar sursa speranţei este Cuvântul Lui Dumnezeu. „Sper în Cuvântul Său!” Iar speranţa este credinţa la timpul viitor. În Evrei se spune, „Credinţa este siguranţa celor sperate.”

Deci în Psalmul 130:5 avem o ilustrare clară că modul în care putem să luptăm împotriva nerăbdării este să avem speranţă (sau credinţă) în Dumnezeu, iar modul în care sperăm în Dumnezeu este să ascultăm Cuvântul Lui, şi în special promisiunile Lui.

Dacă sunteţi tentaţi să nu Îl aşteptaţi în pace pe Dumnezeu, să Îi permiteţi să vă îndrume următorul pas—dacă sunteţi tentaţi să renunţaţi la El sau să mergeţi înainte fără El—vă rog să înţelegeţi că acesta este un momentul unui război spiritual important. Luaţi sabia Spiritului, Cuvântul Lui Dumnezeu (Efeseni 6:17), şi folosiţi o promisiune minunată împotriva duşmanului nerăbdării.

'''Caracterul impetuos al nerăbdării'''

Acum să ne îndreptăm atenţia spre o ilustrare a Israelului atunci când poporul lui Israel nu a procedat aşa cum eu v-a îndemnat pe voi. În timpul lui Isaia, Israelul era ameninţat de duşmani precum Asiria. În acele vremuri Dumnezeu l-a trimis pe profet să transmită Cuvântul Lui, pentru ca poporul lui Israel să ştie cum să abordeze această ameninţare. Dar o dată, poporul lui Israel a devenit nerăbdător în ceea ce priveşte planul Lui Dumnezeu. Pericolul era iminent. Şansele de izbândă erau prea reduse. Isaia 30:1–2 descrie cum a procedat poporul lui Israel din cauza nerăbdării.
<blockquote>„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului!” </blockquote>
Această atitudine reprezintă opusul aşteptării Domnului. Poporul lui Israel a devenit nerăbdător. Dumnezeu nu îi eliberase din mâinile duşmanilor lor la timp sau în modul în care ei speraseră, şi şi-au pierdut răbdarea. Au trimis în Egipt după ajutor. Au făcut un plan şi au semnat un tratat, dar nu din porunca Lui Dumnezeu. Cuvintele cheie sunt în versetul 2: „Plecând să coboare în Egipt, N-AU ÎNTREBAT GURA MEA.”

Aceasta este o ilustrare perfectă a caracterului impetuos al nerăbdării. Din această cauză mulţi dintre noi păcătuim aproape în fiecare zi: mergem înainte cu planurile noastre, fără să ne oprim pentru a-L întreba pe Domnul.

'''Avertismentul Domnului'''

Domnul le dă deci un avertisment în versetul 3: „Pentru că tăria lui Faraon [împăratul Egiptului!] va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire.” Cu alte cuvinte, nerăbdarea voastră se va întoarce împotriva voastră. Nu din Egipt va veni izbăvirea voastră; ci Egiptul va fi o înjosire pentru voi. Nerăbdarea voastră se va transforma în înjosire.

Acesta este un avertisment pentru noi toţi. Atunci când există obstacole în calea noastră iar Domnul ne spune să aşteptăm, ar trebui să avem încredere în El şi să-L aşteptăm, deoarece dacă mergem înainte fără să-L ascultăm, planurile noastre probabil nu vor coincide cu ale Sale şi ne vor aduce înjosire, în loc să ne aducă glorie. (Vezi Isaia 50:10–11 şi cazul lui Avraam şi Hagar pentru a ilustra aceeaşi idee.)

'''Cum ar trebui să procedăm?'''

Ce ar fi trebuit să facă poporul lui Israel? Ce ar trebui noi să facem atunci când întâmpinăm obstacole şi frustrări? Răspunsul este oferit în versetul 15 şi versetul 18.
<blockquote>Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „Revenind şi rămânând în odihnă, veţi fi salvaţi, în linişte şi în încredere va fi puterea voastră.” Şi de aceea va aştepta Domnul, ca să aibă milă de voi, şi de aceea Se va înălţa, ca să Se îndure de voi, pentru că Domnul este un Dumnezeu al judecăţii drepte. Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă. </blockquote>
Iată două mari promisiuni pentru această dimineaţă care ar trebui să vă ofere un imbold puternic pentru a înfrânge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Versetul 15: „În linişte şi în încredere va fi puterea voastră." Cu alte cuvinte, dacă avem odihnă în Dumnezeu, dacă Îl căutăm pe Dumnezeu în loc să alergăm spre Egipt, dacă ne încredem în El, atunci ne va da toată puterea de care avem nevoie pentru a fi răbdători şi pentru a face faţă presiunilor din momentul respectiv.

Apoi versetul 18: „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă." Dumnezeu ne promite că, dacă aşteptăm răbdători călăuzirea şi ajutorul Lui, în loc să ne aventurăm înainte fără să cerem sfatul Lui, El ne va da o mare binecuvântare.

'''Predicând propriului nostru suflet'''

Acesta este modul în care trebuie să combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării. Predicăm propriului nostru suflet prin avertismente şi promisiuni. Spunem, Uite ce s-a întâmplat poporului lui Israel atunci când au acţionat mânaţi de nerăbdare şi au căutat ajutor în Egipt în loc să-L aştepte pe Dumnezeu. Au fost făcuţi de ruşine şi umiliţi. Apoi spunem sufletului nostru: dar uite ce ne promite Dumnezeu dacă avem odihnă în El şi aşteptăm în linişte şi ne încredem în El. Ne va da putere şi ne va mântui. Ne spune că ne va binecuvânta dacă Îl aşteptăm răbdători.

Apoi am putea să ne îndreptăm atenţia spre promisiunea din Isaia 49:23,
<blockquote>Cei care Mă aşteaptă nu se vor ruşina. </blockquote>
Apoi spre Isaia 64:4,
<blockquote>Ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L aşteaptă. </blockquote>
Şi în încheiere spre Isaia 40:31,
<blockquote>Cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi. </blockquote>
Prin urmare combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării folosind promisiunile Lui Dumnezeu pentru a ne convinge inimile că coordonarea, călăuzirea şi suveranitatea Lui Dumnezeu vor transforma această situaţie de frustrare, fără ieşire şi neproductivă în ceva de o însemnătate veşnică. Vor urma o binecuvântare, o putere, o justificare, o înălţare pe aripi precum vulturii.

'''Răbdarea lui Charles Simeon'''

Voi încheia cu o ilustrare despre un om care a trăit şi a murit ducând cu succes un război împotriva necredinţei care stă la baza nerăbdării. El se numea Charles Simeon. Era un pastor al Bisericii Angliei din 1782 până în 1836, la Biserica Trinity din Cambridge. El a fost ales în biserica sa de către un episcop, împotriva voinţei poporului. Poporul i se opunea nu pentru că nu ar fi fost un bun predicator, ci deoarece era un evanghelic—credea în Biblie şi promova convertirea şi sfinţenia şi misiunile în lume.

Timp de 12 ani oamenii au refuzat să-l lase să ţină predica de duminică după-amiaza. Şi în acea perioadă au boicotat slujba de duminică dimineaţa şi şi-au blocat stranele pentru a nu se aşeza nimeni pe ele. El le-a predicat oamenilor în navele laterale timp de 12 ani! Cum a rezistat?
<blockquote>În această stare de fapt nu am văzut alt remediu decât credinţa şi răbdarea. [Observaţi asocierea credinţei cu răbdarea!] Pasajul din Scriptură care îmi subjuga şi controla mintea era acesta, „Un rob al Domnului nu trebuie să se certe.” [Notă: Arma în lupta pentru credinţă şi răbdare a fost Cuvântul!] A fost într-adevăr dureros să văd biserica, cu excepţia navelor laterale, aproape părăsită; dar m-am gândit că dacă Dumnezeu ar da o dublă binecuvântare credincioşilor care participau la slujbe, în ansamblu s-ar fi făcut la fel de mult bine ca atunci când credincioşii ar fi fost de două ori mai mulţi, iar binecuvântarea ar fi fost limitată doar la jumătate dintre ei. Acest lucru m-a consolat de multe ori, în momente când, în lipsa unei astfel de cugetări, aş fi cedat sub povara pe care o duceam. (Charles Simeon, de H.C.G. Moule, p. 39) </blockquote>
Cum a avut el siguranţa că dacă alegea calea răbdării urma să aibă parte de o binecuvântare a muncii lui care să compenseze frustrările cauzate de faptul că toate stranele fuseseră blocate? Încrederea lui a izvorât, fără îndoială, din texte precum Isaia 30:18, „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă.” Cuvântul a învins necredinţa iar credinţa a învins nerăbdarea.

Cincizeci şi patru de ani mai târziu el murea. Se întâmpla în octombrie 1836. Săptămânile treceau încet, aşa cum se întâmplă în cazul multora dintre sfinţii pe moarte de la Biserica Baptistă Betleem. Am învăţat că lupta împotriva nerăbdării poate fi foarte aprigă pe patul de moarte. Pe 21 octombrie cei care vegheau lângă patul lui l-au auzit rostind aceste cuvinte lent şi cu pauze lungi:
<blockquote>Înţelepciunea infinită a rânduit totul cu o dragoste infinită; şi puterea infinită îmi permite mie—să am odihnă în acea dragoste. Sunt în mâinile unui Tată preaiubit—totul este în siguranţă. Atunci când privesc spre El, nu văd decât credincioşie—şi imuabilitate—şi adevăr; şi am pacea cea mai dulce—mai multă pace nu pot avea. (Charles Simeon, p. 172) </blockquote>
Motivul pentru care Simeon a putut muri în pace este că timp de 54 de ani s-a deprins să citească Scriptura şi să apuce înţelepciunea şi dragostea şi puterea infinită a Lui Dumnezeu şi să le folosească pentru a învinge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Vă îndemn prin cuvintele din Evrei 6:12, Fiţi „imitatori ai” lui Charles Simeon şi ai „celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

 

 

Pentru un studiu aprofundat vezi conexiunile dintre credinţă/speranţă şi răbdare în Romani 8:25; 12:12; 1 Tesaloniceni 1:3; Evrei 6:12, 15; Iacov 1:3; Apocalipsa 13:10. Pentru alte texte despre răbdare vezi Psalmul 37:9; Plângeri 3:25–27; Luca 8:15; Romani 5:3; 1 Corinteni 13:4; Galateni 5:5, 22; Efeseni 4:1–2; Coloseni 1:11; 1 Tesaloniceni 5:14; Iacov 5:7–11; Iov 1:21; Luca 2:25, 38; 2 Timotei 3:10. Pentru exemple ale răbdării Lui Dumnezeu vezi 2 Petru 3:9; Romani 2:4; 9:22; 1 Timotei 1:16; 1 Petru 3:20.

Combaterea necredinţei care stă la baza nerăbdării

Bogdana — Thu, 01 Dec 2011 15:00:10 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Impatience}} 

<blockquote>
'''Isaia 30:1-5'''

„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului!

Pentru că tăria lui Faraon va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire.

Pentru că mai-marii lui au fost la Ţoan şi solii lui au venit la Hanesa. Toţi au rămas de ruşine cu un popor care nu le-a folosit, care nu le-au fost de nici un ajutor şi de nici un folos, ci spre ruşine şi, de asemenea, spre dispreţ”.
</blockquote>

'''În spaţiul Lui Dumnezeu, ţinând pasul cu Dumnezeu'''

Nerăbdarea este o formă de necredinţă. Este ceea ce începem să simţim atunci când începem să ne îndoim de înţelepciunea coordonării Lui Dumnezeu sau de însemnătatea călăuzirii Lui. Aceasta se naşte în sufletele noastre atunci când drumul către succes devine noroios sau acoperit cu bolovani ori blocat de un copac căzut. Lupta împotriva nerăbdării poate fi o mică altercaţie când trebuie să aşteptăm mult timp pe aleea de verificare. Sau poate fi o luptă serioasă cu un handicap sau o boală ori situaţie care ne înăbuşă jumătate din vise.

Opusul nerăbdării nu este o negare nesinceră şi superficială a frustrării. Opusul nerăbdării este o consimţire intensificată, paşnică, care aduce roade, fie de a-L aştepta pe Dumnezeu acolo unde ne aflăm în viaţa trăită în ascultarea de Dumnezeu, fie de a continua în ritmul permis de El pe drumul ascultării—de a aştepta în spaţiul Lui, sau de a urma ritmul impus de El.

'''Lupta împotriva necredinţei'''

Atunci când modul în care ne-am planificat să ne petrecem ziua, sau modul în care ne-am propus să ne trăim viaţa este zădărnicit sau întârziat, necredinţa care stă la baza nerăbdării ne ispiteşte în două direcţii, parţial în funcţie de personalitatea noastră şi parţial în funcţie de circumstanţe:
<blockquote>
1. Pe de o parte, ne tentează să cedăm, să renunţăm. Dacă va exista frustrare şi voi întâmpina rezistenţă şi dificultăţi, atunci nu mă voi mai strădui. Nu voi păstra acest loc de muncă, nu voi accepta această provocare, nu voi educa acest copil, sau nu voi continua în acest mariaj, ori nu voi trăi acest mod de viaţă. Acesta este unul dintre modurile în care ne ispiteşte necredinţa care stă la baza nerăbdării. Să renunţăm. 2. Pe de altă parte, nerăbdarea ne ispiteşte să luăm măsuri nechibzuite pentru a contracara obstacolele din calea noastră. Ne ispiteşte să fim impetuoşi sau repeziţi ori impulsivi sau nechibzuiţi. Dacă nu întoarcem maşina pentru a pleca acasă, ne vom aventura pe un drum de ocolire imprudent pentru a încerca să învingem sistemul.
</blockquote>
Indiferent de modul în care trebuie să combatem nerăbdarea, ideea de bază de astăzi este că lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei şi din acest motiv nu este doar o problemă care ţine de personalitatea noastră. Ceea ce contează este dacă trăim prin credinţă şi dacă moştenim promisiunile de viaţă eternă. Ascultaţi versetele următoare pentru a înţelege cât de vitală este această luptă:

• Luca 21:19—„Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele”. • Romani 2:7—„Celor care, prin stăruinţă în lucrare bună, caută glorie şi onoare şi neputrezire, [Dumnezeu le va da]: viaţă eternă”. • Evrei 6:12—„Nu fiţi leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

Răbdarea necesară pentru a face voia Lui Dumnezeu nu este o virtute opţională în viaţa creştină. Iar motivul nu este că credinţa nu este o virtute opţională. Răbdarea necesară pentru purtarea virtuoasă este rodul credinţei. Iar nerăbdarea este rodul necredinţei. Astfel, lupta împotriva nerăbdării este o luptă împotriva necredinţei. Prin urmare principala armă în această luptă este Cuvântul Lui Dumnezeu, şi în mod deosebit promisiunile Lui.

'''Cum a luptat psalmistul împotriva nerăbdării'''

Înainte să ne îndreptăm atenţia spre Isaia 30, vreau să observaţi această relaţie dintre promisiunile Lui Dumnezeu şi răbdarea credinciosului descrisă în Psalmul 130:5. Cum luptă psalmistul împotriva nerăbdării din inima lui?
<blockquote>
Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi sper în Cuvântul Său.
</blockquote>
„Aşteptându-L pe Domnul” este modul în care este descrisă reacţia opusă nerăbdării în Vechiul Testament. Să-L aşteptăm pe Domnul este opusul renunţării la Domnul. Înseamnă să stăm în locul hotărât, în timp ce El ne spune să rămânem acolo, sau să mergem în ritmul hotărât de El, când El ne spune să mergem. Nu este o atitudine impetuoasă şi deznădăjduită.

Cum îşi întăreşte psalmistul răbdarea în timp ce Îl aşteaptă pe Domnul să-i arate următorul pas? Versetul 5 spune, „Eu Îl aştept pe Domnul, sufletul meu aşteaptă, şi SPER ÎN CUVÂNTUL SĂU.” Reazemul răbdării este speranţa, iar sursa speranţei este Cuvântul Lui Dumnezeu. „Sper în Cuvântul Său!” Iar speranţa este credinţa la timpul viitor. În Evrei se spune, „Credinţa este siguranţa celor sperate.”

Deci în Psalmul 130:5 avem o ilustrare clară că modul în care putem să luptăm împotriva nerăbdării este să avem speranţă (sau credinţă) în Dumnezeu, iar modul în care sperăm în Dumnezeu este să ascultăm Cuvântul Lui, şi în special promisiunile Lui.

Dacă sunteţi tentaţi să nu Îl aşteptaţi în pace pe Dumnezeu, să Îi permiteţi să vă îndrume următorul pas—dacă sunteţi tentaţi să renunţaţi la El sau să mergeţi înainte fără El—vă rog să înţelegeţi că acesta este un momentul unui război spiritual important. Luaţi sabia Spiritului, Cuvântul Lui Dumnezeu (Efeseni 6:17), şi folosiţi o promisiune minunată împotriva duşmanului nerăbdării.

'''Caracterul impetuos al nerăbdării'''

Acum să ne îndreptăm atenţia spre o ilustrare a Israelului atunci când poporul lui Israel nu a procedat aşa cum eu v-a îndemnat pe voi. În timpul lui Isaia, Israelul era ameninţat de duşmani precum Asiria. În acele vremuri Dumnezeu l-a trimis pe profet să transmită Cuvântul Lui, pentru ca poporul lui Israel să ştie cum să abordeze această ameninţare. Dar o dată, poporul lui Israel a devenit nerăbdător în ceea ce priveşte planul Lui Dumnezeu. Pericolul era iminent. Şansele de izbândă erau prea reduse. Isaia 30:1–2 descrie cum a procedat poporul lui Israel din cauza nerăbdării.
<blockquote>
„Vai de fiii răzvrătiţi”, zice Domnul, „care primesc sfat, dar nu de la Mine, şi care fac legăminte, dar nu prin Duhul Meu, ca să îngrămădească păcat peste păcat, care, plecând să coboare în Egipt, n-au întrebat gura Mea, ca să se refugieze sub tăria lui Faraon şi să se încreadă în umbra Egiptului!”
</blockquote>
Această atitudine reprezintă opusul aşteptării Domnului. Poporul lui Israel a devenit nerăbdător. Dumnezeu nu îi eliberase din mâinile duşmanilor lor la timp sau în modul în care ei speraseră, şi şi-au pierdut răbdarea. Au trimis în Egipt după ajutor. Au făcut un plan şi au semnat un tratat, dar nu din porunca Lui Dumnezeu. Cuvintele cheie sunt în versetul 2: „Plecând să coboare în Egipt, N-AU ÎNTREBAT GURA MEA.”

Aceasta este o ilustrare perfectă a caracterului impetuos al nerăbdării. Din această cauză mulţi dintre noi păcătuim aproape în fiecare zi: mergem înainte cu planurile noastre, fără să ne oprim pentru a-L întreba pe Domnul.

'''Avertismentul Domnului'''

Domnul le dă deci un avertisment în versetul 3: „Pentru că tăria lui Faraon [împăratul Egiptului!] va fi o ruşine pentru voi şi încrederea în umbra Egiptului, o înjosire.” Cu alte cuvinte, nerăbdarea voastră se va întoarce împotriva voastră. Nu din Egipt va veni izbăvirea voastră; ci Egiptul va fi o înjosire pentru voi. Nerăbdarea voastră se va transforma în înjosire.

Acesta este un avertisment pentru noi toţi. Atunci când există obstacole în calea noastră iar Domnul ne spune să aşteptăm, ar trebui să avem încredere în El şi să-L aşteptăm, deoarece dacă mergem înainte fără să-L ascultăm, planurile noastre probabil nu vor coincide cu ale Sale şi ne vor aduce înjosire, în loc să ne aducă glorie. (Vezi Isaia 50:10–11 şi cazul lui Avraam şi Hagar pentru a ilustra aceeaşi idee.)

'''Cum ar trebui să procedăm?'''

Ce ar fi trebuit să facă poporul lui Israel? Ce ar trebui noi să facem atunci când întâmpinăm obstacole şi frustrări? Răspunsul este oferit în versetul 15 şi versetul 18.
<blockquote>
Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „Revenind şi rămânând în odihnă, veţi fi salvaţi, în linişte şi în încredere va fi puterea voastră.” Şi de aceea va aştepta Domnul, ca să aibă milă de voi, şi de aceea Se va înălţa, ca să Se îndure de voi, pentru că Domnul este un Dumnezeu al judecăţii drepte. Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă.
</blockquote>
Iată două mari promisiuni pentru această dimineaţă care ar trebui să vă ofere un imbold puternic pentru a înfrânge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Versetul 15: „În linişte şi în încredere va fi puterea voastră." Cu alte cuvinte, dacă avem odihnă în Dumnezeu, dacă Îl căutăm pe Dumnezeu în loc să alergăm spre Egipt, dacă ne încredem în El, atunci ne va da toată puterea de care avem nevoie pentru a fi răbdători şi pentru a face faţă presiunilor din momentul respectiv.

Apoi versetul 18: „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă." Dumnezeu ne promite că, dacă aşteptăm răbdători călăuzirea şi ajutorul Lui, în loc să ne aventurăm înainte fără să cerem sfatul Lui, El ne va da o mare binecuvântare.

'''Predicând propriului nostru suflet'''

Acesta este modul în care trebuie să combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării. Predicăm propriului nostru suflet prin avertismente şi promisiuni. Spunem, Uite ce s-a întâmplat poporului lui Israel atunci când au acţionat mânaţi de nerăbdare şi au căutat ajutor în Egipt în loc să-L aştepte pe Dumnezeu. Au fost făcuţi de ruşine şi umiliţi. Apoi spunem sufletului nostru: dar uite ce ne promite Dumnezeu dacă avem odihnă în El şi aşteptăm în linişte şi ne încredem în El. Ne va da putere şi ne va mântui. Ne spune că ne va binecuvânta dacă Îl aşteptăm răbdători.

Apoi am putea să ne îndreptăm atenţia spre promisiunea din Isaia 49:23,
<blockquote>
Cei care Mă aşteaptă nu se vor ruşina.
</blockquote>
Apoi spre Isaia 64:4,
<blockquote>
Ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L aşteaptă.
</blockquote>
Şi în încheiere spre Isaia 40:31,
<blockquote>
Cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi.
</blockquote>
Prin urmare combatem necredinţa care stă la baza nerăbdării folosind promisiunile Lui Dumnezeu pentru a ne convinge inimile că coordonarea, călăuzirea şi suveranitatea Lui Dumnezeu vor transforma această situaţie de frustrare, fără ieşire şi neproductivă în ceva de o însemnătate veşnică. Vor urma o binecuvântare, o putere, o justificare, o înălţare pe aripi precum vulturii.

'''Răbdarea lui Charles Simeon'''

Voi încheia cu o ilustrare despre un om care a trăit şi a murit ducând cu succes un război împotriva necredinţei care stă la baza nerăbdării. El se numea Charles Simeon. Era un pastor al Bisericii Angliei din 1782 până în 1836, la Biserica Trinity din Cambridge. El a fost ales în biserica sa de către un episcop, împotriva voinţei poporului. Poporul i se opunea nu pentru că nu ar fi fost un bun predicator, ci deoarece era un evanghelic—credea în Biblie şi promova convertirea şi sfinţenia şi misiunile în lume.

Timp de 12 ani oamenii au refuzat să-l lase să ţină predica de duminică după-amiaza. Şi în acea perioadă au boicotat slujba de duminică dimineaţa şi şi-au blocat stranele pentru a nu se aşeza nimeni pe ele. El le-a predicat oamenilor în navele laterale timp de 12 ani! Cum a rezistat?
<blockquote>
În această stare de fapt nu am văzut alt remediu decât credinţa şi răbdarea. [Observaţi asocierea credinţei cu răbdarea!] Pasajul din Scriptură care îmi subjuga şi controla mintea era acesta, „Un rob al Domnului nu trebuie să se certe.” [Notă: Arma în lupta pentru credinţă şi răbdare a fost Cuvântul!] A fost într-adevăr dureros să văd biserica, cu excepţia navelor laterale, aproape părăsită; dar m-am gândit că dacă Dumnezeu ar da o dublă binecuvântare credincioşilor care participau la slujbe, în ansamblu s-ar fi făcut la fel de mult bine ca atunci când credincioşii ar fi fost de două ori mai mulţi, iar binecuvântarea ar fi fost limitată doar la jumătate dintre ei. Acest lucru m-a consolat de multe ori, în momente când, în lipsa unei astfel de cugetări, aş fi cedat sub povara pe care o duceam. (Charles Simeon, de H.C.G. Moule, p. 39)
</blockquote>
Cum a avut el siguranţa că dacă alegea calea răbdării urma să aibă parte de o binecuvântare a muncii lui care să compenseze frustrările cauzate de faptul că toate stranele fuseseră blocate? Încrederea lui a izvorât, fără îndoială, din texte precum Isaia 30:18, „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă.” Cuvântul a învins necredinţa iar credinţa a învins nerăbdarea.

Cincizeci şi patru de ani mai târziu el murea. Se întâmpla în octombrie 1836. Săptămânile treceau încet, aşa cum se întâmplă în cazul multora dintre sfinţii pe moarte de la Biserica Baptistă Betleem. Am învăţat că lupta împotriva nerăbdării poate fi foarte aprigă pe patul de moarte. Pe 21 octombrie cei care vegheau lângă patul lui l-au auzit rostind aceste cuvinte lent şi cu pauze lungi:
<blockquote>
Înţelepciunea infinită a rânduit totul cu o dragoste infinită; şi puterea infinită îmi permite mie—să am odihnă în acea dragoste. Sunt în mâinile unui Tată preaiubit—totul este în siguranţă. Atunci când privesc spre El, nu văd decât credincioşie—şi imuabilitate—şi adevăr; şi am pacea cea mai dulce—mai multă pace nu pot avea. (Charles Simeon, p. 172)
</blockquote>
Motivul pentru care Simeon a putut muri în pace este că timp de 54 de ani s-a deprins să citească Scriptura şi să apuce înţelepciunea şi dragostea şi puterea infinită a Lui Dumnezeu şi să le folosească pentru a învinge necredinţa care stă la baza nerăbdării.

Vă îndemn prin cuvintele din Evrei 6:12, Fiţi „imitatori ai” lui Charles Simeon şi ai „celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile.”

Pentru un studiu aprofundat vezi conexiunile dintre credinţă/speranţă şi răbdare în Romani 8:25; 12:12; 1 Tesaloniceni 1:3; Evrei 6:12, 15; Iacov 1:3; Apocalipsa 13:10. Pentru alte texte despre răbdare vezi Psalmul 37:9; Plângeri 3:25–27; Luca 8:15; Romani 5:3; 1 Corinteni 13:4; Galateni 5:5, 22; Efeseni 4:1–2; Coloseni 1:11; 1 Tesaloniceni 5:14; Iacov 5:7–11; Iov 1:21; Luca 2:25, 38; 2 Timotei 3:10. Pentru exemple ale răbdării Lui Dumnezeu vezi 2 Petru 3:9; Romani 2:4; 9:22; 1 Timotei 1:16; 1 Petru 3:20.

Combaterea necredinţei care stă la baza poftei trupeşti

Bogdana — Wed, 23 Nov 2011 17:50:48 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Lust}} 
<blockquote>'''1 Tesaloniceni 4:1-8''' </blockquote>
'''O definiţie biblică a poftei trupeşti'''

Să începem cu o definiţie biblică a poftei trupeşti. Pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Vă voi arăta cum am găsit această definiţie în textul de azi.

'''Compararea traducerilor'''

Versetul 4 în versiunea standard revizuită se adresează oamenilor din Tesalonic şi spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ia o soţie pentru el în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei precum păgânii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Dar noua versiune internaţională spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să înveţe să-şi înfrâneze trupul într-un mod care este sfânt şi onorabil, nu în dorinţa pătimaşă precum păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Biblia nouă americană standard spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu. [''Biblia – Traducere literală nouă 2001''] </blockquote>
Cred că versiunea standard revizuită redă sensul acestui verset în modul cel mai clar.

[Motive: 1) analogia din 1 Corinteni 7:2; 2) sensul cuvântului ''ktasthai ''este în mod covârşitor „a lua” sau „a procura” şi nu „a controla” sau „a stăpâni”; 3) „vas” împreună cu „onoare” în 1 Petru 3:7 se referă la soţie; 4) ''heautou''—„propriul lui”—pare să fie evidenţiat şi ar fi potrivit pentru logodnică sau soţie, în loc de trup; 5) traducerile pentru noua versiune internaţională şi Biblia nouă americană standard nu au nici un sens, deoarece spun de fapt, „învăţaţi să vă stăpâniţi trupul. . . nu în dorinţa pătimaşă.” Poţi lua o femeie din dorinţa pătimaşă, dar nu îţi poţi înfrâna trupul în dorinţa pătimaşă.]

Dar în loc să prezint detaliat argumentele pentru această opţiune, cred că vă pot arăta semnificaţia poftei trupeşti aici în toate aceste traduceri.

'''Opusul sfinţeniei şi onoarei'''

Observaţi că versetele 4 şi 5 spun să facem ceva într-un mod, dar nu în alt mod. Luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Vedeţi contrastul: „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Deci patima poftei este opusul sfinţeniei şi onoarei. De aici se desprinde definiţia poftei trupeşti.

Dorinţa trupească este bună în sine. Dumnezeu a creat-o la început. Are rolul ei bine definit. Dar trebuie să fie ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de două preocupări: onoarea faţă de cealaltă persoană şi sfinţenia faţă de Dumnezeu. Dorinţa se transformă în poftă trupească atunci când este lipsită de această onoare şi sfinţenie.

'''Pofta trupească îşi dezonorează obiectul'''

Să ne gândim de exemplu la onoare. Dumnezeu a consfinţit relaţia numită căsătorie. În cadrul acesteia, un bărbat şi o femeie fac un legământ pe toată viaţa să se onoreze reciproc prin fidelitate şi dragoste. Dorinţa trupească este supusă şi condimentează legământul onoarei reciproce.

Prin urmare, să spui unei persoane, vreau să-mi satisfaci dorinţa trupească, dar nu te doresc ca partener al legământului prin căsătorie înseamnă în esenţă: vreau să folosesc trupul tău pentru propria mea plăcere, dar nu te doresc ca persoană. Ceea ce este o atitudine dezonorantă şi astfel imorală. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală minus angajamentul de a o onora pe cealaltă persoană.

'''Pofta trupească Îl desconsideră pe Dumnezeu'''

Dar aceasta nu este tot. Textul spune luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie . . . nu în patima poftei.” Sfinţenia se referă la Dumnezeu—a fi pus de o parte pentru Dumnezeu. Deci versetul 5 continuă astfel: „Nu în patima poftei ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu.”

Pentru ca dorinţa să nu devină poftă trupească, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să dovedim acest lucru. Priviţi versetul 8: „De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) [chemarea pentru sfinţenie] nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt.” Principala problemă a poftei trupeşti este lipsa consideraţiei pentru Dumnezeu. Sfinţenia înseamnă să trăim în consideraţie supremă faţă de un Dumnezeu sfânt.

Pofta trupească înseamnă opusul acestei consideraţii. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală care nu este ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de o consideraţie supremă faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu a creat sexualitatea. El a creat-o pentru a fi bună şi frumoasă. El a creat-o pentru binele fiinţelor Sale. Doar El are înţelepciunea şi dreptul de a ne arăta cum să o folosim pentru gloria Sa şi pentru binele nostru. Pofta trupească este ceea ce rezultă dacă nu ne înfrânăm dorinţele şi astfel Îl desconsiderăm pe Dumnezeu.

În rezumat, atunci, pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Se referă la coruperea unui lucru bun prin absenţa devotamentului onorabil şi prin absenţa unei consideraţii supreme faţă de Dumnezeu. Dacă dorinţa voastră nu este ghidată de respectul pentru onoarea faţă de ceilalţi şi de consideraţia pentru sfinţenia Lui Dumnezeu, acea dorinţă este de fapt o poftă trupească.

=== '''Considerarea riscurilor poftei trupeşti''' ===

Aceasta este definiţia. Acum vom analiza reacţia de nepăsare care dă naştere la întrebarea: ŞI CE DACĂ? De ce contează atât de mult? Păcatul sexual, mai ales atunci când este doar o dorinţă şi nu un act în sine nu este doar un păcat mai mic? Nu ar trebui să acordăm mai multă atenţie chestiunilor mai importante, precum armele nucleare şi justiţia socială? Presupun că aţi întâlnit astfel de oameni. Aceştia spun, Atitudinea sexuală şi comportamentul sexual impune o pietate personală infimă. Ceea ce contează este să boicotăm companiile din Africa de Sud şi să opunem rezistenţă sistemelor defensive din Star Wars. Nu contează prea mult că te culci cu mai multe persoane, când te afli pe linia siguranţei staţionării la Honeywell; şi dacă răsfoieşti revista ''Playboy ''este total lipsit de importanţă atunci când eşti în drum spre Geneva, la conferinţa de pace.

Acesta este modul în care mintea umană religioasă raţionează atunci când consideraţia supremă pentru Dumnezeu a fost abandonată. Dar Dumnezeu a spus altceva. Cum apreciază Dumnezeu cât de mult contează viaţa voastră sexuală? Este importantă?

Versetul 6 spune, „nimeni să nu treacă peste măsură şi să nu nedreptăţească în aceasta pe fratele său, pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora, după cum v-am şi spus mai înainte şi am mărturisit deplin.”

Acest lucru înseamnă că consecinţele poftei trupeşti vor fi mai rele decât consecinţele războiului nuclear. Tot ce poate face războiul nuclear este să distrugă trupul. Iar Iisus a spus, „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă” (Luca 12:4–5). Cu alte cuvinte, răzbunarea Lui Dumnezeu este mult mai de temut decât anihilarea vieţii pământeşti. Şi conform 1 Thesaloniceni 4:6, răzbunarea Lui Dumnezeu este îndreptată asupra celor care nu iau în considerare avertismentul împotriva poftei trupeşti.

=== '''Pofta trupească şi siguranţa eternă''' ===

În luna septembrie a anului trecut am vorbit cu studenţii de la liceul Wheaton Christian High School. Am ales ca subiect de dezbatere, „Zece lecţii pentru combaterea poftei trupeşti.” Lecţia numărul şase a fost, „Meditaţi asupra riscului etern al poftei trupeşti.”

Textul pentru acea lecţia a fost Matei 5:28–29 unde Iisus spune, „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Am atras atenţia asupra faptului că Iisus a spus că vom merge în Rai sau în Iad în funcţie de ceea ce facem cu ochii noştri şi cu gândurile imaginaţiei noastre.

După acest mesaj, unul dintre studenţi a venit la mine şi m-a întrebat, „Vrei să spui că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Este exact aceeaşi reacţie pe care am observat-o acum câţiva ani când l-am abordat pe un om care trăia în adulter. Am încercat să înţeleg situaţia lui şi am stăruit să se întoarcă la soţia lui. Apoi i-am spus, „Ştii că Iisus spune că dacă nu lupţi împotriva acestui păcat cu acelaşi tip de seriozitate cu care ai fi dispus să-ţi scoţi propriul ochi, vei merge în Iad şi vei suferi acolo pentru eternitate.”

El m-a privit complet neîncrezător, ca şi cum nu ar fi auzit aşa ceva în viaţa lui, şi mi-a spus, „Vrei să spui că tu crezi că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Deci am învăţat în mod repetat, încă de la prima experienţă că există mulţi creştini practicanţi care au o concepţie despre mântuire care o separă de viaţa reală, şi care anulează avertismentele Bibliei şi plasează persoana păcătoasă care pretinde a fi creştină în afara razei de acţiune a ameninţărilor biblice. Iar această doctrină consolează miile de persoane în drum spre Iad.

Iisus a spus, dacă nu combateţi pofta trupească, nu veţi merge în Rai.

Consecinţele sunt mult mai grave decât în cazul în care mii de bombe ar arunca în aer lumea. Dacă nu combatem pofta trupească, nu vom merge în Rai (1 Petru 2:11; Coloseni 3:6; Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:10; Evrei 12:14).

=== '''Credinţa justificatoare este credinţa care luptă împotriva poftei trupeşti''' ===

Nu suntem, atunci mântuiţi prin credinţă—crezând în Iisus Hristos? Într-adevăr, suntem mântuiţi prin credinţă! Cei care stăruie în credinţă vor fi mântuiţi (Matei 24:13; 10:22; 1 Corinteni 15:3; Coloseni 1:23; 2 Tesaloniceni 2:13). Cum apucăm viaţa eternă? Pavel ne oferă răspunsul în 1 Timotei 6:12—„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă.”

Aceasta ne conduce la ceea ce vrem să demonstrăm în această dimineaţă—că lupta împotriva poftei trupeşti este o luptă împotriva necredinţei. Iar lupta pentru puritatea trupească este lupta credinţei.

'''Marea eroare care trebuie să fie demontată'''

Marea eroare pe care încerc să o demontez prin aceste mesaje este acea eroare care spune, credinţa în Dumnezeu nu are nicio legătură cu lupta pentru sfinţenie. Prin credinţă vom ajunge în Rai, iar sfinţenia ne aduce răsplată. Justificarea vine prin credinţă, iar sfinţirea prin fapte. Începem viaţa de creştin prin puterea Spiritului, şi stăruim prin eforturile cărnii. Aceasta este marea eroare evangelică a zilelor noastre. Lupta pentru ascultare este opţională, se spune, deoarece doar credinţa este necesară pentru a fi mântuiţi.

Răspunsul nostru: lupta pentru ascultare este absolut necesară pentru mântuire deoarece aceasta ESTE lupta credinţei. Lupta împotriva poftei trupeşti este absolut necesară pentru a fi mântuiţi deoarece este lupta împotriva necredinţei. Credinţa în sine ne izbăveşte din Iad, iar credinţa care ne izbăveşte din Iad, ne izbăveşte de pofta trupească.

'''O Evanghelie mai minunată'''

Sper că observaţi că aceasta este o Evanghelie mai minunată decât cealaltă. Este Evanghelia triumfului Lui Dumnezeu asupra păcatului, şi nu doar a faptului că El tolerează păcatul. Este Evanghelia vestită în Romani 6:14: „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.” Harul atotputernic! Harul suveran!
<blockquote>El va înfrânge puterea păcatului zădărnicit, El eliberează întemniţatul; Sângele Lui îl poate face neprihănit pe cel mai ticălos, Sângele Lui m-a mântuit şi pe mine. </blockquote>
Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta este porunca Lui Dumnezeu şi acesta este darul Lui Dumnezeu. Totul este din har. De aceea singura luptă pe care o luptăm este lupta credinţei—lupta pentru a ne odihni pe deplin în harul Lui Dumnezeu—pentru a fi mulţumiţi cu gloria Lui Dumnezeu—astfel încât ispita de a păcătui să nu mai aibă putere asupra noastră.

Lupta împotriva poftei trupeşti este lupta împotriva necredinţei. Versetele cheie sunt versetele 5 şi 8. Avem timp doar pentru versetul 5.

=== '''Cunoaşterea Lui Dumnezeu''' ===

În versetul 5 Pavel spune, „ . . . nu în patima poftei, ca şi naţiunile [adică necircumcişii] care nu-L cunosc pe Dumnezeu.” Observaţi ce este sugerat aici despre ceea ce se află la baza poftei trupeşti? Necunoaşterea Lui Dumnezeu este cauza principală a poftei trupeşti. Luaţi o soţie (sau: stăpâniţi-vă trupul) nu în patima poftei deoarece aşa procedează cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu.

Ceea ce Pavel vrea să spună nu este faptul că doar cunoaşterea generală a Lui Dumnezeu poate înfrânge pofta trupească. În Marcu 1:24 Iisus se pregătea să alunge un demon dintr-un om, iar duhul necurat a strigat, „Te ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, Satan şi oştirile lui au o cunoaştere destul de exactă a Lui Dumnezeu şi a Lui Iisus, dar nu la acest tip de cunoaştere se referă Pavel aici.

Cunoaşterea despre care vorbeşte Pavel este cunoaşterea Lui Dumnezeu descrisă în 2 Corinteni 4:6—„lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (vezi Galateni 4:8; 1 Corinteni 2:14; 2 Petru 1:3–4). Este cunoaşterea măreţiei şi vredniciei şi gloriei şi harului şi puterii Lui Dumnezeu. Este cunoaşterea care ne copleşeşte şi ne smereşte. Este cunoaşterea care ne câştigă şi care ne susţine sufletul.

Este tipul de cunoaştere pe care nu o avem atunci când cântăm în cor Aleluia sau când mormăim pe marginea Marelui Canion. Văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud. Nu este acel tip de cunoaştere. Aceasta vine cum s-a întâmplat în cazul Lidiei, când Domnul i-a deschis ochii inimii ei. Odată crezi că eşti copleşit de deplinătatea ei, apoi brusc apare o prăpastie, prin faptul că îţi doreşti mai multă cunoaştere. Este cunoaşterea pe care o numim credinţă—chezăşia lucrurilor la care sperăm, încredinţarea pentru lucrurile care nu se văd.

Este o cunoaştere care este atât de reală, desăvârşită, atât de mulţumitoare pentru suflet încât orice gând, orice atitudine, orice emoţie, orice dependenţă care ameninţă să stingherească această cunoaştere va fi atacată cu tot zelul spiritual al unei vieţi ameninţate. Aceasta este lupta credinţei care este dusă în sufletul evlavios atunci când pofta trupească ispiteşte mintea să se depărteze de Dumnezeu.

=== '''Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu''' ===

Voi încheia cu o ilustrare dintr-un articol din ''Leadership ''(Toamna 1982). Nu era semnat, ci era scris de un predicator care timp de zece ani fusese prizonierul poftei trupeşti. El povesteşte cum a fost eliberat în cele din urmă. Ceea ce încerc să spun este o confirmare atât de răsunătoare, încât doresc să citez întreg paragraful cheie.

El a dat peste o carte scrisă de Francois Mauriac, ''Ceea ce cred''. În această carte, Mauriac a recunoscut cum chinul culpabilităţii nu îl eliberase din pofta trupească. În încheiere afirmă că există un motiv puternic pentru a căuta puritatea, cel pe care Hristos l-a oferit în Fericirile: „Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.”
<blockquote>Gândul acesta m-a frapat precum un clopot care răsună pe un coridor întunecat, cufundat în linişte. Până în acel moment, niciunul dintre argumentele înspăimântătoare şi negative împotriva poftei trupeşti nu reuşiseră să mă ţină departe de aceasta . . . Dar am dat peste o descriere a ceea ce îmi lipsea, deoarece continuam să alimentez pofta trupească: îmi limitam propria apropiere de Dumnezeu. Dragostea pe care El o oferă este atât de extraordinară şi de posesivă încât facultăţile noastre trebuie să fie purificate şi curăţate înainte să putem să o cuprindem. Ar înlocui El, de fapt o altă sete şi o altă foame cu cea pe care nu mi-am potolit-o niciodată? Ar stinge cumva Apa Vie pofta trupească? Acesta a fost miza credinţei. (pp. 43–44) </blockquote>
Nu a fost o miză. Nu poţi pierde atunci când te întorci spre Dumnezeu. El a descoperit acest adevăr în propria viaţă, iar lecţia pe care a învăţat-o este pe deplin justă:
<blockquote>Luptăm împotriva poftei trupeşti hrănindu-ne credinţa cu cunoaşterea unui Dumnezeu irezistibil de glorios. </blockquote>
Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu în dimineaţa aceasta? Creşteţi în fiecare săptămână în cunoaşterea măreţiei Lui Dumnezeu? Cugetaţi la Cuvântul Lui zi şi noapte? Meditaţi asupra întruchipărilor Fiului Său prezentate în Evanghelii? Citiţi cărţi temeinice despre caracterul şi căile Sale? Priviţi tot ce vi se întâmplă zilnic ca pe o parte a creaţiei Lui? Vă rugaţi să aveţi o inimă sensibilă care poate fi cucerită de revelaţia gloriei Sale?

Vă îndemn să vă luaţi aceste angajamente acum pentru sufletul vostru şi pentru gloria Lui Dumnezeu.

Combaterea necredinţei care stă la baza poftei trupeşti

Bogdana — Wed, 23 Nov 2011 17:50:32 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Lust}} 
<blockquote>'''1 Tesaloniceni 4:1-8''' </blockquote>
'''O definiţie biblică a poftei trupeşti'''

Să începem cu o definiţie biblică a poftei trupeşti. Pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Vă voi arăta cum am găsit această definiţie în textul de azi.

'''Compararea traducerilor'''

Versetul 4 în versiunea standard revizuită se adresează oamenilor din Tesalonic şi spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ia o soţie pentru el în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei precum păgânii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Dar noua versiune internaţională spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să înveţe să-şi înfrâneze trupul într-un mod care este sfânt şi onorabil, nu în dorinţa pătimaşă precum păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Biblia nouă americană standard spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu. [''Biblia – Traducere literală nouă 2001''] </blockquote>
Cred că versiunea standard revizuită redă sensul acestui verset în modul cel mai clar.

[Motive: 1) analogia din 1 Corinteni 7:2; 2) sensul cuvântului ''ktasthai ''este în mod covârşitor „a lua” sau „a procura” şi nu „a controla” sau „a stăpâni”; 3) „vas” împreună cu „onoare” în 1 Petru 3:7 se referă la soţie; 4) ''heautou''—„propriul lui”—pare să fie evidenţiat şi ar fi potrivit pentru logodnică sau soţie, în loc de trup; 5) traducerile pentru noua versiune internaţională şi Biblia nouă americană standard nu au nici un sens, deoarece spun de fapt, „învăţaţi să vă stăpâniţi trupul. . . nu în dorinţa pătimaşă.” Poţi lua o femeie din dorinţa pătimaşă, dar nu îţi poţi înfrâna trupul în dorinţa pătimaşă.]

Dar în loc să prezint detaliat argumentele pentru această opţiune, cred că vă pot arăta semnificaţia poftei trupeşti aici în toate aceste traduceri.

'''Opusul sfinţeniei şi onoarei'''

Observaţi că versetele 4 şi 5 spun să facem ceva într-un mod, dar nu în alt mod. Luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Vedeţi contrastul: „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Deci patima poftei este opusul sfinţeniei şi onoarei. De aici se desprinde definiţia poftei trupeşti.

Dorinţa trupească este bună în sine. Dumnezeu a creat-o la început. Are rolul ei bine definit. Dar trebuie să fie ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de două preocupări: onoarea faţă de cealaltă persoană şi sfinţenia faţă de Dumnezeu. Dorinţa se transformă în poftă trupească atunci când este lipsită de această onoare şi sfinţenie.

'''Pofta trupească îşi dezonorează obiectul'''

Să ne gândim de exemplu la onoare. Dumnezeu a consfinţit relaţia numită căsătorie. În cadrul acesteia, un bărbat şi o femeie fac un legământ pe toată viaţa să se onoreze reciproc prin fidelitate şi dragoste. Dorinţa trupească este supusă şi condimentează legământul onoarei reciproce.

Prin urmare, să spui unei persoane, vreau să-mi satisfaci dorinţa trupească, dar nu te doresc ca partener al legământului prin căsătorie înseamnă în esenţă: vreau să folosesc trupul tău pentru propria mea plăcere, dar nu te doresc ca persoană. Ceea ce este o atitudine dezonorantă şi astfel imorală. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală minus angajamentul de a o onora pe cealaltă persoană.

'''Pofta trupească Îl desconsideră pe Dumnezeu'''

Dar aceasta nu este tot. Textul spune luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie . . . nu în patima poftei.” Sfinţenia se referă la Dumnezeu—a fi pus de o parte pentru Dumnezeu. Deci versetul 5 continuă astfel: „Nu în patima poftei ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu.”

Pentru ca dorinţa să nu devină poftă trupească, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să dovedim acest lucru. Priviţi versetul 8: „De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) [chemarea pentru sfinţenie] nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt.” Principala problemă a poftei trupeşti este lipsa consideraţiei pentru Dumnezeu. Sfinţenia înseamnă să trăim în consideraţie supremă faţă de un Dumnezeu sfânt.

Pofta trupească înseamnă opusul acestei consideraţii. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală care nu este ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de o consideraţie supremă faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu a creat sexualitatea. El a creat-o pentru a fi bună şi frumoasă. El a creat-o pentru binele fiinţelor Sale. Doar El are înţelepciunea şi dreptul de a ne arăta cum să o folosim pentru gloria Sa şi pentru binele nostru. Pofta trupească este ceea ce rezultă dacă nu ne înfrânăm dorinţele şi astfel Îl desconsiderăm pe Dumnezeu.

În rezumat, atunci, pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Se referă la coruperea unui lucru bun prin absenţa devotamentului onorabil şi prin absenţa unei consideraţii supreme faţă de Dumnezeu. Dacă dorinţa voastră nu este ghidată de respectul pentru onoarea faţă de ceilalţi şi de consideraţia pentru sfinţenia Lui Dumnezeu, acea dorinţă este de fapt o poftă trupească.

=== '''Considerarea riscurilor poftei trupeşti''' ===

Aceasta este definiţia. Acum vom analiza reacţia de nepăsare care dă naştere la întrebarea: ŞI CE DACĂ? De ce contează atât de mult? Păcatul sexual, mai ales atunci când este doar o dorinţă şi nu un act în sine nu este doar un păcat mai mic? Nu ar trebui să acordăm mai multă atenţie chestiunilor mai importante, precum armele nucleare şi justiţia socială? Presupun că aţi întâlnit astfel de oameni. Aceştia spun, Atitudinea sexuală şi comportamentul sexual impune o pietate personală infimă. Ceea ce contează este să boicotăm companiile din Africa de Sud şi să opunem rezistenţă sistemelor defensive din Star Wars. Nu contează prea mult că te culci cu mai multe persoane, când te afli pe linia siguranţei staţionării la Honeywell; şi dacă răsfoieşti revista ''Playboy ''este total lipsit de importanţă atunci când eşti în drum spre Geneva, la conferinţa de pace.

Acesta este modul în care mintea umană religioasă raţionează atunci când consideraţia supremă pentru Dumnezeu a fost abandonată. Dar Dumnezeu a spus altceva. Cum apreciază Dumnezeu cât de mult contează viaţa voastră sexuală? Este importantă?

Versetul 6 spune, „nimeni să nu treacă peste măsură şi să nu nedreptăţească în aceasta pe fratele său, pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora, după cum v-am şi spus mai înainte şi am mărturisit deplin.”

Acest lucru înseamnă că consecinţele poftei trupeşti vor fi mai rele decât consecinţele războiului nuclear. Tot ce poate face războiul nuclear este să distrugă trupul. Iar Iisus a spus, „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă” (Luca 12:4–5). Cu alte cuvinte, răzbunarea Lui Dumnezeu este mult mai de temut decât anihilarea vieţii pământeşti. Şi conform 1 Thesaloniceni 4:6, răzbunarea Lui Dumnezeu este îndreptată asupra celor care nu iau în considerare avertismentul împotriva poftei trupeşti.

=== '''Pofta trupească şi siguranţa eternă''' ===

În luna septembrie a anului trecut am vorbit cu studenţii de la liceul Wheaton Christian High School. Am ales ca subiect de dezbatere, „Zece lecţii pentru combaterea poftei trupeşti.” Lecţia numărul şase a fost, „Meditaţi asupra riscului etern al poftei trupeşti.”

Textul pentru acea lecţia a fost Matei 5:28–29 unde Iisus spune, „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Am atras atenţia asupra faptului că Iisus a spus că vom merge în Rai sau în Iad în funcţie de ceea ce facem cu ochii noştri şi cu gândurile imaginaţiei noastre.

După acest mesaj, unul dintre studenţi a venit la mine şi m-a întrebat, „Vrei să spui că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Este exact aceeaşi reacţie pe care am observat-o acum câţiva ani când l-am abordat pe un om care trăia în adulter. Am încercat să înţeleg situaţia lui şi am stăruit să se întoarcă la soţia lui. Apoi i-am spus, „Ştii că Iisus spune că dacă nu lupţi împotriva acestui păcat cu acelaşi tip de seriozitate cu care ai fi dispus să-ţi scoţi propriul ochi, vei merge în Iad şi vei suferi acolo pentru eternitate.”

El m-a privit complet neîncrezător, ca şi cum nu ar fi auzit aşa ceva în viaţa lui, şi mi-a spus, „Vrei să spui că tu crezi că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Deci am învăţat în mod repetat, încă de la prima experienţă că există mulţi creştini practicanţi care au o concepţie despre mântuire care o separă de viaţa reală, şi care anulează avertismentele Bibliei şi plasează persoana păcătoasă care pretinde a fi creştină în afara razei de acţiune a ameninţărilor biblice. Iar această doctrină consolează miile de persoane în drum spre Iad.

Iisus a spus, dacă nu combateţi pofta trupească, nu veţi merge în Rai.

Consecinţele sunt mult mai grave decât în cazul în care mii de bombe ar arunca în aer lumea. Dacă nu combatem pofta trupească, nu vom merge în Rai (1 Petru 2:11; Coloseni 3:6; Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:10; Evrei 12:14).

=== '''Credinţa justificatoare este credinţa care luptă împotriva poftei trupeşti''' ===

Nu suntem, atunci mântuiţi prin credinţă—crezând în Iisus Hristos? Într-adevăr, suntem mântuiţi prin credinţă! Cei care stăruie în credinţă vor fi mântuiţi (Matei 24:13; 10:22; 1 Corinteni 15:3; Coloseni 1:23; 2 Tesaloniceni 2:13). Cum apucăm viaţa eternă? Pavel ne oferă răspunsul în 1 Timotei 6:12—„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă.”

Aceasta ne conduce la ceea ce vrem să demonstrăm în această dimineaţă—că lupta împotriva poftei trupeşti este o luptă împotriva necredinţei. Iar lupta pentru puritatea trupească este lupta credinţei.

'''Marea eroare care trebuie să fie demontată'''

Marea eroare pe care încerc să o demontez prin aceste mesaje este acea eroare care spune, credinţa în Dumnezeu nu are nicio legătură cu lupta pentru sfinţenie. Prin credinţă vom ajunge în Rai, iar sfinţenia ne aduce răsplată. Justificarea vine prin credinţă, iar sfinţirea prin fapte. Începem viaţa de creştin prin puterea Spiritului, şi stăruim prin eforturile cărnii. Aceasta este marea eroare evangelică a zilelor noastre. Lupta pentru ascultare este opţională, se spune, deoarece doar credinţa este necesară pentru a fi mântuiţi.

Răspunsul nostru: lupta pentru ascultare este absolut necesară pentru mântuire deoarece aceasta ESTE lupta credinţei. Lupta împotriva poftei trupeşti este absolut necesară pentru a fi mântuiţi deoarece este lupta împotriva necredinţei. Credinţa în sine ne izbăveşte din Iad, iar credinţa care ne izbăveşte din Iad, ne izbăveşte de pofta trupească.

'''O Evanghelie mai minunată'''

Sper că observaţi că aceasta este o Evanghelie mai minunată decât cealaltă. Este Evanghelia triumfului Lui Dumnezeu asupra păcatului, şi nu doar a faptului că El tolerează păcatul. Este Evanghelia vestită în Romani 6:14: „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.” Harul atotputernic! Harul suveran!
<blockquote>El va înfrânge puterea păcatului zădărnicit, El eliberează întemniţatul; Sângele Lui îl poate face neprihănit pe cel mai ticălos, Sângele Lui m-a mântuit şi pe mine. </blockquote>
Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta este porunca Lui Dumnezeu şi acesta este darul Lui Dumnezeu. Totul este din har. De aceea singura luptă pe care o luptăm este lupta credinţei—lupta pentru a ne odihni pe deplin în harul Lui Dumnezeu—pentru a fi mulţumiţi cu gloria Lui Dumnezeu—astfel încât ispita de a păcătui să nu mai aibă putere asupra noastră.

Lupta împotriva poftei trupeşti este lupta împotriva necredinţei. Versetele cheie sunt versetele 5 şi 8. Avem timp doar pentru versetul 5.

=== '''Cunoaşterea Lui Dumnezeu''' ===

În versetul 5 Pavel spune, „ . . . nu în patima poftei, ca şi naţiunile [adică necircumcişii] care nu-L cunosc pe Dumnezeu.” Observaţi ce este sugerat aici despre ceea ce se află la baza poftei trupeşti? Necunoaşterea Lui Dumnezeu este cauza principală a poftei trupeşti. Luaţi o soţie (sau: stăpâniţi-vă trupul) nu în patima poftei deoarece aşa procedează cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu.

Ceea ce Pavel vrea să spună nu este faptul că doar cunoaşterea generală a Lui Dumnezeu poate înfrânge pofta trupească. În Marcu 1:24 Iisus se pregătea să alunge un demon dintr-un om, iar duhul necurat a strigat, „Te ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, Satan şi oştirile lui au o cunoaştere destul de exactă a Lui Dumnezeu şi a Lui Iisus, dar nu la acest tip de cunoaştere se referă Pavel aici.

Cunoaşterea despre care vorbeşte Pavel este cunoaşterea Lui Dumnezeu descrisă în 2 Corinteni 4:6—„lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (vezi Galateni 4:8; 1 Corinteni 2:14; 2 Petru 1:3–4). Este cunoaşterea măreţiei şi vredniciei şi gloriei şi harului şi puterii Lui Dumnezeu. Este cunoaşterea care ne copleşeşte şi ne smereşte. Este cunoaşterea care ne câştigă şi care ne susţine sufletul.

Este tipul de cunoaştere pe care nu o avem atunci când cântăm în cor Aleluia sau când mormăim pe marginea Marelui Canion. Văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud. Nu este acel tip de cunoaştere. Aceasta vine cum s-a întâmplat în cazul Lidiei, când Domnul i-a deschis ochii inimii ei. Odată crezi că eşti copleşit de deplinătatea ei, apoi brusc apare o prăpastie, prin faptul că îţi doreşti mai multă cunoaştere. Este cunoaşterea pe care o numim credinţă—chezăşia lucrurilor la care sperăm, încredinţarea pentru lucrurile care nu se văd.

Este o cunoaştere care este atât de reală, desăvârşită, atât de mulţumitoare pentru suflet încât orice gând, orice atitudine, orice emoţie, orice dependenţă care ameninţă să stingherească această cunoaştere va fi atacată cu tot zelul spiritual al unei vieţi ameninţate. Aceasta este lupta credinţei care este dusă în sufletul evlavios atunci când pofta trupească ispiteşte mintea să se depărteze de Dumnezeu.

==== '''Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu''' ====

Voi încheia cu o ilustrare dintr-un articol din ''Leadership ''(Toamna 1982). Nu era semnat, ci era scris de un predicator care timp de zece ani fusese prizonierul poftei trupeşti. El povesteşte cum a fost eliberat în cele din urmă. Ceea ce încerc să spun este o confirmare atât de răsunătoare, încât doresc să citez întreg paragraful cheie.

El a dat peste o carte scrisă de Francois Mauriac, ''Ceea ce cred''. În această carte, Mauriac a recunoscut cum chinul culpabilităţii nu îl eliberase din pofta trupească. În încheiere afirmă că există un motiv puternic pentru a căuta puritatea, cel pe care Hristos l-a oferit în Fericirile: „Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.”
<blockquote>Gândul acesta m-a frapat precum un clopot care răsună pe un coridor întunecat, cufundat în linişte. Până în acel moment, niciunul dintre argumentele înspăimântătoare şi negative împotriva poftei trupeşti nu reuşiseră să mă ţină departe de aceasta . . . Dar am dat peste o descriere a ceea ce îmi lipsea, deoarece continuam să alimentez pofta trupească: îmi limitam propria apropiere de Dumnezeu. Dragostea pe care El o oferă este atât de extraordinară şi de posesivă încât facultăţile noastre trebuie să fie purificate şi curăţate înainte să putem să o cuprindem. Ar înlocui El, de fapt o altă sete şi o altă foame cu cea pe care nu mi-am potolit-o niciodată? Ar stinge cumva Apa Vie pofta trupească? Acesta a fost miza credinţei. (pp. 43–44) </blockquote>
Nu a fost o miză. Nu poţi pierde atunci când te întorci spre Dumnezeu. El a descoperit acest adevăr în propria viaţă, iar lecţia pe care a învăţat-o este pe deplin justă:
<blockquote>Luptăm împotriva poftei trupeşti hrănindu-ne credinţa cu cunoaşterea unui Dumnezeu irezistibil de glorios. </blockquote>
Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu în dimineaţa aceasta? Creşteţi în fiecare săptămână în cunoaşterea măreţiei Lui Dumnezeu? Cugetaţi la Cuvântul Lui zi şi noapte? Meditaţi asupra întruchipărilor Fiului Său prezentate în Evanghelii? Citiţi cărţi temeinice despre caracterul şi căile Sale? Priviţi tot ce vi se întâmplă zilnic ca pe o parte a creaţiei Lui? Vă rugaţi să aveţi o inimă sensibilă care poate fi cucerită de revelaţia gloriei Sale?

Vă îndemn să vă luaţi aceste angajamente acum pentru sufletul vostru şi pentru gloria Lui Dumnezeu.

Combaterea necredinţei care stă la baza poftei trupeşti

Bogdana — Wed, 23 Nov 2011 17:50:08 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Lust}} 
<blockquote>'''1 Tesaloniceni 4:1-8''' </blockquote>
'''O definiţie biblică a poftei trupeşti'''

Să începem cu o definiţie biblică a poftei trupeşti. Pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Vă voi arăta cum am găsit această definiţie în textul de azi.

'''Compararea traducerilor'''

Versetul 4 în versiunea standard revizuită se adresează oamenilor din Tesalonic şi spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ia o soţie pentru el în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei precum păgânii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Dar noua versiune internaţională spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să înveţe să-şi înfrâneze trupul într-un mod care este sfânt şi onorabil, nu în dorinţa pătimaşă precum păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Biblia nouă americană standard spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu. [''Biblia – Traducere literală nouă 2001''] </blockquote>
Cred că versiunea standard revizuită redă sensul acestui verset în modul cel mai clar.

[Motive: 1) analogia din 1 Corinteni 7:2; 2) sensul cuvântului ''ktasthai ''este în mod covârşitor „a lua” sau „a procura” şi nu „a controla” sau „a stăpâni”; 3) „vas” împreună cu „onoare” în 1 Petru 3:7 se referă la soţie; 4) ''heautou''—„propriul lui”—pare să fie evidenţiat şi ar fi potrivit pentru logodnică sau soţie, în loc de trup; 5) traducerile pentru noua versiune internaţională şi Biblia nouă americană standard nu au nici un sens, deoarece spun de fapt, „învăţaţi să vă stăpâniţi trupul. . . nu în dorinţa pătimaşă.” Poţi lua o femeie din dorinţa pătimaşă, dar nu îţi poţi înfrâna trupul în dorinţa pătimaşă.]

Dar în loc să prezint detaliat argumentele pentru această opţiune, cred că vă pot arăta semnificaţia poftei trupeşti aici în toate aceste traduceri.

'''Opusul sfinţeniei şi onoarei'''

Observaţi că versetele 4 şi 5 spun să facem ceva într-un mod, dar nu în alt mod. Luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Vedeţi contrastul: „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Deci patima poftei este opusul sfinţeniei şi onoarei. De aici se desprinde definiţia poftei trupeşti.

Dorinţa trupească este bună în sine. Dumnezeu a creat-o la început. Are rolul ei bine definit. Dar trebuie să fie ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de două preocupări: onoarea faţă de cealaltă persoană şi sfinţenia faţă de Dumnezeu. Dorinţa se transformă în poftă trupească atunci când este lipsită de această onoare şi sfinţenie.

'''Pofta trupească îşi dezonorează obiectul'''

Să ne gândim de exemplu la onoare. Dumnezeu a consfinţit relaţia numită căsătorie. În cadrul acesteia, un bărbat şi o femeie fac un legământ pe toată viaţa să se onoreze reciproc prin fidelitate şi dragoste. Dorinţa trupească este supusă şi condimentează legământul onoarei reciproce.

Prin urmare, să spui unei persoane, vreau să-mi satisfaci dorinţa trupească, dar nu te doresc ca partener al legământului prin căsătorie înseamnă în esenţă: vreau să folosesc trupul tău pentru propria mea plăcere, dar nu te doresc ca persoană. Ceea ce este o atitudine dezonorantă şi astfel imorală. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală minus angajamentul de a o onora pe cealaltă persoană.

'''Pofta trupească Îl desconsideră pe Dumnezeu'''

Dar aceasta nu este tot. Textul spune luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie . . . nu în patima poftei.” Sfinţenia se referă la Dumnezeu—a fi pus de o parte pentru Dumnezeu. Deci versetul 5 continuă astfel: „Nu în patima poftei ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu.”

Pentru ca dorinţa să nu devină poftă trupească, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să dovedim acest lucru. Priviţi versetul 8: „De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) [chemarea pentru sfinţenie] nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt.” Principala problemă a poftei trupeşti este lipsa consideraţiei pentru Dumnezeu. Sfinţenia înseamnă să trăim în consideraţie supremă faţă de un Dumnezeu sfânt.

Pofta trupească înseamnă opusul acestei consideraţii. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală care nu este ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de o consideraţie supremă faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu a creat sexualitatea. El a creat-o pentru a fi bună şi frumoasă. El a creat-o pentru binele fiinţelor Sale. Doar El are înţelepciunea şi dreptul de a ne arăta cum să o folosim pentru gloria Sa şi pentru binele nostru. Pofta trupească este ceea ce rezultă dacă nu ne înfrânăm dorinţele şi astfel Îl desconsiderăm pe Dumnezeu.

În rezumat, atunci, pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Se referă la coruperea unui lucru bun prin absenţa devotamentului onorabil şi prin absenţa unei consideraţii supreme faţă de Dumnezeu. Dacă dorinţa voastră nu este ghidată de respectul pentru onoarea faţă de ceilalţi şi de consideraţia pentru sfinţenia Lui Dumnezeu, acea dorinţă este de fapt o poftă trupească.

=== '''Considerarea riscurilor poftei trupeşti''' ===

Aceasta este definiţia. Acum vom analiza reacţia de nepăsare care dă naştere la întrebarea: ŞI CE DACĂ? De ce contează atât de mult? Păcatul sexual, mai ales atunci când este doar o dorinţă şi nu un act în sine nu este doar un păcat mai mic? Nu ar trebui să acordăm mai multă atenţie chestiunilor mai importante, precum armele nucleare şi justiţia socială? Presupun că aţi întâlnit astfel de oameni. Aceştia spun, Atitudinea sexuală şi comportamentul sexual impune o pietate personală infimă. Ceea ce contează este să boicotăm companiile din Africa de Sud şi să opunem rezistenţă sistemelor defensive din Star Wars. Nu contează prea mult că te culci cu mai multe persoane, când te afli pe linia siguranţei staţionării la Honeywell; şi dacă răsfoieşti revista ''Playboy ''este total lipsit de importanţă atunci când eşti în drum spre Geneva, la conferinţa de pace.

Acesta este modul în care mintea umană religioasă raţionează atunci când consideraţia supremă pentru Dumnezeu a fost abandonată. Dar Dumnezeu a spus altceva. Cum apreciază Dumnezeu cât de mult contează viaţa voastră sexuală? Este importantă?

Versetul 6 spune, „nimeni să nu treacă peste măsură şi să nu nedreptăţească în aceasta pe fratele său, pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora, după cum v-am şi spus mai înainte şi am mărturisit deplin.”

Acest lucru înseamnă că consecinţele poftei trupeşti vor fi mai rele decât consecinţele războiului nuclear. Tot ce poate face războiul nuclear este să distrugă trupul. Iar Iisus a spus, „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă” (Luca 12:4–5). Cu alte cuvinte, răzbunarea Lui Dumnezeu este mult mai de temut decât anihilarea vieţii pământeşti. Şi conform 1 Thesaloniceni 4:6, răzbunarea Lui Dumnezeu este îndreptată asupra celor care nu iau în considerare avertismentul împotriva poftei trupeşti.

=== '''Pofta trupească şi siguranţa eternă''' ===

În luna septembrie a anului trecut am vorbit cu studenţii de la liceul Wheaton Christian High School. Am ales ca subiect de dezbatere, „Zece lecţii pentru combaterea poftei trupeşti.” Lecţia numărul şase a fost, „Meditaţi asupra riscului etern al poftei trupeşti.”

Textul pentru acea lecţia a fost Matei 5:28–29 unde Iisus spune, „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Am atras atenţia asupra faptului că Iisus a spus că vom merge în Rai sau în Iad în funcţie de ceea ce facem cu ochii noştri şi cu gândurile imaginaţiei noastre.

După acest mesaj, unul dintre studenţi a venit la mine şi m-a întrebat, „Vrei să spui că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Este exact aceeaşi reacţie pe care am observat-o acum câţiva ani când l-am abordat pe un om care trăia în adulter. Am încercat să înţeleg situaţia lui şi am stăruit să se întoarcă la soţia lui. Apoi i-am spus, „Ştii că Iisus spune că dacă nu lupţi împotriva acestui păcat cu acelaşi tip de seriozitate cu care ai fi dispus să-ţi scoţi propriul ochi, vei merge în Iad şi vei suferi acolo pentru eternitate.”

El m-a privit complet neîncrezător, ca şi cum nu ar fi auzit aşa ceva în viaţa lui, şi mi-a spus, „Vrei să spui că tu crezi că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Deci am învăţat în mod repetat, încă de la prima experienţă că există mulţi creştini practicanţi care au o concepţie despre mântuire care o separă de viaţa reală, şi care anulează avertismentele Bibliei şi plasează persoana păcătoasă care pretinde a fi creştină în afara razei de acţiune a ameninţărilor biblice. Iar această doctrină consolează miile de persoane în drum spre Iad.

Iisus a spus, dacă nu combateţi pofta trupească, nu veţi merge în Rai.

Consecinţele sunt mult mai grave decât în cazul în care mii de bombe ar arunca în aer lumea. Dacă nu combatem pofta trupească, nu vom merge în Rai (1 Petru 2:11; Coloseni 3:6; Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:10; Evrei 12:14).

=== '''Credinţa justificatoare este credinţa care luptă împotriva poftei trupeşti''' ===

Nu suntem, atunci mântuiţi prin credinţă—crezând în Iisus Hristos? Într-adevăr, suntem mântuiţi prin credinţă! Cei care stăruie în credinţă vor fi mântuiţi (Matei 24:13; 10:22; 1 Corinteni 15:3; Coloseni 1:23; 2 Tesaloniceni 2:13). Cum apucăm viaţa eternă? Pavel ne oferă răspunsul în 1 Timotei 6:12—„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă.”

Aceasta ne conduce la ceea ce vrem să demonstrăm în această dimineaţă—că lupta împotriva poftei trupeşti este o luptă împotriva necredinţei. Iar lupta pentru puritatea trupească este lupta credinţei.

'''Marea eroare care trebuie să fie demontată'''

Marea eroare pe care încerc să o demontez prin aceste mesaje este acea eroare care spune, credinţa în Dumnezeu nu are nicio legătură cu lupta pentru sfinţenie. Prin credinţă vom ajunge în Rai, iar sfinţenia ne aduce răsplată. Justificarea vine prin credinţă, iar sfinţirea prin fapte. Începem viaţa de creştin prin puterea Spiritului, şi stăruim prin eforturile cărnii. Aceasta este marea eroare evangelică a zilelor noastre. Lupta pentru ascultare este opţională, se spune, deoarece doar credinţa este necesară pentru a fi mântuiţi.

Răspunsul nostru: lupta pentru ascultare este absolut necesară pentru mântuire deoarece aceasta ESTE lupta credinţei. Lupta împotriva poftei trupeşti este absolut necesară pentru a fi mântuiţi deoarece este lupta împotriva necredinţei. Credinţa în sine ne izbăveşte din Iad, iar credinţa care ne izbăveşte din Iad, ne izbăveşte de pofta trupească.

'''O Evanghelie mai minunată'''

Sper că observaţi că aceasta este o Evanghelie mai minunată decât cealaltă. Este Evanghelia triumfului Lui Dumnezeu asupra păcatului, şi nu doar a faptului că El tolerează păcatul. Este Evanghelia vestită în Romani 6:14: „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.” Harul atotputernic! Harul suveran!
<blockquote>El va înfrânge puterea păcatului zădărnicit, El eliberează întemniţatul; Sângele Lui îl poate face neprihănit pe cel mai ticălos, Sângele Lui m-a mântuit şi pe mine. </blockquote>
Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta este porunca Lui Dumnezeu şi acesta este darul Lui Dumnezeu. Totul este din har. De aceea singura luptă pe care o luptăm este lupta credinţei—lupta pentru a ne odihni pe deplin în harul Lui Dumnezeu—pentru a fi mulţumiţi cu gloria Lui Dumnezeu—astfel încât ispita de a păcătui să nu mai aibă putere asupra noastră.

Lupta împotriva poftei trupeşti este lupta împotriva necredinţei. Versetele cheie sunt versetele 5 şi 8. Avem timp doar pentru versetul 5.

==== '''Cunoaşterea Lui Dumnezeu''' ====

În versetul 5 Pavel spune, „ . . . nu în patima poftei, ca şi naţiunile [adică necircumcişii] care nu-L cunosc pe Dumnezeu.” Observaţi ce este sugerat aici despre ceea ce se află la baza poftei trupeşti? Necunoaşterea Lui Dumnezeu este cauza principală a poftei trupeşti. Luaţi o soţie (sau: stăpâniţi-vă trupul) nu în patima poftei deoarece aşa procedează cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu.

Ceea ce Pavel vrea să spună nu este faptul că doar cunoaşterea generală a Lui Dumnezeu poate înfrânge pofta trupească. În Marcu 1:24 Iisus se pregătea să alunge un demon dintr-un om, iar duhul necurat a strigat, „Te ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, Satan şi oştirile lui au o cunoaştere destul de exactă a Lui Dumnezeu şi a Lui Iisus, dar nu la acest tip de cunoaştere se referă Pavel aici.

Cunoaşterea despre care vorbeşte Pavel este cunoaşterea Lui Dumnezeu descrisă în 2 Corinteni 4:6—„lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (vezi Galateni 4:8; 1 Corinteni 2:14; 2 Petru 1:3–4). Este cunoaşterea măreţiei şi vredniciei şi gloriei şi harului şi puterii Lui Dumnezeu. Este cunoaşterea care ne copleşeşte şi ne smereşte. Este cunoaşterea care ne câştigă şi care ne susţine sufletul.

Este tipul de cunoaştere pe care nu o avem atunci când cântăm în cor Aleluia sau când mormăim pe marginea Marelui Canion. Văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud. Nu este acel tip de cunoaştere. Aceasta vine cum s-a întâmplat în cazul Lidiei, când Domnul i-a deschis ochii inimii ei. Odată crezi că eşti copleşit de deplinătatea ei, apoi brusc apare o prăpastie, prin faptul că îţi doreşti mai multă cunoaştere. Este cunoaşterea pe care o numim credinţă—chezăşia lucrurilor la care sperăm, încredinţarea pentru lucrurile care nu se văd.

Este o cunoaştere care este atât de reală, desăvârşită, atât de mulţumitoare pentru suflet încât orice gând, orice atitudine, orice emoţie, orice dependenţă care ameninţă să stingherească această cunoaştere va fi atacată cu tot zelul spiritual al unei vieţi ameninţate. Aceasta este lupta credinţei care este dusă în sufletul evlavios atunci când pofta trupească ispiteşte mintea să se depărteze de Dumnezeu.

==== '''Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu''' ====

Voi încheia cu o ilustrare dintr-un articol din ''Leadership ''(Toamna 1982). Nu era semnat, ci era scris de un predicator care timp de zece ani fusese prizonierul poftei trupeşti. El povesteşte cum a fost eliberat în cele din urmă. Ceea ce încerc să spun este o confirmare atât de răsunătoare, încât doresc să citez întreg paragraful cheie.

El a dat peste o carte scrisă de Francois Mauriac, ''Ceea ce cred''. În această carte, Mauriac a recunoscut cum chinul culpabilităţii nu îl eliberase din pofta trupească. În încheiere afirmă că există un motiv puternic pentru a căuta puritatea, cel pe care Hristos l-a oferit în Fericirile: „Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.”
<blockquote>Gândul acesta m-a frapat precum un clopot care răsună pe un coridor întunecat, cufundat în linişte. Până în acel moment, niciunul dintre argumentele înspăimântătoare şi negative împotriva poftei trupeşti nu reuşiseră să mă ţină departe de aceasta . . . Dar am dat peste o descriere a ceea ce îmi lipsea, deoarece continuam să alimentez pofta trupească: îmi limitam propria apropiere de Dumnezeu. Dragostea pe care El o oferă este atât de extraordinară şi de posesivă încât facultăţile noastre trebuie să fie purificate şi curăţate înainte să putem să o cuprindem. Ar înlocui El, de fapt o altă sete şi o altă foame cu cea pe care nu mi-am potolit-o niciodată? Ar stinge cumva Apa Vie pofta trupească? Acesta a fost miza credinţei. (pp. 43–44) </blockquote>
Nu a fost o miză. Nu poţi pierde atunci când te întorci spre Dumnezeu. El a descoperit acest adevăr în propria viaţă, iar lecţia pe care a învăţat-o este pe deplin justă:
<blockquote>Luptăm împotriva poftei trupeşti hrănindu-ne credinţa cu cunoaşterea unui Dumnezeu irezistibil de glorios. </blockquote>
Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu în dimineaţa aceasta? Creşteţi în fiecare săptămână în cunoaşterea măreţiei Lui Dumnezeu? Cugetaţi la Cuvântul Lui zi şi noapte? Meditaţi asupra întruchipărilor Fiului Său prezentate în Evanghelii? Citiţi cărţi temeinice despre caracterul şi căile Sale? Priviţi tot ce vi se întâmplă zilnic ca pe o parte a creaţiei Lui? Vă rugaţi să aveţi o inimă sensibilă care poate fi cucerită de revelaţia gloriei Sale?

Vă îndemn să vă luaţi aceste angajamente acum pentru sufletul vostru şi pentru gloria Lui Dumnezeu.

Combaterea necredinţei care stă la baza poftei trupeşti

Bogdana — Wed, 23 Nov 2011 17:49:48 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Lust}} 
<blockquote>'''1 Tesaloniceni 4:1-8''' </blockquote>
'''O definiţie biblică a poftei trupeşti'''

Să începem cu o definiţie biblică a poftei trupeşti. Pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Vă voi arăta cum am găsit această definiţie în textul de azi.

'''Compararea traducerilor'''

Versetul 4 în versiunea standard revizuită se adresează oamenilor din Tesalonic şi spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ia o soţie pentru el în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei precum păgânii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Dar noua versiune internaţională spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să înveţe să-şi înfrâneze trupul într-un mod care este sfânt şi onorabil, nu în dorinţa pătimaşă precum păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Biblia nouă americană standard spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu. [''Biblia – Traducere literală nouă 2001''] </blockquote>
Cred că versiunea standard revizuită redă sensul acestui verset în modul cel mai clar.

[Motive: 1) analogia din 1 Corinteni 7:2; 2) sensul cuvântului ''ktasthai ''este în mod covârşitor „a lua” sau „a procura” şi nu „a controla” sau „a stăpâni”; 3) „vas” împreună cu „onoare” în 1 Petru 3:7 se referă la soţie; 4) ''heautou''—„propriul lui”—pare să fie evidenţiat şi ar fi potrivit pentru logodnică sau soţie, în loc de trup; 5) traducerile pentru noua versiune internaţională şi Biblia nouă americană standard nu au nici un sens, deoarece spun de fapt, „învăţaţi să vă stăpâniţi trupul. . . nu în dorinţa pătimaşă.” Poţi lua o femeie din dorinţa pătimaşă, dar nu îţi poţi înfrâna trupul în dorinţa pătimaşă.]

Dar în loc să prezint detaliat argumentele pentru această opţiune, cred că vă pot arăta semnificaţia poftei trupeşti aici în toate aceste traduceri.

'''Opusul sfinţeniei şi onoarei'''

Observaţi că versetele 4 şi 5 spun să facem ceva într-un mod, dar nu în alt mod. Luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Vedeţi contrastul: „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Deci patima poftei este opusul sfinţeniei şi onoarei. De aici se desprinde definiţia poftei trupeşti.

Dorinţa trupească este bună în sine. Dumnezeu a creat-o la început. Are rolul ei bine definit. Dar trebuie să fie ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de două preocupări: onoarea faţă de cealaltă persoană şi sfinţenia faţă de Dumnezeu. Dorinţa se transformă în poftă trupească atunci când este lipsită de această onoare şi sfinţenie.

'''Pofta trupească îşi dezonorează obiectul'''

Să ne gândim de exemplu la onoare. Dumnezeu a consfinţit relaţia numită căsătorie. În cadrul acesteia, un bărbat şi o femeie fac un legământ pe toată viaţa să se onoreze reciproc prin fidelitate şi dragoste. Dorinţa trupească este supusă şi condimentează legământul onoarei reciproce.

Prin urmare, să spui unei persoane, vreau să-mi satisfaci dorinţa trupească, dar nu te doresc ca partener al legământului prin căsătorie înseamnă în esenţă: vreau să folosesc trupul tău pentru propria mea plăcere, dar nu te doresc ca persoană. Ceea ce este o atitudine dezonorantă şi astfel imorală. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală minus angajamentul de a o onora pe cealaltă persoană.

'''Pofta trupească Îl desconsideră pe Dumnezeu'''

Dar aceasta nu este tot. Textul spune luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie . . . nu în patima poftei.” Sfinţenia se referă la Dumnezeu—a fi pus de o parte pentru Dumnezeu. Deci versetul 5 continuă astfel: „Nu în patima poftei ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu.”

Pentru ca dorinţa să nu devină poftă trupească, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să dovedim acest lucru. Priviţi versetul 8: „De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) [chemarea pentru sfinţenie] nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt.” Principala problemă a poftei trupeşti este lipsa consideraţiei pentru Dumnezeu. Sfinţenia înseamnă să trăim în consideraţie supremă faţă de un Dumnezeu sfânt.

Pofta trupească înseamnă opusul acestei consideraţii. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală care nu este ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de o consideraţie supremă faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu a creat sexualitatea. El a creat-o pentru a fi bună şi frumoasă. El a creat-o pentru binele fiinţelor Sale. Doar El are înţelepciunea şi dreptul de a ne arăta cum să o folosim pentru gloria Sa şi pentru binele nostru. Pofta trupească este ceea ce rezultă dacă nu ne înfrânăm dorinţele şi astfel Îl desconsiderăm pe Dumnezeu.

În rezumat, atunci, pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Se referă la coruperea unui lucru bun prin absenţa devotamentului onorabil şi prin absenţa unei consideraţii supreme faţă de Dumnezeu. Dacă dorinţa voastră nu este ghidată de respectul pentru onoarea faţă de ceilalţi şi de consideraţia pentru sfinţenia Lui Dumnezeu, acea dorinţă este de fapt o poftă trupească.

=== '''Considerarea riscurilor poftei trupeşti''' ===

Aceasta este definiţia. Acum vom analiza reacţia de nepăsare care dă naştere la întrebarea: ŞI CE DACĂ? De ce contează atât de mult? Păcatul sexual, mai ales atunci când este doar o dorinţă şi nu un act în sine nu este doar un păcat mai mic? Nu ar trebui să acordăm mai multă atenţie chestiunilor mai importante, precum armele nucleare şi justiţia socială? Presupun că aţi întâlnit astfel de oameni. Aceştia spun, Atitudinea sexuală şi comportamentul sexual impune o pietate personală infimă. Ceea ce contează este să boicotăm companiile din Africa de Sud şi să opunem rezistenţă sistemelor defensive din Star Wars. Nu contează prea mult că te culci cu mai multe persoane, când te afli pe linia siguranţei staţionării la Honeywell; şi dacă răsfoieşti revista ''Playboy ''este total lipsit de importanţă atunci când eşti în drum spre Geneva, la conferinţa de pace.

Acesta este modul în care mintea umană religioasă raţionează atunci când consideraţia supremă pentru Dumnezeu a fost abandonată. Dar Dumnezeu a spus altceva. Cum apreciază Dumnezeu cât de mult contează viaţa voastră sexuală? Este importantă?

Versetul 6 spune, „nimeni să nu treacă peste măsură şi să nu nedreptăţească în aceasta pe fratele său, pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora, după cum v-am şi spus mai înainte şi am mărturisit deplin.”

Acest lucru înseamnă că consecinţele poftei trupeşti vor fi mai rele decât consecinţele războiului nuclear. Tot ce poate face războiul nuclear este să distrugă trupul. Iar Iisus a spus, „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă” (Luca 12:4–5). Cu alte cuvinte, răzbunarea Lui Dumnezeu este mult mai de temut decât anihilarea vieţii pământeşti. Şi conform 1 Thesaloniceni 4:6, răzbunarea Lui Dumnezeu este îndreptată asupra celor care nu iau în considerare avertismentul împotriva poftei trupeşti.

=== '''Pofta trupească şi siguranţa eternă''' ===

În luna septembrie a anului trecut am vorbit cu studenţii de la liceul Wheaton Christian High School. Am ales ca subiect de dezbatere, „Zece lecţii pentru combaterea poftei trupeşti.” Lecţia numărul şase a fost, „Meditaţi asupra riscului etern al poftei trupeşti.”

Textul pentru acea lecţia a fost Matei 5:28–29 unde Iisus spune, „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Am atras atenţia asupra faptului că Iisus a spus că vom merge în Rai sau în Iad în funcţie de ceea ce facem cu ochii noştri şi cu gândurile imaginaţiei noastre.

După acest mesaj, unul dintre studenţi a venit la mine şi m-a întrebat, „Vrei să spui că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Este exact aceeaşi reacţie pe care am observat-o acum câţiva ani când l-am abordat pe un om care trăia în adulter. Am încercat să înţeleg situaţia lui şi am stăruit să se întoarcă la soţia lui. Apoi i-am spus, „Ştii că Iisus spune că dacă nu lupţi împotriva acestui păcat cu acelaşi tip de seriozitate cu care ai fi dispus să-ţi scoţi propriul ochi, vei merge în Iad şi vei suferi acolo pentru eternitate.”

El m-a privit complet neîncrezător, ca şi cum nu ar fi auzit aşa ceva în viaţa lui, şi mi-a spus, „Vrei să spui că tu crezi că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Deci am învăţat în mod repetat, încă de la prima experienţă că există mulţi creştini practicanţi care au o concepţie despre mântuire care o separă de viaţa reală, şi care anulează avertismentele Bibliei şi plasează persoana păcătoasă care pretinde a fi creştină în afara razei de acţiune a ameninţărilor biblice. Iar această doctrină consolează miile de persoane în drum spre Iad.

Iisus a spus, dacă nu combateţi pofta trupească, nu veţi merge în Rai.

Consecinţele sunt mult mai grave decât în cazul în care mii de bombe ar arunca în aer lumea. Dacă nu combatem pofta trupească, nu vom merge în Rai (1 Petru 2:11; Coloseni 3:6; Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:10; Evrei 12:14).

==== '''Credinţa justificatoare este credinţa care luptă împotriva poftei trupeşti''' ====

Nu suntem, atunci mântuiţi prin credinţă—crezând în Iisus Hristos? Într-adevăr, suntem mântuiţi prin credinţă! Cei care stăruie în credinţă vor fi mântuiţi (Matei 24:13; 10:22; 1 Corinteni 15:3; Coloseni 1:23; 2 Tesaloniceni 2:13). Cum apucăm viaţa eternă? Pavel ne oferă răspunsul în 1 Timotei 6:12—„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă.”

Aceasta ne conduce la ceea ce vrem să demonstrăm în această dimineaţă—că lupta împotriva poftei trupeşti este o luptă împotriva necredinţei. Iar lupta pentru puritatea trupească este lupta credinţei.

'''Marea eroare care trebuie să fie demontată'''

Marea eroare pe care încerc să o demontez prin aceste mesaje este acea eroare care spune, credinţa în Dumnezeu nu are nicio legătură cu lupta pentru sfinţenie. Prin credinţă vom ajunge în Rai, iar sfinţenia ne aduce răsplată. Justificarea vine prin credinţă, iar sfinţirea prin fapte. Începem viaţa de creştin prin puterea Spiritului, şi stăruim prin eforturile cărnii. Aceasta este marea eroare evangelică a zilelor noastre. Lupta pentru ascultare este opţională, se spune, deoarece doar credinţa este necesară pentru a fi mântuiţi.

Răspunsul nostru: lupta pentru ascultare este absolut necesară pentru mântuire deoarece aceasta ESTE lupta credinţei. Lupta împotriva poftei trupeşti este absolut necesară pentru a fi mântuiţi deoarece este lupta împotriva necredinţei. Credinţa în sine ne izbăveşte din Iad, iar credinţa care ne izbăveşte din Iad, ne izbăveşte de pofta trupească.

'''O Evanghelie mai minunată'''

Sper că observaţi că aceasta este o Evanghelie mai minunată decât cealaltă. Este Evanghelia triumfului Lui Dumnezeu asupra păcatului, şi nu doar a faptului că El tolerează păcatul. Este Evanghelia vestită în Romani 6:14: „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.” Harul atotputernic! Harul suveran!
<blockquote>El va înfrânge puterea păcatului zădărnicit, El eliberează întemniţatul; Sângele Lui îl poate face neprihănit pe cel mai ticălos, Sângele Lui m-a mântuit şi pe mine. </blockquote>
Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta este porunca Lui Dumnezeu şi acesta este darul Lui Dumnezeu. Totul este din har. De aceea singura luptă pe care o luptăm este lupta credinţei—lupta pentru a ne odihni pe deplin în harul Lui Dumnezeu—pentru a fi mulţumiţi cu gloria Lui Dumnezeu—astfel încât ispita de a păcătui să nu mai aibă putere asupra noastră.

Lupta împotriva poftei trupeşti este lupta împotriva necredinţei. Versetele cheie sunt versetele 5 şi 8. Avem timp doar pentru versetul 5.

==== '''Cunoaşterea Lui Dumnezeu''' ====

În versetul 5 Pavel spune, „ . . . nu în patima poftei, ca şi naţiunile [adică necircumcişii] care nu-L cunosc pe Dumnezeu.” Observaţi ce este sugerat aici despre ceea ce se află la baza poftei trupeşti? Necunoaşterea Lui Dumnezeu este cauza principală a poftei trupeşti. Luaţi o soţie (sau: stăpâniţi-vă trupul) nu în patima poftei deoarece aşa procedează cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu.

Ceea ce Pavel vrea să spună nu este faptul că doar cunoaşterea generală a Lui Dumnezeu poate înfrânge pofta trupească. În Marcu 1:24 Iisus se pregătea să alunge un demon dintr-un om, iar duhul necurat a strigat, „Te ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, Satan şi oştirile lui au o cunoaştere destul de exactă a Lui Dumnezeu şi a Lui Iisus, dar nu la acest tip de cunoaştere se referă Pavel aici.

Cunoaşterea despre care vorbeşte Pavel este cunoaşterea Lui Dumnezeu descrisă în 2 Corinteni 4:6—„lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (vezi Galateni 4:8; 1 Corinteni 2:14; 2 Petru 1:3–4). Este cunoaşterea măreţiei şi vredniciei şi gloriei şi harului şi puterii Lui Dumnezeu. Este cunoaşterea care ne copleşeşte şi ne smereşte. Este cunoaşterea care ne câştigă şi care ne susţine sufletul.

Este tipul de cunoaştere pe care nu o avem atunci când cântăm în cor Aleluia sau când mormăim pe marginea Marelui Canion. Văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud. Nu este acel tip de cunoaştere. Aceasta vine cum s-a întâmplat în cazul Lidiei, când Domnul i-a deschis ochii inimii ei. Odată crezi că eşti copleşit de deplinătatea ei, apoi brusc apare o prăpastie, prin faptul că îţi doreşti mai multă cunoaştere. Este cunoaşterea pe care o numim credinţă—chezăşia lucrurilor la care sperăm, încredinţarea pentru lucrurile care nu se văd.

Este o cunoaştere care este atât de reală, desăvârşită, atât de mulţumitoare pentru suflet încât orice gând, orice atitudine, orice emoţie, orice dependenţă care ameninţă să stingherească această cunoaştere va fi atacată cu tot zelul spiritual al unei vieţi ameninţate. Aceasta este lupta credinţei care este dusă în sufletul evlavios atunci când pofta trupească ispiteşte mintea să se depărteze de Dumnezeu.

==== '''Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu''' ====

Voi încheia cu o ilustrare dintr-un articol din ''Leadership ''(Toamna 1982). Nu era semnat, ci era scris de un predicator care timp de zece ani fusese prizonierul poftei trupeşti. El povesteşte cum a fost eliberat în cele din urmă. Ceea ce încerc să spun este o confirmare atât de răsunătoare, încât doresc să citez întreg paragraful cheie.

El a dat peste o carte scrisă de Francois Mauriac, ''Ceea ce cred''. În această carte, Mauriac a recunoscut cum chinul culpabilităţii nu îl eliberase din pofta trupească. În încheiere afirmă că există un motiv puternic pentru a căuta puritatea, cel pe care Hristos l-a oferit în Fericirile: „Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.”
<blockquote>Gândul acesta m-a frapat precum un clopot care răsună pe un coridor întunecat, cufundat în linişte. Până în acel moment, niciunul dintre argumentele înspăimântătoare şi negative împotriva poftei trupeşti nu reuşiseră să mă ţină departe de aceasta . . . Dar am dat peste o descriere a ceea ce îmi lipsea, deoarece continuam să alimentez pofta trupească: îmi limitam propria apropiere de Dumnezeu. Dragostea pe care El o oferă este atât de extraordinară şi de posesivă încât facultăţile noastre trebuie să fie purificate şi curăţate înainte să putem să o cuprindem. Ar înlocui El, de fapt o altă sete şi o altă foame cu cea pe care nu mi-am potolit-o niciodată? Ar stinge cumva Apa Vie pofta trupească? Acesta a fost miza credinţei. (pp. 43–44) </blockquote>
Nu a fost o miză. Nu poţi pierde atunci când te întorci spre Dumnezeu. El a descoperit acest adevăr în propria viaţă, iar lecţia pe care a învăţat-o este pe deplin justă:
<blockquote>Luptăm împotriva poftei trupeşti hrănindu-ne credinţa cu cunoaşterea unui Dumnezeu irezistibil de glorios. </blockquote>
Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu în dimineaţa aceasta? Creşteţi în fiecare săptămână în cunoaşterea măreţiei Lui Dumnezeu? Cugetaţi la Cuvântul Lui zi şi noapte? Meditaţi asupra întruchipărilor Fiului Său prezentate în Evanghelii? Citiţi cărţi temeinice despre caracterul şi căile Sale? Priviţi tot ce vi se întâmplă zilnic ca pe o parte a creaţiei Lui? Vă rugaţi să aveţi o inimă sensibilă care poate fi cucerită de revelaţia gloriei Sale?

Vă îndemn să vă luaţi aceste angajamente acum pentru sufletul vostru şi pentru gloria Lui Dumnezeu.

Combaterea necredinţei care stă la baza poftei trupeşti

Bogdana — Wed, 23 Nov 2011 17:49:15 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Lust}} 
<blockquote>'''1 Tesaloniceni 4:1-8''' </blockquote>
'''O definiţie biblică a poftei trupeşti'''

Să începem cu o definiţie biblică a poftei trupeşti. Pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Vă voi arăta cum am găsit această definiţie în textul de azi.

'''Compararea traducerilor'''

Versetul 4 în versiunea standard revizuită se adresează oamenilor din Tesalonic şi spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ia o soţie pentru el în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei precum păgânii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Dar noua versiune internaţională spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să înveţe să-şi înfrâneze trupul într-un mod care este sfânt şi onorabil, nu în dorinţa pătimaşă precum păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Biblia nouă americană standard spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu. [''Biblia – Traducere literală nouă 2001''] </blockquote>
Cred că versiunea standard revizuită redă sensul acestui verset în modul cel mai clar.

[Motive: 1) analogia din 1 Corinteni 7:2; 2) sensul cuvântului ''ktasthai ''este în mod covârşitor „a lua” sau „a procura” şi nu „a controla” sau „a stăpâni”; 3) „vas” împreună cu „onoare” în 1 Petru 3:7 se referă la soţie; 4) ''heautou''—„propriul lui”—pare să fie evidenţiat şi ar fi potrivit pentru logodnică sau soţie, în loc de trup; 5) traducerile pentru noua versiune internaţională şi Biblia nouă americană standard nu au nici un sens, deoarece spun de fapt, „învăţaţi să vă stăpâniţi trupul. . . nu în dorinţa pătimaşă.” Poţi lua o femeie din dorinţa pătimaşă, dar nu îţi poţi înfrâna trupul în dorinţa pătimaşă.]

Dar în loc să prezint detaliat argumentele pentru această opţiune, cred că vă pot arăta semnificaţia poftei trupeşti aici în toate aceste traduceri.

'''Opusul sfinţeniei şi onoarei'''

Observaţi că versetele 4 şi 5 spun să facem ceva într-un mod, dar nu în alt mod. Luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Vedeţi contrastul: „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Deci patima poftei este opusul sfinţeniei şi onoarei. De aici se desprinde definiţia poftei trupeşti.

Dorinţa trupească este bună în sine. Dumnezeu a creat-o la început. Are rolul ei bine definit. Dar trebuie să fie ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de două preocupări: onoarea faţă de cealaltă persoană şi sfinţenia faţă de Dumnezeu. Dorinţa se transformă în poftă trupească atunci când este lipsită de această onoare şi sfinţenie.

'''Pofta trupească îşi dezonorează obiectul'''

Să ne gândim de exemplu la onoare. Dumnezeu a consfinţit relaţia numită căsătorie. În cadrul acesteia, un bărbat şi o femeie fac un legământ pe toată viaţa să se onoreze reciproc prin fidelitate şi dragoste. Dorinţa trupească este supusă şi condimentează legământul onoarei reciproce.

Prin urmare, să spui unei persoane, vreau să-mi satisfaci dorinţa trupească, dar nu te doresc ca partener al legământului prin căsătorie înseamnă în esenţă: vreau să folosesc trupul tău pentru propria mea plăcere, dar nu te doresc ca persoană. Ceea ce este o atitudine dezonorantă şi astfel imorală. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală minus angajamentul de a o onora pe cealaltă persoană.

'''Pofta trupească Îl desconsideră pe Dumnezeu'''

Dar aceasta nu este tot. Textul spune luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie . . . nu în patima poftei.” Sfinţenia se referă la Dumnezeu—a fi pus de o parte pentru Dumnezeu. Deci versetul 5 continuă astfel: „Nu în patima poftei ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu.”

Pentru ca dorinţa să nu devină poftă trupească, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să dovedim acest lucru. Priviţi versetul 8: „De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) [chemarea pentru sfinţenie] nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt.” Principala problemă a poftei trupeşti este lipsa consideraţiei pentru Dumnezeu. Sfinţenia înseamnă să trăim în consideraţie supremă faţă de un Dumnezeu sfânt.

Pofta trupească înseamnă opusul acestei consideraţii. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală care nu este ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de o consideraţie supremă faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu a creat sexualitatea. El a creat-o pentru a fi bună şi frumoasă. El a creat-o pentru binele fiinţelor Sale. Doar El are înţelepciunea şi dreptul de a ne arăta cum să o folosim pentru gloria Sa şi pentru binele nostru. Pofta trupească este ceea ce rezultă dacă nu ne înfrânăm dorinţele şi astfel Îl desconsiderăm pe Dumnezeu.

În rezumat, atunci, pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Se referă la coruperea unui lucru bun prin absenţa devotamentului onorabil şi prin absenţa unei consideraţii supreme faţă de Dumnezeu. Dacă dorinţa voastră nu este ghidată de respectul pentru onoarea faţă de ceilalţi şi de consideraţia pentru sfinţenia Lui Dumnezeu, acea dorinţă este de fapt o poftă trupească.

=== '''Considerarea riscurilor poftei trupeşti''' ===

Aceasta este definiţia. Acum vom analiza reacţia de nepăsare care dă naştere la întrebarea: ŞI CE DACĂ? De ce contează atât de mult? Păcatul sexual, mai ales atunci când este doar o dorinţă şi nu un act în sine nu este doar un păcat mai mic? Nu ar trebui să acordăm mai multă atenţie chestiunilor mai importante, precum armele nucleare şi justiţia socială? Presupun că aţi întâlnit astfel de oameni. Aceştia spun, Atitudinea sexuală şi comportamentul sexual impune o pietate personală infimă. Ceea ce contează este să boicotăm companiile din Africa de Sud şi să opunem rezistenţă sistemelor defensive din Star Wars. Nu contează prea mult că te culci cu mai multe persoane, când te afli pe linia siguranţei staţionării la Honeywell; şi dacă răsfoieşti revista ''Playboy ''este total lipsit de importanţă atunci când eşti în drum spre Geneva, la conferinţa de pace.

Acesta este modul în care mintea umană religioasă raţionează atunci când consideraţia supremă pentru Dumnezeu a fost abandonată. Dar Dumnezeu a spus altceva. Cum apreciază Dumnezeu cât de mult contează viaţa voastră sexuală? Este importantă?

Versetul 6 spune, „nimeni să nu treacă peste măsură şi să nu nedreptăţească în aceasta pe fratele său, pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora, după cum v-am şi spus mai înainte şi am mărturisit deplin.”

Acest lucru înseamnă că consecinţele poftei trupeşti vor fi mai rele decât consecinţele războiului nuclear. Tot ce poate face războiul nuclear este să distrugă trupul. Iar Iisus a spus, „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă” (Luca 12:4–5). Cu alte cuvinte, răzbunarea Lui Dumnezeu este mult mai de temut decât anihilarea vieţii pământeşti. Şi conform 1 Thesaloniceni 4:6, răzbunarea Lui Dumnezeu este îndreptată asupra celor care nu iau în considerare avertismentul împotriva poftei trupeşti.

==== '''Pofta trupească şi siguranţa eternă''' ====

În luna septembrie a anului trecut am vorbit cu studenţii de la liceul Wheaton Christian High School. Am ales ca subiect de dezbatere, „Zece lecţii pentru combaterea poftei trupeşti.” Lecţia numărul şase a fost, „Meditaţi asupra riscului etern al poftei trupeşti.”

Textul pentru acea lecţia a fost Matei 5:28–29 unde Iisus spune, „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Am atras atenţia asupra faptului că Iisus a spus că vom merge în Rai sau în Iad în funcţie de ceea ce facem cu ochii noştri şi cu gândurile imaginaţiei noastre.

După acest mesaj, unul dintre studenţi a venit la mine şi m-a întrebat, „Vrei să spui că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Este exact aceeaşi reacţie pe care am observat-o acum câţiva ani când l-am abordat pe un om care trăia în adulter. Am încercat să înţeleg situaţia lui şi am stăruit să se întoarcă la soţia lui. Apoi i-am spus, „Ştii că Iisus spune că dacă nu lupţi împotriva acestui păcat cu acelaşi tip de seriozitate cu care ai fi dispus să-ţi scoţi propriul ochi, vei merge în Iad şi vei suferi acolo pentru eternitate.”

El m-a privit complet neîncrezător, ca şi cum nu ar fi auzit aşa ceva în viaţa lui, şi mi-a spus, „Vrei să spui că tu crezi că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Deci am învăţat în mod repetat, încă de la prima experienţă că există mulţi creştini practicanţi care au o concepţie despre mântuire care o separă de viaţa reală, şi care anulează avertismentele Bibliei şi plasează persoana păcătoasă care pretinde a fi creştină în afara razei de acţiune a ameninţărilor biblice. Iar această doctrină consolează miile de persoane în drum spre Iad.

Iisus a spus, dacă nu combateţi pofta trupească, nu veţi merge în Rai.

Consecinţele sunt mult mai grave decât în cazul în care mii de bombe ar arunca în aer lumea. Dacă nu combatem pofta trupească, nu vom merge în Rai (1 Petru 2:11; Coloseni 3:6; Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:10; Evrei 12:14).

==== '''Credinţa justificatoare este credinţa care luptă împotriva poftei trupeşti''' ====

Nu suntem, atunci mântuiţi prin credinţă—crezând în Iisus Hristos? Într-adevăr, suntem mântuiţi prin credinţă! Cei care stăruie în credinţă vor fi mântuiţi (Matei 24:13; 10:22; 1 Corinteni 15:3; Coloseni 1:23; 2 Tesaloniceni 2:13). Cum apucăm viaţa eternă? Pavel ne oferă răspunsul în 1 Timotei 6:12—„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă.”

Aceasta ne conduce la ceea ce vrem să demonstrăm în această dimineaţă—că lupta împotriva poftei trupeşti este o luptă împotriva necredinţei. Iar lupta pentru puritatea trupească este lupta credinţei.

'''Marea eroare care trebuie să fie demontată'''

Marea eroare pe care încerc să o demontez prin aceste mesaje este acea eroare care spune, credinţa în Dumnezeu nu are nicio legătură cu lupta pentru sfinţenie. Prin credinţă vom ajunge în Rai, iar sfinţenia ne aduce răsplată. Justificarea vine prin credinţă, iar sfinţirea prin fapte. Începem viaţa de creştin prin puterea Spiritului, şi stăruim prin eforturile cărnii. Aceasta este marea eroare evangelică a zilelor noastre. Lupta pentru ascultare este opţională, se spune, deoarece doar credinţa este necesară pentru a fi mântuiţi.

Răspunsul nostru: lupta pentru ascultare este absolut necesară pentru mântuire deoarece aceasta ESTE lupta credinţei. Lupta împotriva poftei trupeşti este absolut necesară pentru a fi mântuiţi deoarece este lupta împotriva necredinţei. Credinţa în sine ne izbăveşte din Iad, iar credinţa care ne izbăveşte din Iad, ne izbăveşte de pofta trupească.

'''O Evanghelie mai minunată'''

Sper că observaţi că aceasta este o Evanghelie mai minunată decât cealaltă. Este Evanghelia triumfului Lui Dumnezeu asupra păcatului, şi nu doar a faptului că El tolerează păcatul. Este Evanghelia vestită în Romani 6:14: „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.” Harul atotputernic! Harul suveran!
<blockquote>El va înfrânge puterea păcatului zădărnicit, El eliberează întemniţatul; Sângele Lui îl poate face neprihănit pe cel mai ticălos, Sângele Lui m-a mântuit şi pe mine. </blockquote>
Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta este porunca Lui Dumnezeu şi acesta este darul Lui Dumnezeu. Totul este din har. De aceea singura luptă pe care o luptăm este lupta credinţei—lupta pentru a ne odihni pe deplin în harul Lui Dumnezeu—pentru a fi mulţumiţi cu gloria Lui Dumnezeu—astfel încât ispita de a păcătui să nu mai aibă putere asupra noastră.

Lupta împotriva poftei trupeşti este lupta împotriva necredinţei. Versetele cheie sunt versetele 5 şi 8. Avem timp doar pentru versetul 5.

==== '''Cunoaşterea Lui Dumnezeu''' ====

În versetul 5 Pavel spune, „ . . . nu în patima poftei, ca şi naţiunile [adică necircumcişii] care nu-L cunosc pe Dumnezeu.” Observaţi ce este sugerat aici despre ceea ce se află la baza poftei trupeşti? Necunoaşterea Lui Dumnezeu este cauza principală a poftei trupeşti. Luaţi o soţie (sau: stăpâniţi-vă trupul) nu în patima poftei deoarece aşa procedează cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu.

Ceea ce Pavel vrea să spună nu este faptul că doar cunoaşterea generală a Lui Dumnezeu poate înfrânge pofta trupească. În Marcu 1:24 Iisus se pregătea să alunge un demon dintr-un om, iar duhul necurat a strigat, „Te ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, Satan şi oştirile lui au o cunoaştere destul de exactă a Lui Dumnezeu şi a Lui Iisus, dar nu la acest tip de cunoaştere se referă Pavel aici.

Cunoaşterea despre care vorbeşte Pavel este cunoaşterea Lui Dumnezeu descrisă în 2 Corinteni 4:6—„lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (vezi Galateni 4:8; 1 Corinteni 2:14; 2 Petru 1:3–4). Este cunoaşterea măreţiei şi vredniciei şi gloriei şi harului şi puterii Lui Dumnezeu. Este cunoaşterea care ne copleşeşte şi ne smereşte. Este cunoaşterea care ne câştigă şi care ne susţine sufletul.

Este tipul de cunoaştere pe care nu o avem atunci când cântăm în cor Aleluia sau când mormăim pe marginea Marelui Canion. Văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud. Nu este acel tip de cunoaştere. Aceasta vine cum s-a întâmplat în cazul Lidiei, când Domnul i-a deschis ochii inimii ei. Odată crezi că eşti copleşit de deplinătatea ei, apoi brusc apare o prăpastie, prin faptul că îţi doreşti mai multă cunoaştere. Este cunoaşterea pe care o numim credinţă—chezăşia lucrurilor la care sperăm, încredinţarea pentru lucrurile care nu se văd.

Este o cunoaştere care este atât de reală, desăvârşită, atât de mulţumitoare pentru suflet încât orice gând, orice atitudine, orice emoţie, orice dependenţă care ameninţă să stingherească această cunoaştere va fi atacată cu tot zelul spiritual al unei vieţi ameninţate. Aceasta este lupta credinţei care este dusă în sufletul evlavios atunci când pofta trupească ispiteşte mintea să se depărteze de Dumnezeu.

==== '''Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu''' ====

Voi încheia cu o ilustrare dintr-un articol din ''Leadership ''(Toamna 1982). Nu era semnat, ci era scris de un predicator care timp de zece ani fusese prizonierul poftei trupeşti. El povesteşte cum a fost eliberat în cele din urmă. Ceea ce încerc să spun este o confirmare atât de răsunătoare, încât doresc să citez întreg paragraful cheie.

El a dat peste o carte scrisă de Francois Mauriac, ''Ceea ce cred''. În această carte, Mauriac a recunoscut cum chinul culpabilităţii nu îl eliberase din pofta trupească. În încheiere afirmă că există un motiv puternic pentru a căuta puritatea, cel pe care Hristos l-a oferit în Fericirile: „Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.”
<blockquote>Gândul acesta m-a frapat precum un clopot care răsună pe un coridor întunecat, cufundat în linişte. Până în acel moment, niciunul dintre argumentele înspăimântătoare şi negative împotriva poftei trupeşti nu reuşiseră să mă ţină departe de aceasta . . . Dar am dat peste o descriere a ceea ce îmi lipsea, deoarece continuam să alimentez pofta trupească: îmi limitam propria apropiere de Dumnezeu. Dragostea pe care El o oferă este atât de extraordinară şi de posesivă încât facultăţile noastre trebuie să fie purificate şi curăţate înainte să putem să o cuprindem. Ar înlocui El, de fapt o altă sete şi o altă foame cu cea pe care nu mi-am potolit-o niciodată? Ar stinge cumva Apa Vie pofta trupească? Acesta a fost miza credinţei. (pp. 43–44) </blockquote>
Nu a fost o miză. Nu poţi pierde atunci când te întorci spre Dumnezeu. El a descoperit acest adevăr în propria viaţă, iar lecţia pe care a învăţat-o este pe deplin justă:
<blockquote>Luptăm împotriva poftei trupeşti hrănindu-ne credinţa cu cunoaşterea unui Dumnezeu irezistibil de glorios. </blockquote>
Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu în dimineaţa aceasta? Creşteţi în fiecare săptămână în cunoaşterea măreţiei Lui Dumnezeu? Cugetaţi la Cuvântul Lui zi şi noapte? Meditaţi asupra întruchipărilor Fiului Său prezentate în Evanghelii? Citiţi cărţi temeinice despre caracterul şi căile Sale? Priviţi tot ce vi se întâmplă zilnic ca pe o parte a creaţiei Lui? Vă rugaţi să aveţi o inimă sensibilă care poate fi cucerită de revelaţia gloriei Sale?

Vă îndemn să vă luaţi aceste angajamente acum pentru sufletul vostru şi pentru gloria Lui Dumnezeu.

Combaterea necredinţei care stă la baza poftei trupeşti

Bogdana — Wed, 23 Nov 2011 17:48:07 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Lust}} 
<blockquote>'''1 Tesaloniceni 4:1-8''' </blockquote>
'''O definiţie biblică a poftei trupeşti'''

Să începem cu o definiţie biblică a poftei trupeşti. Pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Vă voi arăta cum am găsit această definiţie în textul de azi.

'''Compararea traducerilor'''

Versetul 4 în versiunea standard revizuită se adresează oamenilor din Tesalonic şi spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ia o soţie pentru el în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei precum păgânii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Dar noua versiune internaţională spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să înveţe să-şi înfrâneze trupul într-un mod care este sfânt şi onorabil, nu în dorinţa pătimaşă precum păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză''] </blockquote>
Biblia nouă americană standard spune,
<blockquote>Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu. [''Biblia – Traducere literală nouă 2001''] </blockquote>
Cred că versiunea standard revizuită redă sensul acestui verset în modul cel mai clar.

[Motive: 1) analogia din 1 Corinteni 7:2; 2) sensul cuvântului ''ktasthai ''este în mod covârşitor „a lua” sau „a procura” şi nu „a controla” sau „a stăpâni”; 3) „vas” împreună cu „onoare” în 1 Petru 3:7 se referă la soţie; 4) ''heautou''—„propriul lui”—pare să fie evidenţiat şi ar fi potrivit pentru logodnică sau soţie, în loc de trup; 5) traducerile pentru noua versiune internaţională şi Biblia nouă americană standard nu au nici un sens, deoarece spun de fapt, „învăţaţi să vă stăpâniţi trupul. . . nu în dorinţa pătimaşă.” Poţi lua o femeie din dorinţa pătimaşă, dar nu îţi poţi înfrâna trupul în dorinţa pătimaşă.]

Dar în loc să prezint detaliat argumentele pentru această opţiune, cred că vă pot arăta semnificaţia poftei trupeşti aici în toate aceste traduceri.

'''Opusul sfinţeniei şi onoarei'''

Observaţi că versetele 4 şi 5 spun să facem ceva într-un mod, dar nu în alt mod. Luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Vedeţi contrastul: „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Deci patima poftei este opusul sfinţeniei şi onoarei. De aici se desprinde definiţia poftei trupeşti.

Dorinţa trupească este bună în sine. Dumnezeu a creat-o la început. Are rolul ei bine definit. Dar trebuie să fie ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de două preocupări: onoarea faţă de cealaltă persoană şi sfinţenia faţă de Dumnezeu. Dorinţa se transformă în poftă trupească atunci când este lipsită de această onoare şi sfinţenie.

'''Pofta trupească îşi dezonorează obiectul'''

Să ne gândim de exemplu la onoare. Dumnezeu a consfinţit relaţia numită căsătorie. În cadrul acesteia, un bărbat şi o femeie fac un legământ pe toată viaţa să se onoreze reciproc prin fidelitate şi dragoste. Dorinţa trupească este supusă şi condimentează legământul onoarei reciproce.

Prin urmare, să spui unei persoane, vreau să-mi satisfaci dorinţa trupească, dar nu te doresc ca partener al legământului prin căsătorie înseamnă în esenţă: vreau să folosesc trupul tău pentru propria mea plăcere, dar nu te doresc ca persoană. Ceea ce este o atitudine dezonorantă şi astfel imorală. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală minus angajamentul de a o onora pe cealaltă persoană.

'''Pofta trupească Îl desconsideră pe Dumnezeu'''

Dar aceasta nu este tot. Textul spune luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie . . . nu în patima poftei.” Sfinţenia se referă la Dumnezeu—a fi pus de o parte pentru Dumnezeu. Deci versetul 5 continuă astfel: „Nu în patima poftei ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu.”

Pentru ca dorinţa să nu devină poftă trupească, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să dovedim acest lucru. Priviţi versetul 8: „De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) [chemarea pentru sfinţenie] nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt.” Principala problemă a poftei trupeşti este lipsa consideraţiei pentru Dumnezeu. Sfinţenia înseamnă să trăim în consideraţie supremă faţă de un Dumnezeu sfânt.

Pofta trupească înseamnă opusul acestei consideraţii. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală care nu este ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de o consideraţie supremă faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu a creat sexualitatea. El a creat-o pentru a fi bună şi frumoasă. El a creat-o pentru binele fiinţelor Sale. Doar El are înţelepciunea şi dreptul de a ne arăta cum să o folosim pentru gloria Sa şi pentru binele nostru. Pofta trupească este ceea ce rezultă dacă nu ne înfrânăm dorinţele şi astfel Îl desconsiderăm pe Dumnezeu.

În rezumat, atunci, pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Se referă la coruperea unui lucru bun prin absenţa devotamentului onorabil şi prin absenţa unei consideraţii supreme faţă de Dumnezeu. Dacă dorinţa voastră nu este ghidată de respectul pentru onoarea faţă de ceilalţi şi de consideraţia pentru sfinţenia Lui Dumnezeu, acea dorinţă este de fapt o poftă trupească.

==== '''Considerarea riscurilor poftei trupeşti''' ====

Aceasta este definiţia. Acum vom analiza reacţia de nepăsare care dă naştere la întrebarea: ŞI CE DACĂ? De ce contează atât de mult? Păcatul sexual, mai ales atunci când este doar o dorinţă şi nu un act în sine nu este doar un păcat mai mic? Nu ar trebui să acordăm mai multă atenţie chestiunilor mai importante, precum armele nucleare şi justiţia socială? Presupun că aţi întâlnit astfel de oameni. Aceştia spun, Atitudinea sexuală şi comportamentul sexual impune o pietate personală infimă. Ceea ce contează este să boicotăm companiile din Africa de Sud şi să opunem rezistenţă sistemelor defensive din Star Wars. Nu contează prea mult că te culci cu mai multe persoane, când te afli pe linia siguranţei staţionării la Honeywell; şi dacă răsfoieşti revista ''Playboy ''este total lipsit de importanţă atunci când eşti în drum spre Geneva, la conferinţa de pace.

Acesta este modul în care mintea umană religioasă raţionează atunci când consideraţia supremă pentru Dumnezeu a fost abandonată. Dar Dumnezeu a spus altceva. Cum apreciază Dumnezeu cât de mult contează viaţa voastră sexuală? Este importantă?

Versetul 6 spune, „nimeni să nu treacă peste măsură şi să nu nedreptăţească în aceasta pe fratele său, pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora, după cum v-am şi spus mai înainte şi am mărturisit deplin.”

Acest lucru înseamnă că consecinţele poftei trupeşti vor fi mai rele decât consecinţele războiului nuclear. Tot ce poate face războiul nuclear este să distrugă trupul. Iar Iisus a spus, „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă” (Luca 12:4–5). Cu alte cuvinte, răzbunarea Lui Dumnezeu este mult mai de temut decât anihilarea vieţii pământeşti. Şi conform 1 Thesaloniceni 4:6, răzbunarea Lui Dumnezeu este îndreptată asupra celor care nu iau în considerare avertismentul împotriva poftei trupeşti.

==== '''Pofta trupească şi siguranţa eternă''' ====

În luna septembrie a anului trecut am vorbit cu studenţii de la liceul Wheaton Christian High School. Am ales ca subiect de dezbatere, „Zece lecţii pentru combaterea poftei trupeşti.” Lecţia numărul şase a fost, „Meditaţi asupra riscului etern al poftei trupeşti.”

Textul pentru acea lecţia a fost Matei 5:28–29 unde Iisus spune, „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Am atras atenţia asupra faptului că Iisus a spus că vom merge în Rai sau în Iad în funcţie de ceea ce facem cu ochii noştri şi cu gândurile imaginaţiei noastre.

După acest mesaj, unul dintre studenţi a venit la mine şi m-a întrebat, „Vrei să spui că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Este exact aceeaşi reacţie pe care am observat-o acum câţiva ani când l-am abordat pe un om care trăia în adulter. Am încercat să înţeleg situaţia lui şi am stăruit să se întoarcă la soţia lui. Apoi i-am spus, „Ştii că Iisus spune că dacă nu lupţi împotriva acestui păcat cu acelaşi tip de seriozitate cu care ai fi dispus să-ţi scoţi propriul ochi, vei merge în Iad şi vei suferi acolo pentru eternitate.”

El m-a privit complet neîncrezător, ca şi cum nu ar fi auzit aşa ceva în viaţa lui, şi mi-a spus, „Vrei să spui că tu crezi că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Deci am învăţat în mod repetat, încă de la prima experienţă că există mulţi creştini practicanţi care au o concepţie despre mântuire care o separă de viaţa reală, şi care anulează avertismentele Bibliei şi plasează persoana păcătoasă care pretinde a fi creştină în afara razei de acţiune a ameninţărilor biblice. Iar această doctrină consolează miile de persoane în drum spre Iad.

Iisus a spus, dacă nu combateţi pofta trupească, nu veţi merge în Rai.

Consecinţele sunt mult mai grave decât în cazul în care mii de bombe ar arunca în aer lumea. Dacă nu combatem pofta trupească, nu vom merge în Rai (1 Petru 2:11; Coloseni 3:6; Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:10; Evrei 12:14).

==== '''Credinţa justificatoare este credinţa care luptă împotriva poftei trupeşti''' ====

Nu suntem, atunci mântuiţi prin credinţă—crezând în Iisus Hristos? Într-adevăr, suntem mântuiţi prin credinţă! Cei care stăruie în credinţă vor fi mântuiţi (Matei 24:13; 10:22; 1 Corinteni 15:3; Coloseni 1:23; 2 Tesaloniceni 2:13). Cum apucăm viaţa eternă? Pavel ne oferă răspunsul în 1 Timotei 6:12—„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă.”

Aceasta ne conduce la ceea ce vrem să demonstrăm în această dimineaţă—că lupta împotriva poftei trupeşti este o luptă împotriva necredinţei. Iar lupta pentru puritatea trupească este lupta credinţei.

'''Marea eroare care trebuie să fie demontată'''

Marea eroare pe care încerc să o demontez prin aceste mesaje este acea eroare care spune, credinţa în Dumnezeu nu are nicio legătură cu lupta pentru sfinţenie. Prin credinţă vom ajunge în Rai, iar sfinţenia ne aduce răsplată. Justificarea vine prin credinţă, iar sfinţirea prin fapte. Începem viaţa de creştin prin puterea Spiritului, şi stăruim prin eforturile cărnii. Aceasta este marea eroare evangelică a zilelor noastre. Lupta pentru ascultare este opţională, se spune, deoarece doar credinţa este necesară pentru a fi mântuiţi.

Răspunsul nostru: lupta pentru ascultare este absolut necesară pentru mântuire deoarece aceasta ESTE lupta credinţei. Lupta împotriva poftei trupeşti este absolut necesară pentru a fi mântuiţi deoarece este lupta împotriva necredinţei. Credinţa în sine ne izbăveşte din Iad, iar credinţa care ne izbăveşte din Iad, ne izbăveşte de pofta trupească.

'''O Evanghelie mai minunată'''

Sper că observaţi că aceasta este o Evanghelie mai minunată decât cealaltă. Este Evanghelia triumfului Lui Dumnezeu asupra păcatului, şi nu doar a faptului că El tolerează păcatul. Este Evanghelia vestită în Romani 6:14: „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.” Harul atotputernic! Harul suveran!
<blockquote>El va înfrânge puterea păcatului zădărnicit, El eliberează întemniţatul; Sângele Lui îl poate face neprihănit pe cel mai ticălos, Sângele Lui m-a mântuit şi pe mine. </blockquote>
Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta este porunca Lui Dumnezeu şi acesta este darul Lui Dumnezeu. Totul este din har. De aceea singura luptă pe care o luptăm este lupta credinţei—lupta pentru a ne odihni pe deplin în harul Lui Dumnezeu—pentru a fi mulţumiţi cu gloria Lui Dumnezeu—astfel încât ispita de a păcătui să nu mai aibă putere asupra noastră.

Lupta împotriva poftei trupeşti este lupta împotriva necredinţei. Versetele cheie sunt versetele 5 şi 8. Avem timp doar pentru versetul 5.

==== '''Cunoaşterea Lui Dumnezeu''' ====

În versetul 5 Pavel spune, „ . . . nu în patima poftei, ca şi naţiunile [adică necircumcişii] care nu-L cunosc pe Dumnezeu.” Observaţi ce este sugerat aici despre ceea ce se află la baza poftei trupeşti? Necunoaşterea Lui Dumnezeu este cauza principală a poftei trupeşti. Luaţi o soţie (sau: stăpâniţi-vă trupul) nu în patima poftei deoarece aşa procedează cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu.

Ceea ce Pavel vrea să spună nu este faptul că doar cunoaşterea generală a Lui Dumnezeu poate înfrânge pofta trupească. În Marcu 1:24 Iisus se pregătea să alunge un demon dintr-un om, iar duhul necurat a strigat, „Te ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, Satan şi oştirile lui au o cunoaştere destul de exactă a Lui Dumnezeu şi a Lui Iisus, dar nu la acest tip de cunoaştere se referă Pavel aici.

Cunoaşterea despre care vorbeşte Pavel este cunoaşterea Lui Dumnezeu descrisă în 2 Corinteni 4:6—„lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (vezi Galateni 4:8; 1 Corinteni 2:14; 2 Petru 1:3–4). Este cunoaşterea măreţiei şi vredniciei şi gloriei şi harului şi puterii Lui Dumnezeu. Este cunoaşterea care ne copleşeşte şi ne smereşte. Este cunoaşterea care ne câştigă şi care ne susţine sufletul.

Este tipul de cunoaştere pe care nu o avem atunci când cântăm în cor Aleluia sau când mormăim pe marginea Marelui Canion. Văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud. Nu este acel tip de cunoaştere. Aceasta vine cum s-a întâmplat în cazul Lidiei, când Domnul i-a deschis ochii inimii ei. Odată crezi că eşti copleşit de deplinătatea ei, apoi brusc apare o prăpastie, prin faptul că îţi doreşti mai multă cunoaştere. Este cunoaşterea pe care o numim credinţă—chezăşia lucrurilor la care sperăm, încredinţarea pentru lucrurile care nu se văd.

Este o cunoaştere care este atât de reală, desăvârşită, atât de mulţumitoare pentru suflet încât orice gând, orice atitudine, orice emoţie, orice dependenţă care ameninţă să stingherească această cunoaştere va fi atacată cu tot zelul spiritual al unei vieţi ameninţate. Aceasta este lupta credinţei care este dusă în sufletul evlavios atunci când pofta trupească ispiteşte mintea să se depărteze de Dumnezeu.

==== '''Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu''' ====

Voi încheia cu o ilustrare dintr-un articol din ''Leadership ''(Toamna 1982). Nu era semnat, ci era scris de un predicator care timp de zece ani fusese prizonierul poftei trupeşti. El povesteşte cum a fost eliberat în cele din urmă. Ceea ce încerc să spun este o confirmare atât de răsunătoare, încât doresc să citez întreg paragraful cheie.

El a dat peste o carte scrisă de Francois Mauriac, ''Ceea ce cred''. În această carte, Mauriac a recunoscut cum chinul culpabilităţii nu îl eliberase din pofta trupească. În încheiere afirmă că există un motiv puternic pentru a căuta puritatea, cel pe care Hristos l-a oferit în Fericirile: „Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.”
<blockquote>Gândul acesta m-a frapat precum un clopot care răsună pe un coridor întunecat, cufundat în linişte. Până în acel moment, niciunul dintre argumentele înspăimântătoare şi negative împotriva poftei trupeşti nu reuşiseră să mă ţină departe de aceasta . . . Dar am dat peste o descriere a ceea ce îmi lipsea, deoarece continuam să alimentez pofta trupească: îmi limitam propria apropiere de Dumnezeu. Dragostea pe care El o oferă este atât de extraordinară şi de posesivă încât facultăţile noastre trebuie să fie purificate şi curăţate înainte să putem să o cuprindem. Ar înlocui El, de fapt o altă sete şi o altă foame cu cea pe care nu mi-am potolit-o niciodată? Ar stinge cumva Apa Vie pofta trupească? Acesta a fost miza credinţei. (pp. 43–44) </blockquote>
Nu a fost o miză. Nu poţi pierde atunci când te întorci spre Dumnezeu. El a descoperit acest adevăr în propria viaţă, iar lecţia pe care a învăţat-o este pe deplin justă:
<blockquote>Luptăm împotriva poftei trupeşti hrănindu-ne credinţa cu cunoaşterea unui Dumnezeu irezistibil de glorios. </blockquote>
Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu în dimineaţa aceasta? Creşteţi în fiecare săptămână în cunoaşterea măreţiei Lui Dumnezeu? Cugetaţi la Cuvântul Lui zi şi noapte? Meditaţi asupra întruchipărilor Fiului Său prezentate în Evanghelii? Citiţi cărţi temeinice despre caracterul şi căile Sale? Priviţi tot ce vi se întâmplă zilnic ca pe o parte a creaţiei Lui? Vă rugaţi să aveţi o inimă sensibilă care poate fi cucerită de revelaţia gloriei Sale?

Vă îndemn să vă luaţi aceste angajamente acum pentru sufletul vostru şi pentru gloria Lui Dumnezeu.

Combaterea necredinţei care stă la baza poftei trupeşti

Bogdana — Wed, 23 Nov 2011 17:43:41 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Lust}} 

<blockquote>
'''1 Tesaloniceni 4:1-8'''
</blockquote>
'''O definiţie biblică a poftei trupeşti'''

Să începem cu o definiţie biblică a poftei trupeşti. Pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Vă voi arăta cum am găsit această definiţie în textul de azi.

'''Compararea traducerilor'''

Versetul 4 în versiunea standard revizuită se adresează oamenilor din Tesalonic şi spune,
<blockquote>
Fiecare dintre voi să ştie să-şi ia o soţie pentru el în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei precum păgânii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză'']
</blockquote>
Dar noua versiune internaţională spune,
<blockquote>
Fiecare dintre voi să înveţe să-şi înfrâneze trupul într-un mod care este sfânt şi onorabil, nu în dorinţa pătimaşă precum păgânii, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. [''traducere proprie a versiunii din limba engleză'']
</blockquote>
Biblia nouă americană standard spune,
<blockquote>
Fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare, nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu. [''Biblia – Traducere literală nouă 2001'']
</blockquote>
Cred că versiunea standard revizuită redă sensul acestui verset în modul cel mai clar.

[Motive: 1) analogia din 1 Corinteni 7:2; 2) sensul cuvântului ktasthai este în mod covârşitor „a lua” sau „a procura” şi nu „a controla” sau „a stăpâni”; 3) „vas” împreună cu „onoare” în 1 Petru 3:7 se referă la soţie; 4) heautou—„propriul lui”—pare să fie evidenţiat şi ar fi potrivit pentru logodnică sau soţie, în loc de trup; 5) traducerile pentru noua versiune internaţională şi Biblia nouă americană standard nu au nici un sens, deoarece spun de fapt, „învăţaţi să vă stăpâniţi trupul. . . nu în dorinţa pătimaşă.” Poţi lua o femeie din dorinţa pătimaşă, dar nu îţi poţi înfrâna trupul în dorinţa pătimaşă.]

Dar în loc să prezint detaliat argumentele pentru această opţiune, cred că vă pot arăta semnificaţia poftei trupeşti aici în toate aceste traduceri.

'''Opusul sfinţeniei şi onoarei'''

Observaţi că versetele 4 şi 5 spun să facem ceva într-un mod, dar nu în alt mod. Luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Vedeţi contrastul: „în sfinţenie şi onoare, NU în patima poftei.” Deci patima poftei este opusul sfinţeniei şi onoarei. De aici se desprinde definiţia poftei trupeşti.

Dorinţa trupească este bună în sine. Dumnezeu a creat-o la început. Are rolul ei bine definit. Dar trebuie să fie ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de două preocupări: onoarea faţă de cealaltă persoană şi sfinţenia faţă de Dumnezeu. Dorinţa se transformă în poftă trupească atunci când este lipsită de această onoare şi sfinţenie.

'''Pofta trupească îşi dezonorează obiectul'''

Să ne gândim de exemplu la onoare. Dumnezeu a consfinţit relaţia numită căsătorie. În cadrul acesteia, un bărbat şi o femeie fac un legământ pe toată viaţa să se onoreze reciproc prin fidelitate şi dragoste. Dorinţa trupească este supusă şi condimentează legământul onoarei reciproce.

Prin urmare, să spui unei persoane, vreau să-mi satisfaci dorinţa trupească, dar nu te doresc ca partener al legământului prin căsătorie înseamnă în esenţă: vreau să folosesc trupul tău pentru propria mea plăcere, dar nu te doresc ca persoană. Ceea ce este o atitudine dezonorantă şi astfel imorală. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală minus angajamentul de a o onora pe cealaltă persoană.

'''Pofta trupească Îl desconsideră pe Dumnezeu'''

Dar aceasta nu este tot. Textul spune luaţi-vă o soţie (sau stăpâniţi-vă trupul/vasul) „în sfinţenie . . . nu în patima poftei.” Sfinţenia se referă la Dumnezeu—a fi pus de o parte pentru Dumnezeu. Deci versetul 5 continuă astfel: „Nu în patima poftei ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu.”

Pentru ca dorinţa să nu devină poftă trupească, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să dovedim acest lucru. Priviţi versetul 8: „De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) [chemarea pentru sfinţenie] nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt.” Principala problemă a poftei trupeşti este lipsa consideraţiei pentru Dumnezeu. Sfinţenia înseamnă să trăim în consideraţie supremă faţă de un Dumnezeu sfânt.

Pofta trupească înseamnă opusul acestei consideraţii. Pofta trupească înseamnă dorinţă sexuală care nu este ţinută în frâu sau adaptată ori ghidată în funcţie de o consideraţie supremă faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu a creat sexualitatea. El a creat-o pentru a fi bună şi frumoasă. El a creat-o pentru binele fiinţelor Sale. Doar El are înţelepciunea şi dreptul de a ne arăta cum să o folosim pentru gloria Sa şi pentru binele nostru. Pofta trupească este ceea ce rezultă dacă nu ne înfrânăm dorinţele şi astfel Îl desconsiderăm pe Dumnezeu.

În rezumat, atunci, pofta trupească este o dorinţă sexuală care îşi dezonorează obiectul şi Îl desconsideră pe Dumnezeu. Se referă la coruperea unui lucru bun prin absenţa devotamentului onorabil şi prin absenţa unei consideraţii supreme faţă de Dumnezeu. Dacă dorinţa voastră nu este ghidată de respectul pentru onoarea faţă de ceilalţi şi de consideraţia pentru sfinţenia Lui Dumnezeu, acea dorinţă este de fapt o poftă trupească.

'''Considerarea riscurilor poftei trupeşti'''

Aceasta este definiţia. Acum vom analiza reacţia de nepăsare care dă naştere la întrebarea: ŞI CE DACĂ? De ce contează atât de mult? Păcatul sexual, mai ales atunci când este doar o dorinţă şi nu un act în sine nu este doar un păcat mai mic? Nu ar trebui să acordăm mai multă atenţie chestiunilor mai importante, precum armele nucleare şi justiţia socială? Presupun că aţi întâlnit astfel de oameni. Aceştia spun, Atitudinea sexuală şi comportamentul sexual impune o pietate personală infimă. Ceea ce contează este să boicotăm companiile din Africa de Sud şi să opunem rezistenţă sistemelor defensive din Star Wars. Nu contează prea mult că te culci cu mai multe persoane, când te afli pe linia siguranţei staţionării la Honeywell; şi dacă răsfoieşti revista Playboy este total lipsit de importanţă atunci când eşti în drum spre Geneva, la conferinţa de pace.

Acesta este modul în care mintea umană religioasă raţionează atunci când consideraţia supremă pentru Dumnezeu a fost abandonată. Dar Dumnezeu a spus altceva. Cum apreciază Dumnezeu cât de mult contează viaţa voastră sexuală? Este importantă?

Versetul 6 spune, „nimeni să nu treacă peste măsură şi să nu nedreptăţească în aceasta pe fratele său, pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora, după cum v-am şi spus mai înainte şi am mărturisit deplin.”

Acest lucru înseamnă că consecinţele poftei trupeşti vor fi mai rele decât consecinţele războiului nuclear. Tot ce poate face războiul nuclear este să distrugă trupul. Iar Iisus a spus, „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi, după aceasta, altceva nu mai pot face. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are autoritate să arunce în gheenă” (Luca 12:4–5). Cu alte cuvinte, răzbunarea Lui Dumnezeu este mult mai de temut decât anihilarea vieţii pământeşti. Şi conform 1 Thesaloniceni 4:6, răzbunarea Lui Dumnezeu este îndreptată asupra celor care nu iau în considerare avertismentul împotriva poftei trupeşti.

'''Pofta trupească şi siguranţa eternă'''

În luna septembrie a anului trecut am vorbit cu studenţii de la liceul Wheaton Christian High School. Am ales ca subiect de dezbatere, „Zece lecţii pentru combaterea poftei trupeşti.” Lecţia numărul şase a fost, „Meditaţi asupra riscului etern al poftei trupeşti.”

Textul pentru acea lecţia a fost Matei 5:28–29 unde Iisus spune, „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te face să te poticneşti, scoate-l şi aruncă-l de la tine; pentru că îţi este de folos să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” Am atras atenţia asupra faptului că Iisus a spus că vom merge în Rai sau în Iad în funcţie de ceea ce facem cu ochii noştri şi cu gândurile imaginaţiei noastre.

După acest mesaj, unul dintre studenţi a venit la mine şi m-a întrebat, „Vrei să spui că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Este exact aceeaşi reacţie pe care am observat-o acum câţiva ani când l-am abordat pe un om care trăia în adulter. Am încercat să înţeleg situaţia lui şi am stăruit să se întoarcă la soţia lui. Apoi i-am spus, „Ştii că Iisus spune că dacă nu lupţi împotriva acestui păcat cu acelaşi tip de seriozitate cu care ai fi dispus să-ţi scoţi propriul ochi, vei merge în Iad şi vei suferi acolo pentru eternitate.”

El m-a privit complet neîncrezător, ca şi cum nu ar fi auzit aşa ceva în viaţa lui, şi mi-a spus, „Vrei să spui că tu crezi că o persoană îşi poate pierde mântuirea?”

Deci am învăţat în mod repetat, încă de la prima experienţă că există mulţi creştini practicanţi care au o concepţie despre mântuire care o separă de viaţa reală, şi care anulează avertismentele Bibliei şi plasează persoana păcătoasă care pretinde a fi creştină în afara razei de acţiune a ameninţărilor biblice. Iar această doctrină consolează miile de persoane în drum spre Iad.

Iisus a spus, dacă nu combateţi pofta trupească, nu veţi merge în Rai.

Consecinţele sunt mult mai grave decât în cazul în care mii de bombe ar arunca în aer lumea. Dacă nu combatem pofta trupească, nu vom merge în Rai (1 Petru 2:11; Coloseni 3:6; Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:10; Evrei 12:14).

'''Credinţa justificatoare este credinţa care luptă împotriva poftei trupeşti'''

Nu suntem, atunci mântuiţi prin credinţă—crezând în Iisus Hristos? Într-adevăr, suntem mântuiţi prin credinţă! Cei care stăruie în credinţă vor fi mântuiţi (Matei 24:13; 10:22; 1 Corinteni 15:3; Coloseni 1:23; 2 Tesaloniceni 2:13). Cum apucăm viaţa eternă? Pavel ne oferă răspunsul în 1 Timotei 6:12—„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă.”

Aceasta ne conduce la ceea ce vrem să demonstrăm în această dimineaţă—că lupta împotriva poftei trupeşti este o luptă împotriva necredinţei. Iar lupta pentru puritatea trupească este lupta credinţei.

'''Marea eroare care trebuie să fie demontată'''

Marea eroare pe care încerc să o demontez prin aceste mesaje este acea eroare care spune, credinţa în Dumnezeu nu are nicio legătură cu lupta pentru sfinţenie. Prin credinţă vom ajunge în Rai, iar sfinţenia ne aduce răsplată. Justificarea vine prin credinţă, iar sfinţirea prin fapte. Începem viaţa de creştin prin puterea Spiritului, şi stăruim prin eforturile cărnii. Aceasta este marea eroare evangelică a zilelor noastre. Lupta pentru ascultare este opţională, se spune, deoarece doar credinţa este necesară pentru a fi mântuiţi.

Răspunsul nostru: lupta pentru ascultare este absolut necesară pentru mântuire deoarece aceasta ESTE lupta credinţei. Lupta împotriva poftei trupeşti este absolut necesară pentru a fi mântuiţi deoarece este lupta împotriva necredinţei. Credinţa în sine ne izbăveşte din Iad, iar credinţa care ne izbăveşte din Iad, ne izbăveşte de pofta trupească.

'''O Evanghelie mai minunată'''

Sper că observaţi că aceasta este o Evanghelie mai minunată decât cealaltă. Este Evanghelia triumfului Lui Dumnezeu asupra păcatului, şi nu doar a faptului că El tolerează păcatul. Este Evanghelia vestită în Romani 6:14: „Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.” Harul atotputernic! Harul suveran!
<blockquote>
El va înfrânge puterea păcatului zădărnicit, El eliberează întemniţatul; Sângele Lui îl poate face neprihănit pe cel mai ticălos, Sângele Lui m-a mântuit şi pe mine.
</blockquote>
Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu. Aceasta este porunca Lui Dumnezeu şi acesta este darul Lui Dumnezeu. Totul este din har. De aceea singura luptă pe care o luptăm este lupta credinţei—lupta pentru a ne odihni pe deplin în harul Lui Dumnezeu—pentru a fi mulţumiţi cu gloria Lui Dumnezeu—astfel încât ispita de a păcătui să nu mai aibă putere asupra noastră.

Lupta împotriva poftei trupeşti este lupta împotriva necredinţei. Versetele cheie sunt versetele 5 şi 8. Avem timp doar pentru versetul 5.

'''Cunoaşterea Lui Dumnezeu'''

În versetul 5 Pavel spune, „ . . . nu în patima poftei, ca şi naţiunile [adică necircumcişii] care nu-L cunosc pe Dumnezeu.” Observaţi ce este sugerat aici despre ceea ce se află la baza poftei trupeşti? Necunoaşterea Lui Dumnezeu este cauza principală a poftei trupeşti. Luaţi o soţie (sau: stăpâniţi-vă trupul) nu în patima poftei deoarece aşa procedează cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu.

Ceea ce Pavel vrea să spună nu este faptul că doar cunoaşterea generală a Lui Dumnezeu poate înfrânge pofta trupească. În Marcu 1:24 Iisus se pregătea să alunge un demon dintr-un om, iar duhul necurat a strigat, „Te ştiu Cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, Satan şi oştirile lui au o cunoaştere destul de exactă a Lui Dumnezeu şi a Lui Iisus, dar nu la acest tip de cunoaştere se referă Pavel aici.

Cunoaşterea despre care vorbeşte Pavel este cunoaşterea Lui Dumnezeu descrisă în 2 Corinteni 4:6—„lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (vezi Galateni 4:8; 1 Corinteni 2:14; 2 Petru 1:3–4). Este cunoaşterea măreţiei şi vredniciei şi gloriei şi harului şi puterii Lui Dumnezeu. Este cunoaşterea care ne copleşeşte şi ne smereşte. Este cunoaşterea care ne câştigă şi care ne susţine sufletul.

Este tipul de cunoaştere pe care nu o avem atunci când cântăm în cor Aleluia sau când mormăim pe marginea Marelui Canion. Văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud. Nu este acel tip de cunoaştere. Aceasta vine cum s-a întâmplat în cazul Lidiei, când Domnul i-a deschis ochii inimii ei. Odată crezi că eşti copleşit de deplinătatea ei, apoi brusc apare o prăpastie, prin faptul că îţi doreşti mai multă cunoaştere. Este cunoaşterea pe care o numim credinţă—chezăşia lucrurilor la care sperăm, încredinţarea pentru lucrurile care nu se văd.

Este o cunoaştere care este atât de reală, desăvârşită, atât de mulţumitoare pentru suflet încât orice gând, orice atitudine, orice emoţie, orice dependenţă care ameninţă să stingherească această cunoaştere va fi atacată cu tot zelul spiritual al unei vieţi ameninţate. Aceasta este lupta credinţei care este dusă în sufletul evlavios atunci când pofta trupească ispiteşte mintea să se depărteze de Dumnezeu.

'''Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu'''

Voi încheia cu o ilustrare dintr-un articol din Leadership (Toamna 1982). Nu era semnat, ci era scris de un predicator care timp de zece ani fusese prizonierul poftei trupeşti. El povesteşte cum a fost eliberat în cele din urmă. Ceea ce încerc să spun este o confirmare atât de răsunătoare, încât doresc să citez întreg paragraful cheie.

El a dat peste o carte scrisă de Francois Mauriac, Ceea ce cred. În această carte, Mauriac a recunoscut cum chinul culpabilităţii nu îl eliberase din pofta trupească. În încheiere afirmă că există un motiv puternic pentru a căuta puritatea, cel pe care Hristos l-a oferit în Fericirile: „Ferice de cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.”
<blockquote>
Gândul acesta m-a frapat precum un clopot care răsună pe un coridor întunecat, cufundat în linişte. Până în acel moment, niciunul dintre argumentele înspăimântătoare şi negative împotriva poftei trupeşti nu reuşiseră să mă ţină departe de aceasta . . . Dar am dat peste o descriere a ceea ce îmi lipsea, deoarece continuam să alimentez pofta trupească: îmi limitam propria apropiere de Dumnezeu. Dragostea pe care El o oferă este atât de extraordinară şi de posesivă încât facultăţile noastre trebuie să fie purificate şi curăţate înainte să putem să o cuprindem. Ar înlocui El, de fapt o altă sete şi o altă foame cu cea pe care nu mi-am potolit-o niciodată? Ar stinge cumva Apa Vie pofta trupească? Acesta a fost miza credinţei. (pp. 43–44)
</blockquote>
Nu a fost o miză. Nu poţi pierde atunci când te întorci spre Dumnezeu. El a descoperit acest adevăr în propria viaţă, iar lecţia pe care a învăţat-o este pe deplin justă:
<blockquote>
Luptăm împotriva poftei trupeşti hrănindu-ne credinţa cu cunoaşterea unui Dumnezeu irezistibil de glorios.
</blockquote>
Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu în dimineaţa aceasta? Creşteţi în fiecare săptămână în cunoaşterea măreţiei Lui Dumnezeu? Cugetaţi la Cuvântul Lui zi şi noapte? Meditaţi asupra întruchipărilor Fiului Său prezentate în Evanghelii? Citiţi cărţi temeinice despre caracterul şi căile Sale? Priviţi tot ce vi se întâmplă zilnic ca pe o parte a creaţiei Lui? Vă rugaţi să aveţi o inimă sensibilă care poate fi cucerită de revelaţia gloriei Sale?

Vă îndemn să vă luaţi aceste angajamente acum pentru sufletul vostru şi pentru gloria Lui Dumnezeu.

Combaterea necredinţei care stă la baza deznădejdii

Bogdana — Tue, 15 Nov 2011 15:45:14 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Despondency}} 
<blockquote>'''Psalmul 73:21-26''' </blockquote><blockquote>Când mi se frământa inima şi mă chinuiam înăuntrul meu, eram prost şi nu ştiam, eram ca o fiară înaintea Ta. Dar eu sunt întotdeauna cu Tine: Tu m-ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău şi, după aceea, mă vei primi în glorie. Pe cine am eu în ceruri? Şi n-am avut plăcere pe pământ decât în Tine. Carnea mea şi inima mea se topesc; Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.</blockquote>
(''Următorul text este o transcriere a înregistrării predicii''.)

Vreau să vă concentraţi asupra versetului 26 pentru câteva minute – „Carnea mea şi inima mea se topesc” – deoarece aceasta este definiţia deznădejdii despre care vreau să discutăm. Observaţi cele trei părţi ale frazei „carnea mea şi inima mea se topesc”? 

„Carnea mea” – acest lucru înseamnă că există o componentă fizică a deznădejdii. Nu-i aşa? Trupul devine slăbit, apare oboseala, apatia şi trândăvia. 

În al doilea rând, „şi inima mea” – aceasta înseamnă că există şi un element spiritual al deznădejdii. Inimile noastre sunt descurajate, deprimate, abătute, istovite. 

În al treilea rând, „se topesc”. Cuvântul înseamnă a se sfârşi, a se termina, a rămâne fără resurse. Este ca şi cum viaţa noastră ar fi un rezervor cu apă care ne trebuie pentru înviorare. Şi cineva scoate dopul, iar apa se scurge în întregime. Iar acest cuvânt în ebraică (Kalla) înseamnă a se sfârşi, a se epuiza, a fi sărăcit de resursele necesare pentru a înfrunta problemele şi viaţa. 

'''Este păcatul sursa deznădejdii?''' 

Acum întrebarea este, Se află necredinţa la baza acelei experienţe a deznădejdii? Şi având doar zece minute la dispoziţie pentru această predică, voi trece peste multe aspecte. Răspunsul este da şi nu. 

Cu alte cuvinte, nu este simplu. Dar voi alege o propoziţie simplă, care provine din Scriptură, deoarece avem nevoie de lucruri clare şi simple conform cărora să trăim. Iată propoziţia care cred că este simplă şi adevărată: Ne lăsăm cuprinşi de deznădejde din cauza necredinţei. 

Voi omite discuţia despre sursa deznădejdii, deoarece este foarte complexă. Oricare ar fi sursa acesteia, din cauza necredinţei suntem împăcaţi cu deznădejdea, ne lăsăm cuprinşi de ea, nu ducem nicio luptă spirituală pentru a o combate, neglijând să purtăm armura Lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Acum vreau să exemplific acest aspect pe scurt, analizând Psalmul şi apoi analizând ceea ce spune Iisus. 

'''„Dar Dumnezeu...”''' 

Psalmul 73:26 conţine acest adevăr, „Carnea mea şi inima mea se topesc”. Literalmente este doar „se topesc”, nu „se pot topi”. Nu este sugerat nici un „poate” în acest verb din limba ebraică, ci doar „Carnea şi inima mea se topesc, sunt descurajat, abătut, nu ştiu ce să mai fac.” Apoi apare contraatacul spiritual în fraza următoare: „dar Dumnezeu.” 

Iată deci un om. Nu mai are parte de ceea ce îl susţinea moral. Inima şi carnea lui sunt aproape sleite şi spune—poate cu ultima răsuflare—„dar Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.” 

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că oricare ar fi sursa acestei deznădejdi, din cauza necredinţei nu spunem „dar Dumnezeu.” Necredinţa nu opune nicio rezistenţă. Necredinţa nu ia scutul credinţei şi sabia Spiritului pentru a lupta. Cel puţin acest lucru cred că îl putem spune cu claritate din Scriptură. „Trupul meu este frânt, inima aproape moartă dar pentru un motiv anume nu voi ceda. Voi crede în Dumnezeu deşi nu mai am putere.” 

Psalmul 19:7, „Legea Domnului este perfectă, înviorând sufletul.” Cuvântul Lui Dumnezeu este dat pentru a înviora sufletul. Sufletele sfinţilor trebuie să fie reabilitate şi înviorate. Acest lucru înseamnă că deznădejdea apare şi Cuvântul Lui Dumnezeu este dat pentru a restabili credinţa. 

'''Satan vs. Fiul Lui Dumnezeu''' 

Să ne îndreptăm atenţia asupra Lui Iisus. Să răsfoim la Matei 26:36 şi ceea ce urmează. Vreau să fim cu Iisus în Grădina Ghetsimani timp de câteva minute. Tocmai am participat la Cina cea de Taină. Câteva ore mai târziu Iisus este în Ghetsimani şi ceea ce se întâmplă acolo este probabil cel mai mare război spiritual care s-a dat vreodată sau se va da într-un suflet omenesc. 

Fără îndoială că Satan s-a apropiat de El. Vă amintiţi când Iisus a fost ispitit în pustie, „A plecat de la El pentru un timp.” Cât timp credeţi? Până în acest moment, cred. Şi nu doar s-a apropiat de El. Pariez că a adunat laolaltă pe cei mai puternici membri ai armatei lui haine. Puteţi fi siguri că săgeţile arzătoare despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 6 zburau ca grindina spre sufletul Fiului Lui Dumnezeu, când stătea îngenuncheat acolo, luptându-se pentru credinţa Lui. 

Să citim versetul 36: 
<blockquote>Atunci Isus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani şi le-a spus ucenicilor: „Şedeţi aici până voi merge să Mă rog acolo.” Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Atunci El le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte.” </blockquote>
Ce se întâmplă, de ce este Iisus atât de abătut şi tulburat şi întristat? 

Ioan 12:27 spune „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi spune? ‚Tată, salvează-Mă din ceasul acesta?’ Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta.” Cred că acest text ne dezvăluie care era natura ispitei. Satan trimitea săgeată după săgeată în mintea Lui Iisus Hristos. Şi Îi veneau în minte gânduri de la Satan, gânduri precum, „Aceasta este o fundătură. Patimile nu reprezintă decât o gaură neagră. Va fi o suferinţă ca nicio altă suferinţă omenească şi aceşti oameni de nimic nu merită sacrificiul, etc.” Aceste idei veneau din inima haină a lui Satan în mintea Fiului Lui Dumnezeu. 

Satan vrea să cultive în Iisus un spirit de deznădejde care se adânceşte în resemnare fără să întâmpine rezistenţă şi spune „Nu vei reuşi, nu are rost să mai perseverezi.” Vreau să ne gândim un minut la acest război şi să-l comparăm cu cel al discipolilor. 

'''Să nu vi se tulbure inima''' 

Iisus este un om neprihănit. Conform Evrei 4:15 şi 2 Corinteni 5:20 El nu a păcătuit nici cu gândul, în sentimente sau cu fapta. Era fără păcat. Acest lucru înseamnă că neliniştea sufletească pe care o simţea în acel moment era o reacţie corespunzătoare pentru ispita extraordinară la care era supus. Gândul demonic că patimile reprezintă o gaură neagră absurdă şi zadarnică şi fără finalitate este atât de îngrozitoare încât ar trebui să producă o cutremurare, un şoc în sufletul Fiului Lui Dumnezeu, precum şi în al vostru şi al meu. 

Este precum o bombă. Satan aruncă bombe în marea liniştită a vieţii noastre. Şi dacă este vorba despre o bombă atomică, de îndată ce explodează, o undă de şoc masivă va lovi înainte ca razele fatale să ajungă în vieţile oamenilor. Aş spune că în viaţa Lui Iisus acest lucru nu este un păcat. Unda de şoc a ispitei satanice pentru a crede că moartea Fiului Lui Dumnezeu ar fi inutilă este atât de puternică, încât Îl tăvăleşte, Îl doboară. 

Este uimitor cum cuvântul folosit în acest context pentru a descrie faptul că era tulburat este de asemenea folosit şi în cazul discipolilor. Totuşi, Iisus le spune discipolilor, „Nu vă tulburaţi”, Ioan 14:1, „Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” 

Sau Ioan 14:27, „Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima.” Atunci când am citit acest fragment ieri mi-am spus, „Stai puţin, trebuie să-mi dau seama ce înseamnă acest îndemn. Spun că Fiul Lui Dumnezeu Cel neprihănit poate să se tulbure—acelaşi cuvânt—şi totuşi El le spune discipolilor să nu se tulbure.” Este ca şi cum Satan aruncă o bombă, aceeaşi bombă, chiar în mijlocul experienţei Lui Iisus şi a discipolilor. 

Ei erau pe punctul de a se simţi deznădăjduiţi deoarece Iisus pleca şi lor li se părea că se vor întoarce la a fi pescari, că nu există nicio Împărăţie aici, că este un lucru fără sens. Nu s-a întâmplat nimic bun, iar prietenul lor cel mai bun şi, aşa cum credeau, Domnul lor a plecat. Iar Iisus spune, „Nu vă tulburaţi”, dar totuşi El era tulburat. 

Este o contradicţie? Este în regulă ca Iisus să fie tulburat şi nu este în regulă ca discipolii să se tulbure? Nu cred că este nicio contradicţie. Iată cum înţeleg cele două aspecte.

Din partea discipolilor Iisus spune, „Atunci când bomba va cădea în viaţa voastră iar Satan colorează unda de şoc a acestei experienţe cu culoarea neagră a deznădejdii, nu vă lăsaţi învinşi. Credeţi.” Cu alte cuvinte, El le spune, „Contraatacaţi, să nu vi se tulbure inima, atacaţi, credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” Nu spune că prima undă de şoc care ne poate doborî sau ne poate fura ceea ce ne oferă stabilitate nu va exista, ci spune, „Contraatacaţi, credeţi, luaţi pacea Mea, ascultaţi cuvintele Mele, fiţi atenţi la Cuvântul Lui Dumnezeu. Vă voi arăta calea vieţii.”

Acum, în ceea ce Îl priveşte pe Iisus, nimeni nu ştia mai bine decât Fiul Lui Dumnezeu că dacă nu ar fi contraatacat imediat unda de şoc a ispitei satanice a lui Satan ar fi fost terminat. Deci în încheiere aş dori să acordăm o mare atenţie modului în care Iisus a reacţionat la tulburarea care Îi cuprinsese sufletul şi la atacul satanic asupra odihnei Lui în Dumnezeu. Iată cum a reacţionat El—în cinci etape.

'''Să combatem necredinţa precum Hristos'''

Pe măsură ce voi vorbi despre aceste cinci etape care se desprind din Matei 26:37 şi ceea ce urmează, vreau să vă întipăriţi în minte ce anume vă ameninţă calmul cel mai mult, ce anume determină deznădejdea şi sentimentele de întristare să vă cuprindă cel mai adesea în viaţa voastră. Care este proiectilul pe care Satan îl aruncă cel mai frecvent în viaţa voastră? Şi apoi când voi menţiona aceste cinci etape pe care Domnul Iisus le-a urmat atunci când bomba a căzut în viaţa Lui, vreau să le raportaţi imediat la experienţa voastră, deoarece sunt toate relevante. În regulă? Iată cele cinci etape.
<blockquote>1. Iisus a ales prieteni apropiaţi care să Îl urmeze. Versetul 37: „Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc.” Deci nu a dat înapoi. A apelat la cercul Său interior, adică la prietenii Lui cei mai de valoare şi de nădejde şi a parat împreună cu ei.</blockquote><blockquote>2. Şi-a deschis sufletul faţă de ei. Versetul 38: „Atunci El le-a spus: ‚Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte.’” Îmi imaginez cât de uimiţi au fost atunci când Împăratul lor şi-a mărturisit slăbiciunea. El şi-a deschis sufletul în faţa lor. </blockquote><blockquote>3. Le-a cerut ajutorul în războiul spiritual. Versetul 38, a doua jumătate: „Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” Un alt text spune, „rugaţi-vă”, iar alt text, „Nu vă lăsaţi pradă ispitei; rămâneţi aici şi luptaţi cu Mine. Luptaţi alături de Mine.” </blockquote><blockquote>4. El şi-a descărcat sufletul în faţa Tatălui în rugăciune. Versetul 39: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta.” Este în ordine să ne rugăm ca bomba care a căzut în viaţa noastră să fie îndepărtată de la noi. Acest lucru este drept. Orice ar arunca Satan în direcţia noastră, este în regulă să spunem, „Îndepărtează de la mine acest lucru, Tată. Eşti mai puternic decât el.” </blockquote><blockquote>5. Dar în cele din urmă sufletul Lui s-a bizuit pe înţelepciunea supremă a Lui Dumnezeu. A doua jumătate a versetului 39: „Însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.” </blockquote>
Iată deci învăţătura. Atunci când Satan aruncă o bombă asupra păcii din viaţa noastră, unda de şoc iniţială a reacţiei emoţionale nu este în mod necesar un păcat. Păcat este atunci când nu procedăm asemenea Lui Iisus când bomba a căzut în Grădina Ghetsimani. Păcatul este atunci când cedăm depresiei. Păcatul înseamnă să nu purtăm armura Lui Dumnezeu. Păcat este să nu ducem războiul spiritual.

Dar Iisus ne arată o altă cale. Nu este lipsită de chinuri, dar nu este nici pasivă. Şi doresc să-L urmăm pe această cale.

'''O imagine şi un plan'''

În încheiere voi face un rezumat.

Găsiţi prieteni de încredere. Cine sunt aceştia? Cine reprezintă cercul vostru interior.

1. Deschideţi-vă sufletul în faţa lor. 

2. Rugaţi-i să lupte alături de voi, să ducă acest război alături de voi, să vă susţină, să vegheze şi să se roage împreună cu voi. 

3. Descărcaţi-vă sufletul în faţa Tatălui nostru.

4. Şi bizuiţi-vă pe înţelepciunea Lui suverană, indiferent de ceea ce se întâmplă. „Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.”

Voi încheia cu această imagine. Păstraţi-o în minte. Învăţătura vieţii Lui Iisus şi a Psalmilor este aceasta: oricare grotă în care v-aţi afla—rătăcind singuri, pipăind pietrele, împiedicându-vă, măsurând cu pasul, lovindu-vă la cap—oricare grotă în care v-aţi afla este un tunel care dă spre glorie. Dă spre o zi ca cea de azi în Rai, cu soarele strălucind, cu iarba verde şi cu apele curgând—atâta vreme cât nu rămâneţi în grotă, suflând în lumânarea credinţei şi stingând-o.

Combaterea necredinţei care stă la baza deznădejdii

Bogdana — Tue, 15 Nov 2011 15:42:53 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Despondency}} 
<blockquote>'''Psalmul 73:21-26''' </blockquote><blockquote>Când mi se frământa inima şi mă chinuiam înăuntrul meu, eram prost şi nu ştiam, eram ca o fiară înaintea Ta. Dar eu sunt întotdeauna cu Tine: Tu m-ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău şi, după aceea, mă vei primi în glorie. Pe cine am eu în ceruri? Şi n-am avut plăcere pe pământ decât în Tine. Carnea mea şi inima mea se topesc; Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.</blockquote>
(''Următorul text este o transcriere a înregistrării predicii''.)

Vreau să vă concentraţi asupra versetului 26 pentru câteva minute – „Carnea mea şi inima mea se topesc” – deoarece aceasta este definiţia deznădejdii despre care vreau să discutăm. Observaţi cele trei părţi ale frazei „carnea mea şi inima mea se topesc”? 

„Carnea mea” – acest lucru înseamnă că există o componentă fizică a deznădejdii. Nu-i aşa? Trupul devine slăbit, apare oboseala, apatia şi trândăvia. 

În al doilea rând, „şi inima mea” – aceasta înseamnă că există şi un element spiritual al deznădejdii. Inimile noastre sunt descurajate, deprimate, abătute, istovite. 

În al treilea rând, „se topesc”. Cuvântul înseamnă a se sfârşi, a se termina, a rămâne fără resurse. Este ca şi cum viaţa noastră ar fi un rezervor cu apă care ne trebuie pentru înviorare. Şi cineva scoate dopul, iar apa se scurge în întregime. Iar acest cuvânt în ebraică (Kalla) înseamnă a se sfârşi, a se epuiza, a fi sărăcit de resursele necesare pentru a înfrunta problemele şi viaţa. 

'''Este păcatul sursa deznădejdii?''' 

Acum întrebarea este, Se află necredinţa la baza acelei experienţe a deznădejdii? Şi având doar zece minute la dispoziţie pentru această predică, voi trece peste multe aspecte. Răspunsul este da şi nu. 

Cu alte cuvinte, nu este simplu. Dar voi alege o propoziţie simplă, care provine din Scriptură, deoarece avem nevoie de lucruri clare şi simple conform cărora să trăim. Iată propoziţia care cred că este simplă şi adevărată: Ne lăsăm cuprinşi de deznădejde din cauza necredinţei. 

Voi omite discuţia despre sursa deznădejdii, deoarece este foarte complexă. Oricare ar fi sursa acesteia, din cauza necredinţei suntem împăcaţi cu deznădejdea, ne lăsăm cuprinşi de ea, nu ducem nicio luptă spirituală pentru a o combate, neglijând să purtăm armura Lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Acum vreau să exemplific acest aspect pe scurt, analizând Psalmul şi apoi analizând ceea ce spune Iisus. 

'''„Dar Dumnezeu...”''' 

Psalmul 73:26 conţine acest adevăr, „Carnea mea şi inima mea se topesc”. Literalmente este doar „se topesc”, nu „se pot topi”. Nu este sugerat nici un „poate” în acest verb din limba ebraică, ci doar „Carnea şi inima mea se topesc, sunt descurajat, abătut, nu ştiu ce să mai fac.” Apoi apare contraatacul spiritual în fraza următoare: „dar Dumnezeu.” 

Iată deci un om. Nu mai are parte de ceea ce îl susţinea moral. Inima şi carnea lui sunt aproape sleite şi spune—poate cu ultima răsuflare—„dar Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.” 

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că oricare ar fi sursa acestei deznădejdi, din cauza necredinţei nu spunem „dar Dumnezeu.” Necredinţa nu opune nicio rezistenţă. Necredinţa nu ia scutul credinţei şi sabia Spiritului pentru a lupta. Cel puţin acest lucru cred că îl putem spune cu claritate din Scriptură. „Trupul meu este frânt, inima aproape moartă dar pentru un motiv anume nu voi ceda. Voi crede în Dumnezeu deşi nu mai am putere.” 

Psalmul 19:7, „Legea Domnului este perfectă, înviorând sufletul.” Cuvântul Lui Dumnezeu este dat pentru a înviora sufletul. Sufletele sfinţilor trebuie să fie reabilitate şi înviorate. Acest lucru înseamnă că deznădejdea apare şi Cuvântul Lui Dumnezeu este dat pentru a restabili credinţa. 

'''Satan vs. Fiul Lui Dumnezeu''' 

Să ne îndreptăm atenţia asupra Lui Iisus. Să răsfoim la Matei 26:36 şi ceea ce urmează. Vreau să fim cu Iisus în Grădina Ghetsimani timp de câteva minute. Tocmai am participat la Cina cea de Taină. Câteva ore mai târziu Iisus este în Ghetsimani şi ceea ce se întâmplă acolo este probabil cel mai mare război spiritual care s-a dat vreodată sau se va da într-un suflet omenesc. 

Fără îndoială că Satan s-a apropiat de El. Vă amintiţi când Iisus a fost ispitit în pustie, „A plecat de la El pentru un timp.” Cât timp credeţi? Până în acest moment, cred. Şi nu doar s-a apropiat de El. Pariez că a adunat laolaltă pe cei mai puternici membri ai armatei lui haine. Puteţi fi siguri că săgeţile arzătoare despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 6 zburau ca grindina spre sufletul Fiului Lui Dumnezeu, când stătea îngenuncheat acolo, luptându-se pentru credinţa Lui. 

Să citim versetul 36: 
<blockquote>Atunci Isus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani şi le-a spus ucenicilor: „Şedeţi aici până voi merge să Mă rog acolo.” Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Atunci El le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte.” </blockquote>
Ce se întâmplă, de ce este Iisus atât de abătut şi tulburat şi întristat? 

Ioan 12:27 spune „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi spune? ‚Tată, salvează-Mă din ceasul acesta?’ Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta.” Cred că acest text ne dezvăluie care era natura ispitei. Satan trimitea săgeată după săgeată în mintea Lui Iisus Hristos. Şi Îi veneau în minte gânduri de la Satan, gânduri precum, „Aceasta este o fundătură. Patimile nu reprezintă decât o gaură neagră. Va fi o suferinţă ca nicio altă suferinţă omenească şi aceşti oameni de nimic nu merită sacrificiul, etc.” Aceste idei veneau din inima haină a lui Satan în mintea Fiului Lui Dumnezeu. 

Satan vrea să cultive în Iisus un spirit de deznădejde care se adânceşte în resemnare fără să întâmpine rezistenţă şi spune „Nu vei reuşi, nu are rost să mai perseverezi.” Vreau să ne gândim un minut la acest război şi să-l comparăm cu cel al discipolilor. 

'''Să nu vi se tulbure inima''' 

Iisus este un om neprihănit. Conform Evrei 4:15 şi 2 Corinteni 5:20 El nu a păcătuit nici cu gândul, în sentimente sau cu fapta. Era fără păcat. Acest lucru înseamnă că neliniştea sufletească pe care o simţea în acel moment era o reacţie corespunzătoare pentru ispita extraordinară la care era supus. Gândul demonic că patimile reprezintă o gaură neagră absurdă şi zadarnică şi fără finalitate este atât de îngrozitoare încât ar trebui să producă o cutremurare, un şoc în sufletul Fiului Lui Dumnezeu, precum şi în al vostru şi al meu. 

Este precum o bombă. Satan aruncă bombe în marea liniştită a vieţii noastre. Şi dacă este vorba despre o bombă atomică, de îndată ce explodează, o undă de şoc masivă va lovi înainte ca razele fatale să ajungă în vieţile oamenilor. Aş spune că în viaţa Lui Iisus acest lucru nu este un păcat. Unda de şoc a ispitei satanice pentru a crede că moartea Fiului Lui Dumnezeu ar fi inutilă este atât de puternică, încât Îl tăvăleşte, Îl doboară. 

Este uimitor cum cuvântul folosit în acest context pentru a descrie faptul că era tulburat este de asemenea folosit şi în cazul discipolilor. Totuşi, Iisus le spune discipolilor, „Nu vă tulburaţi”, Ioan 14:1, „Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” 

Sau Ioan 14:27, „Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima.” Atunci când am citit acest fragment ieri mi-am spus, „Stai puţin, trebuie să-mi dau seama ce înseamnă acest îndemn. Spun că Fiul Lui Dumnezeu Cel neprihănit poate să se tulbure—acelaşi cuvânt—şi totuşi El le spune discipolilor să nu se tulbure.” Este ca şi cum Satan aruncă o bombă, aceeaşi bombă, chiar în mijlocul experienţei Lui Iisus şi a discipolilor. 

Ei erau pe punctul de a se simţi deznădăjduiţi deoarece Iisus pleca şi lor li se părea că se vor întoarce la a fi pescari, că nu există nicio Împărăţie aici, că este un lucru fără sens. Nu s-a întâmplat nimic bun, iar prietenul lor cel mai bun şi, aşa cum credeau, Domnul lor a plecat. Iar Iisus spune, „Nu vă tulburaţi”, dar totuşi El era tulburat. 

Este o contradicţie? Este în regulă ca Iisus să fie tulburat şi nu este în regulă ca discipolii să se tulbure? Nu cred că este nicio contradicţie. Iată cum înţeleg cele două aspecte.

Din partea discipolilor Iisus spune, „Atunci când bomba va cădea în viaţa voastră iar Satan colorează unda de şoc a acestei experienţe cu culoarea neagră a deznădejdii, nu vă lăsaţi învinşi. Credeţi.” Cu alte cuvinte, El le spune, „Contraatacaţi, să nu vi se tulbure inima, atacaţi, credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” Nu spune că prima undă de şoc care ne poate doborî sau ne poate fura ceea ce ne oferă stabilitate nu va exista, ci spune, „Contraatacaţi, credeţi, luaţi pacea Mea, ascultaţi cuvintele Mele, fiţi atenţi la Cuvântul Lui Dumnezeu. Vă voi arăta calea vieţii.”

Acum, în ceea ce Îl priveşte pe Iisus, nimeni nu ştia mai bine decât Fiul Lui Dumnezeu că dacă nu ar fi contraatacat imediat unda de şoc a ispitei satanice a lui Satan ar fi fost terminat. Deci în încheiere aş dori să acordăm o mare atenţie modului în care Iisus a reacţionat la tulburarea care Îi cuprinsese sufletul şi la atacul satanic asupra odihnei Lui în Dumnezeu. Iată cum a reacţionat El—în cinci etape.

'''Să combatem necredinţa precum Hristos'''

Pe măsură ce voi vorbi despre aceste cinci etape care se desprind din Matei 26:37 şi ceea ce urmează, vreau să vă întipăriţi în minte ce anume vă ameninţă calmul cel mai mult, ce anume determină deznădejdea şi sentimentele de întristare să vă cuprindă cel mai adesea în viaţa voastră. Care este proiectilul pe care Satan îl aruncă cel mai frecvent în viaţa voastră? Şi apoi când voi menţiona aceste cinci etape pe care Domnul Iisus le-a urmat atunci când bomba a căzut în viaţa Lui, vreau să le raportaţi imediat la experienţa voastră, deoarece sunt toate relevante. În regulă? Iată cele cinci etape.
<blockquote>1. Iisus a ales prieteni apropiaţi care să Îl urmeze. Versetul 37: „Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc.” Deci nu a dat înapoi. A apelat la cercul Său interior, adică la prietenii Lui cei mai de valoare şi de nădejde şi a parat împreună cu ei. </blockquote><blockquote>2. Şi-a deschis sufletul faţă de ei. Versetul 38: „Atunci El le-a spus: ‚Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte.’” Îmi imaginez cât de uimiţi au fost atunci când Împăratul lor şi-a mărturisit slăbiciunea. El şi-a deschis sufletul în faţa lor. </blockquote><blockquote>3. Le-a cerut ajutorul în războiul spiritual. Versetul 38, a doua jumătate: „Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” Un alt text spune, „rugaţi-vă”, iar alt text, „Nu vă lăsaţi pradă ispitei; rămâneţi aici şi luptaţi cu Mine. Luptaţi alături de Mine.” </blockquote><blockquote>4. El şi-a descărcat sufletul în faţa Tatălui în rugăciune. Versetul 39: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta.” Este în ordine să ne rugăm ca bomba care a căzut în viaţa noastră să fie îndepărtată de la noi. Acest lucru este drept. Orice ar arunca Satan în direcţia noastră, este în regulă să spunem, „Îndepărtează de la mine acest lucru, Tată. Eşti mai puternic decât el.” </blockquote><blockquote>5. Dar în cele din urmă sufletul Lui s-a bizuit pe înţelepciunea supremă a Lui Dumnezeu. A doua jumătate a versetului 39: „Însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.” </blockquote>
Iată deci învăţătura. Atunci când Satan aruncă o bombă asupra păcii din viaţa noastră, unda de şoc iniţială a reacţiei emoţionale nu este în mod necesar un păcat. Păcat este atunci când nu procedăm asemenea Lui Iisus când bomba a căzut în Grădina Ghetsimani. Păcatul este atunci când cedăm depresiei. Păcatul înseamnă să nu purtăm armura Lui Dumnezeu. Păcat este să nu ducem războiul spiritual.

Dar Iisus ne arată o altă cale. Nu este lipsită de chinuri, dar nu este nici pasivă. Şi doresc să-L urmăm pe această cale.

'''O imagine şi un plan'''

În încheiere voi face un rezumat.

Găsiţi prieteni de încredere. Cine sunt aceştia? Cine reprezintă cercul vostru interior.

1. Deschideţi-vă sufletul în faţa lor. 

2. Rugaţi-i să lupte alături de voi, să ducă acest război alături de voi, să vă susţină, să vegheze şi să se roage împreună cu voi. 

3. Descărcaţi-vă sufletul în faţa Tatălui nostru.

4. Şi bizuiţi-vă pe înţelepciunea Lui suverană, indiferent de ceea ce se întâmplă. „Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.”

Voi încheia cu această imagine. Păstraţi-o în minte. Învăţătura vieţii Lui Iisus şi a Psalmilor este aceasta: oricare grotă în care v-aţi afla—rătăcind singuri, pipăind pietrele, împiedicându-vă, măsurând cu pasul, lovindu-vă la cap—oricare grotă în care v-aţi afla este un tunel care dă spre glorie. Dă spre o zi ca cea de azi în Rai, cu soarele strălucind, cu iarba verde şi cu apele curgând—atâta vreme cât nu rămâneţi în grotă, suflând în lumânarea credinţei şi stingând-o.

Combaterea necredinţei care stă la baza deznădejdii

Bogdana — Tue, 15 Nov 2011 15:39:37 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Despondency}} 

<blockquote>
'''Psalmul 73:21-26'''

Când mi se frământa inima şi mă chinuiam înăuntrul meu, eram prost şi nu ştiam, eram ca o fiară înaintea Ta. Dar eu sunt întotdeauna cu Tine: Tu m-ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău şi, după aceea, mă vei primi în glorie. Pe cine am eu în ceruri? Şi n-am avut plăcere pe pământ decât în Tine. Carnea mea şi inima mea se topesc; 

Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna. 
</blockquote>

(''Următorul text este o transcriere a înregistrării predicii''.) 

Vreau să vă concentraţi asupra versetului 26 pentru câteva minute – „Carnea mea şi inima mea se topesc” – deoarece aceasta este definiţia deznădejdii despre care vreau să discutăm. Observaţi cele trei părţi ale frazei „carnea mea şi inima mea se topesc”? 

„Carnea mea” – acest lucru înseamnă că există o componentă fizică a deznădejdii. Nu-i aşa? Trupul devine slăbit, apare oboseala, apatia şi trândăvia. 

În al doilea rând, „şi inima mea” – aceasta înseamnă că există şi un element spiritual al deznădejdii. Inimile noastre sunt descurajate, deprimate, abătute, istovite. 

În al treilea rând, „se topesc”. Cuvântul înseamnă a se sfârşi, a se termina, a rămâne fără resurse. Este ca şi cum viaţa noastră ar fi un rezervor cu apă care ne trebuie pentru înviorare. Şi cineva scoate dopul, iar apa se scurge în întregime. Iar acest cuvânt în ebraică (Kalla) înseamnă a se sfârşi, a se epuiza, a fi sărăcit de resursele necesare pentru a înfrunta problemele şi viaţa. 

'''Este păcatul sursa deznădejdii?''' 

Acum întrebarea este, Se află necredinţa la baza acelei experienţe a deznădejdii? Şi având doar zece minute la dispoziţie pentru această predică, voi trece peste multe aspecte. Răspunsul este da şi nu. 

Cu alte cuvinte, nu este simplu. Dar voi alege o propoziţie simplă, care provine din Scriptură, deoarece avem nevoie de lucruri clare şi simple conform cărora să trăim. Iată propoziţia care cred că este simplă şi adevărată: Ne lăsăm cuprinşi de deznădejde din cauza necredinţei. 

Voi omite discuţia despre sursa deznădejdii, deoarece este foarte complexă. Oricare ar fi sursa acesteia, din cauza necredinţei suntem împăcaţi cu deznădejdea, ne lăsăm cuprinşi de ea, nu ducem nicio luptă spirituală pentru a o combate, neglijând să purtăm armura Lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Acum vreau să exemplific acest aspect pe scurt, analizând Psalmul şi apoi analizând ceea ce spune Iisus. 

'''„Dar Dumnezeu...”''' 

Psalmul 73:26 conţine acest adevăr, „Carnea mea şi inima mea se topesc”. Literalmente este doar „se topesc”, nu „se pot topi”. Nu este sugerat nici un „poate” în acest verb din limba ebraică, ci doar „Carnea şi inima mea se topesc, sunt descurajat, abătut, nu ştiu ce să mai fac.” Apoi apare contraatacul spiritual în fraza următoare: „dar Dumnezeu.” 

Iată deci un om. Nu mai are parte de ceea ce îl susţinea moral. Inima şi carnea lui sunt aproape sleite şi spune—poate cu ultima răsuflare—„dar Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.” 

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că oricare ar fi sursa acestei deznădejdi, din cauza necredinţei nu spunem „dar Dumnezeu.” Necredinţa nu opune nicio rezistenţă. Necredinţa nu ia scutul credinţei şi sabia Spiritului pentru a lupta. Cel puţin acest lucru cred că îl putem spune cu claritate din Scriptură. „Trupul meu este frânt, inima aproape moartă dar pentru un motiv anume nu voi ceda. Voi crede în Dumnezeu deşi nu mai am putere.” 

Psalmul 19:7, „Legea Domnului este perfectă, înviorând sufletul.” Cuvântul Lui Dumnezeu este dat pentru a înviora sufletul. Sufletele sfinţilor trebuie să fie reabilitate şi înviorate. Acest lucru înseamnă că deznădejdea apare şi Cuvântul Lui Dumnezeu este dat pentru a restabili credinţa. 

'''Satan vs. Fiul Lui Dumnezeu''' 

Să ne îndreptăm atenţia asupra Lui Iisus. Să răsfoim la Matei 26:36 şi ceea ce urmează. Vreau să fim cu Iisus în Grădina Ghetsimani timp de câteva minute. Tocmai am participat la Cina cea de Taină. Câteva ore mai târziu Iisus este în Ghetsimani şi ceea ce se întâmplă acolo este probabil cel mai mare război spiritual care s-a dat vreodată sau se va da într-un suflet omenesc. 

Fără îndoială că Satan s-a apropiat de El. Vă amintiţi când Iisus a fost ispitit în pustie, „A plecat de la El pentru un timp.” Cât timp credeţi? Până în acest moment, cred. Şi nu doar s-a apropiat de El. Pariez că a adunat laolaltă pe cei mai puternici membri ai armatei lui haine. Puteţi fi siguri că săgeţile arzătoare despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 6 zburau ca grindina spre sufletul Fiului Lui Dumnezeu, când stătea îngenuncheat acolo, luptându-se pentru credinţa Lui. 

Să citim versetul 36: 
<blockquote>
Atunci Isus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani şi le-a spus ucenicilor: „Şedeţi aici până voi merge să Mă rog acolo.” Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Atunci El le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte.” 
</blockquote>
Ce se întâmplă, de ce este Iisus atât de abătut şi tulburat şi întristat? 

Ioan 12:27 spune „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi spune? ‚Tată, salvează-Mă din ceasul acesta?’ Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta.” Cred că acest text ne dezvăluie care era natura ispitei. Satan trimitea săgeată după săgeată în mintea Lui Iisus Hristos. Şi Îi veneau în minte gânduri de la Satan, gânduri precum, „Aceasta este o fundătură. Patimile nu reprezintă decât o gaură neagră. Va fi o suferinţă ca nicio altă suferinţă omenească şi aceşti oameni de nimic nu merită sacrificiul, etc.” Aceste idei veneau din inima haină a lui Satan în mintea Fiului Lui Dumnezeu. 

Satan vrea să cultive în Iisus un spirit de deznădejde care se adânceşte în resemnare fără să întâmpine rezistenţă şi spune „Nu vei reuşi, nu are rost să mai perseverezi.” Vreau să ne gândim un minut la acest război şi să-l comparăm cu cel al discipolilor. 

'''Să nu vi se tulbure inima''' 

Iisus este un om neprihănit. Conform Evrei 4:15 şi 2 Corinteni 5:20 El nu a păcătuit nici cu gândul, în sentimente sau cu fapta. Era fără păcat. Acest lucru înseamnă că neliniştea sufletească pe care o simţea în acel moment era o reacţie corespunzătoare pentru ispita extraordinară la care era supus. Gândul demonic că patimile reprezintă o gaură neagră absurdă şi zadarnică şi fără finalitate este atât de îngrozitoare încât ar trebui să producă o cutremurare, un şoc în sufletul Fiului Lui Dumnezeu, precum şi în al vostru şi al meu. 

Este precum o bombă. Satan aruncă bombe în marea liniştită a vieţii noastre. Şi dacă este vorba despre o bombă atomică, de îndată ce explodează, o undă de şoc masivă va lovi înainte ca razele fatale să ajungă în vieţile oamenilor. Aş spune că în viaţa Lui Iisus acest lucru nu este un păcat. Unda de şoc a ispitei satanice pentru a crede că moartea Fiului Lui Dumnezeu ar fi inutilă este atât de puternică, încât Îl tăvăleşte, Îl doboară. 

Este uimitor cum cuvântul folosit în acest context pentru a descrie faptul că era tulburat este de asemenea folosit şi în cazul discipolilor. Totuşi, Iisus le spune discipolilor, „Nu vă tulburaţi”, Ioan 14:1, „Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” 

Sau Ioan 14:27, „Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima.” Atunci când am citit acest fragment ieri mi-am spus, „Stai puţin, trebuie să-mi dau seama ce înseamnă acest îndemn. Spun că Fiul Lui Dumnezeu Cel neprihănit poate să se tulbure—acelaşi cuvânt—şi totuşi El le spune discipolilor să nu se tulbure.” Este ca şi cum Satan aruncă o bombă, aceeaşi bombă, chiar în mijlocul experienţei Lui Iisus şi a discipolilor. 

Ei erau pe punctul de a se simţi deznădăjduiţi deoarece Iisus pleca şi lor li se părea că se vor întoarce la a fi pescari, că nu există nicio Împărăţie aici, că este un lucru fără sens. Nu s-a întâmplat nimic bun, iar prietenul lor cel mai bun şi, aşa cum credeau, Domnul lor a plecat. Iar Iisus spune, „Nu vă tulburaţi”, dar totuşi El era tulburat. 

Este o contradicţie? Este în regulă ca Iisus să fie tulburat şi nu este în regulă ca discipolii să se tulbure? Nu cred că este nicio contradicţie. Iată cum înţeleg cele două aspecte.

Din partea discipolilor Iisus spune, „Atunci când bomba va cădea în viaţa voastră iar Satan colorează unda de şoc a acestei experienţe cu culoarea neagră a deznădejdii, nu vă lăsaţi învinşi. Credeţi.” Cu alte cuvinte, El le spune, „Contraatacaţi, să nu vi se tulbure inima, atacaţi, credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” Nu spune că prima undă de şoc care ne poate doborî sau ne poate fura ceea ce ne oferă stabilitate nu va exista, ci spune, „Contraatacaţi, credeţi, luaţi pacea Mea, ascultaţi cuvintele Mele, fiţi atenţi la Cuvântul Lui Dumnezeu. Vă voi arăta calea vieţii.”

Acum, în ceea ce Îl priveşte pe Iisus, nimeni nu ştia mai bine decât Fiul Lui Dumnezeu că dacă nu ar fi contraatacat imediat unda de şoc a ispitei satanice a lui Satan ar fi fost terminat. Deci în încheiere aş dori să acordăm o mare atenţie modului în care Iisus a reacţionat la tulburarea care Îi cuprinsese sufletul şi la atacul satanic asupra odihnei Lui în Dumnezeu. Iată cum a reacţionat El—în cinci etape.

'''Să combatem necredinţa precum Hristos'''

Pe măsură ce voi vorbi despre aceste cinci etape care se desprind din Matei 26:37 şi ceea ce urmează, vreau să vă întipăriţi în minte ce anume vă ameninţă calmul cel mai mult, ce anume determină deznădejdea şi sentimentele de întristare să vă cuprindă cel mai adesea în viaţa voastră. Care este proiectilul pe care Satan îl aruncă cel mai frecvent în viaţa voastră? Şi apoi când voi menţiona aceste cinci etape pe care Domnul Iisus le-a urmat atunci când bomba a căzut în viaţa Lui, vreau să le raportaţi imediat la experienţa voastră, deoarece sunt toate relevante. În regulă? Iată cele cinci etape.
<blockquote>
1. Iisus a ales prieteni apropiaţi care să Îl urmeze. Versetul 37: „Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc.” Deci nu a dat înapoi. A apelat la cercul Său interior, adică la prietenii Lui cei mai de valoare şi de nădejde şi a parat împreună cu ei. 2. Şi-a deschis sufletul faţă de ei. Versetul 38: „Atunci El le-a spus: ‚Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte.’” Îmi imaginez cât de uimiţi au fost atunci când Împăratul lor şi-a mărturisit slăbiciunea. El şi-a deschis sufletul în faţa lor. 3. Le-a cerut ajutorul în războiul spiritual. Versetul 38, a doua jumătate: „Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” Un alt text spune, „rugaţi-vă”, iar alt text, „Nu vă lăsaţi pradă ispitei; rămâneţi aici şi luptaţi cu Mine. Luptaţi alături de Mine.” 4. El şi-a descărcat sufletul în faţa Tatălui în rugăciune. Versetul 39: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta.” Este în ordine să ne rugăm ca bomba care a căzut în viaţa noastră să fie îndepărtată de la noi. Acest lucru este drept. Orice ar arunca Satan în direcţia noastră, este în regulă să spunem, „Îndepărtează de la mine acest lucru, Tată. Eşti mai puternic decât el.” 5. Dar în cele din urmă sufletul Lui s-a bizuit pe înţelepciunea supremă a Lui Dumnezeu. A doua jumătate a versetului 39: „Însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.”
</blockquote>
Iată deci învăţătura. Atunci când Satan aruncă o bombă asupra păcii din viaţa noastră, unda de şoc iniţială a reacţiei emoţionale nu este în mod necesar un păcat. Păcat este atunci când nu procedăm asemenea Lui Iisus când bomba a căzut în Grădina Ghetsimani. Păcatul este atunci când cedăm depresiei. Păcatul înseamnă să nu purtăm armura Lui Dumnezeu. Păcat este să nu ducem războiul spiritual.

Dar Iisus ne arată o altă cale. Nu este lipsită de chinuri, dar nu este nici pasivă. Şi doresc să-L urmăm pe această cale.

'''O imagine şi un plan'''

În încheiere voi face un rezumat.

Găsiţi prieteni de încredere. Cine sunt aceştia? Cine reprezintă cercul vostru interior.

1. Deschideţi-vă sufletul în faţa lor. 2. Rugaţi-i să lupte alături de voi, să ducă acest război alături de voi, să vă susţină, să vegheze şi să se roage împreună cu voi. 3. Descărcaţi-vă sufletul în faţa Tatălui nostru. 4. Şi bizuiţi-vă pe înţelepciunea Lui suverană, indiferent de ceea ce se întâmplă. „Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.”

Voi încheia cu această imagine. Păstraţi-o în minte. Învăţătura vieţii Lui Iisus şi a Psalmilor este aceasta: oricare grotă în care v-aţi afla—rătăcind singuri, pipăind pietrele, împiedicându-vă, măsurând cu pasul, lovindu-vă la cap—oricare grotă în care v-aţi afla este un tunel care dă spre glorie. Dă spre o zi ca cea de azi în Rai, cu soarele strălucind, cu iarba verde şi cu apele curgând—atâta vreme cât nu rămâneţi în grotă, suflând în lumânarea credinţei şi stingând-o.

Combaterea necredinţei care stă la baza invidiei

Bogdana — Wed, 09 Nov 2011 16:50:14 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Envy}} 
<blockquote>'''Psalmul 37:1-7''' </blockquote><blockquote>Nu te mânia din cauza celor care fac răul, nu fi invidios pe cei care practică nelegiuirea; pentru că vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde. </blockquote><blockquote>Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi hrăneşte-te cu credincioşia; şi desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale! </blockquote><blockquote>Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca ziua la amiază. </blockquote><blockquote>Rămâi liniştit în Domnul şi aşteaptă-L cu răbdare. Nu te mânia din cauza celui care prosperă în calea lui, din cauza omului care-şi împlineşte intenţiile rele.</blockquote>
(''Următorul text este o transcriere a unei înregistrări audio''.)

'''O definiţie a invidiei''' 

Unul dintre lucrurile care ne împiedică să ne pese de alţi oameni este faptul că îi invidiem. Vom vorbi în seara aceasta despre cum să combatem necredinţa care stă la baza invidiei. Să o definim. 

Când am analizat invidia în această după-amiază—şi când am confruntat ideile mele cu definiţia din dicţionarul Webster—două lucruri au ieşit în evidenţă. 

1) Invidia cuprinde un element de dorinţă. Cineva a avut parte de un avantaj sau un beneficiu în viaţă şi dorim să ni se întâmple şi nouă. Totuşi, acest lucru nu înseamnă neapărat că suntem invidioşi, deoarece acest tip de dorinţă este bună atunci când tindem să-i imităm pe sfinţi. 

2) Celălalt element—cel care face ca invidia să fie ceva nociv—este faptul că dorinţa este însoţită de indignare, deoarece lucrurile merg bine pentru cealaltă persoană, dar nu şi pentru noi. Şi astfel devenim invidioşi. 

Astfel, rezumând într-o propoziţie, invidia este un amestec de dorinţă pentru ceva, şi indignarea simţită pentru faptul că o altă persoană se bucură de acel lucru, în vreme ce noi nu ne bucurăm de el. Lucrurile nu merg prea bine pentru noi, dar lucrurile merg bine pentru cealaltă persoană; şi pur şi simplu ne roade pe dinăuntru câteodată. De ce celeilalte persoane îi merge atât de bine, când nouă nu ne merge prea bine? 

'''Ocaziile de a fi invidioşi abundă''' 

Următorul lucru pe care l-am făcut în această după-amiază a fost să încerc să concretizez aceste situaţii. Am încercat să găsesc exemple de invidie în viaţa mea, în imaginaţia mea şi în vieţile altor oameni. 

Care sunt unele dintre exemplele de invidie? Observaţi aceste scenarii pentru a vă da seama dacă vă regăsiţi în ele: 

M-am gândit la domnul Dukakis şi la domnul Bush, şi mi-a trecut prin gând că aceasta ar fi o ocazie pentru a simţi invidie. Dacă un om îşi dedică un an din viaţă, mulţi bani şi mult efort pentru a deveni următorul preşedinte, dar până la urmă pierde în cursa prezidenţială—chiar şi atunci când crede că este un candidat mai bun, are politici mai bune, şi are un candidat mai bun la vicepreşedinţie—cred că este foarte posibil să stea noaptea treaz şi să se frământe deoarece nu a obţinut ceea ce îşi propusese. Ar putea să creadă că a investit mult timp şi energie şi nu a ajuns nicăieri. 

Sau cum ar fi dacă prietenul tău se căsătoreşte, dar tu nu. Poate îl cunoşti pe acest prieten de mult timp, iar acum această persoană se căsătoreşte, iar tu nu te căsătoreşti. Poţi să simţi un început de invidie pentru că i s-a întâmplat lui sau ei, dar nu ţi s-a întâmplat şi ţie. 

Sau să presupunem că ai avea un copil care are o boală cronică, în timp ce alte familii din jurul tău par întotdeauna sănătoase. Te poţi gândi, Copilul meu este mereu bolnav. Copilul meu se îmbolnăveşte în fiecare săptămână şi are aceste probleme extraordinare; dar aceste familii, care nu sunt mai bune decât a noastră se simt întotdeauna bine. 

Sau cum ar fi dacă ai fi un jucător de rezervă pentru echipa sportivă din liceu. Tot ce faci este să stai pe bancă, în timp ce tipul care este titular, deşi este un înfumurat joacă la orice meci. 

Sau să presupunem că ai un prieten care joacă la loterie. E un om de nimic, dar câştigă un milion de dolari. Ai putea crede că meriţi acei bani mai mult decât prietenul tău. 

Sau eşti un pastor şi vezi alte biserici cum se dezvoltă, în timp ce a ta ori nu se dezvoltă deloc, ori foarte puţin. Ai putea să crezi că acest lucru nu ar trebui să se întâmple. 

Sau poate crezi că ceilalţi arată mai bine sau se îmbracă mai la modă decât tine. Dumnezeu ţi-a dat această înfăţişare, dar cât este de uşor să treci prin viaţă, să-i vezi pe alţii care par mult mai arătoşi şi să îi invidiezi. 

'''O interdicţie şi un avertisment împotriva invidiei''' 

Există atât de multe ocazii de a simţi invidie. Este o ameninţare universală pentru bucuria noastră şi pentru grija noastră faţă de alţi oameni. Ceea ce doresc să facem este să analizăm un text în care este interzisă în Scriptură, să observăm unele dintre consecinţele faptului de a ceda invidiei, şi apoi să discutăm despre cum să o combatem. Şi având în vedere timpul avut la dispoziţie, pe primele două aspecte le voi presupune. 

Şi anume, presupun că sunteţi de acord cu mine că Biblia spune, Nu fi invidios. Putem începe cu aceasta? Am patru texte exemplificatoare. Psalmul 37:1, Proverbe 23:17, Galateni 5:26, I Petru 2:1. Toate aceste texte spun, Nu fi invidios. Deci este împotriva moralei biblice să fim invidioşi. Este împotriva voinţei Lui Dumnezeu să cedăm invidiei. 

Şi apoi am putea discuta despre avertismente. Să ne concentrăm asupra unui fragment. Galateni 5:21 este în pasajul despre faptele cărnii şi despre roadele Duhului, şi una dintre faptele cărnii este invidia. 

Galateni 5:19 – „Sunt arătate faptele cărnii, care sunt: curvie, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii”—care, în opinia mea constituie o sub-categorie a invidiei. 

Am încercat sa-mi dau seama dacă ar trebui să ţin o predică despre gelozie. M-am gândit la acest lucru anul trecut, în luna august. Şi pe măsură ce analizam mai mult gelozia, am ajuns la concluzia că este un fel de invidie. Cu alte cuvinte, gelozia este un tip de invidie îndreptată spre o altă persoană care are parte de afecţiunea pe care ne-am dori-o pentru noi înşine. Suntem geloşi pe o persoană atunci când aceasta are parte de afecţiunea cuiva, deşi credem că noi ar trebui să avem parte de ea. 

Acest lucru poate fi bun. Dumnezeu este gelos pentru dragostea care ar trebui să-I fie adresată. Şi un soţ sau o soţie ar trebui să fie geloşi pe bună dreptate dacă partenerul lor de viaţă este implicat într-o relaţie cu o altă persoană. Dar există şi un tip de gelozie nocivă. Nu voi discuta despre aceasta deoarece cred că tot ce voi spune despre invidie se aplică şi geloziei, ea fiind o sub-categorie a invidiei. 

„Mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, ''invidii''”—iat-o la începutul versetului 21—„beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, despre care vă spun dinainte, după cum am şi spus mai înainte, că cei care fac unele ca acestea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”

Iată deci avertismentul. Este ceva foarte serios. Tot ce este cuprins în aceste predici din toamnă este foarte serios. Cu alte cuvinte, dacă ne lăsăm cuprinşi de această stare necredincioasă a invidiei, ne poate controla viaţa într-o asemenea măsură încât să ne ruineze credinţa şi în cele din urmă se ne înfrângă.

'''Să combatem invidia precum Împăratul David'''

În ordine. Am văzut ce este invidia; am văzut că Biblia o condamnă; şi am văzut că există consecinţe negative dacă ne lăsăm dominaţi de invidie la nesfârşit. Acum să discutăm despre cum să o combatem. Acesta este esenţialul, şi vom începe cu Psalmul 37.

Acesta este un psalm important pentru discuţia despre modul de combatere a invidiei deoarece are ca punct de plecare îndemnul „Nu fi invidios”. Apoi în primele 11 versete sunt redate şase motive temeinice pentru a nu fi dominaţi de invidie. Ceea ce încerc în seara aceasta este să vă dau un exemplu pentru a lupta lupta credinţei prin rugăciunile voastre.

Atunci când vă treziţi dimineaţa şi simţiţi o urmă de invidie în suflet faţă de cineva de la locul de muncă, faţă de un membru al familiei ori faţă de orice altă persoană şi vă spuneţi, „Nu ar trebui să simt asta. Ce să fac pentru a nu mai fi invidios?”, iată ce să faceţi. Luaţi Biblia, îngenunchiaţi pentru rugăciune şi începeţi să citiţi. Căutaţi promisiunile biblice care contracarează invidia. Dar pentru acest lucru trebuie să vă daţi seama, mai întâi de toate că invidia este un tip de necredinţă.

Să citim Psalmul 37:
<blockquote>„Nu te mânia din cauza celor care fac răul, nu fi invidios pe cei care practică nelegiuirea.” </blockquote>
Iată deci, afirmaţia de bază: nu fi invidios pe cei care fac răul şi nu te frământa din cauza lor.
<blockquote>„Pentru că vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.” </blockquote>
Şi cred că versetul 3 ne spune ce ar trebui să facem, în loc să fim invidioşi. Aceasta este opusul invidiei:
<blockquote>„Încrede-te în Domnul şi fă binele.” </blockquote>
Apoi fraza următoare poate fi o poruncă sau o promisiune. Eu cred că este şi una, şi alta. În versiunea standard revizuită citim,
<blockquote>„Locuieşte în ţară şi bucură-te de pace.” </blockquote>
Ar putea fi „bucură-te de pace”, dar literalmente este „hrăneşte-te cu credincioşia”. În orice caz, cred că se referă la credincioşia Lui Dumnezeu, deci ideea de pace este corectă şi potrivită.
<blockquote>„Desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale!” „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El.” </blockquote>
Observaţi aceste lucruri pozitive cu care ar trebui să înlocuim invidia în emoţiile noastre. „Încrede-te” (versetul 3), „desfătează-te” (versetul 4), „încredinţează” (versetul 5), şi „încrede-te” din nou în a doua jumătate a versetului 5. Deci motivul pentru care am ales Psalmul 37 în seara aceasta este că ne învaţă că invidia este o formă de necredinţă, sau izvorăşte din necredinţă. Iar opusul invidiei este credinţa, sau încrederea, sau desfătarea în Dumnezeu, sau încredinţarea poverilor noastre Lui Dumnezeu.

Deci sper că este clar că atunci când începem să fim invidioşi—atunci când începem să privim pe cineva şi să fim indignaţi de faptul că persoana respectivă are ceva care nouă ne lipseşte—şi începem să pierdem pacea şi mulţumirea în Dumnezeu din această cauză, problema este credinţa. În regulă? Aceasta este ideea de bază.

'''Şase argumente redate în Psalmul 37 pentru care este mai bine să avem credinţă'''

Celălalt motiv pentru care acest Psalm este atât de minunat este că oferă atât de multe argumente pentru a nu fi necredincioşi. Ne spune de ce ar trebui să fim fără nicio grijă şi total încredinţaţi de faptul că Dumnezeu este pentru noi. Ne spune că El lucrează astfel încât, chiar dacă pare că ceva le merge mai bine lor, nouă ne va merge minunat. Să analizăm acum cele şase argumente pentru a nu ne lăsa cuprinşi de necredinţa care stă la baza invidiei, pe care le-am scris şi care se desprind din acest capitol.

'''1) '''Versetul 2: „Vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.” Deci dacă începem să fim invidioşi pe un păcătos, precum omul de nimic care tocmai a câştigat un milion de dolari, Dumnezeu ne spune, „Stai, nu ai vrea să fi în locul lui. Se va veşteji ca iarba, iar cei care fac voia Lui Dumnezeu rămân pentru eternitate.” (1 Ioan 2:15). Acesta este deci primul argument.

Se repetă în versetul 9: „Pentru că cei care fac răul vor fi tăiaţi şi cei care-L aşteaptă pe Domnul vor stăpâni ţara.” Iar în versetul 10: „Încă puţin, şi cel rău nu va mai fi.” Deci primul motiv pentru care nu ar trebui să ne lăsăm dominaţi de invidia simţită faţă de un necredincios sau faţă de o persoană care este nedreaptă este gândul „Aşteaptă o clipă! Dumnezeu a spus în Cuvântul Lui că această persoană se va ofili ca o floare—într-o clipită. Vor dispărea şi atunci a cui va fi prosperitatea lor?”

'''2)''' Versetul 3: „Locuieşte în ţară şi bucură-te de pace” sau „hrăneşte-te cu credincioşia”. Cu alte cuvinte, aceasta este răsplata pentru credinţa în Dumnezeu. Bizuie-te pe Domnul şi fă binele, şi te vei hrăni într-un ţinut verde. Rugăciunile îţi vor fi ascultate, ceea ce conduce la următorul argument.

'''3)''' Versetul 4: „Desfătează-te în Domnul” (adică, „încrede-te în Domnul”), „şi El îţi va împlini cererile inimii tale!” Aceasta este o promisiune minunată, deoarece invidia apare de obicei atunci când nu sunt împlinite cererile inimii. Vedem o persoană care are ceva ce ne dorim şi noi şi observăm că această dorinţă este neîmplinită în viaţa aceasta. Deci cel mai bun mod de a combate această atitudine este să acceptăm această promisiune şi să spunem, „Acum Doamne ai făcut un legământ cu mine în versetul 4. Spui că, dacă mă voi desfăta în Tine, îmi vei îndeplini cererile inimii. Mă voi desfăta deci în Tine.”

Aceasta este o etapă cheie: să ne încredem în Dumnezeu suficient de mult încât să ajungem să cunoaştem ce reprezintă El pentru noi. Poate de asemenea să aibă un efect profund asupra tipului de dorinţe care trebuie îndeplinite pentru a fi mulţumiţi. Dar toate dorinţele pe care le avem vor fi în cele din urmă îndeplinite. Aceasta este esenţa acelor promisiuni minunate din Romani 8:32 („El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”) sau din 1 Corinteni 3:21-23 („Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lume, fie viaţă, fie moarte, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi, ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu”). Biblia oferă promisiuni uimitoare pentru oamenii care găsesc desfătare în Dumnezeu, şi nu în lucruri.

'''4)''' Versetele 5 şi 6. „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca ziua la amiază.” Îmi amintesc în urmă cu mai mulţi ani când Steve şi Susan Roy locuiau vizavi de noi, acolo pe Elliott Avenue. Steve tocmai demisionase de la InterVarsity. Nu avea un loc de muncă. Nu ştiam dacă va fi angajat la Biserica Baptistă Betleem, şi la sfârşit de săptămâna zugrăvea. Iar pentru Steve Roy, un teolog desăvârşit, zugrăvitul nu era ceea ce-şi dorea să facă.

Într-o zi, când traversam strada mi-a spus, „Avem mare nevoie de încurajare.” Îmi amintesc că stăteam chiar acolo pe trotuar. I-am spus, „Iată promisiunea pentru voi astăzi: Isaia 64:4: ‚Ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L aşteaptă.’” Şi mi-au spus de multe ori în anii următori că şi-au adus şi ei aminte de întâlnirea din acea după-amiază. „Dumnezeu lucrează pentru cel care-L aşteaptă.” Acesta este cuvântul. Iar cuvântul „lucrează” (în limba ebraică) se regăseşte în versetul 5: „El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta.” Iar cuvântul „dreptate” este de asemenea important, deoarece unul dintre lucrurile care stau la baza invidiei este adeseori sentimentul că lucrurile nu merg atât de bine pe cât ar trebui. Noi avem parte de un tratament aspru, în timp ce pentru altcineva care nu merită, lucrurile merg mult mai bine. Ceea ce ne dorim este dreptatea, şi exact acest lucru este promis în acest context. Se va face dreptate.

'''5)''' Versetele 9 şi 11: „Pentru că cei care fac răul vor fi tăiaţi şi cei care-L aşteaptă pe Domnul vor stăpâni ţara” şi, „cei blânzi vor moşteni ţara”. Dacă spunem, „Numai puţin, nu sunt evreu şi nu mă aştept să moştenesc Palestina” trebuie să avem grijă. Toate promisiunile Vechiului Testament făcute evreilor vor fi împlinite şi faţă de noi aşa cum vor fi îndeplinite faţă de evrei, sau chiar mai mult.

Unde este redată o promisiune mai măreaţă în Noul Testament cu aproape acelaşi cuvinte din versetul 11? În fragmentul care cuprinde Fericirile, şi anume, „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni ''pământul''.” În regulă, deci nu voi moşteni Palestina, ci doar pământul. De fapt, în Romani 4:13 cei care sunt credincioşi precum Avraam sunt numiţi moştenitori ai lumii. 1 Corinteni 6 spune că noi îi vom judeca pe îngeri. Iar discipolilor li s-a spus că vor sta pe tronuri şi vor judeca pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Noi, care nu suntem discipoli sau apostoli îi vom judeca pe îngeri. Biblia abundă în promisiuni uimitoare care pot îndepărta sentimentul de indignare care fierbe dedesubtul invidie.

'''6)''' Versetul 11: „Cei blânzi vor moşteni ţara şi se vor desfăta într-un belşug de ''pace''.” Acest cuvânt este tradus prin „belşug” aici, care probabil are o nuanţă care nu este de prea mare ajutor în zilele noastre. În limba ebraică se referă la bunăstarea sufletească a celor care sunt credincioşi.

Iată un mic exemplu despre cum să luptăm lupta credinţei dimineaţa, dacă invidia începe să se dezvolte în inima noastră. Căutăm un text ca acesta care spune, „nu fi invidios” şi apoi spunem, „Doamne, dacă vreau să înving această invidie voi avea nevoie de nişte argumente puternice pentru a mă bizui pe Tine. Te rog Doamne să-mi oferi astfel de argumente.” Şi apoi citim pas cu pas. Când ajungem la un argument, ne oprim, şi ne rugăm, „Doamne, deschide-mi ochii să văd minunea acestei promisiuni. Şi prin Duhul Tău, dă-mi te rog puterea de a mă desfăta în ea, de a mă bizui pe ea, de a o crede, de a mă lăsa îndrumat de ea, de a trăi prin ea şi de a acţiona conform ei astăzi.” Continuăm cu versetul următor şi ne concentrăm asupra lui până când Îl găsim pe Dumnezeu, care ne îndrumă şi ne eliberează de acest păcat al invidiei.

'''Muniţie suplimentară în lupta împotriva necredinţei'''

Să mai analizăm câteva texte pe care am putea să le folosim în lupta împotriva invidiei.

Proverbe 23:17: „Inima ta să nu-i invidieze pe păcătoşi, ci teme-te de Domnul toată ziua.” Şi iată această promisiune măreaţă: „Sigur este un viitor, iar aşteptarea ta nu va fi zadarnică.” Iată o persoană care vede că un om păcătos prosperă. Apoi acea persoană simte că speranţa ei pentru un viitor prosper nu va deveni realitate. Încearcă să trăiască pentru Hristos dar lucrurile nu par să meargă pentru ea pe cât de bine merg pentru omul păcătos. Există referiri la această situaţie în Biblie. Psalmul 37 a fost scris pentru a oferi o soluţie pentru această problemă, la fel ca şi Psalmul 73.

Uneori poveştile sunt mai folositoare decât textele, în special poveştile din Biblie. Au un mod de a transmite un mesaj pe care literatura expozitivă nu reuşeşte să îl transmită. Iată deci o poveste pe care am folosit-o adeseori pentru a-mi învinge tendinţele de a fi invidios. Este povestea tânărului cu cinci pâini şi doi peşti, îndeosebi aşa cum este redată în Ioan 6.

În Ioan 6 Lui Iisus I se face milă de mulţime şi le spune discipolilor, „Daţi-le voi să mănânce.” Iar ei spun, „Dă-le drumul, să meargă la casele lor. Pâini de două sute de dinari nu le ajung ca să ia fiecare câte puţin. Ceasul este deja târziu.” Iisus răspunde, „Câte pâini aveţi?” Iar ei spun, „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peştişori; dar ce sunt acestea la atâţia?” Ne oprim aici şi vă puteţi imagina cum băieţelul priveşte în sus şi spune, „Păi este tot ce am. Nu mă faceţi să mă simt prost.” Şi totuşi, acest lucru ne caracterizează şi pe noi. Suntem ca nişte copii cu cinci pâini de orz şi doi peşti, atât valorează darurile, înfăţişarea, banii noştri—sau orice altceva care ne face să ne simţim inferiori. Privim în jur la toţi aceşti oameni puternici, frumoşi, bogaţi cărora le merge totul bine, iar noi avem doar cinci pâini şi doi peşti pentru o însărcinare pentru care avem nevoie de pâine în valoare de două sute de dinari. Iar Iisus spune, „Daţi-Mi-le Mie.” Le ia şi—aţi învăţat acest lucru la şcoala duminicală, nu-i aşa? Este o poveste minunată—şi se roagă şi hrăneşte 5000 de bărbaţi, plus femei şi copii. Luând în considerare acest miracol, îmi spun, „Ei bine, poate că există speranţă pentru cele cinci pâini şi cei doi peşti ai mei.”

Şi câte coşuri au rămas? Douăsprezece. De ce? Câte unul pentru fiecare apostol care nu a crezut că vor ajunge. Tocmai acesta este motivul: pentru a arăta că atunci când oferim ceva care credem că nu este suficient, primim înapoi mai mult decât am visat vreodată că avem de fapt. Aceasta este o poveste care va contracara mereu invidia.

Dacă ne gândim că darurile noastre sunt prea neînsemnate, că nu suntem la înălţimea cerinţelor actuale, Iisus este la înălţimea acestor cerinţe. El poate lua şi cel mai mic dar al nostru şi îl poate multiplica. Am o plăcuţă decorativă deasupra uşii acasă, pe care mi-a dăruit-o Virginia Maderis în Maryland în urmă cu aproximativ 15 ani. Pe ea scrie, „Lumea încă nu a văzut ce poate realiza un om care este dedicat trup şi suflet Domnului. Prin puterea Lui Dumnezeu, mă străduiesc să fiu acel om” - D. L. Moody.

'''„Să iubeşti înseamnă să nu mai faci comparaţii”'''

O ultimă ilustrare: Răsfoiţi cu mine la Ioan 21. Ştiţi această poveste, dar mă îndoiesc că v-aţi gândit vreodată la ea prin prisma invidiei. Nici eu nu m-am gândit, până când am citit despre acest lucru într-o carte în urmă cu ceva timp. Deci nu eu sunt autorul, dar îmi place şi vreau să o împărtăşesc cu voi. În această poveste, Petru a fost reabilitat de către Iisus după ce Îl tăgăduise, afirmând de trei ori că Îl iubeşte pe Domnul. În versetul 18 spune, „Adevărat, adevărat îţi spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.” Acesta este mesajul Lui Iisus către Petru. „A spus aceasta, arătând cu ce moarte Îl va glorifica el pe Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, va fi un martir. După aceasta i-a spus, „Urmează-Mă!”

Petru s-a întors şi a văzut că erau urmaţi de discipolul pe care Iisus îl iubea—adică pe Ioan, care se rezemase pe pieptul Lui la cină şi spusese, „Doamne, cine este cel care Te va vinde?” Atunci când Petru l-a văzut, I-a spus Lui Iisus, „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” Ce anume s-a întâmplat? De ce a spus acest lucru? El a spus, Tocmai mi-ai zis că voi fi omorât. Dar Ioan? Şi el va fi omorât?” Şi putem vedea, dincolo de aparenţe, invidia din inima lui Petru. „Dacă el nu va fi omorât, nu este drept!” Cum răspunde Iisus acestei întrebări?

„Iisus i-a spus: ‚Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie? Tu urmează-Mă.’” Ce spune Iisus aici? Cred că vrea să spună că este foarte riscant să comparăm circumstanţele. Este foarte riscant să comparăm darurile. Îmi amintesc că la Colegiul Wheaton, în dormitor, Martin Noel, consilierul rezident de atunci, avea o bucată mică de hârtie pe uşa de la intrare pe care scria, „Să iubeşti înseamnă să nu mai faci comparaţii.” Acestea sunt veşti bune. Aşa este. Iisus spune aici, „Uite ce este, nu începe să te compari cu celălalt discipol. Ceea ce am pregătit pentru el, este numai pentru el. Iată ce am pregătit pentru tine: să Mă urmezi. Este suficient?”

Şi aceasta este soluţia pentru invidie. Aşa cum a fost soluţia pentru desfrâu, despre care am vorbit în această dimineaţă. Este vorba despre Iisus. „Urmează-Mă. Dacă Mă urmezi, dacă eşti cu Mine, de ce trebuie să îţi mai faci griji pentru el?” Şi acesta este deci răspunsul: avem doar mai multă nevoie de Iisus. Trebuie să realizăm ce privilegiu incredibil este chiar şi să Îl cunoaştem pe Iisus. Iisus a spus în altă parte, „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se supun; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Este un privilegiu atât de uimitor să fi un discipol al Lui Iisus Hristos încât ceea ce se întâmplă cu ceilalţi discipoli este nerelevant. Astfel, invidia va dispărea.

Combaterea necredinţei care stă la baza invidiei

Bogdana — Wed, 09 Nov 2011 16:47:56 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Envy}} 
<blockquote>'''Psalmul 37:1-7''' </blockquote><blockquote>Nu te mânia din cauza celor care fac răul, nu fi invidios pe cei care practică nelegiuirea; pentru că vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde. </blockquote><blockquote>Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi hrăneşte-te cu credincioşia; şi desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale! </blockquote><blockquote>Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca ziua la amiază. </blockquote><blockquote>Rămâi liniştit în Domnul şi aşteaptă-L cu răbdare. Nu te mânia din cauza celui care prosperă în calea lui, din cauza omului care-şi împlineşte intenţiile rele. </blockquote>
 (''Următorul text este o transcriere a unei înregistrări audio''.) 

'''O definiţie a invidiei''' 

Unul dintre lucrurile care ne împiedică să ne pese de alţi oameni este faptul că îi invidiem. Vom vorbi în seara aceasta despre cum să combatem necredinţa care stă la baza invidiei. Să o definim. 

Când am analizat invidia în această după-amiază—şi când am confruntat ideile mele cu definiţia din dicţionarul Webster—două lucruri au ieşit în evidenţă. 

1) Invidia cuprinde un element de dorinţă. Cineva a avut parte de un avantaj sau un beneficiu în viaţă şi dorim să ni se întâmple şi nouă. Totuşi, acest lucru nu înseamnă neapărat că suntem invidioşi, deoarece acest tip de dorinţă este bună atunci când tindem să-i imităm pe sfinţi. 

2) Celălalt element—cel care face ca invidia să fie ceva nociv—este faptul că dorinţa este însoţită de indignare, deoarece lucrurile merg bine pentru cealaltă persoană, dar nu şi pentru noi. Şi astfel devenim invidioşi. 

Astfel, rezumând într-o propoziţie, invidia este un amestec de dorinţă pentru ceva, şi indignarea simţită pentru faptul că o altă persoană se bucură de acel lucru, în vreme ce noi nu ne bucurăm de el. Lucrurile nu merg prea bine pentru noi, dar lucrurile merg bine pentru cealaltă persoană; şi pur şi simplu ne roade pe dinăuntru câteodată. De ce celeilalte persoane îi merge atât de bine, când nouă nu ne merge prea bine? 

'''Ocaziile de a fi invidioşi abundă''' 

Următorul lucru pe care l-am făcut în această după-amiază a fost să încerc să concretizez aceste situaţii. Am încercat să găsesc exemple de invidie în viaţa mea, în imaginaţia mea şi în vieţile altor oameni. 

Care sunt unele dintre exemplele de invidie? Observaţi aceste scenarii pentru a vă da seama dacă vă regăsiţi în ele: 

M-am gândit la domnul Dukakis şi la domnul Bush, şi mi-a trecut prin gând că aceasta ar fi o ocazie pentru a simţi invidie. Dacă un om îşi dedică un an din viaţă, mulţi bani şi mult efort pentru a deveni următorul preşedinte, dar până la urmă pierde în cursa prezidenţială—chiar şi atunci când crede că este un candidat mai bun, are politici mai bune, şi are un candidat mai bun la vicepreşedinţie—cred că este foarte posibil să stea noaptea treaz şi să se frământe deoarece nu a obţinut ceea ce îşi propusese. Ar putea să creadă că a investit mult timp şi energie şi nu a ajuns nicăieri. 

Sau cum ar fi dacă prietenul tău se căsătoreşte, dar tu nu. Poate îl cunoşti pe acest prieten de mult timp, iar acum această persoană se căsătoreşte, iar tu nu te căsătoreşti. Poţi să simţi un început de invidie pentru că i s-a întâmplat lui sau ei, dar nu ţi s-a întâmplat şi ţie. 

Sau să presupunem că ai avea un copil care are o boală cronică, în timp ce alte familii din jurul tău par întotdeauna sănătoase. Te poţi gândi, Copilul meu este mereu bolnav. Copilul meu se îmbolnăveşte în fiecare săptămână şi are aceste probleme extraordinare; dar aceste familii, care nu sunt mai bune decât a noastră se simt întotdeauna bine. 

Sau cum ar fi dacă ai fi un jucător de rezervă pentru echipa sportivă din liceu. Tot ce faci este să stai pe bancă, în timp ce tipul care este titular, deşi este un înfumurat joacă la orice meci. 

Sau să presupunem că ai un prieten care joacă la loterie. E un om de nimic, dar câştigă un milion de dolari. Ai putea crede că meriţi acei bani mai mult decât prietenul tău. 

Sau eşti un pastor şi vezi alte biserici cum se dezvoltă, în timp ce a ta ori nu se dezvoltă deloc, ori foarte puţin. Ai putea să crezi că acest lucru nu ar trebui să se întâmple. 

Sau poate crezi că ceilalţi arată mai bine sau se îmbracă mai la modă decât tine. Dumnezeu ţi-a dat această înfăţişare, dar cât este de uşor să treci prin viaţă, să-i vezi pe alţii care par mult mai arătoşi şi să îi invidiezi. 

'''O interdicţie şi un avertisment împotriva invidiei''' 

Există atât de multe ocazii de a simţi invidie. Este o ameninţare universală pentru bucuria noastră şi pentru grija noastră faţă de alţi oameni. Ceea ce doresc să facem este să analizăm un text în care este interzisă în Scriptură, să observăm unele dintre consecinţele faptului de a ceda invidiei, şi apoi să discutăm despre cum să o combatem. Şi având în vedere timpul avut la dispoziţie, pe primele două aspecte le voi presupune. 

Şi anume, presupun că sunteţi de acord cu mine că Biblia spune, Nu fi invidios. Putem începe cu aceasta? Am patru texte exemplificatoare. Psalmul 37:1, Proverbe 23:17, Galateni 5:26, I Petru 2:1. Toate aceste texte spun, Nu fi invidios. Deci este împotriva moralei biblice să fim invidioşi. Este împotriva voinţei Lui Dumnezeu să cedăm invidiei. 

Şi apoi am putea discuta despre avertismente. Să ne concentrăm asupra unui fragment. Galateni 5:21 este în pasajul despre faptele cărnii şi despre roadele Duhului, şi una dintre faptele cărnii este invidia. 

Galateni 5:19 – „Sunt arătate faptele cărnii, care sunt: curvie, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii”—care, în opinia mea constituie o sub-categorie a invidiei. 

Am încercat sa-mi dau seama dacă ar trebui să ţin o predică despre gelozie. M-am gândit la acest lucru anul trecut, în luna august. Şi pe măsură ce analizam mai mult gelozia, am ajuns la concluzia că este un fel de invidie. Cu alte cuvinte, gelozia este un tip de invidie îndreptată spre o altă persoană care are parte de afecţiunea pe care ne-am dori-o pentru noi înşine. Suntem geloşi pe o persoană atunci când aceasta are parte de afecţiunea cuiva, deşi credem că noi ar trebui să avem parte de ea. 

Acest lucru poate fi bun. Dumnezeu este gelos pentru dragostea care ar trebui să-I fie adresată. Şi un soţ sau o soţie ar trebui să fie geloşi pe bună dreptate dacă partenerul lor de viaţă este implicat într-o relaţie cu o altă persoană. Dar există şi un tip de gelozie nocivă. Nu voi discuta despre aceasta deoarece cred că tot ce voi spune despre invidie se aplică şi geloziei, ea fiind o sub-categorie a invidiei. 

„Mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, ''invidii''”—iat-o la începutul versetului 21—„beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, despre care vă spun dinainte, după cum am şi spus mai înainte, că cei care fac unele ca acestea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”

Iată deci avertismentul. Este ceva foarte serios. Tot ce este cuprins în aceste predici din toamnă este foarte serios. Cu alte cuvinte, dacă ne lăsăm cuprinşi de această stare necredincioasă a invidiei, ne poate controla viaţa într-o asemenea măsură încât să ne ruineze credinţa şi în cele din urmă se ne înfrângă.

'''Să combatem invidia precum Împăratul David'''

În ordine. Am văzut ce este invidia; am văzut că Biblia o condamnă; şi am văzut că există consecinţe negative dacă ne lăsăm dominaţi de invidie la nesfârşit. Acum să discutăm despre cum să o combatem. Acesta este esenţialul, şi vom începe cu Psalmul 37.

Acesta este un psalm important pentru discuţia despre modul de combatere a invidiei deoarece are ca punct de plecare îndemnul „Nu fi invidios”. Apoi în primele 11 versete sunt redate şase motive temeinice pentru a nu fi dominaţi de invidie. Ceea ce încerc în seara aceasta este să vă dau un exemplu pentru a lupta lupta credinţei prin rugăciunile voastre.

Atunci când vă treziţi dimineaţa şi simţiţi o urmă de invidie în suflet faţă de cineva de la locul de muncă, faţă de un membru al familiei ori faţă de orice altă persoană şi vă spuneţi, „Nu ar trebui să simt asta. Ce să fac pentru a nu mai fi invidios?”, iată ce să faceţi. Luaţi Biblia, îngenunchiaţi pentru rugăciune şi începeţi să citiţi. Căutaţi promisiunile biblice care contracarează invidia. Dar pentru acest lucru trebuie să vă daţi seama, mai întâi de toate că invidia este un tip de necredinţă.

Să citim Psalmul 37:
<blockquote>„Nu te mânia din cauza celor care fac răul, nu fi invidios pe cei care practică nelegiuirea.” </blockquote>
Iată deci, afirmaţia de bază: nu fi invidios pe cei care fac răul şi nu te frământa din cauza lor.
<blockquote>„Pentru că vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.” </blockquote>
Şi cred că versetul 3 ne spune ce ar trebui să facem, în loc să fim invidioşi. Aceasta este opusul invidiei:
<blockquote>„Încrede-te în Domnul şi fă binele.” </blockquote>
Apoi fraza următoare poate fi o poruncă sau o promisiune. Eu cred că este şi una, şi alta. În versiunea standard revizuită citim,
<blockquote>„Locuieşte în ţară şi bucură-te de pace.” </blockquote>
Ar putea fi „bucură-te de pace”, dar literalmente este „hrăneşte-te cu credincioşia”. În orice caz, cred că se referă la credincioşia Lui Dumnezeu, deci ideea de pace este corectă şi potrivită.
<blockquote>„Desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale!” „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El.” </blockquote>
Observaţi aceste lucruri pozitive cu care ar trebui să înlocuim invidia în emoţiile noastre. „Încrede-te” (versetul 3), „desfătează-te” (versetul 4), „încredinţează” (versetul 5), şi „încrede-te” din nou în a doua jumătate a versetului 5. Deci motivul pentru care am ales Psalmul 37 în seara aceasta este că ne învaţă că invidia este o formă de necredinţă, sau izvorăşte din necredinţă. Iar opusul invidiei este credinţa, sau încrederea, sau desfătarea în Dumnezeu, sau încredinţarea poverilor noastre Lui Dumnezeu.

Deci sper că este clar că atunci când începem să fim invidioşi—atunci când începem să privim pe cineva şi să fim indignaţi de faptul că persoana respectivă are ceva care nouă ne lipseşte—şi începem să pierdem pacea şi mulţumirea în Dumnezeu din această cauză, problema este credinţa. În regulă? Aceasta este ideea de bază.

'''Şase argumente redate în Psalmul 37 pentru care este mai bine să avem credinţă'''

Celălalt motiv pentru care acest Psalm este atât de minunat este că oferă atât de multe argumente pentru a nu fi necredincioşi. Ne spune de ce ar trebui să fim fără nicio grijă şi total încredinţaţi de faptul că Dumnezeu este pentru noi. Ne spune că El lucrează astfel încât, chiar dacă pare că ceva le merge mai bine lor, nouă ne va merge minunat. Să analizăm acum cele şase argumente pentru a nu ne lăsa cuprinşi de necredinţa care stă la baza invidiei, pe care le-am scris şi care se desprind din acest capitol.

'''1) '''Versetul 2: „Vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.” Deci dacă începem să fim invidioşi pe un păcătos, precum omul de nimic care tocmai a câştigat un milion de dolari, Dumnezeu ne spune, „Stai, nu ai vrea să fi în locul lui. Se va veşteji ca iarba, iar cei care fac voia Lui Dumnezeu rămân pentru eternitate.” (1 Ioan 2:15). Acesta este deci primul argument.

Se repetă în versetul 9: „Pentru că cei care fac răul vor fi tăiaţi şi cei care-L aşteaptă pe Domnul vor stăpâni ţara.” Iar în versetul 10: „Încă puţin, şi cel rău nu va mai fi.” Deci primul motiv pentru care nu ar trebui să ne lăsăm dominaţi de invidia simţită faţă de un necredincios sau faţă de o persoană care este nedreaptă este gândul „Aşteaptă o clipă! Dumnezeu a spus în Cuvântul Lui că această persoană se va ofili ca o floare—într-o clipită. Vor dispărea şi atunci a cui va fi prosperitatea lor?”

'''2)''' Versetul 3: „Locuieşte în ţară şi bucură-te de pace” sau „hrăneşte-te cu credincioşia”. Cu alte cuvinte, aceasta este răsplata pentru credinţa în Dumnezeu. Bizuie-te pe Domnul şi fă binele, şi te vei hrăni într-un ţinut verde. Rugăciunile îţi vor fi ascultate, ceea ce conduce la următorul argument.

'''3)''' Versetul 4: „Desfătează-te în Domnul” (adică, „încrede-te în Domnul”), „şi El îţi va împlini cererile inimii tale!” Aceasta este o promisiune minunată, deoarece invidia apare de obicei atunci când nu sunt împlinite cererile inimii. Vedem o persoană care are ceva ce ne dorim şi noi şi observăm că această dorinţă este neîmplinită în viaţa aceasta. Deci cel mai bun mod de a combate această atitudine este să acceptăm această promisiune şi să spunem, „Acum Doamne ai făcut un legământ cu mine în versetul 4. Spui că, dacă mă voi desfăta în Tine, îmi vei îndeplini cererile inimii. Mă voi desfăta deci în Tine.”

Aceasta este o etapă cheie: să ne încredem în Dumnezeu suficient de mult încât să ajungem să cunoaştem ce reprezintă El pentru noi. Poate de asemenea să aibă un efect profund asupra tipului de dorinţe care trebuie îndeplinite pentru a fi mulţumiţi. Dar toate dorinţele pe care le avem vor fi în cele din urmă îndeplinite. Aceasta este esenţa acelor promisiuni minunate din Romani 8:32 („El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”) sau din 1 Corinteni 3:21-23 („Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lume, fie viaţă, fie moarte, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi, ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu”). Biblia oferă promisiuni uimitoare pentru oamenii care găsesc desfătare în Dumnezeu, şi nu în lucruri.

'''4)''' Versetele 5 şi 6. „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca ziua la amiază.” Îmi amintesc în urmă cu mai mulţi ani când Steve şi Susan Roy locuiau vizavi de noi, acolo pe Elliott Avenue. Steve tocmai demisionase de la InterVarsity. Nu avea un loc de muncă. Nu ştiam dacă va fi angajat la Biserica Baptistă Betleem, şi la sfârşit de săptămâna zugrăvea. Iar pentru Steve Roy, un teolog desăvârşit, zugrăvitul nu era ceea ce-şi dorea să facă.

Într-o zi, când traversam strada mi-a spus, „Avem mare nevoie de încurajare.” Îmi amintesc că stăteam chiar acolo pe trotuar. I-am spus, „Iată promisiunea pentru voi astăzi: Isaia 64:4: ‚Ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L aşteaptă.’” Şi mi-au spus de multe ori în anii următori că şi-au adus şi ei aminte de întâlnirea din acea după-amiază. „Dumnezeu lucrează pentru cel care-L aşteaptă.” Acesta este cuvântul. Iar cuvântul „lucrează” (în limba ebraică) se regăseşte în versetul 5: „El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta.” Iar cuvântul „dreptate” este de asemenea important, deoarece unul dintre lucrurile care stau la baza invidiei este adeseori sentimentul că lucrurile nu merg atât de bine pe cât ar trebui. Noi avem parte de un tratament aspru, în timp ce pentru altcineva care nu merită, lucrurile merg mult mai bine. Ceea ce ne dorim este dreptatea, şi exact acest lucru este promis în acest context. Se va face dreptate.

'''5)''' Versetele 9 şi 11: „Pentru că cei care fac răul vor fi tăiaţi şi cei care-L aşteaptă pe Domnul vor stăpâni ţara” şi, „cei blânzi vor moşteni ţara”. Dacă spunem, „Numai puţin, nu sunt evreu şi nu mă aştept să moştenesc Palestina” trebuie să avem grijă. Toate promisiunile Vechiului Testament făcute evreilor vor fi împlinite şi faţă de noi aşa cum vor fi îndeplinite faţă de evrei, sau chiar mai mult.

Unde este redată o promisiune mai măreaţă în Noul Testament cu aproape acelaşi cuvinte din versetul 11? În fragmentul care cuprinde Fericirile, şi anume, „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni ''pământul''.” În regulă, deci nu voi moşteni Palestina, ci doar pământul. De fapt, în Romani 4:13 cei care sunt credincioşi precum Avraam sunt numiţi moştenitori ai lumii. 1 Corinteni 6 spune că noi îi vom judeca pe îngeri. Iar discipolilor li s-a spus că vor sta pe tronuri şi vor judeca pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Noi, care nu suntem discipoli sau apostoli îi vom judeca pe îngeri. Biblia abundă în promisiuni uimitoare care pot îndepărta sentimentul de indignare care fierbe dedesubtul invidie.

'''6)''' Versetul 11: „Cei blânzi vor moşteni ţara şi se vor desfăta într-un belşug de ''pace''.” Acest cuvânt este tradus prin „belşug” aici, care probabil are o nuanţă care nu este de prea mare ajutor în zilele noastre. În limba ebraică se referă la bunăstarea sufletească a celor care sunt credincioşi.

Iată un mic exemplu despre cum să luptăm lupta credinţei dimineaţa, dacă invidia începe să se dezvolte în inima noastră. Căutăm un text ca acesta care spune, „nu fi invidios” şi apoi spunem, „Doamne, dacă vreau să înving această invidie voi avea nevoie de nişte argumente puternice pentru a mă bizui pe Tine. Te rog Doamne să-mi oferi astfel de argumente.” Şi apoi citim pas cu pas. Când ajungem la un argument, ne oprim, şi ne rugăm, „Doamne, deschide-mi ochii să văd minunea acestei promisiuni. Şi prin Duhul Tău, dă-mi te rog puterea de a mă desfăta în ea, de a mă bizui pe ea, de a o crede, de a mă lăsa îndrumat de ea, de a trăi prin ea şi de a acţiona conform ei astăzi.” Continuăm cu versetul următor şi ne concentrăm asupra lui până când Îl găsim pe Dumnezeu, care ne îndrumă şi ne eliberează de acest păcat al invidiei.

'''Muniţie suplimentară în lupta împotriva necredinţei'''

Să mai analizăm câteva texte pe care am putea să le folosim în lupta împotriva invidiei.

Proverbe 23:17: „Inima ta să nu-i invidieze pe păcătoşi, ci teme-te de Domnul toată ziua.” Şi iată această promisiune măreaţă: „Sigur este un viitor, iar aşteptarea ta nu va fi zadarnică.” Iată o persoană care vede că un om păcătos prosperă. Apoi acea persoană simte că speranţa ei pentru un viitor prosper nu va deveni realitate. Încearcă să trăiască pentru Hristos dar lucrurile nu par să meargă pentru ea pe cât de bine merg pentru omul păcătos. Există referiri la această situaţie în Biblie. Psalmul 37 a fost scris pentru a oferi o soluţie pentru această problemă, la fel ca şi Psalmul 73.

Uneori poveştile sunt mai folositoare decât textele, în special poveştile din Biblie. Au un mod de a transmite un mesaj pe care literatura expozitivă nu reuşeşte să îl transmită. Iată deci o poveste pe care am folosit-o adeseori pentru a-mi învinge tendinţele de a fi invidios. Este povestea tânărului cu cinci pâini şi doi peşti, îndeosebi aşa cum este redată în Ioan 6.

În Ioan 6 Lui Iisus I se face milă de mulţime şi le spune discipolilor, „Daţi-le voi să mănânce.” Iar ei spun, „Dă-le drumul, să meargă la casele lor. Pâini de două sute de dinari nu le ajung ca să ia fiecare câte puţin. Ceasul este deja târziu.” Iisus răspunde, „Câte pâini aveţi?” Iar ei spun, „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peştişori; dar ce sunt acestea la atâţia?” Ne oprim aici şi vă puteţi imagina cum băieţelul priveşte în sus şi spune, „Păi este tot ce am. Nu mă faceţi să mă simt prost.” Şi totuşi, acest lucru ne caracterizează şi pe noi. Suntem ca nişte copii cu cinci pâini de orz şi doi peşti, atât valorează darurile, înfăţişarea, banii noştri—sau orice altceva care ne face să ne simţim inferiori. Privim în jur la toţi aceşti oameni puternici, frumoşi, bogaţi cărora le merge totul bine, iar noi avem doar cinci pâini şi doi peşti pentru o însărcinare pentru care avem nevoie de pâine în valoare de două sute de dinari. Iar Iisus spune, „Daţi-Mi-le Mie.” Le ia şi—aţi învăţat acest lucru la şcoala duminicală, nu-i aşa? Este o poveste minunată—şi se roagă şi hrăneşte 5000 de bărbaţi, plus femei şi copii. Luând în considerare acest miracol, îmi spun, „Ei bine, poate că există speranţă pentru cele cinci pâini şi cei doi peşti ai mei.”

Şi câte coşuri au rămas? Douăsprezece. De ce? Câte unul pentru fiecare apostol care nu a crezut că vor ajunge. Tocmai acesta este motivul: pentru a arăta că atunci când oferim ceva care credem că nu este suficient, primim înapoi mai mult decât am visat vreodată că avem de fapt. Aceasta este o poveste care va contracara mereu invidia.

Dacă ne gândim că darurile noastre sunt prea neînsemnate, că nu suntem la înălţimea cerinţelor actuale, Iisus este la înălţimea acestor cerinţe. El poate lua şi cel mai mic dar al nostru şi îl poate multiplica. Am o plăcuţă decorativă deasupra uşii acasă, pe care mi-a dăruit-o Virginia Maderis în Maryland în urmă cu aproximativ 15 ani. Pe ea scrie, „Lumea încă nu a văzut ce poate realiza un om care este dedicat trup şi suflet Domnului. Prin puterea Lui Dumnezeu, mă străduiesc să fiu acel om” - D. L. Moody.

'''„Să iubeşti înseamnă să nu mai faci comparaţii”'''

O ultimă ilustrare: Răsfoiţi cu mine la Ioan 21. Ştiţi această poveste, dar mă îndoiesc că v-aţi gândit vreodată la ea prin prisma invidiei. Nici eu nu m-am gândit, până când am citit despre acest lucru într-o carte în urmă cu ceva timp. Deci nu eu sunt autorul, dar îmi place şi vreau să o împărtăşesc cu voi. În această poveste, Petru a fost reabilitat de către Iisus după ce Îl tăgăduise, afirmând de trei ori că Îl iubeşte pe Domnul. În versetul 18 spune, „Adevărat, adevărat îţi spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.” Acesta este mesajul Lui Iisus către Petru. „A spus aceasta, arătând cu ce moarte Îl va glorifica el pe Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, va fi un martir. După aceasta i-a spus, „Urmează-Mă!”

Petru s-a întors şi a văzut că erau urmaţi de discipolul pe care Iisus îl iubea—adică pe Ioan, care se rezemase pe pieptul Lui la cină şi spusese, „Doamne, cine este cel care Te va vinde?” Atunci când Petru l-a văzut, I-a spus Lui Iisus, „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” Ce anume s-a întâmplat? De ce a spus acest lucru? El a spus, Tocmai mi-ai zis că voi fi omorât. Dar Ioan? Şi el va fi omorât?” Şi putem vedea, dincolo de aparenţe, invidia din inima lui Petru. „Dacă el nu va fi omorât, nu este drept!” Cum răspunde Iisus acestei întrebări?

„Iisus i-a spus: ‚Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie? Tu urmează-Mă.’” Ce spune Iisus aici? Cred că vrea să spună că este foarte riscant să comparăm circumstanţele. Este foarte riscant să comparăm darurile. Îmi amintesc că la Colegiul Wheaton, în dormitor, Martin Noel, consilierul rezident de atunci, avea o bucată mică de hârtie pe uşa de la intrare pe care scria, „Să iubeşti înseamnă să nu mai faci comparaţii.” Acestea sunt veşti bune. Aşa este. Iisus spune aici, „Uite ce este, nu începe să te compari cu celălalt discipol. Ceea ce am pregătit pentru el, este numai pentru el. Iată ce am pregătit pentru tine: să Mă urmezi. Este suficient?”

Şi aceasta este soluţia pentru invidie. Aşa cum a fost soluţia pentru desfrâu, despre care am vorbit în această dimineaţă. Este vorba despre Iisus. „Urmează-Mă. Dacă Mă urmezi, dacă eşti cu Mine, de ce trebuie să îţi mai faci griji pentru el?” Şi acesta este deci răspunsul: avem doar mai multă nevoie de Iisus. Trebuie să realizăm ce privilegiu incredibil este chiar şi să Îl cunoaştem pe Iisus. Iisus a spus în altă parte, „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se supun; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Este un privilegiu atât de uimitor să fi un discipol al Lui Iisus Hristos încât ceea ce se întâmplă cu ceilalţi discipoli este nerelevant. Astfel, invidia va dispărea.

Combaterea necredinţei care stă la baza invidiei

Bogdana — Wed, 09 Nov 2011 16:43:32 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Envy}} 

<blockquote>
'''Psalmul 37:1-7'''

Nu te mânia din cauza celor care fac răul, nu fi invidios pe cei care practică nelegiuirea; pentru că vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.

Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară şi hrăneşte-te cu credincioşia; şi desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale!

Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca ziua la amiază.

Rămâi liniştit în Domnul şi aşteaptă-L cu răbdare. Nu te mânia din cauza celui care prosperă în calea lui, din cauza omului care-şi împlineşte intenţiile rele. 
</blockquote>

(''Următorul text este o transcriere a unei înregistrări audio''.) 

'''O definiţie a invidiei''' 

Unul dintre lucrurile care ne împiedică să ne pese de alţi oameni este faptul că îi invidiem. Vom vorbi în seara aceasta despre cum să combatem necredinţa care stă la baza invidiei. Să o definim. 

Când am analizat invidia în această după-amiază—şi când am confruntat ideile mele cu definiţia din dicţionarul Webster—două lucruri au ieşit în evidenţă. 

1) Invidia cuprinde un element de dorinţă. Cineva a avut parte de un avantaj sau un beneficiu în viaţă şi dorim să ni se întâmple şi nouă. Totuşi, acest lucru nu înseamnă neapărat că suntem invidioşi, deoarece acest tip de dorinţă este bună atunci când tindem să-i imităm pe sfinţi. 

2) Celălalt element—cel care face ca invidia să fie ceva nociv—este faptul că dorinţa este însoţită de indignare, deoarece lucrurile merg bine pentru cealaltă persoană, dar nu şi pentru noi. Şi astfel devenim invidioşi. 

Astfel, rezumând într-o propoziţie, invidia este un amestec de dorinţă pentru ceva, şi indignarea simţită pentru faptul că o altă persoană se bucură de acel lucru, în vreme ce noi nu ne bucurăm de el. Lucrurile nu merg prea bine pentru noi, dar lucrurile merg bine pentru cealaltă persoană; şi pur şi simplu ne roade pe dinăuntru câteodată. De ce celeilalte persoane îi merge atât de bine, când nouă nu ne merge prea bine? 

'''Ocaziile de a fi invidioşi abundă''' 

Următorul lucru pe care l-am făcut în această după-amiază a fost să încerc să concretizez aceste situaţii. Am încercat să găsesc exemple de invidie în viaţa mea, în imaginaţia mea şi în vieţile altor oameni. 

Care sunt unele dintre exemplele de invidie? Observaţi aceste scenarii pentru a vă da seama dacă vă regăsiţi în ele: 

M-am gândit la domnul Dukakis şi la domnul Bush, şi mi-a trecut prin gând că aceasta ar fi o ocazie pentru a simţi invidie. Dacă un om îşi dedică un an din viaţă, mulţi bani şi mult efort pentru a deveni următorul preşedinte, dar până la urmă pierde în cursa prezidenţială—chiar şi atunci când crede că este un candidat mai bun, are politici mai bune, şi are un candidat mai bun la vicepreşedinţie—cred că este foarte posibil să stea noaptea treaz şi să se frământe deoarece nu a obţinut ceea ce îşi propusese. Ar putea să creadă că a investit mult timp şi energie şi nu a ajuns nicăieri. 

Sau cum ar fi dacă prietenul tău se căsătoreşte, dar tu nu. Poate îl cunoşti pe acest prieten de mult timp, iar acum această persoană se căsătoreşte, iar tu nu te căsătoreşti. Poţi să simţi un început de invidie pentru că i s-a întâmplat lui sau ei, dar nu ţi s-a întâmplat şi ţie. 

Sau să presupunem că ai avea un copil care are o boală cronică, în timp ce alte familii din jurul tău par întotdeauna sănătoase. Te poţi gândi, Copilul meu este mereu bolnav. Copilul meu se îmbolnăveşte în fiecare săptămână şi are aceste probleme extraordinare; dar aceste familii, care nu sunt mai bune decât a noastră se simt întotdeauna bine. 

Sau cum ar fi dacă ai fi un jucător de rezervă pentru echipa sportivă din liceu. Tot ce faci este să stai pe bancă, în timp ce tipul care este titular, deşi este un înfumurat joacă la orice meci. 

Sau să presupunem că ai un prieten care joacă la loterie. E un om de nimic, dar câştigă un milion de dolari. Ai putea crede că meriţi acei bani mai mult decât prietenul tău. 

Sau eşti un pastor şi vezi alte biserici cum se dezvoltă, în timp ce a ta ori nu se dezvoltă deloc, ori foarte puţin. Ai putea să crezi că acest lucru nu ar trebui să se întâmple. 

Sau poate crezi că ceilalţi arată mai bine sau se îmbracă mai la modă decât tine. Dumnezeu ţi-a dat această înfăţişare, dar cât este de uşor să treci prin viaţă, să-i vezi pe alţii care par mult mai arătoşi şi să îi invidiezi. 

'''O interdicţie şi un avertisment împotriva invidiei''' 

Există atât de multe ocazii de a simţi invidie. Este o ameninţare universală pentru bucuria noastră şi pentru grija noastră faţă de alţi oameni. Ceea ce doresc să facem este să analizăm un text în care este interzisă în Scriptură, să observăm unele dintre consecinţele faptului de a ceda invidiei, şi apoi să discutăm despre cum să o combatem. Şi având în vedere timpul avut la dispoziţie, pe primele două aspecte le voi presupune. 

Şi anume, presupun că sunteţi de acord cu mine că Biblia spune, Nu fi invidios. Putem începe cu aceasta? Am patru texte exemplificatoare. Psalmul 37:1, Proverbe 23:17, Galateni 5:26, I Petru 2:1. Toate aceste texte spun, Nu fi invidios. Deci este împotriva moralei biblice să fim invidioşi. Este împotriva voinţei Lui Dumnezeu să cedăm invidiei. 

Şi apoi am putea discuta despre avertismente. Să ne concentrăm asupra unui fragment. Galateni 5:21 este în pasajul despre faptele cărnii şi despre roadele Duhului, şi una dintre faptele cărnii este invidia. 

Galateni 5:19 – „Sunt arătate faptele cărnii, care sunt: curvie, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii”—care, în opinia mea constituie o sub-categorie a invidiei. 

Am încercat sa-mi dau seama dacă ar trebui să ţin o predică despre gelozie. M-am gândit la acest lucru anul trecut, în luna august. Şi pe măsură ce analizam mai mult gelozia, am ajuns la concluzia că este un fel de invidie. Cu alte cuvinte, gelozia este un tip de invidie îndreptată spre o altă persoană care are parte de afecţiunea pe care ne-am dori-o pentru noi înşine. Suntem geloşi pe o persoană atunci când aceasta are parte de afecţiunea cuiva, deşi credem că noi ar trebui să avem parte de ea. 

Acest lucru poate fi bun. Dumnezeu este gelos pentru dragostea care ar trebui să-I fie adresată. Şi un soţ sau o soţie ar trebui să fie geloşi pe bună dreptate dacă partenerul lor de viaţă este implicat într-o relaţie cu o altă persoană. Dar există şi un tip de gelozie nocivă. Nu voi discuta despre aceasta deoarece cred că tot ce voi spune despre invidie se aplică şi geloziei, ea fiind o sub-categorie a invidiei. 

„Mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii”—iat-o la începutul versetului 21—„beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, despre care vă spun dinainte, după cum am şi spus mai înainte, că cei care fac unele ca acestea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”

Iată deci avertismentul. Este ceva foarte serios. Tot ce este cuprins în aceste predici din toamnă este foarte serios. Cu alte cuvinte, dacă ne lăsăm cuprinşi de această stare necredincioasă a invidiei, ne poate controla viaţa într-o asemenea măsură încât să ne ruineze credinţa şi în cele din urmă se ne înfrângă.

'''Să combatem invidia precum Împăratul David'''

În ordine. Am văzut ce este invidia; am văzut că Biblia o condamnă; şi am văzut că există consecinţe negative dacă ne lăsăm dominaţi de invidie la nesfârşit. Acum să discutăm despre cum să o combatem. Acesta este esenţialul, şi vom începe cu Psalmul 37.

Acesta este un psalm important pentru discuţia despre modul de combatere a invidiei deoarece are ca punct de plecare îndemnul „Nu fi invidios”. Apoi în primele 11 versete sunt redate şase motive temeinice pentru a nu fi dominaţi de invidie. Ceea ce încerc în seara aceasta este să vă dau un exemplu pentru a lupta lupta credinţei prin rugăciunile voastre.

Atunci când vă treziţi dimineaţa şi simţiţi o urmă de invidie în suflet faţă de cineva de la locul de muncă, faţă de un membru al familiei ori faţă de orice altă persoană şi vă spuneţi, „Nu ar trebui să simt asta. Ce să fac pentru a nu mai fi invidios?”, iată ce să faceţi. Luaţi Biblia, îngenunchiaţi pentru rugăciune şi începeţi să citiţi. Căutaţi promisiunile biblice care contracarează invidia. Dar pentru acest lucru trebuie să vă daţi seama, mai întâi de toate că invidia este un tip de necredinţă.

Să citim Psalmul 37:
<blockquote>
„Nu te mânia din cauza celor care fac răul, nu fi invidios pe cei care practică nelegiuirea.”
</blockquote>
Iată deci, afirmaţia de bază: nu fi invidios pe cei care fac răul şi nu te frământa din cauza lor.
<blockquote>
„Pentru că vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.”
</blockquote>
Şi cred că versetul 3 ne spune ce ar trebui să facem, în loc să fim invidioşi. Aceasta este opusul invidiei:
<blockquote>
„Încrede-te în Domnul şi fă binele.”
</blockquote>
Apoi fraza următoare poate fi o poruncă sau o promisiune. Eu cred că este şi una, şi alta. În versiunea standard revizuită citim,
<blockquote>
„Locuieşte în ţară şi bucură-te de pace.”
</blockquote>
Ar putea fi „bucură-te de pace”, dar literalmente este „hrăneşte-te cu credincioşia”. În orice caz, cred că se referă la credincioşia Lui Dumnezeu, deci ideea de pace este corectă şi potrivită.
<blockquote>
„Desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale!” „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El.”
</blockquote>
Observaţi aceste lucruri pozitive cu care ar trebui să înlocuim invidia în emoţiile noastre. „Încrede-te” (versetul 3), „desfătează-te” (versetul 4), „încredinţează” (versetul 5), şi „încrede-te” din nou în a doua jumătate a versetului 5. Deci motivul pentru care am ales Psalmul 37 în seara aceasta este că ne învaţă că invidia este o formă de necredinţă, sau izvorăşte din necredinţă. Iar opusul invidiei este credinţa, sau încrederea, sau desfătarea în Dumnezeu, sau încredinţarea poverilor noastre Lui Dumnezeu.

Deci sper că este clar că atunci când începem să fim invidioşi—atunci când începem să privim pe cineva şi să fim indignaţi de faptul că persoana respectivă are ceva care nouă ne lipseşte—şi începem să pierdem pacea şi mulţumirea în Dumnezeu din această cauză, problema este credinţa. În regulă? Aceasta este ideea de bază.

'''Şase argumente redate în Psalmul 37 pentru care este mai bine să avem credinţă'''

Celălalt motiv pentru care acest Psalm este atât de minunat este că oferă atât de multe argumente pentru a nu fi necredincioşi. Ne spune de ce ar trebui să fim fără nicio grijă şi total încredinţaţi de faptul că Dumnezeu este pentru noi. Ne spune că El lucrează astfel încât, chiar dacă pare că ceva le merge mai bine lor, nouă ne va merge minunat. Să analizăm acum cele şase argumente pentru a nu ne lăsa cuprinşi de necredinţa care stă la baza invidiei, pe care le-am scris şi care se desprind din acest capitol.

'''1) '''Versetul 2: „Vor fi cosiţi îndată ca iarba şi se vor veşteji ca iarba verde.” Deci dacă începem să fim invidioşi pe un păcătos, precum omul de nimic care tocmai a câştigat un milion de dolari, Dumnezeu ne spune, „Stai, nu ai vrea să fi în locul lui. Se va veşteji ca iarba, iar cei care fac voia Lui Dumnezeu rămân pentru eternitate.” (1 Ioan 2:15). Acesta este deci primul argument.

Se repetă în versetul 9: „Pentru că cei care fac răul vor fi tăiaţi şi cei care-L aşteaptă pe Domnul vor stăpâni ţara.” Iar în versetul 10: „Încă puţin, şi cel rău nu va mai fi.” Deci primul motiv pentru care nu ar trebui să ne lăsăm dominaţi de invidia simţită faţă de un necredincios sau faţă de o persoană care este nedreaptă este gândul „Aşteaptă o clipă! Dumnezeu a spus în Cuvântul Lui că această persoană se va ofili ca o floare—într-o clipită. Vor dispărea şi atunci a cui va fi prosperitatea lor?”

'''2)''' Versetul 3: „Locuieşte în ţară şi bucură-te de pace” sau „hrăneşte-te cu credincioşia”. Cu alte cuvinte, aceasta este răsplata pentru credinţa în Dumnezeu. Bizuie-te pe Domnul şi fă binele, şi te vei hrăni într-un ţinut verde. Rugăciunile îţi vor fi ascultate, ceea ce conduce la următorul argument.

'''3)''' Versetul 4: „Desfătează-te în Domnul” (adică, „încrede-te în Domnul”), „şi El îţi va împlini cererile inimii tale!” Aceasta este o promisiune minunată, deoarece invidia apare de obicei atunci când nu sunt împlinite cererile inimii. Vedem o persoană care are ceva ce ne dorim şi noi şi observăm că această dorinţă este neîmplinită în viaţa aceasta. Deci cel mai bun mod de a combate această atitudine este să acceptăm această promisiune şi să spunem, „Acum Doamne ai făcut un legământ cu mine în versetul 4. Spui că, dacă mă voi desfăta în Tine, îmi vei îndeplini cererile inimii. Mă voi desfăta deci în Tine.”

Aceasta este o etapă cheie: să ne încredem în Dumnezeu suficient de mult încât să ajungem să cunoaştem ce reprezintă El pentru noi. Poate de asemenea să aibă un efect profund asupra tipului de dorinţe care trebuie îndeplinite pentru a fi mulţumiţi. Dar toate dorinţele pe care le avem vor fi în cele din urmă îndeplinite. Aceasta este esenţa acelor promisiuni minunate din Romani 8:32 („El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”) sau din 1 Corinteni 3:21-23 („Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lume, fie viaţă, fie moarte, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi, ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu”). Biblia oferă promisiuni uimitoare pentru oamenii care găsesc desfătare în Dumnezeu, şi nu în lucruri.

'''4)''' Versetele 5 şi 6. „Încredinţează Domnului calea ta şi încrede-te în El: şi El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca ziua la amiază.” Îmi amintesc în urmă cu mai mulţi ani când Steve şi Susan Roy locuiau vizavi de noi, acolo pe Elliott Avenue. Steve tocmai demisionase de la InterVarsity. Nu avea un loc de muncă. Nu ştiam dacă va fi angajat la Biserica Baptistă Betleem, şi la sfârşit de săptămâna zugrăvea. Iar pentru Steve Roy, un teolog desăvârşit, zugrăvitul nu era ceea ce-şi dorea să facă.

Într-o zi, când traversam strada mi-a spus, „Avem mare nevoie de încurajare.” Îmi amintesc că stăteam chiar acolo pe trotuar. I-am spus, „Iată promisiunea pentru voi astăzi: Isaia 64:4: ‚Ochiul n-a văzut un Dumnezeu în afară de Tine, care să lucreze pentru cel care-L aşteaptă.’” Şi mi-au spus de multe ori în anii următori că şi-au adus şi ei aminte de întâlnirea din acea după-amiază. „Dumnezeu lucrează pentru cel care-L aşteaptă.” Acesta este cuvântul. Iar cuvântul „lucrează” (în limba ebraică) se regăseşte în versetul 5: „El va lucra; şi va face să iasă dreptatea ta.” Iar cuvântul „dreptate” este de asemenea important, deoarece unul dintre lucrurile care stau la baza invidiei este adeseori sentimentul că lucrurile nu merg atât de bine pe cât ar trebui. Noi avem parte de un tratament aspru, în timp ce pentru altcineva care nu merită, lucrurile merg mult mai bine. Ceea ce ne dorim este dreptatea, şi exact acest lucru este promis în acest context. Se va face dreptate.

'''5)''' Versetele 9 şi 11: „Pentru că cei care fac răul vor fi tăiaţi şi cei care-L aşteaptă pe Domnul vor stăpâni ţara” şi, „cei blânzi vor moşteni ţara”. Dacă spunem, „Numai puţin, nu sunt evreu şi nu mă aştept să moştenesc Palestina” trebuie să avem grijă. Toate promisiunile Vechiului Testament făcute evreilor vor fi împlinite şi faţă de noi aşa cum vor fi îndeplinite faţă de evrei, sau chiar mai mult.

Unde este redată o promisiune mai măreaţă în Noul Testament cu aproape acelaşi cuvinte din versetul 11? În fragmentul care cuprinde Fericirile, şi anume, „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul.” În regulă, deci nu voi moşteni Palestina, ci doar pământul. De fapt, în Romani 4:13 cei care sunt credincioşi precum Avraam sunt numiţi moştenitori ai lumii. 1 Corinteni 6 spune că noi îi vom judeca pe îngeri. Iar discipolilor li s-a spus că vor sta pe tronuri şi vor judeca pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Noi, care nu suntem discipoli sau apostoli îi vom judeca pe îngeri. Biblia abundă în promisiuni uimitoare care pot îndepărta sentimentul de indignare care fierbe dedesubtul invidie.

'''6)''' Versetul 11: „Cei blânzi vor moşteni ţara şi se vor desfăta într-un belşug de pace.” Acest cuvânt este tradus prin „belşug” aici, care probabil are o nuanţă care nu este de prea mare ajutor în zilele noastre. În limba ebraică se referă la bunăstarea sufletească a celor care sunt credincioşi.

Iată un mic exemplu despre cum să luptăm lupta credinţei dimineaţa, dacă invidia începe să se dezvolte în inima noastră. Căutăm un text ca acesta care spune, „nu fi invidios” şi apoi spunem, „Doamne, dacă vreau să înving această invidie voi avea nevoie de nişte argumente puternice pentru a mă bizui pe Tine. Te rog Doamne să-mi oferi astfel de argumente.” Şi apoi citim pas cu pas. Când ajungem la un argument, ne oprim, şi ne rugăm, „Doamne, deschide-mi ochii să văd minunea acestei promisiuni. Şi prin Duhul Tău, dă-mi te rog puterea de a mă desfăta în ea, de a mă bizui pe ea, de a o crede, de a mă lăsa îndrumat de ea, de a trăi prin ea şi de a acţiona conform ei astăzi.” Continuăm cu versetul următor şi ne concentrăm asupra lui până când Îl găsim pe Dumnezeu, care ne îndrumă şi ne eliberează de acest păcat al invidiei.

'''Muniţie suplimentară în lupta împotriva necredinţei'''

Să mai analizăm câteva texte pe care am putea să le folosim în lupta împotriva invidiei.

Proverbe 23:17: „Inima ta să nu-i invidieze pe păcătoşi, ci teme-te de Domnul toată ziua.” Şi iată această promisiune măreaţă: „Sigur este un viitor, iar aşteptarea ta nu va fi zadarnică.” Iată o persoană care vede că un om păcătos prosperă. Apoi acea persoană simte că speranţa ei pentru un viitor prosper nu va deveni realitate. Încearcă să trăiască pentru Hristos dar lucrurile nu par să meargă pentru ea pe cât de bine merg pentru omul păcătos. Există referiri la această situaţie în Biblie. Psalmul 37 a fost scris pentru a oferi o soluţie pentru această problemă, la fel ca şi Psalmul 73.

Uneori poveştile sunt mai folositoare decât textele, în special poveştile din Biblie. Au un mod de a transmite un mesaj pe care literatura expozitivă nu reuşeşte să îl transmită. Iată deci o poveste pe care am folosit-o adeseori pentru a-mi învinge tendinţele de a fi invidios. Este povestea tânărului cu cinci pâini şi doi peşti, îndeosebi aşa cum este redată în Ioan 6.

În Ioan 6 Lui Iisus I se face milă de mulţime şi le spune discipolilor, „Daţi-le voi să mănânce.” Iar ei spun, „Dă-le drumul, să meargă la casele lor. Pâini de două sute de dinari nu le ajung ca să ia fiecare câte puţin. Ceasul este deja târziu.” Iisus răspunde, „Câte pâini aveţi?” Iar ei spun, „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peştişori; dar ce sunt acestea la atâţia?” Ne oprim aici şi vă puteţi imagina cum băieţelul priveşte în sus şi spune, „Păi este tot ce am. Nu mă faceţi să mă simt prost.” Şi totuşi, acest lucru ne caracterizează şi pe noi. Suntem ca nişte copii cu cinci pâini de orz şi doi peşti, atât valorează darurile, înfăţişarea, banii noştri—sau orice altceva care ne face să ne simţim inferiori. Privim în jur la toţi aceşti oameni puternici, frumoşi, bogaţi cărora le merge totul bine, iar noi avem doar cinci pâini şi doi peşti pentru o însărcinare pentru care avem nevoie de pâine în valoare de două sute de dinari. Iar Iisus spune, „Daţi-Mi-le Mie.” Le ia şi—aţi învăţat acest lucru la şcoala duminicală, nu-i aşa? Este o poveste minunată—şi se roagă şi hrăneşte 5000 de bărbaţi, plus femei şi copii. Luând în considerare acest miracol, îmi spun, „Ei bine, poate că există speranţă pentru cele cinci pâini şi cei doi peşti ai mei.”

Şi câte coşuri au rămas? Douăsprezece. De ce? Câte unul pentru fiecare apostol care nu a crezut că vor ajunge. Tocmai acesta este motivul: pentru a arăta că atunci când oferim ceva care credem că nu este suficient, primim înapoi mai mult decât am visat vreodată că avem de fapt. Aceasta este o poveste care va contracara mereu invidia.

Dacă ne gândim că darurile noastre sunt prea neînsemnate, că nu suntem la înălţimea cerinţelor actuale, Iisus este la înălţimea acestor cerinţe. El poate lua şi cel mai mic dar al nostru şi îl poate multiplica. Am o plăcuţă decorativă deasupra uşii acasă, pe care mi-a dăruit-o Virginia Maderis în Maryland în urmă cu aproximativ 15 ani. Pe ea scrie, „Lumea încă nu a văzut ce poate realiza un om care este dedicat trup şi suflet Domnului. Prin puterea Lui Dumnezeu, mă străduiesc să fiu acel om” - D. L. Moody.

'''„Să iubeşti înseamnă să nu mai faci comparaţii”'''

O ultimă ilustrare: Răsfoiţi cu mine la Ioan 21. Ştiţi această poveste, dar mă îndoiesc că v-aţi gândit vreodată la ea prin prisma invidiei. Nici eu nu m-am gândit, până când am citit despre acest lucru într-o carte în urmă cu ceva timp. Deci nu eu sunt autorul, dar îmi place şi vreau să o împărtăşesc cu voi. În această poveste, Petru a fost reabilitat de către Iisus după ce Îl tăgăduise, afirmând de trei ori că Îl iubeşte pe Domnul. În versetul 18 spune, „Adevărat, adevărat îţi spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.” Acesta este mesajul Lui Iisus către Petru. „A spus aceasta, arătând cu ce moarte Îl va glorifica el pe Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, va fi un martir. După aceasta i-a spus, „Urmează-Mă!”

Petru s-a întors şi a văzut că erau urmaţi de discipolul pe care Iisus îl iubea—adică pe Ioan, care se rezemase pe pieptul Lui la cină şi spusese, „Doamne, cine este cel care Te va vinde?” Atunci când Petru l-a văzut, I-a spus Lui Iisus, „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” Ce anume s-a întâmplat? De ce a spus acest lucru? El a spus, Tocmai mi-ai zis că voi fi omorât. Dar Ioan? Şi el va fi omorât?” Şi putem vedea, dincolo de aparenţe, invidia din inima lui Petru. „Dacă el nu va fi omorât, nu este drept!” Cum răspunde Iisus acestei întrebări?

„Iisus i-a spus: ‚Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie? Tu urmează-Mă.’” Ce spune Iisus aici? Cred că vrea să spună că este foarte riscant să comparăm circumstanţele. Este foarte riscant să comparăm darurile. Îmi amintesc că la Colegiul Wheaton, în dormitor, Martin Noel, consilierul rezident de atunci, avea o bucată mică de hârtie pe uşa de la intrare pe care scria, „Să iubeşti înseamnă să nu mai faci comparaţii.” Acestea sunt veşti bune. Aşa este. Iisus spune aici, „Uite ce este, nu începe să te compari cu celălalt discipol. Ceea ce am pregătit pentru el, este numai pentru el. Iată ce am pregătit pentru tine: să Mă urmezi. Este suficient?”

Şi aceasta este soluţia pentru invidie. Aşa cum a fost soluţia pentru desfrâu, despre care am vorbit în această dimineaţă. Este vorba despre Iisus. „Urmează-Mă. Dacă Mă urmezi, dacă eşti cu Mine, de ce trebuie să îţi mai faci griji pentru el?” Şi acesta este deci răspunsul: avem doar mai multă nevoie de Iisus. Trebuie să realizăm ce privilegiu incredibil este chiar şi să Îl cunoaştem pe Iisus. Iisus a spus în altă parte, „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se supun; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Este un privilegiu atât de uimitor să fi un discipol al Lui Iisus Hristos încât ceea ce se întâmplă cu ceilalţi discipoli este nerelevant. Astfel, invidia va dispărea.

Combaterea necredinţei care stă la baza avidităţii

Bogdana — Mon, 31 Oct 2011 15:29:21 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Covetousness}} 
<blockquote>'''1 Timotei 6:6-12''' </blockquote>
Scopul acestei serii de mesaje este să întipăresc permanent în minţile noastre următorul adevăr: pentru a lupta împotriva păcatului din viaţa noastră, trebuie să combatem necredinţa; şi pentru a urmări neprihănirea şi sfinţenia şi dragostea, trebuie să luptăm lupta credinţei.

'''Trei motive pentru scopul acestei serii'''

Există cel puţin trei motive care stau la baza acestei serii.

'''1. Necesitatea perseverenţei pentru mântuire'''

În primul rând, (conform Evrei 12:14) există o sfinţenie în lipsa căreia nu Îl vom vedea pe Domnul. Există creştini practicanţi care duc o viaţă atât de nesupusă încât Îl vor auzi pe Iisus spunând, (conform Matei 7:23), „Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii.” Există oameni care merg la biserică şi care cred că sunt mântuiţi pentru că s-au rugat o dată să-L primească pe Iisus, fără să înţeleagă că dovada autenticităţii acelei rugăciuni constă în perseverenţă. Cum a spus Iisus în Matei 24:13, „Cine rabdă până la sfârşit, acela va fi mântuit.” Pavel le spune credincioşilor practicanţi, „Dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri.” (Romani 8:13). Nu vreau să veniţi la Biserica Baptistă Betleem timp de 10 sau 20 sau 30 de ani şi apoi să petreceţi o veşnicie în Iad deoarece nu aţi învăţat să luptaţi lupta credinţei şi să stăruiţi în sfinţenie. Iată primul motiv pentru care predic această serie de mesaje.

'''2. Un mod greşit de a urmări sfinţenia'''

Al doilea motiv este că există un mod de a urmări sfinţenia care produce un rezultat neaşteptat şi nedorit şi care duce la moarte. Ce tragedie, dacă aş reuşi să vă conving din Scriptură că există o sfinţenie în lipsa căreia nu Îl vom vedea pe Domnul pentru ca în cele din urmă să începeţi să luptaţi pentru ea într-un mod care este condamnat în Scriptură şi este menit să eşueze! Romani 9:31 spune, „Israel, umblând după o lege a dreptăţii, n-a ajuns la acea lege. De ce? Pentru că nu era din credinţă, ci ca din fapte.” Ceea ce nu este cazul!! Dreptatea practică, de zi cu zi este atinsă atunci când legea este respectată prin credinţă, nu prin fapte. „Faptele” reprezintă războiul dreptăţii nesusţinute de credinţa în promisiunile îndestulătoare şi dezrobitoare ale Lui Dumnezeu. Prin urmare al doilea motiv pentru care predic această serie este că mă preocupă să învăţăm să luptăm pentru sfinţenie prin credinţă, şi nu prin fapte.

'''3. Gloria Lui Dumnezeu prin perseverenţa noastră'''

Al treilea motiv pentru această serie este că doresc ca Dumnezeu să fie glorificat în preocuparea noastră pentru sfinţenie şi dreptate şi dragoste. Dar Dumnezeu nu este glorificat prin preocuparea noastră decât dacă avem credinţă în promisiunile Lui. Prin urmare, dacă nu învăţăm să luptăm lupta credinţei, putem atinge culmi remarcabile de religiozitate şi moralitate, dar nu spre gloria Lui Dumnezeu. El este glorificat atunci când ne încredem în El (Romani 4:20). Este glorificat atunci când puterea de a fi sfânt izvorăşte din plăcerea pe care o găsim în promisiunile Sale. Deoarece este duminica reformată, se cuvine să-l lăsăm pe Martin Luther să vorbească despre acest mare adevăr:
<blockquote>Credinţa . . . îl onorează pe acela în care se încrede cu cel mai reverenţios şi mai înalt respect, deoarece îl consideră onest şi demn de încredere. Nu există o altă cinste precum aprecierea corectitudinii şi dreptăţii cu care îl onorăm pe cel în care ne încredem. . .Atunci când sufletul se încrede cu fermitate în promisiunile Lui Dumnezeu, Îl consideră credincios şi drept, pe lângă toate celelalte însuşiri ale Lui Dumnezeu. Cea mai măreaţă adorare a Lui Dumnezeu este aceasta, să Îi atribuim credincioşia, dreptatea, şi toate celelalte însuşiri care sunt atribuite unei persoane în care ne încredem. (''Libertatea unui creştin'', în colecţia Dillenberger, p. 52) </blockquote>
Astfel, marea mea dorinţă pentru această serie este să învăţăm cum să trăim pentru a-L onora pe Dumnezeu, ceea ce presupune să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu şi aceasta este posibil dacă combatem necredinţa în toate modurile diferite în care îşi face simţită prezenţa în inimile noastre, inclusiv aviditatea.

'''Definiţia avidităţii'''

Astăzi vom discuta despre necredinţa care stă la baza avidităţii.

Cred că textul nostru din 1 Timotei exprimă în mod clar ce este aviditatea şi că lupta împotriva acesteia este o luptă împotriva necredinţei sau o luptă pentru credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

Cuvântul „aviditate” nu este utilizat aici, dar textul se referă la această realitate. Atunci când versetul 5b spune că unii consideră evlavia o sursă de câştig, Pavel răspunde în versetul 6 că „evlavia cu mulţumire este mare câştig.” Aceasta ne oferă cheia pentru definirea avidităţii. Aviditatea constă în râvnirea unui lucru într-o asemenea măsură încât pierdem mulţumirea în Dumnezeu. „Evlavia cu mulţumire este mare câştig.”

Contrariul avidităţii este mulţumirea în Dumnezeu. Atunci când mulţumirea în Dumnezeu slăbeşte, lăcomia pentru bani sporeşte. De aceea Pavel spune în Coloseni 3:5 că aviditatea este idolatrie. „Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ: curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie, care este idolatrie.” Este idolatrie deoarece mulţumirea pe care inima ar trebui s-o găsească în Dumnezeu începe să provină din altă sursă.

Astfel, aviditatea înseamnă să dorim ceva atât de mult, încât pierdem mulţumirea în Dumnezeu. Sau: să pierdem mulţumirea în Dumnezeu astfel încât începem să o căutăm în altă parte.

V-aţi gândit vreodată că cele zece porunci încep şi se termină de fapt cu aceeaşi poruncă? „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine (Exodul 20:3) şi „Să nu pofteşti” (Exodul 20:17) sunt porunci aproape identice. A pofti înseamnă să dorim ceva mai presus de Dumnezeu într-un mod care dezvăluie faptul că am pierdut mulţumirea şi împlinirea în El. Aviditatea înseamnă o inimă care se închină la doi dumnezei. De aceea Pavel o numeşte idolatrie.

'''"Feriţi-vă de aviditate—luptaţi lupta credinţei”'''

Ceea ce urmăreşte Pavel în 1 Timotei 6:6–12 este să încerce să-i convingă pe oameni să nu fie avizi. Dar să ne asigurăm că înţelegem modul în care Pavel prezintă această luptă împotriva avidităţii. Motivele pe care le oferă pentru a evita să fim avizi sunt redate în versetele 6–10 (la care vom reveni), apoi în versetul 11 îi spune lui Timotei să se ferească şi să fugă de toate acestea—să fugă de iubirea de bani şi de dorinţa de a fi bogat, adică de aviditate.

Şi spune în versetul 11b că, în loc să cedeze avidităţii, ar trebui să „urmărească dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.” Din acea listă alege „credinţa” pentru a o scoate în evidenţă şi spune (în versetul 12), „Luptă-te lupta cea bună a credinţei.” În esenţă, el spune, „Fugi de aviditate. . . luptă-te lupta cea bună a credinţei.”

Cu alte cuvinte, lupta împotriva avidităţii nu este altceva decât lupta credinţei. Aceasta este una dintre cele mai clare dovezi că pentru a respecta cele zece porunci (una dintre acestea fiind „Să nu pofteşti!”) trebuie să avem credinţă. Este de asemenea o dovadă că aviditatea este o stare de necredinţă.

Dacă ne gândim bine, este exact ceea ce sugerează definiţia avidităţii. Am spus că aviditatea înseamnă să dorim ceva atât de mult încât pierdem mulţumirea în Dumnezeu. Sau: înseamnă să pierdem mulţumirea în Dumnezeu, astfel încât începem să căutăm mulţumirea în altă parte. Dar credinţa constă tocmai în această mulţumire în Dumnezeu.

Iisus a spus în Ioan 6:35, „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.” Cu alte cuvinte, credinţa în Iisus aduce împlinire, satisfăcând setea sufletului şi foamea inimii. Credinţa înseamnă să cunoaştem mulţumirea în Iisus. Lupta credinţei este lupta pentru a ne păstra inima mulţumită în Hristos—pentru a crede cu adevărat, şi pentru a continua să credem că ne vor fi acoperite toate nevoile şi ne vor fi îndeplinite toate năzuinţele.

Aviditatea este atunci exact opusul credinţei. Înseamnă pierderea mulţumirii în Hristos, astfel încât începem să râvnim alte lucruri pentru împlinirea năzuinţelor inimilor noastre. Fără îndoială, lupta împotriva avidităţii este o luptă împotriva necredinţei şi o luptă pentru credinţă. Atunci când simţim cea mai mică sporire a avidităţii în inimile noastre, trebuie să ne concentrăm asupra ei şi să o combatem cu toată puterea noastră, cu armele credinţei.

Principala armă a credinţei este Cuvântul Lui Dumnezeu. Deci atunci când aviditatea începe să-şi facă simţită prezenţa lacomă, ceea ce trebuie să facem este să începem să predicăm Cuvântul Lui Dumnezeu nouă înşine. Trebuie să auzim ceea ce spune Dumnezeu. Trebuie să auzim avertismentele Sale referitoare la consecinţele avidităţii şi la cât de grav este să râvnim. Şi trebuie să auzim promisiunile Sale care pot aduce o mare împlinire pentru sufletele noastre şi pot înfrânge toate poftele lacome.

'''Avertismente pentru aviditate'''

În primul rând, câteva avertismente.

'''1. Aviditatea nu aduce niciodată împlinire'''

Eclesiastul 5:10, „Cel care iubeşte argintul nu se va sătura de argint, nici cel care iubeşte belşugul, de câştig. Aceasta, de asemenea, este deşertăciune.”

Acesta este cuvântul Lui Dumnezeu despre bani: nu îi satură pe cei care îi iubesc. Dacă Îl credem, ne vom lepăda de iubirea de bani. Este o cale fără ieşire.

Iisus vorbeşte astfel în Luca 12:15, „Păziţi-vă de orice lăcomie de bani, pentru că viaţa cuiva nu este în belşugul averilor lui.” Dacă Cuvântul Lui Dumnezeu ar avea nevoie de confirmare, există destui bogaţi nefericiţi în lume care stau mărturie că o viaţă împlinită nu constă în averi.

'''2. Aviditatea înăbuşă viaţa spirituală'''

Iisus a rostit parabola semănătorului (Marcu 4:1–20) şi a spus că o sămânţă a căzut între spini şi spinii au crescut şi au înăbuşit-o.

Apoi a tălmăcit parabola şi a spus că sămânţa este Cuvântul Lui Dumnezeu. Sămânţa sădită printre spini este identificată astfel: „grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după alte lucruri, intrând în ei, înăbuşă Cuvântul, şi el devine neroditor.”

O reală luptă se dezlănţuie atunci când Cuvântul Lui Dumnezeu este propovăduit. Dorinţa pentru alte lucruri poate fi atât de puternică, încât începuturile vieţii spirituale pot fi înăbuşite în întregime. Este un avertisment atât de teribil încât ar trebui să fim vigilenţi de fiecare dată când auzim Cuvântul Lui Dumnezeu pentru a-l primi cu credinţă, şi pentru a nu-l înăbuşi prin aviditate.

'''3. Aviditatea stă la baza multor alte păcate'''

1 Timotei 6:10 spune, „Iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele.” Iar în Iacov 4:2 se spune, „Poftiţi şi nu aveţi; vă luptaţi şi vă războiţi.”

Aviditatea este un teren fertil pentru mii de alte păcate, ceea ce întăreşte avertismentul să fugim de ea şi să luptăm împotriva ei cu toată puterea noastră.

'''4. Aviditatea se dovedeşte inutilă atunci când avem nevoie cel mai mult de ajutor'''

Este inutilă în ceasul morţii. 1 Timotei 6:7 spune, „Nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea.” În momentele de răscruce ale vieţii noastre, atunci când avem nevoie de împlinire şi speranţă şi siguranţă mai mult decât oricând, banii şi toate bunurile devin inutile. Nu mai au nicio valoare. În cel mai bun caz, sunt o manta de vreme rea. Şi intrăm în eternitate doar cu măsura împlinirii pe care am avut-o în Dumnezeu.

Dacă aţi muri în acest moment, aţi avea cu voi o încărcătură de plăcere în Dumnezeu sau aţi sta în faţa Lui cu un gol spiritual în locul unde era odată aviditatea? Aviditatea nu ne poate ajuta atunci când avem cea mai mare nevoie de ajutor.

'''5. În cele din urmă aviditatea distruge sufletul'''

1 Timotei 6:9 spune, „Cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire.”

În cele din urmă, aviditatea distruge sufletul în iad. Motivul pentru care sunt sigur că această nimicire nu este doar un fiasco financiar temporar, ci nimicirea finală în iad este faptul că Pavel spune în versetul 12 că iubirea de bani trebuie combătută prin lupta credinţei; apoi adaugă, „apucă viaţa eternă la care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit buna mărturisire.” Trebuie să evităm aviditatea şi să luptăm lupta credinţei pentru a avea viaţa eternă. (Vezi 6:19.)

Deci versetul 9 nu dezvăluie faptul că lăcomia ne poate ruina căsnicia sau afacerea (ceea ce este posibil!), ci spune că din cauza avidităţii ne putem petrece eternitatea în ruină şi pieire. Sau cum spune versetul 10 la final, „după iubirea de bani unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri.” (Literalmente: „s-au străpuns cu multe dureri.”)

În mărinimia Lui, Dumnezeu ne dă un avertisment în Biblie pentru a şti că idolatria avidităţii este o situaţie fără sorţi de izbândă. Este o situaţie fără ieşire în cel mai rău sens al cuvântului. Este o iluzie şi o cursă. Deci sfatul meu pentru voi este ceea ce spune 1 Timotei 6:11: Fugiţi de ea. Atunci când o simţiţi aproape (într-o reclamă la televizor, sau într-un catalog de Crăciun, ori în cumpărăturile unui vecin), fugiţi de ea aşa cum aţi fugi din faţa unui leu care rage, care a scăpat de la grădina zoologică şi care este înfometat.

'''Dar încotro fugim?'''

Fugim spre arsenalul credinţei şi luăm repede mantaua rugăciunii din Psalmul 119:36 şi o aruncăm pe noi: „Pleacă-mi inima la mărturiile Tale şi nu la câştig.” Şi apoi luăm repede hangere, unul scurt şi unul lung, special create de Sfântul Duh pentru a nimici aviditatea. Şi rămânem neclintiţi la uşă. Atunci când îşi arată faţa cumplită, îi arătăm hangerul mai scurt:

1 Timotei 6:6 „Evlavia cu mulţumire este mare câştig.” MARE CÂŞTIG! MARE CÂŞTIG! Rămâi unde eşti, leu al avidităţii. Eu am un mare câştig în Dumnezeu. Aceasta este credinţa mea!

Apoi, înainte de a se pregăti să atace, luăm hangerul mai lung (Evrei 13:5–6), „Purtarea voastră să fie fără iubire de bani, mulţumiţi cu ce aveţi în prezent; pentru că El [Dumnezeu] a spus: ‚Nicidecum nu te voi lăsa şi cu nici un chip nu te voi părăsi’, încât să spunem cu îndrăzneală: ‚Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?’” Şi ducem totul la bun sfârşit. Facem exact ceea ce Pavel spune în Coloseni 3:5, „Omorâţi lăcomia.”

Fraţi şi surori, toată aviditatea este necredinţă. Învăţaţi alături de mine, o, învăţaţi alături de mine cum să folosiţi sabia Duhului pentru a lupta lupta cea bună a credinţei şi pentru a apuca viaţa veşnică!

Combaterea necredinţei care stă la baza avidităţii

Bogdana — Mon, 31 Oct 2011 15:27:22 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Covetousness}} 

<blockquote>
'''1 Timotei 6:6-12'''
</blockquote>
Scopul acestei serii de mesaje este să întipăresc permanent în minţile noastre următorul adevăr: pentru a lupta împotriva păcatului din viaţa noastră, trebuie să combatem necredinţa; şi pentru a urmări neprihănirea şi sfinţenia şi dragostea, trebuie să luptăm lupta credinţei.

'''Trei motive pentru scopul acestei serii'''

Există cel puţin trei motive care stau la baza acestei serii.

'''1. Necesitatea perseverenţei pentru mântuire'''

În primul rând, (conform Evrei 12:14) există o sfinţenie în lipsa căreia nu Îl vom vedea pe Domnul. Există creştini practicanţi care duc o viaţă atât de nesupusă încât Îl vor auzi pe Iisus spunând, (conform Matei 7:23), „Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii.” Există oameni care merg la biserică şi care cred că sunt mântuiţi pentru că s-au rugat o dată să-L primească pe Iisus, fără să înţeleagă că dovada autenticităţii acelei rugăciuni constă în perseverenţă. Cum a spus Iisus în Matei 24:13, „Cine rabdă până la sfârşit, acela va fi mântuit.” Pavel le spune credincioşilor practicanţi, „Dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri.” (Romani 8:13). Nu vreau să veniţi la Biserica Baptistă Betleem timp de 10 sau 20 sau 30 de ani şi apoi să petreceţi o veşnicie în Iad deoarece nu aţi învăţat să luptaţi lupta credinţei şi să stăruiţi în sfinţenie. Iată primul motiv pentru care predic această serie de mesaje.

'''2. Un mod greşit de a urmări sfinţenia'''

Al doilea motiv este că există un mod de a urmări sfinţenia care produce un rezultat neaşteptat şi nedorit şi care duce la moarte. Ce tragedie, dacă aş reuşi să vă conving din Scriptură că există o sfinţenie în lipsa căreia nu Îl vom vedea pe Domnul pentru ca în cele din urmă să începeţi să luptaţi pentru ea într-un mod care este condamnat în Scriptură şi este menit să eşueze! Romani 9:31 spune, „Israel, umblând după o lege a dreptăţii, n-a ajuns la acea lege. De ce? Pentru că nu era din credinţă, ci ca din fapte.” Ceea ce nu este cazul!! Dreptatea practică, de zi cu zi este atinsă atunci când legea este respectată prin credinţă, nu prin fapte. „Faptele” reprezintă războiul dreptăţii nesusţinute de credinţa în promisiunile îndestulătoare şi dezrobitoare ale Lui Dumnezeu. Prin urmare al doilea motiv pentru care predic această serie este că mă preocupă să învăţăm să luptăm pentru sfinţenie prin credinţă, şi nu prin fapte.

'''3. Gloria Lui Dumnezeu prin perseverenţa noastră'''

Al treilea motiv pentru această serie este că doresc ca Dumnezeu să fie glorificat în preocuparea noastră pentru sfinţenie şi dreptate şi dragoste. Dar Dumnezeu nu este glorificat prin preocuparea noastră decât dacă avem credinţă în promisiunile Lui. Prin urmare, dacă nu învăţăm să luptăm lupta credinţei, putem atinge culmi remarcabile de religiozitate şi moralitate, dar nu spre gloria Lui Dumnezeu. El este glorificat atunci când ne încredem în El (Romani 4:20). Este glorificat atunci când puterea de a fi sfânt izvorăşte din plăcerea pe care o găsim în promisiunile Sale. Deoarece este duminica reformată, se cuvine să-l lăsăm pe Martin Luther să vorbească despre acest mare adevăr:
<blockquote>
Credinţa . . . îl onorează pe acela în care se încrede cu cel mai reverenţios şi mai înalt respect, deoarece îl consideră onest şi demn de încredere. Nu există o altă cinste precum aprecierea corectitudinii şi dreptăţii cu care îl onorăm pe cel în care ne încredem. . .Atunci când sufletul se încrede cu fermitate în promisiunile Lui Dumnezeu, Îl consideră credincios şi drept, pe lângă toate celelalte însuşiri ale Lui Dumnezeu. Cea mai măreaţă adorare a Lui Dumnezeu este aceasta, să Îi atribuim credincioşia, dreptatea, şi toate celelalte însuşiri care sunt atribuite unei persoane în care ne încredem. (Libertatea unui creştin, în colecţia Dillenberger, p. 52)
</blockquote>
Astfel, marea mea dorinţă pentru această serie este să învăţăm cum să trăim pentru a-L onora pe Dumnezeu, ceea ce presupune să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu şi aceasta este posibil dacă combatem necredinţa în toate modurile diferite în care îşi face simţită prezenţa în inimile noastre, inclusiv aviditatea.

'''Definiţia avidităţii'''

Astăzi vom discuta despre necredinţa care stă la baza avidităţii.

Cred că textul nostru din 1 Timotei exprimă în mod clar ce este aviditatea şi că lupta împotriva acesteia este o luptă împotriva necredinţei sau o luptă pentru credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

Cuvântul „aviditate” nu este utilizat aici, dar textul se referă la această realitate. Atunci când versetul 5b spune că unii consideră evlavia o sursă de câştig, Pavel răspunde în versetul 6 că „evlavia cu mulţumire este mare câştig.” Aceasta ne oferă cheia pentru definirea avidităţii. Aviditatea constă în râvnirea unui lucru într-o asemenea măsură încât pierdem mulţumirea în Dumnezeu. „Evlavia cu mulţumire este mare câştig.”

Contrariul avidităţii este mulţumirea în Dumnezeu. Atunci când mulţumirea în Dumnezeu slăbeşte, lăcomia pentru bani sporeşte. De aceea Pavel spune în Coloseni 3:5 că aviditatea este idolatrie. „Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ: curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie, care este idolatrie.” Este idolatrie deoarece mulţumirea pe care inima ar trebui s-o găsească în Dumnezeu începe să provină din altă sursă.

Astfel, aviditatea înseamnă să dorim ceva atât de mult, încât pierdem mulţumirea în Dumnezeu. Sau: să pierdem mulţumirea în Dumnezeu astfel încât începem să o căutăm în altă parte.

V-aţi gândit vreodată că cele zece porunci încep şi se termină de fapt cu aceeaşi poruncă? „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine (Exodul 20:3) şi „Să nu pofteşti” (Exodul 20:17) sunt porunci aproape identice. A pofti înseamnă să dorim ceva mai presus de Dumnezeu într-un mod care dezvăluie faptul că am pierdut mulţumirea şi împlinirea în El. Aviditatea înseamnă o inimă care se închină la doi dumnezei. De aceea Pavel o numeşte idolatrie.

'''"Feriţi-vă de aviditate—luptaţi lupta credinţei”'''

Ceea ce urmăreşte Pavel în 1 Timotei 6:6–12 este să încerce să-i convingă pe oameni să nu fie avizi. Dar să ne asigurăm că înţelegem modul în care Pavel prezintă această luptă împotriva avidităţii. Motivele pe care le oferă pentru a evita să fim avizi sunt redate în versetele 6–10 (la care vom reveni), apoi în versetul 11 îi spune lui Timotei să se ferească şi să fugă de toate acestea—să fugă de iubirea de bani şi de dorinţa de a fi bogat, adică de aviditate.

Şi spune în versetul 11b că, în loc să cedeze avidităţii, ar trebui să „urmărească dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.” Din acea listă alege „credinţa” pentru a o scoate în evidenţă şi spune (în versetul 12), „Luptă-te lupta cea bună a credinţei.” În esenţă, el spune, „Fugi de aviditate. . . luptă-te lupta cea bună a credinţei.”

Cu alte cuvinte, lupta împotriva avidităţii nu este altceva decât lupta credinţei. Aceasta este una dintre cele mai clare dovezi că pentru a respecta cele zece porunci (una dintre acestea fiind „Să nu pofteşti!”) trebuie să avem credinţă. Este de asemenea o dovadă că aviditatea este o stare de necredinţă.

Dacă ne gândim bine, este exact ceea ce sugerează definiţia avidităţii. Am spus că aviditatea înseamnă să dorim ceva atât de mult încât pierdem mulţumirea în Dumnezeu. Sau: înseamnă să pierdem mulţumirea în Dumnezeu, astfel încât începem să căutăm mulţumirea în altă parte. Dar credinţa constă tocmai în această mulţumire în Dumnezeu.

Iisus a spus în Ioan 6:35, „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.” Cu alte cuvinte, credinţa în Iisus aduce împlinire, satisfăcând setea sufletului şi foamea inimii. Credinţa înseamnă să cunoaştem mulţumirea în Iisus. Lupta credinţei este lupta pentru a ne păstra inima mulţumită în Hristos—pentru a crede cu adevărat, şi pentru a continua să credem că ne vor fi acoperite toate nevoile şi ne vor fi îndeplinite toate năzuinţele.

Aviditatea este atunci exact opusul credinţei. Înseamnă pierderea mulţumirii în Hristos, astfel încât începem să râvnim alte lucruri pentru împlinirea năzuinţelor inimilor noastre. Fără îndoială, lupta împotriva avidităţii este o luptă împotriva necredinţei şi o luptă pentru credinţă. Atunci când simţim cea mai mică sporire a avidităţii în inimile noastre, trebuie să ne concentrăm asupra ei şi să o combatem cu toată puterea noastră, cu armele credinţei.

Principala armă a credinţei este Cuvântul Lui Dumnezeu. Deci atunci când aviditatea începe să-şi facă simţită prezenţa lacomă, ceea ce trebuie să facem este să începem să predicăm Cuvântul Lui Dumnezeu nouă înşine. Trebuie să auzim ceea ce spune Dumnezeu. Trebuie să auzim avertismentele Sale referitoare la consecinţele avidităţii şi la cât de grav este să râvnim. Şi trebuie să auzim promisiunile Sale care pot aduce o mare împlinire pentru sufletele noastre şi pot înfrânge toate poftele lacome.

'''Avertismente pentru aviditate'''

În primul rând, câteva avertismente.

'''1. Aviditatea nu aduce niciodată împlinire'''

Eclesiastul 5:10, „Cel care iubeşte argintul nu se va sătura de argint, nici cel care iubeşte belşugul, de câştig. Aceasta, de asemenea, este deşertăciune.”

Acesta este cuvântul Lui Dumnezeu despre bani: nu îi satură pe cei care îi iubesc. Dacă Îl credem, ne vom lepăda de iubirea de bani. Este o cale fără ieşire.

Iisus vorbeşte astfel în Luca 12:15, „Păziţi-vă de orice lăcomie de bani, pentru că viaţa cuiva nu este în belşugul averilor lui.” Dacă Cuvântul Lui Dumnezeu ar avea nevoie de confirmare, există destui bogaţi nefericiţi în lume care stau mărturie că o viaţă împlinită nu constă în averi.

'''2. Aviditatea înăbuşă viaţa spirituală'''

Iisus a rostit parabola semănătorului (Marcu 4:1–20) şi a spus că o sămânţă a căzut între spini şi spinii au crescut şi au înăbuşit-o.

Apoi a tălmăcit parabola şi a spus că sămânţa este Cuvântul Lui Dumnezeu. Sămânţa sădită printre spini este identificată astfel: „grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după alte lucruri, intrând în ei, înăbuşă Cuvântul, şi el devine neroditor.”

O reală luptă se dezlănţuie atunci când Cuvântul Lui Dumnezeu este propovăduit. Dorinţa pentru alte lucruri poate fi atât de puternică, încât începuturile vieţii spirituale pot fi înăbuşite în întregime. Este un avertisment atât de teribil încât ar trebui să fim vigilenţi de fiecare dată când auzim Cuvântul Lui Dumnezeu pentru a-l primi cu credinţă, şi pentru a nu-l înăbuşi prin aviditate.

'''3. Aviditatea stă la baza multor alte păcate'''

1 Timotei 6:10 spune, „Iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele.” Iar în Iacov 4:2 se spune, „Poftiţi şi nu aveţi; vă luptaţi şi vă războiţi.”

Aviditatea este un teren fertil pentru mii de alte păcate, ceea ce întăreşte avertismentul să fugim de ea şi să luptăm împotriva ei cu toată puterea noastră.

'''4. Aviditatea se dovedeşte inutilă atunci când avem nevoie cel mai mult de ajutor'''

Este inutilă în ceasul morţii. 1 Timotei 6:7 spune, „Nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea.” În momentele de răscruce ale vieţii noastre, atunci când avem nevoie de împlinire şi speranţă şi siguranţă mai mult decât oricând, banii şi toate bunurile devin inutile. Nu mai au nicio valoare. În cel mai bun caz, sunt o manta de vreme rea. Şi intrăm în eternitate doar cu măsura împlinirii pe care am avut-o în Dumnezeu.

Dacă aţi muri în acest moment, aţi avea cu voi o încărcătură de plăcere în Dumnezeu sau aţi sta în faţa Lui cu un gol spiritual în locul unde era odată aviditatea? Aviditatea nu ne poate ajuta atunci când avem cea mai mare nevoie de ajutor.

'''5. În cele din urmă aviditatea distruge sufletul'''

1 Timotei 6:9 spune, „Cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire.”

În cele din urmă, aviditatea distruge sufletul în iad. Motivul pentru care sunt sigur că această nimicire nu este doar un fiasco financiar temporar, ci nimicirea finală în iad este faptul că Pavel spune în versetul 12 că iubirea de bani trebuie combătută prin lupta credinţei; apoi adaugă, „apucă viaţa eternă la care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit buna mărturisire.” Trebuie să evităm aviditatea şi să luptăm lupta credinţei pentru a avea viaţa eternă. (Vezi 6:19.)

Deci versetul 9 nu dezvăluie faptul că lăcomia ne poate ruina căsnicia sau afacerea (ceea ce este posibil!), ci spune că din cauza avidităţii ne putem petrece eternitatea în ruină şi pieire. Sau cum spune versetul 10 la final, „după iubirea de bani unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri.” (Literalmente: „s-au străpuns cu multe dureri.”)

În mărinimia Lui, Dumnezeu ne dă un avertisment în Biblie pentru a şti că idolatria avidităţii este o situaţie fără sorţi de izbândă. Este o situaţie fără ieşire în cel mai rău sens al cuvântului. Este o iluzie şi o cursă. Deci sfatul meu pentru voi este ceea ce spune 1 Timotei 6:11: Fugiţi de ea. Atunci când o simţiţi aproape (într-o reclamă la televizor, sau într-un catalog de Crăciun, ori în cumpărăturile unui vecin), fugiţi de ea aşa cum aţi fugi din faţa unui leu care rage, care a scăpat de la grădina zoologică şi care este înfometat.

'''Dar încotro fugim?'''

Fugim spre arsenalul credinţei şi luăm repede mantaua rugăciunii din Psalmul 119:36 şi o aruncăm pe noi: „Pleacă-mi inima la mărturiile Tale şi nu la câştig.” Şi apoi luăm repede hangere, unul scurt şi unul lung, special create de Sfântul Duh pentru a nimici aviditatea. Şi rămânem neclintiţi la uşă. Atunci când îşi arată faţa cumplită, îi arătăm hangerul mai scurt:

1 Timotei 6:6 „Evlavia cu mulţumire este mare câştig.” MARE CÂŞTIG! MARE CÂŞTIG! Rămâi unde eşti, leu al avidităţii. Eu am un mare câştig în Dumnezeu. Aceasta este credinţa mea!

Apoi, înainte de a se pregăti să atace, luăm hangerul mai lung (Evrei 13:5–6), „Purtarea voastră să fie fără iubire de bani, mulţumiţi cu ce aveţi în prezent; pentru că El [Dumnezeu] a spus: ‚Nicidecum nu te voi lăsa şi cu nici un chip nu te voi părăsi’, încât să spunem cu îndrăzneală: ‚Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?’” Şi ducem totul la bun sfârşit. Facem exact ceea ce Pavel spune în Coloseni 3:5, „Omorâţi lăcomia.”

Fraţi şi surori, toată aviditatea este necredinţă. Învăţaţi alături de mine, o, învăţaţi alături de mine cum să folosiţi sabia Duhului pentru a lupta lupta cea bună a credinţei şi pentru a apuca viaţa veşnică!

Combaterea necredinţei care stă la baza ruşinii nejustificate

Bogdana — Fri, 21 Oct 2011 17:44:46 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Misplaced Shame}} 
<blockquote>'''2 Timotei 1:6-12''' </blockquote><blockquote>Pentru acest motiv îţi amintesc să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele. 7 Pentru că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere şi de dragoste şi de chibzuinţă. 8 Deci nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu. 9 El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile veacurilor, 10 iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie; 11 pentru aceasta am fost rânduit eu vestitor şi apostol şi învăţător al naţiunilor. 12 Pentru acest motiv şi sufăr acestea, dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredinţat pentru ziua aceea. </blockquote>
 '''Definiţia şi cauzele ruşinii'''

Să începem cu definiţia din dicţionar a ruşinii. Ruşinea este emoţia stânjenitoare cauzată de o conştiinţă a vinovăţiei sau a unui defect ori a improprietăţii.

Voi exemplifica fiecare dintre aceste cauze.
<blockquote>1. În primul rând, cauza vinovăţiei. Să presupunem că acţionăm contrar conştiinţei noastre şi ascundem informaţii privitoare la declaraţia de venituri. Timp de doi ani nu simţim nimic deoarece nu ne mai gândim la acest lucru şi nu suntem descoperiţi. Apoi suntem somaţi de către administraţia fiscală şi este făcut public faptul că am minţit şi am furat. Vinovăţia ne este dată în vileag. Atunci oprobriul public ne va face să simţim mâhnirea ruşinii. </blockquote><blockquote>2. Sau să luăm în considerare cauza unui defect. La jocurile olimpice, să presupunem că provenim dintr-o ţară modestă, unde suntem destul de buni în cursa de 3 000 de metri. Apoi ne întrecem cu mii de participanţi la Seul, iar competiţia este atât de acerbă încât la ultima tură suntem cu o tură în urma celorlalţi şi trebuie să alergăm de unii singuri, în timp ce ne privesc toţi. Nu e vorba de vinovăţie în acest caz. Dar umilirea şi ruşinea pot fi intense. </blockquote><blockquote>3. Sau să ne gândim la cauza improprietăţii. Suntem invitaţi la o petrecere şi aflăm atunci când ajungem acolo că ne-am îmbrăcat total neadecvat. Din nou, nu există ceva rău sau vinovăţie aici, ci este doar o gafă socială, o improprietate care ne face să ne simţim caraghioşi şi stânjeniţi. </blockquote>
'''Ruşinea justificată şi ruşinea nejustificată'''

Unul dintre lucrurile care ies imediat în evidenţă din această definiţie a ruşinii este faptul că există unele cazuri când ruşinea este justificată şi alte cazuri când este nejustificată. Există situaţii în care ruşinea este exact ceea ce ar trebui să simţim. Şi există situaţii în care ruşinea nu se justifică. Majoritatea oamenilor susţin că unui mincinos trebuie să-i fie ruşine. Şi majoritatea oamenilor ar spune probabil că alergătorului de fond care a scos cel mai bun timp al lui ar trebui să nu-i fie ruşine. Dezamăgirea este de înţeles, dar nu ruşinea.

Voi exemplifica cele două tipuri de ruşine cu fragmente din Scriptură. Biblia exprimă în mod clar faptul că există o ruşine pe care ar trebui s-o simţim, şi o ruşine pe care nu ar trebui s-o simţim. Pe prima o voi denumi „ruşinea justificată”, iar pe a doua o voi denumi „ruşinea nejustificată”.

Ruşinea nejustificată (tipul de ruşine pe care nu ar trebui s-o simţim) este ceea ce simţim atunci când ne ruşinăm fără un motiv întemeiat. Din punct de vedere biblic, se referă la faptul că ceea ce ne face să ne ruşinăm nu Îl dezonorează pe Dumnezeu; sau Îl dezonorează pe Dumnezeu, dar nu am avut niciun rol în producerea acestui eveniment. Cu alte cuvinte, ruşinea nejustificată este ruşinea pe care o simţim pentru ceva pozitiv—ceva care nu Îl dezonorează pe Dumnezeu. Sau este ruşinea pe care o simţim pentru un lucru rău, dar nu am avut niciun rol în producerea acestuia. Acesta este tipul de ruşine pe care nu ar trebui să-l simţim.

Ruşinea justificată (cea pe care ar trebui s-o simţim) este ceea ce simţim atunci când ne ruşinăm dintr-un motiv întemeiat. Din punct de vedere biblic, se referă la faptul că ne ruşinăm de ceva deoarece implicarea noastră în producerea acelui eveniment L-a dezonorat pe Dumnezeu. Ar trebui să ne ruşinăm atunci când Dumnezeu este dezonorat prin atitudinile şi acţiunile noastre.

Vreau să mă asigur că observaţi ce rol important are Dumnezeu în această distingere între ruşinea nejustificată şi cea justificată. Ceea ce contează este dacă suntem implicaţi în onorarea sau în dezonorarea Lui Dumnezeu. Dacă vrem să combatem ruşinea de la rădăcină, trebuie să ştim cum se raportează la Dumnezeu. Şi într-adevăr trebuie să combatem ruşinea de la rădăcină—toată ruşinea. Deoarece atât ruşinea nejustificată, cât şi cea justificată ne poate face neputincioşi dacă nu ştim cum să o combatem de la rădăcină.

Să analizăm astfel fragmentele din Biblie care exemplifică ruşinea nejustificată, precum şi ruşinea justificată.

'''Ruşinea nejustificată'''

'''2 Timotei 1:8'''
<blockquote>Nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu. </blockquote>
Ideea care se desprinde din acest text este că dacă ne ruşinăm de mărturia Lui Iisus, este vorba despre o ruşine nejustificată. Nu ar trebui să ne ruşinăm în această situaţie. Hristos este onorat când vorbim de bine despre El. Şi este dezonorat de liniştea celor care sunt temători. Deci nu este un lucru ruşinos să mărturisim, ci este ruşinos să nu mărturisim.

În al doilea rând, textul spune că dacă ne ruşinăm de faptul că un prieten este într-o situaţie dificilă (în acest caz este în închisoare) pentru Iisus, atunci această ruşine nu este întemeiată. Lumea ar putea vedea în această atitudine o dovadă de slăbiciune şi înfrângere. Dar creştinii ştiu mai bine. Dumnezeu este onorat prin curajul robilor Săi de a fi închişi pentru Numele Său. Ar trebui să nu ne ruşinăm dacă suntem asociaţi cu ceva care Îl onorează pe Dumnezeu în acest mod, indiferent de cât de mult ne dispreţuieşte lumea.

'''Marcu 8:38'''
<blockquote>De oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în această generaţie adulteră şi păcătoasă, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. </blockquote>
Ruşinea este nejustificată atunci când ne ruşinăm de persoana sau de cuvintele Lui Iisus. Dacă Iisus spune, „Iubeşte-ţi duşmanii”, iar ceilalţi râd pentru că li se pare ceva nerealist, nu ar trebui să ne ruşinăm. Dacă Iisus spune, „Desfrânarea este un păcat”, iar profesioniştii liberali etichetează acest lucru ca fiind demodat, nu ar trebui să ne ruşinăm să Îl susţinem pe Iisus. Aceasta ar fi o ruşine nejustificată deoarece cuvintele Lui Iisus sunt adevărate şi Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent cât de absurde ar încerca lumea să le facă să pară.

'''1 Petru 4:16'''
<blockquote>Dacă cineva suferă ca şi creştin, să nu se ruşineze, ci să-L glorifice pe Dumnezeu în numele acesta. </blockquote>
Când suferim şi ni se aduc reproşuri şi suntem ridiculizaţi deoarece suntem creştini nu trebuie să ne ruşinăm, deoarece acestea sunt ocazii de a Îl glorifica pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în Biblie criteriul în funcţie de care ruşinea este justificată sau nejustificată nu constă în impresia proastă pe care o au oamenii despre noi, ci în onoarea pe care o aducem Lui Dumnezeu.

Este atât de important să înţelegem acest lucru! Deoarece în cea mai mare parte a cazurilor ruşinea pe care o simţim se datorează nu faptului că L-am dezonorat pe Dumnezeu prin acţiunile noastre, ci că nu am reuşit să dăm impresia că suntem admiraţi de către oameni. Cea mai mare parte a ruşinii noastre nu gravitează în jurul Lui Dumnezeu, ci este egocentrică. Până când nu vom asimila acest aspect, nu vom putea să combatem problema ruşinii la rădăcină.

'''Romani 1:16'''
<blockquote>Mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede. </blockquote>
Motivul pentru care ruşinea pentru Evanghelie ar fi o ruşine nejustificată este faptul că Evanghelia este chiar puterea Lui Dumnezeu spre mântuire. Evanghelia Îl preamăreşte pe Dumnezeu şi îl smereşte pe om. Astfel, pentru lume Evanghelia nu pare a fi o putere. Pare mai degrabă o slăbiciune (prin faptul că îi îndeamnă pe oameni să fie precum copiii şi să se bizuiască pe Iisus, în loc să fie stăpâni pe propriul destin). Dar pentru cei care cred, este puterea Domnului Atotputernic de a-i mântui pe păcătoşi.

'''2 Corinteni 12:9–10'''
<blockquote>El mi-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos. De aceea, am plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în persecuţii, în strâmtorări, pentru Hristos; deoarece, când sunt slab, atunci sunt puternic. </blockquote>
În mod obişnuit slăbiciunea şi insultele ne fac să ne fie ruşine. Dar Pavel consideră că acestea sunt ocazii de bucurie. Pavel crede că ruşinea pentru slăbiciunile lui şi ruşinea pentru insulte şi persecuţii ar fi o ruşine nejustificată. De ce? Deoarece puterea Lui Hristos este desăvârşită în slăbiciunea lui Pavel.

Din toate aceste texte trag concluzia că criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată gravitează în mod fundamental în jurul Lui Dumnezeu. Criteriul biblic spune, nu vă ruşinaţi de ceva care Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent de cât de slabi sau ridicoli vă face să păreţi în ochii necredincioşilor.

'''Ruşinea justificată'''

Şi textele care exemplifică ruşinea justificată Îl au tot pe Dumnezeu în centrul lor.

'''1 Corinteni 15:34'''
<blockquote>Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi! Pentru că unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu: spre ruşinea voastră vorbesc. </blockquote>
În acest text Pavel spune că aceşti oameni ar trebui să se ruşineze. „Spre ruşinea voastră vorbesc.” Ruşinea lor ar fi justificată dacă ar vedea necunoştinţa de Dumnezeu deplorabilă şi modul în care aceasta duce la învăţături false (cum ar fi că nu există înviere) şi la păcat în sânul bisericii. Cu alte cuvinte, ruşinea justificată este ruşinea pentru ceea ce Îl dezonorează pe Dumnezeu—necunoştinţa de Dumnezeu, păcatul împotriva Lui Dumnezeu, învăţăturile false despre Dumnezeu.

'''1 Corinteni 6:5'''

Creştinii mergeau la judecăţi lumeşti pentru a rezolva neînţelegerile dintre ei. Pavel îi mustră.
<blockquote>Spre ruşinea voastră vorbesc. Astfel, nu este nici un înţelept între voi, nici măcar unul, care să poată decide între fraţii săi? </blockquote>
El le spune din nou că ar trebui să se ruşineze: „Spre ruşinea voastră vorbesc.” Ruşinea lor ar fi justificată deoarece comportamentul lor aduce un nume rău Dumnezeului lor când se ceartă între ei şi caută ajutor la păgâni pentru a le rezolva disputele. O ruşine justificată este ruşinea pe care o simţim deoarece suntem implicaţi în dezonorarea Lui Dumnezeu.

Şi să nu pierdem din vedere această implicaţie: oamenii respectivi îşi dădeau toată silinţa să pară puternici şi drepţi. Vroiau să fie apăraţi de oameni. Vroiau să aibă câştig de cauză la judecată. Nu vroiau să fie călcaţi în picioare, ca şi cum nu ar fi avut niciun drept. Acest lucru ar părea o slăbiciune şi un lucru condamnabil. Astfel, prin chiar faptul că au vrut să evite ruşinea văzută din perspectiva lumii, au avut un comportament pe care Dumnezeu îl consideră condamnabil.

În concluzie: atunci când Îl dezonorăm pe Dumnezeu ar trebui să ne ruşinăm, indiferent cât de puternici sau înţelepţi ori drepţi părem în ochii oamenilor.

'''Ezechiel 43:10'''

Tu, fiu al omului, arată casei lui Israel casa, ca să se ruşineze de nelegiuirile lor; şi să-i măsoare planul.

Dumnezeu spune că Israel ar trebui să se ruşineze pentru nelegiuirile ei. Păcatul este întotdeauna o cauză specifică pentru ruşine deoarece păcatul este o atitudine care Îl dezonorează pe Dumnezeu.

(Vezi de asemenea Romani 6:21; 2 Tesaloniceni 3:14 pentru mai multe exemple de ruşine justificată.)

Putem deduce din toate aceste texte că criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată şi pentru ruşinea justificată gravitează în mod fundamental în jurul Lui Dumnezeu.

Criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată spune, nu vă ruşinaţi de ceva care Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent cât de slabi sau ridicoli vă face să păreţi în ochii oamenilor. Şi nu vă ruşinaţi de împrejurările vicioase în care este dezonorat Dumnezeu, dar în care nu aţi fost implicaţi.

Criteriul biblic pentru ruşinea justificată spune, ruşinaţi-vă dacă aveţi vreun rol în orice situaţie care Îl dezonorează pe Dumnezeu, indiferent de cât de puternici sau înţelepţi sau drepţi vă face să păreţi în ochii oamenilor.

Cum combatem acest sentiment stânjenitor pe care îl numim ruşine? Răspunsul este că îl combatem prin combaterea necredinţei care o alimentează. Şi luptăm pentru credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu care înfrânge ruşinea şi ne eliberează de stânjenirea pe care o simţim.

'''Trei exemple pentru combaterea ruşinii nejustificate'''

Voi ilustra prin trei exemple.

'''1. Atunci când ruşinea justificată persistă prea mult timp'''

În cazul ruşinii justificate pentru un păcat, stânjenirea ar trebui să existe, dar nu ar trebui să persiste. Dacă persistă, acest lucru se datorează necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

De exemplu, o femeie a venit la Iisus în casa unui fariseu, plângând şi spălându-I picioarele. Fără îndoială că era ruşinată deoarece Simon se uita la toţi cei prezenţi, dându-le de înţeles că această femeie era o păcătoasă şi că Iisus nu trebuia să o lase să-L atingă. Era între-adevăr o păcătoasă. Chiar exista un motiv să se ruşineze. Însă doar temporar. Iisus i-a spus, „Iertate sunt păcatele tale” (Luca 7:48). Iar atunci când musafirii au cârtit despre această afirmaţie, El i-a întărit din nou credinţa, spunându-i, „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (v. 50).

Cum a ajutat-o Iisus să combată efectele ruşinii care o făceau să se simtă neputincioasă? El i-a făcut o promisiune: „Păcatele îţi sunt iertate! Credinţa ta te-a mântuit. Viitorul tău va fi unul împăcat”. Deci problema ei era credinţa. Să creadă condamnarea aspră a musafirilor? Sau să creadă cuvintele Lui Iisus, care o asigurau că ruşinea era suficientă? A fost iertată. A fost mântuiră. A putut să plece în pace.

Şi acesta este modul în care fiecare dintre noi trebuie să combată efectele unei ruşini justificate care pare să persiste şi să ne facă să ne simţim neputincioşi. Trebuie să combatem necredinţa concentrându-ne asupra promisiunilor precum,

La Tine este iertare, ca să fii de temut. (Psalmul 130:4)

Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi-L cât timp este aproape. Să-şi părăsească cel rău calea sa şi omul nedrept gânduri-le sale şi să se întoarcă la Domnul şi El va avea milă de el şi la Dumnezeul nostru, pentru că El nu oboseşte iertând. (Isaia 55:6)

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate. (1 Ioan 1:9)

Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. (1 Timotei 1:15)

Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. (Fapte 10:43; 13:39)

'''2. Ruşinea simţită pentru ceva care Îl glorifică pe Dumnezeu'''

Al doilea exemplu de combatere a ruşinii este situaţia în care ne ruşinăm pentru ceva care nici măcar nu este greşit, ci de fapt Îl glorifică pe Dumnezeu—precum Iisus sau Evanghelia.

Textul nostru ne arată cum Pavel a combătut această ruşine nejustificată. În versetul 12 el spune, „Pentru acest motiv şi sufăr acestea, dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.”

Pavel arată aici cât se poate de clar că lupta împotriva ruşinii nejustificate este o luptă contra necredinţei. „Nu mă ruşinez, PENTRU CĂ ŞTIU ÎN CINE AM CREZUT; ŞI SUNT CONVINS CĂ EL POATE SĂ PĂZEASCĂ ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.” Luptăm împotriva sentimentelor de ruşine pentru Hristos şi Evanghelie şi morala creştină combătând necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Credem că Evanghelia este puterea Lui Dumnezeu spre mântuire? Credem că puterea Lui Hristos este desăvârşită în slăbiciunea noastră? Lupta împotriva ruşinii nejustificate este lupta contra necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

'''3. Ruşinea pentru ceva ce nu am făcut'''

În cele din urmă, ultimul exemplu de combatere a ruşinii este situaţia în care alţii încearcă să ne împovăreze cu ruşine pentru împrejurări imorale, când de fapt nu am avut niciun amestec în dezonorarea Lui Dumnezeu.

I s-a întâmplat Lui Iisus. I-au spus că este un băutor de vin şi un mâncău. L-au acuzat că este un distrugător de temple. L-au considerat un ipocrit, spunând că i-a vindecat pe alţii, dar nu a putut să se vindece pe Sine. În toate aceste cazuri scopul a fost să-L împovăreze pe Iisus cu o ruşine care nu I se cuvenea.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Pavel. L-au considerat nebun atunci când s-a apărat la judecată. L-au considerat un duşman al obiceiurilor iudaice şi un profanator al legii mozaice. Au spus că învăţătura lui promova păcatul, pentru ca harul să fie din belşug. Toate aceste acuzaţii pentru a-l împovăra cu ruşinea care nu i se cuvenea.

Şi vi s-a întâmplat şi vouă. Şi se va întâmpla din nou. Cum combatem această ruşine nejustificată? Crezând promisiunile Lui Dumnezeu că toate eforturile de a ne face să ne ruşinăm vor eşua în cele din urmă. Ne putem strădui acum să ştim care este ruşinea care ni se cuvine şi care nu ni se cuvine. Dar Dumnezeu are o promisiune pentru noi în fiecare dintre cazuri:
<blockquote>Israel va fi salvat de Domnul printr-o mântuire eternă. Nu vă veţi ruşina, nici nu veţi fi umiliţi, în vecii vecilor. (Isaia 45:17; 49:23) </blockquote><blockquote>
Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine. (Romani 10:11; 9:33)
</blockquote>
Cu alte cuvinte, pentru tot necazul şi înşelăciunea, pentru toată judecata şi criticarea pe care alţii le pot folosi pentru a ne împovăra cu o ruşine care nu ni se cuvine, şi pentru toată suferinţa şi războiul spiritual care se produc, promisiunea că în cele din urmă acestea nu vor avea reuşită este neclintită. Toţi copiii Lui Dumnezeu vor fi justificaţi. Adevărul va fi făcut cunoscut. Şi toţi cei care speră în promisiunile Lui Dumnezeu nu vor fi făcuţi de ruşine.

Combaterea necredinţei care stă la baza ruşinii nejustificate

Bogdana — Fri, 21 Oct 2011 17:43:22 GMT

Bogdana:

{{info|Battling the Unbelief of Misplaced Shame}} 

<blockquote>
'''2 Timotei 1:6-12'''

Pentru acest motiv îţi amintesc să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele. 7 Pentru că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere şi de dragoste şi de chibzuinţă. 8 Deci nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu. 9 El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile veacurilor, 10 iar acum ne-a fost făcut cunoscut prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie; 11 pentru aceasta am fost rânduit eu vestitor şi apostol şi învăţător al naţiunilor. 12 Pentru acest motiv şi sufăr acestea, dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.
</blockquote>

'''Definiţia şi cauzele ruşinii'''

Să începem cu definiţia din dicţionar a ruşinii. Ruşinea este emoţia stânjenitoare cauzată de o conştiinţă a vinovăţiei sau a unui defect ori a improprietăţii.

Voi exemplifica fiecare dintre aceste cauze.
<blockquote>
1. În primul rând, cauza vinovăţiei. Să presupunem că acţionăm contrar conştiinţei noastre şi ascundem informaţii privitoare la declaraţia de venituri. Timp de doi ani nu simţim nimic deoarece nu ne mai gândim la acest lucru şi nu suntem descoperiţi. Apoi suntem somaţi de către administraţia fiscală şi este făcut public faptul că am minţit şi am furat. Vinovăţia ne este dată în vileag. Atunci oprobriul public ne va face să simţim mâhnirea ruşinii.

2. Sau să luăm în considerare cauza unui defect. La jocurile olimpice, să presupunem că provenim dintr-o ţară modestă, unde suntem destul de buni în cursa de 3 000 de metri. Apoi ne întrecem cu mii de participanţi la Seul, iar competiţia este atât de acerbă încât la ultima tură suntem cu o tură în urma celorlalţi şi trebuie să alergăm de unii singuri, în timp ce ne privesc toţi. Nu e vorba de vinovăţie în acest caz. Dar umilirea şi ruşinea pot fi intense.

3. Sau să ne gândim la cauza improprietăţii. Suntem invitaţi la o petrecere şi aflăm atunci când ajungem acolo că ne-am îmbrăcat total neadecvat. Din nou, nu există ceva rău sau vinovăţie aici, ci este doar o gafă socială, o improprietate care ne face să ne simţim caraghioşi şi stânjeniţi.
</blockquote>
'''Ruşinea justificată şi ruşinea nejustificată'''

Unul dintre lucrurile care ies imediat în evidenţă din această definiţie a ruşinii este faptul că există unele cazuri când ruşinea este justificată şi alte cazuri când este nejustificată. Există situaţii în care ruşinea este exact ceea ce ar trebui să simţim. Şi există situaţii în care ruşinea nu se justifică. Majoritatea oamenilor susţin că unui mincinos trebuie să-i fie ruşine. Şi majoritatea oamenilor ar spune probabil că alergătorului de fond care a scos cel mai bun timp al lui ar trebui să nu-i fie ruşine. Dezamăgirea este de înţeles, dar nu ruşinea.

Voi exemplifica cele două tipuri de ruşine cu fragmente din Scriptură. Biblia exprimă în mod clar faptul că există o ruşine pe care ar trebui s-o simţim, şi o ruşine pe care nu ar trebui s-o simţim. Pe prima o voi denumi „ruşinea justificată”, iar pe a doua o voi denumi „ruşinea nejustificată”.

Ruşinea nejustificată (tipul de ruşine pe care nu ar trebui s-o simţim) este ceea ce simţim atunci când ne ruşinăm fără un motiv întemeiat. Din punct de vedere biblic, se referă la faptul că ceea ce ne face să ne ruşinăm nu Îl dezonorează pe Dumnezeu; sau Îl dezonorează pe Dumnezeu, dar nu am avut niciun rol în producerea acestui eveniment. Cu alte cuvinte, ruşinea nejustificată este ruşinea pe care o simţim pentru ceva pozitiv—ceva care nu Îl dezonorează pe Dumnezeu. Sau este ruşinea pe care o simţim pentru un lucru rău, dar nu am avut niciun rol în producerea acestuia. Acesta este tipul de ruşine pe care nu ar trebui să-l simţim.

Ruşinea justificată (cea pe care ar trebui s-o simţim) este ceea ce simţim atunci când ne ruşinăm dintr-un motiv întemeiat. Din punct de vedere biblic, se referă la faptul că ne ruşinăm de ceva deoarece implicarea noastră în producerea acelui eveniment L-a dezonorat pe Dumnezeu. Ar trebui să ne ruşinăm atunci când Dumnezeu este dezonorat prin atitudinile şi acţiunile noastre.

Vreau să mă asigur că observaţi ce rol important are Dumnezeu în această distingere între ruşinea nejustificată şi cea justificată. Ceea ce contează este dacă suntem implicaţi în onorarea sau în dezonorarea Lui Dumnezeu. Dacă vrem să combatem ruşinea de la rădăcină, trebuie să ştim cum se raportează la Dumnezeu. Şi într-adevăr trebuie să combatem ruşinea de la rădăcină—toată ruşinea. Deoarece atât ruşinea nejustificată, cât şi cea justificată ne poate face neputincioşi dacă nu ştim cum să o combatem de la rădăcină.

Să analizăm astfel fragmentele din Biblie care exemplifică ruşinea nejustificată, precum şi ruşinea justificată.

'''Ruşinea nejustificată'''

'''2 Timotei 1:8'''
<blockquote>
Nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu.
</blockquote>
Ideea care se desprinde din acest text este că dacă ne ruşinăm de mărturia Lui Iisus, este vorba despre o ruşine nejustificată. Nu ar trebui să ne ruşinăm în această situaţie. Hristos este onorat când vorbim de bine despre El. Şi este dezonorat de liniştea celor care sunt temători. Deci nu este un lucru ruşinos să mărturisim, ci este ruşinos să nu mărturisim.

În al doilea rând, textul spune că dacă ne ruşinăm de faptul că un prieten este într-o situaţie dificilă (în acest caz este în închisoare) pentru Iisus, atunci această ruşine nu este întemeiată. Lumea ar putea vedea în această atitudine o dovadă de slăbiciune şi înfrângere. Dar creştinii ştiu mai bine. Dumnezeu este onorat prin curajul robilor Săi de a fi închişi pentru Numele Său. Ar trebui să nu ne ruşinăm dacă suntem asociaţi cu ceva care Îl onorează pe Dumnezeu în acest mod, indiferent de cât de mult ne dispreţuieşte lumea.

'''Marcu 8:38'''
<blockquote>
De oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în această generaţie adulteră şi păcătoasă, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.
</blockquote>
Ruşinea este nejustificată atunci când ne ruşinăm de persoana sau de cuvintele Lui Iisus. Dacă Iisus spune, „Iubeşte-ţi duşmanii”, iar ceilalţi râd pentru că li se pare ceva nerealist, nu ar trebui să ne ruşinăm. Dacă Iisus spune, „Desfrânarea este un păcat”, iar profesioniştii liberali etichetează acest lucru ca fiind demodat, nu ar trebui să ne ruşinăm să Îl susţinem pe Iisus. Aceasta ar fi o ruşine nejustificată deoarece cuvintele Lui Iisus sunt adevărate şi Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent cât de absurde ar încerca lumea să le facă să pară.

'''1 Petru 4:16'''
<blockquote>
Dacă cineva suferă ca şi creştin, să nu se ruşineze, ci să-L glorifice pe Dumnezeu în numele acesta.
</blockquote>
Când suferim şi ni se aduc reproşuri şi suntem ridiculizaţi deoarece suntem creştini nu trebuie să ne ruşinăm, deoarece acestea sunt ocazii de a Îl glorifica pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în Biblie criteriul în funcţie de care ruşinea este justificată sau nejustificată nu constă în impresia proastă pe care o au oamenii despre noi, ci în onoarea pe care o aducem Lui Dumnezeu.

Este atât de important să înţelegem acest lucru! Deoarece în cea mai mare parte a cazurilor ruşinea pe care o simţim se datorează nu faptului că L-am dezonorat pe Dumnezeu prin acţiunile noastre, ci că nu am reuşit să dăm impresia că suntem admiraţi de către oameni. Cea mai mare parte a ruşinii noastre nu gravitează în jurul Lui Dumnezeu, ci este egocentrică. Până când nu vom asimila acest aspect, nu vom putea să combatem problema ruşinii la rădăcină.

'''Romani 1:16'''
<blockquote>
Mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede.
</blockquote>
Motivul pentru care ruşinea pentru Evanghelie ar fi o ruşine nejustificată este faptul că Evanghelia este chiar puterea Lui Dumnezeu spre mântuire. Evanghelia Îl preamăreşte pe Dumnezeu şi îl smereşte pe om. Astfel, pentru lume Evanghelia nu pare a fi o putere. Pare mai degrabă o slăbiciune (prin faptul că îi îndeamnă pe oameni să fie precum copiii şi să se bizuiască pe Iisus, în loc să fie stăpâni pe propriul destin). Dar pentru cei care cred, este puterea Domnului Atotputernic de a-i mântui pe păcătoşi.

'''2 Corinteni 12:9–10'''
<blockquote>
El mi-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos. De aceea, am plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în persecuţii, în strâmtorări, pentru Hristos; deoarece, când sunt slab, atunci sunt puternic.
</blockquote>
În mod obişnuit slăbiciunea şi insultele ne fac să ne fie ruşine. Dar Pavel consideră că acestea sunt ocazii de bucurie. Pavel crede că ruşinea pentru slăbiciunile lui şi ruşinea pentru insulte şi persecuţii ar fi o ruşine nejustificată. De ce? Deoarece puterea Lui Hristos este desăvârşită în slăbiciunea lui Pavel.

Din toate aceste texte trag concluzia că criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată gravitează în mod fundamental în jurul Lui Dumnezeu. Criteriul biblic spune, nu vă ruşinaţi de ceva care Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent de cât de slabi sau ridicoli vă face să păreţi în ochii necredincioşilor.

'''Ruşinea justificată'''

Şi textele care exemplifică ruşinea justificată Îl au tot pe Dumnezeu în centrul lor.

'''1 Corinteni 15:34'''
<blockquote>
Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi! Pentru că unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu: spre ruşinea voastră vorbesc.
</blockquote>
În acest text Pavel spune că aceşti oameni ar trebui să se ruşineze. „Spre ruşinea voastră vorbesc.” Ruşinea lor ar fi justificată dacă ar vedea necunoştinţa de Dumnezeu deplorabilă şi modul în care aceasta duce la învăţături false (cum ar fi că nu există înviere) şi la păcat în sânul bisericii. Cu alte cuvinte, ruşinea justificată este ruşinea pentru ceea ce Îl dezonorează pe Dumnezeu—necunoştinţa de Dumnezeu, păcatul împotriva Lui Dumnezeu, învăţăturile false despre Dumnezeu.

'''1 Corinteni 6:5'''

Creştinii mergeau la judecăţi lumeşti pentru a rezolva neînţelegerile dintre ei. Pavel îi mustră.
<blockquote>
Spre ruşinea voastră vorbesc. Astfel, nu este nici un înţelept între voi, nici măcar unul, care să poată decide între fraţii săi?
</blockquote>
El le spune din nou că ar trebui să se ruşineze: „Spre ruşinea voastră vorbesc.” Ruşinea lor ar fi justificată deoarece comportamentul lor aduce un nume rău Dumnezeului lor când se ceartă între ei şi caută ajutor la păgâni pentru a le rezolva disputele. O ruşine justificată este ruşinea pe care o simţim deoarece suntem implicaţi în dezonorarea Lui Dumnezeu.

Şi să nu pierdem din vedere această implicaţie: oamenii respectivi îşi dădeau toată silinţa să pară puternici şi drepţi. Vroiau să fie apăraţi de oameni. Vroiau să aibă câştig de cauză la judecată. Nu vroiau să fie călcaţi în picioare, ca şi cum nu ar fi avut niciun drept. Acest lucru ar părea o slăbiciune şi un lucru condamnabil. Astfel, prin chiar faptul că au vrut să evite ruşinea văzută din perspectiva lumii, au avut un comportament pe care Dumnezeu îl consideră condamnabil.

În concluzie: atunci când Îl dezonorăm pe Dumnezeu ar trebui să ne ruşinăm, indiferent cât de puternici sau înţelepţi ori drepţi părem în ochii oamenilor.

'''Ezechiel 43:10'''

Tu, fiu al omului, arată casei lui Israel casa, ca să se ruşineze de nelegiuirile lor; şi să-i măsoare planul.

Dumnezeu spune că Israel ar trebui să se ruşineze pentru nelegiuirile ei. Păcatul este întotdeauna o cauză specifică pentru ruşine deoarece păcatul este o atitudine care Îl dezonorează pe Dumnezeu.

(Vezi de asemenea Romani 6:21; 2 Tesaloniceni 3:14 pentru mai multe exemple de ruşine justificată.)

Putem deduce din toate aceste texte că criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată şi pentru ruşinea justificată gravitează în mod fundamental în jurul Lui Dumnezeu.

Criteriul biblic pentru ruşinea nejustificată spune, nu vă ruşinaţi de ceva care Îl onorează pe Dumnezeu, indiferent cât de slabi sau ridicoli vă face să păreţi în ochii oamenilor. Şi nu vă ruşinaţi de împrejurările vicioase în care este dezonorat Dumnezeu, dar în care nu aţi fost implicaţi.

Criteriul biblic pentru ruşinea justificată spune, ruşinaţi-vă dacă aveţi vreun rol în orice situaţie care Îl dezonorează pe Dumnezeu, indiferent de cât de puternici sau înţelepţi sau drepţi vă face să păreţi în ochii oamenilor.

Cum combatem acest sentiment stânjenitor pe care îl numim ruşine? Răspunsul este că îl combatem prin combaterea necredinţei care o alimentează. Şi luptăm pentru credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu care înfrânge ruşinea şi ne eliberează de stânjenirea pe care o simţim.

'''Trei exemple pentru combaterea ruşinii nejustificate'''

Voi ilustra prin trei exemple.

'''1. Atunci când ruşinea justificată persistă prea mult timp'''

În cazul ruşinii justificate pentru un păcat, stânjenirea ar trebui să existe, dar nu ar trebui să persiste. Dacă persistă, acest lucru se datorează necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

De exemplu, o femeie a venit la Iisus în casa unui fariseu, plângând şi spălându-I picioarele. Fără îndoială că era ruşinată deoarece Simon se uita la toţi cei prezenţi, dându-le de înţeles că această femeie era o păcătoasă şi că Iisus nu trebuia să o lase să-L atingă. Era între-adevăr o păcătoasă. Chiar exista un motiv să se ruşineze. Însă doar temporar. Iisus i-a spus, „Iertate sunt păcatele tale” (Luca 7:48). Iar atunci când musafirii au cârtit despre această afirmaţie, El i-a întărit din nou credinţa, spunându-i, „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (v. 50).

Cum a ajutat-o Iisus să combată efectele ruşinii care o făceau să se simtă neputincioasă? El i-a făcut o promisiune: „Păcatele îţi sunt iertate! Credinţa ta te-a mântuit. Viitorul tău va fi unul împăcat”. Deci problema ei era credinţa. Să creadă condamnarea aspră a musafirilor? Sau să creadă cuvintele Lui Iisus, care o asigurau că ruşinea era suficientă? A fost iertată. A fost mântuiră. A putut să plece în pace.

Şi acesta este modul în care fiecare dintre noi trebuie să combată efectele unei ruşini justificate care pare să persiste şi să ne facă să ne simţim neputincioşi. Trebuie să combatem necredinţa concentrându-ne asupra promisiunilor precum,

La Tine este iertare, ca să fii de temut. (Psalmul 130:4)

Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi, chemaţi-L cât timp este aproape. Să-şi părăsească cel rău calea sa şi omul nedrept gânduri-le sale şi să se întoarcă la Domnul şi El va avea milă de el şi la Dumnezeul nostru, pentru că El nu oboseşte iertând. (Isaia 55:6)

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate. (1 Ioan 1:9)

Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. (1 Timotei 1:15)

Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. (Fapte 10:43; 13:39)

'''2. Ruşinea simţită pentru ceva care Îl glorifică pe Dumnezeu'''

Al doilea exemplu de combatere a ruşinii este situaţia în care ne ruşinăm pentru ceva care nici măcar nu este greşit, ci de fapt Îl glorifică pe Dumnezeu—precum Iisus sau Evanghelia.

Textul nostru ne arată cum Pavel a combătut această ruşine nejustificată. În versetul 12 el spune, „Pentru acest motiv şi sufăr acestea, dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.”

Pavel arată aici cât se poate de clar că lupta împotriva ruşinii nejustificate este o luptă contra necredinţei. „Nu mă ruşinez, PENTRU CĂ ŞTIU ÎN CINE AM CREZUT; ŞI SUNT CONVINS CĂ EL POATE SĂ PĂZEASCĂ ce I-am încredinţat pentru ziua aceea.” Luptăm împotriva sentimentelor de ruşine pentru Hristos şi Evanghelie şi morala creştină combătând necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Credem că Evanghelia este puterea Lui Dumnezeu spre mântuire? Credem că puterea Lui Hristos este desăvârşită în slăbiciunea noastră? Lupta împotriva ruşinii nejustificate este lupta contra necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

'''3. Ruşinea pentru ceva ce nu am făcut'''

În cele din urmă, ultimul exemplu de combatere a ruşinii este situaţia în care alţii încearcă să ne împovăreze cu ruşine pentru împrejurări imorale, când de fapt nu am avut niciun amestec în dezonorarea Lui Dumnezeu.

I s-a întâmplat Lui Iisus. I-au spus că este un băutor de vin şi un mâncău. L-au acuzat că este un distrugător de temple. L-au considerat un ipocrit, spunând că i-a vindecat pe alţii, dar nu a putut să se vindece pe Sine. În toate aceste cazuri scopul a fost să-L împovăreze pe Iisus cu o ruşine care nu I se cuvenea.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Pavel. L-au considerat nebun atunci când s-a apărat la judecată. L-au considerat un duşman al obiceiurilor iudaice şi un profanator al legii mozaice. Au spus că învăţătura lui promova păcatul, pentru ca harul să fie din belşug. Toate aceste acuzaţii pentru a-l împovăra cu ruşinea care nu i se cuvenea.

Şi vi s-a întâmplat şi vouă. Şi se va întâmpla din nou. Cum combatem această ruşine nejustificată? Crezând promisiunile Lui Dumnezeu că toate eforturile de a ne face să ne ruşinăm vor eşua în cele din urmă. Ne putem strădui acum să ştim care este ruşinea care ni se cuvine şi care nu ni se cuvine. Dar Dumnezeu are o promisiune pentru noi în fiecare dintre cazuri:
<blockquote>
Israel va fi salvat de Domnul printr-o mântuire eternă. Nu vă veţi ruşina, nici nu veţi fi umiliţi, în vecii vecilor. (Isaia 45:17; 49:23)
</blockquote><blockquote>
Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine. (Romani 10:11; 9:33)
</blockquote>
Cu alte cuvinte, pentru tot necazul şi înşelăciunea, pentru toată judecata şi criticarea pe care alţii le pot folosi pentru a ne împovăra cu o ruşine care nu ni se cuvine, şi pentru toată suferinţa şi războiul spiritual care se produc, promisiunea că în cele din urmă acestea nu vor avea reuşită este neclintită. Toţi copiii Lui Dumnezeu vor fi justificaţi. Adevărul va fi făcut cunoscut. Şi toţi cei care speră în promisiunile Lui Dumnezeu nu vor fi făcuţi de ruşine.

Combatem necredinţa împreună

Bogdana — Fri, 14 Oct 2011 09:05:49 GMT

Bogdana:

{{info|Battling Unbelief Together}} 

'''Evrei 10:19-25; 3:12-14'''

'''Cum progresez în cadrul ministerului'''

Supravieţuiesc şi progresez în cadrul ministerului deoarece Dumnezeu m-a înconjurat cu oameni care se roagă pentru mine şi mă îndeamnă să stărui în lupta pentru credinţă. Dacă nu vă simţiţi sprijiniţi în acest mod în credinţa şi lucrarea voastră, dorim să vă ajutăm să schimbaţi acest lucru. Biblia ne învaţă că pentru a supravieţui şi evolua în credinţă şi dragoste, creştinii trebuie să se zidească unii pe alţii în credinţă şi să se îndemne la dragoste. Fără apropierea voită care ne zideşte în credinţă ne pierdem zelul, ne abatem de la Dumnezeu, devenim împietriţi prin înşelăciunea păcatului, şi dacă nu ne înşfacă nimeni (Iacov 5:19; Iuda 23), aşa-zisa credinţă se transformă într-o epavă şi vom pieri în necredinţă.

Am primit o carte poştală de la un frate din cadrul ministerului acum aproximativ o săptămână care mi-a zidit credinţa şi mi-a dat speranţă şi m-a încurajat să fiu perseverent. Nu mi-era adresată mie, ci Lui Hristos. Era o rugăciune.
<blockquote>Doamne, slăveşte-Te pe Tine, Mântuitorul nostru, îndemnându-ne să fim o familie de credincioşi care se roagă cum nu am mai făcut-o până acum. Fie să găsim încântare şi îmbogăţire în noua intimitate a conversaţiei cu Tine. Fie ca bisericile noastre să cunoască o nouă bunăstare şi vitalitate. Şi permite-ne, printr-o eliberare mai deplină a puterii Tale, prin mijlocire măreaţă, sporită să capturăm fortăreţele întunericului din ţara noastră şi din jurul lumii. Pentru ca Numele Tău să fie preţuit şi slăvit pretutindeni. Oferă îndrumare specială robului Tău John, când se confruntă cu probleme urgente pentru viitorul Bisericii Baptiste Betleem, care îi solicită spiritul de discernământ. Chiar şi în momente de incertitudine, dă-i o siguranţă interioară a îndrumării Tale excepţionale care să-i asigure o pace de nezdruncinat. Robul Tău Bill </blockquote>
Se poate întâmpla prin intermediul poştei. Voia Lui Dumnezeu este ca o astfel de susţinere să aibă loc la nivel personal chiar mai des. Acest subiect vrem să-l analizăm în dimineaţa aceasta.

'''Combătând necredinţa şi luptând lupta cea bună a credinţei'''

Săptămâna trecută am văzut din Romani 4:20 că credinţa—credinţa care Îl glorifică pe Dumnezeu—este orientată spre viitor. Este bizuirea pe promisiunile Lui Dumnezeu. Toate promisiunile Lui Dumnezeu au fost dobândite pentru păcătoşii credincioşi printr-un act care a avut loc în trecut, şi anume, prin moartea şi învierea Lui Iisus. Dar CREDINŢA care Îl glorifică pe Dumnezeu nu doar priveşte fix la acele acte; ci se bizuie pe ele şi apoi aşteaptă cu nerăbdare toate promisiunile pe care Iisus le-a cumpărat pentru noi şi îşi pune speranţele în promisiuni, şi trăieşte în credinţă. Credinţa este orientată spre viitor. Este speranţa sinceră în promisiunile Lui Dumnezeu.

Apoi am văzut că acest tip de credinţă reprezintă esenţa dragostei şi dreptăţii. Galateni 5:6, „Nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” Esenţa dragostei şi neprihănirii est credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

Şi am văzut reversul acestui adevăr: faptul că NECREDINŢA este sursa oricărui păcat.

Ceea ce ne-a determinat să concluzionăm că prioritatea unui creştin este să înveţe să combată necredinţa şi să lupte lupta credinţei. Trebuie să ne debarasăm de noţiunea că înainte să fim creştini, luptam pentru credinţă şi combăteam necredinţa, iar acum când suntem creştini ne putem relaxa, deoarece lupta a luat sfârşit; sunt un credincios; am câştigat lupta. Această noţiune este eronată. Ne lasă foarte vulnerabili în faţa subtilităţii necredinţei. Spre finalul vieţii sale, Pavel priveşte înapoi la cele câteva decenii din viaţa lui de creştin şi spune (in 2 Timotei 4:7), „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa.” A luptat lupta cea bună pentru a-şi păstra credinţa în toată viaţa lui de creştin.

'''Rolul celorlalţi credincioşi în lupta credinţei'''

Şi unul dintre modurile în care a luptat a fost să se înconjoare cu credincioşi care să se roage pentru el şi să-l susţină. Ştiaţi că Pavel călătorea întotdeauna în echipă? Nu era un solitar. Era însoţit de Barnaba şi Silas şi Timotei şi Luca şi Aristarh şi Marcu şi Epafra şi alţii. Singura ocazie în care a fost nevoit să meargă singur la Atena, spiritul lui aproape a fost zdrobit din cauza răului copleşitor din acel loc şi a trimis imediat după Timotei pentru a i se alătura.

Aţi putea crede că credinţa lui Pavel (şi credinţa altor misionari) nu a avut niciodată nevoie de sprijin din partea celorlalţi. Dar să luăm în considerare ce spune 2 Corinteni 7:5–7,
<blockquote>Pentru că, şi după ce am venit noi în Macedonia, carnea noastră n-a avut odihnă, ci am fost necăjiţi în orice fel: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit; şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mângâierea cu care a fost mângâiat el la voi, istorisindu-ne dorul vostru. </blockquote>
Pavel a avut nevoie de tovărăşia prietenilor apropiaţi care puteau să-i întărească credinţa atunci când teama începea să-şi facă simţită prezenţa în viaţa lui. Avem nevoie de acelaşi fel de tovărăşie. Aceasta este ceea ce stă la baza Viziunii 20:20.

'''Cinci aspecte în Evrei 10:24–25'''

Acum să analizăm textul nostru din Evrei 10:24–25. Vreau să scot în evidenţă cinci aspecte care se desprind din aceste două versete.
<blockquote>Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, nepărăsind strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii, ci încurajându-ne, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua. </blockquote>
'''1. Strângerea laolaltă'''

Avem ca poruncă să ne adunăm laolaltă.

Tipul de întâlnire care se are în vedere pare să fie acela care permite un fel de încurajare şi îndemnare reciprocă. Nu este vorba doar despre a se furişa la o slujbă amplă într-o biserică şi apoi a se furişa afară. Este vorba despre acel tip de întrunire în cadrul căreia spunem ceva unei persoane pentru a o ajuta să fie mai iubitoare şi de asemenea o persoană ne poate spune ceva pentru a ne ajuta să fim mai iubitori şi să avem mai multă putere pentru a face fapte bune.

De aceea credem cu atâta tărie într-un minister compus din mici grupuri în cadrul bisericii. Există acest principiu de „unii pe alţii” care impune interacţiunea personală cu oamenii la un nivel destul de semnificativ. Oricât de important ar fi să venim la slujbă duminică dimineaţa, nu este suficient. Voia Lui Dumnezeu este ca noi să fim faţă în faţă pentru a ne îndemna şi încuraja reciproc pentru a persevera.

Primul aspect este deci să ne ADUNĂM laolaltă în grupuri mai mici.

'''2. Evitarea obiceiului de a nu ne întâlni'''

Al doilea aspect este să nu ne facem un obicei din a nu ne aduna laolaltă.

Acesta aspect este aproape identic cu primul, dar versetul 25 pare să-l accentueze în mod deosebit. Prin urmare, îl voi scoate şi eu în evidenţă. Versetul spune, „Nepărăsind strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii.” Suntem preveniţi că dacă nu ne întâlnim cu ceilalţi creştini, acest lucru poate deveni o obişnuinţă. Întrebaţi-vă acum: Obişnuiţi doar să mergeţi la întruniri mai mult sau mai puţin anonime, mai ample ale bisericii în cadrul cărora nu se cere prea multă interacţiune personală sau responsabilitate? Este confortabil acest mod de viaţă?

Mulţi dintre voi ar fi nevoiţi să spună, „Da”. De ce? Deoarece s-a transformat într-o obişnuinţă. Este ceea ce vă oferă comoditate. De fapt a devenit atât de normal pentru voi să priviţi viaţa de creştin în acest mod, încât ceea ce vă spun acum vi se pare ameninţător. Nu vreţi să vi se spună că Biblia insistă că nu faceţi voia Domnului atunci când nu vă întâlniţi într-un grup mai mic cu scopul de a vă îndemna reciproc la dragoste şi fapte bune.

Deci al doilea aspect este: Nu faceţi un obicei din a evita să vă întâlniţi cu ceilalţi creştini în acest mod. Şi dacă deja a devenit un obicei, străduiţi-vă să vă debarasaţi de el anul acesta. Vrem să vă ajutăm prin Viziunea 20:20.

'''3. Sporirea frecvenţei şi a seriozităţii'''

Al treilea aspect se referă la faptul că frecvenţa şi seriozitatea întrunirilor voastre trebuie să crească pe măsură ce Ziua Judecăţii se apropie.

La sfârşitul versetului 25 se spune, „ . . . şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua.” Aceasta este Ziua venirii Lui Hristos şi sfârşitul veacului. Încercările şi necazurile şi pericolele vor spori pe măsură ce istoria se apropie de final. Va fi o activitate satanică crescută, un rău mai aprig, mai multe ameninţări pentru credinţa şi dragostea voastră.

Iisus a spus în Matei 24:11–12, „Mulţi falşi profeţi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi. Şi, din cauză că se va înmulţi nelegiuirea, dragostea celor mai mulţi se va răci.” Pentru acest motiv ar trebui să luăm foarte în serios îndemnul din Evrei 10:25 în timpul zilelor noastre. Pentru ca dragostea noastră să supravieţuiască asaltului lui Satan şi al răului, trebuie să ne înconjurăm cu cei care ne îndeamnă la dragoste şi fapte bune. Vai de cei care cred că pot fi nişte creştini singuratici pe măsură ce Ziua de pe urmă se apropie.

Să sporim frecvenţa şi seriozitatea şi urgenţa adunărilor noastre pentru rugăciune şi povăţuire pe măsură ce vedem apropierea furtunii necazului şi răului.

'''4. Posibilitatea de a iubi'''

Transformaţi adunarea laolaltă cu credincioşii într-o ocazie pentru a da posibilitatea de a iubi. Posibilitatea de a iubi.

Nu vă adunaţi fără un scop clar. Nu spuneţi doar că comuniunea creştină este bună, şi că vă veţi întâlni pentru a discuta. Este într-adevăr bună. Iar discuţiile sunt minunate. Dar miza este prea mare în ziua de astăzi pentru a aborda adunarea într-un mod atât de superficial şi indiferent.

Versetul 24 spune, „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune” (traducere literală). Este un scop precis. Ne întâlnim pentru ca atunci când plecăm să avem mai multă putere să iubim, mai multe resurse pentru a iubi, mai multă motivaţie de a iubi, mai multă înţelepciune pentru a iubi şi pentru a face fapte bune, astfel încât oamenii să vadă faptele noastre bune, cum a spus Iisus şi să-L glorifice pe Tatăl nostru în cer. Trebuie să avem în vedere slava vizibilă a Lui Dumnezeu.

Şi nu doar avem un scop precis, ci există şi un fel de intenţionalitate imperioasă. Cuvântul „veghem” sugerează faptul că ne adunăm să analizăm modul în care putem să-i ajutăm în mod specific pe alţi oameni să dobândească putere pentru a iubi. Nu ne lăsăm duşi de val într-o adunare 20:20, gândindu-ne la tot felul de lucruri lumeşti. Avem o misiune. Ne adunăm pentru a „veghea”, pentru a studia, observa, asculta. De ce are David nevoie în seara aceasta? Ce ar ajuta-o pe Noël să fie mai puternică în seara aceasta?

Deci al patrulea aspect este: Urmaţi un scop bine determinat atunci când vă adunaţi laolaltă, şi anume, acela de a vă oferi unii altora posibilitatea de a iubi şi de a face fapte bune.

'''5. Întărirea credinţei în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Ultimul aspect se regăseşte în răspunsul la întrebarea: Cum îi dai posibilitatea unei persoane să iubească şi să facă fapte bune? Care este esenţa dragostei? Care este esenţa neprihănirii şi a faptelor cu adevărat bune? Răspunsul este credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Deci al cincilea aspect este: Principalul scop al fiecărui grup mic trebuie să fie acela de a întări credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

Acest lucru este sugerat în versetul 23: „Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite (deoarece credincios este Cel care a promis); şi să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste . . .” Deci aceste două aspecte sunt strâns legate: să ne îndemnăm la dragoste şi să ne ajutăm unii pe alţii să păstrăm speranţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

Cum îi dăm posibilitatea unei persoane să iubească şi să facă fapte bune în ciuda tuturor obstacolelor pe care le va întâlni acasă şi la serviciu? Răspuns: zidindu-le speranţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Dragostea se dezvoltă din rădăcina CREDINŢEI în promisiunile Lui Dumnezeu.

'''Ţinta îndemnului nostru'''

Să analizăm în cele din urmă versetele 3:12–13.
<blockquote>Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie în cineva dintre voi o inimă rea de necredinţă, ca să se depărteze de la Dumnezeul cel viu, ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, atât timp cât se spune „Astăzi!”, ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului. </blockquote>
Observaţi cu atenţie: ţelul îndemnului nostru unii faţă de ceilalţi este dublu. În primul rând, în versetul 12 este menţionată inima rea de necredinţă. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă să ne ajutăm unii pe alţii să combatem necredinţa din inima noastră. Necredinţa este rea şi ne poate îndepărta de Dumnezeul cel viu. În al doilea rând, în versetul 13 ţinta îndemnării noastre este înşelăciunea păcatului: „ . . . ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului.”

Relaţia dintre aceste două lucruri este evidentă. O inimă plină de necredinţă dă naştere păcatului. Iar păcatul este opusul dragostei. Prin urmare, planul nostru în cadrul grupurilor mici este clar. Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii să COMBATEM NECREDINŢA. Trebuie să ne ajutăm reciproc să luptăm lupta credinţei. Nimeni nu este mai presus de această nevoie. Eu cu siguranţă am nevoie să lupt. Şi aş dori să vă rog să vă plecaţi capul acum si să-I cereţi Domnului să vă dezvăluie şi vouă această nevoie şi modul în care trebuie să abordaţi împlinirea acestei nevoi.

Combatem necredinţa împreună

Bogdana — Fri, 14 Oct 2011 09:02:55 GMT

Bogdana:

{{info|Battling Unbelief Together}} 

'''Evrei 10:19-25; 3:12-14'''

'''Cum progresez în cadrul ministerului'''

Supravieţuiesc şi progresez în cadrul ministerului deoarece Dumnezeu m-a înconjurat cu oameni care se roagă pentru mine şi mă îndeamnă să stărui în lupta pentru credinţă. Dacă nu vă simţiţi sprijiniţi în acest mod în credinţa şi lucrarea voastră, dorim să vă ajutăm să schimbaţi acest lucru. Biblia ne învaţă că pentru a supravieţui şi evolua în credinţă şi dragoste, creştinii trebuie să se zidească unii pe alţii în credinţă şi să se îndemne la dragoste. Fără apropierea voită care ne zideşte în credinţă ne pierdem zelul, ne abatem de la Dumnezeu, devenim împietriţi prin înşelăciunea păcatului, şi dacă nu ne înşfacă nimeni (Iacov 5:19; Iuda 23), aşa-zisa credinţă se transformă într-o epavă şi vom pieri în necredinţă.

Am primit o carte poştală de la un frate din cadrul ministerului acum aproximativ o săptămână care mi-a zidit credinţa şi mi-a dat speranţă şi m-a încurajat să fiu perseverent. Nu mi-era adresată mie, ci Lui Hristos. Era o rugăciune.
<blockquote>
Doamne, slăveşte-Te pe Tine, Mântuitorul nostru, îndemnându-ne să fim o familie de credincioşi care se roagă cum nu am mai făcut-o până acum. Fie să găsim încântare şi îmbogăţire în noua intimitate a conversaţiei cu Tine. Fie ca bisericile noastre să cunoască o nouă bunăstare şi vitalitate. Şi permite-ne, printr-o eliberare mai deplină a puterii Tale, prin mijlocire măreaţă, sporită să capturăm fortăreţele întunericului din ţara noastră şi din jurul lumii. Pentru ca Numele Tău să fie preţuit şi slăvit pretutindeni. Oferă îndrumare specială robului Tău John, când se confruntă cu probleme urgente pentru viitorul Bisericii Baptiste Betleem, care îi solicită spiritul de discernământ. Chiar şi în momente de incertitudine, dă-i o siguranţă interioară a îndrumării Tale excepţionale care să-i asigure o pace de nezdruncinat. Robul Tău Bill
</blockquote>
Se poate întâmpla prin intermediul poştei. Voia Lui Dumnezeu este ca o astfel de susţinere să aibă loc la nivel personal chiar mai des. Acest subiect vrem să-l analizăm în dimineaţa aceasta.

'''Combătând necredinţa şi luptând lupta cea bună a credinţei'''

Săptămâna trecută am văzut din Romani 4:20 că credinţa—credinţa care Îl glorifică pe Dumnezeu—este orientată spre viitor. Este bizuirea pe promisiunile Lui Dumnezeu. Toate promisiunile Lui Dumnezeu au fost dobândite pentru păcătoşii credincioşi printr-un act care a avut loc în trecut, şi anume, prin moartea şi învierea Lui Iisus. Dar CREDINŢA care Îl glorifică pe Dumnezeu nu doar priveşte fix la acele acte; ci se bizuie pe ele şi apoi aşteaptă cu nerăbdare toate promisiunile pe care Iisus le-a cumpărat pentru noi şi îşi pune speranţele în promisiuni, şi trăieşte în credinţă. Credinţa este orientată spre viitor. Este speranţa sinceră în promisiunile Lui Dumnezeu.

Apoi am văzut că acest tip de credinţă reprezintă esenţa dragostei şi dreptăţii. Galateni 5:6, „Nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” Esenţa dragostei şi neprihănirii est credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

Şi am văzut reversul acestui adevăr: faptul că NECREDINŢA este sursa oricărui păcat.

Ceea ce ne-a determinat să concluzionăm că prioritatea unui creştin este să înveţe să combată necredinţa şi să lupte lupta credinţei. Trebuie să ne debarasăm de noţiunea că înainte să fim creştini, luptam pentru credinţă şi combăteam necredinţa, iar acum când suntem creştini ne putem relaxa, deoarece lupta a luat sfârşit; sunt un credincios; am câştigat lupta. Această noţiune este eronată. Ne lasă foarte vulnerabili în faţa subtilităţii necredinţei. Spre finalul vieţii sale, Pavel priveşte înapoi la cele câteva decenii din viaţa lui de creştin şi spune (in 2 Timotei 4:7), „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa.” A luptat lupta cea bună pentru a-şi păstra credinţa în toată viaţa lui de creştin.

'''Rolul celorlalţi credincioşi în lupta credinţei'''

Şi unul dintre modurile în care a luptat a fost să se înconjoare cu credincioşi care să se roage pentru el şi să-l susţină. Ştiaţi că Pavel călătorea întotdeauna în echipă? Nu era un solitar. Era însoţit de Barnaba şi Silas şi Timotei şi Luca şi Aristarh şi Marcu şi Epafra şi alţii. Singura ocazie în care a fost nevoit să meargă singur la Atena, spiritul lui aproape a fost zdrobit din cauza răului copleşitor din acel loc şi a trimis imediat după Timotei pentru a i se alătura.

Aţi putea crede că credinţa lui Pavel (şi credinţa altor misionari) nu a avut niciodată nevoie de sprijin din partea celorlalţi. Dar să luăm în considerare ce spune 2 Corinteni 7:5–7,
<blockquote>
Pentru că, şi după ce am venit noi în Macedonia, carnea noastră n-a avut odihnă, ci am fost necăjiţi în orice fel: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit; şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mângâierea cu care a fost mângâiat el la voi, istorisindu-ne dorul vostru.
</blockquote>
Pavel a avut nevoie de tovărăşia prietenilor apropiaţi care puteau să-i întărească credinţa atunci când teama începea să-şi facă simţită prezenţa în viaţa lui. Avem nevoie de acelaşi fel de tovărăşie. Aceasta este ceea ce stă la baza Viziunii 20:20.

'''Cinci aspecte în Evrei 10:24–25'''

Acum să analizăm textul nostru din Evrei 10:24–25. Vreau să scot în evidenţă cinci aspecte care se desprind din aceste două versete.
<blockquote>
Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, nepărăsind strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii, ci încurajându-ne, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua.
</blockquote>
'''1. Strângerea laolaltă'''

Avem ca poruncă să ne adunăm laolaltă.

Tipul de întâlnire care se are în vedere pare să fie acela care permite un fel de încurajare şi îndemnare reciprocă. Nu este vorba doar despre a se furişa la o slujbă amplă într-o biserică şi apoi a se furişa afară. Este vorba despre acel tip de întrunire în cadrul căreia spunem ceva unei persoane pentru a o ajuta să fie mai iubitoare şi de asemenea o persoană ne poate spune ceva pentru a ne ajuta să fim mai iubitori şi să avem mai multă putere pentru a face fapte bune.

De aceea credem cu atâta tărie într-un minister compus din mici grupuri în cadrul bisericii. Există acest principiu de „unii pe alţii” care impune interacţiunea personală cu oamenii la un nivel destul de semnificativ. Oricât de important ar fi să venim la slujbă duminică dimineaţa, nu este suficient. Voia Lui Dumnezeu este ca noi să fim faţă în faţă pentru a ne îndemna şi încuraja reciproc pentru a persevera.

Primul aspect este deci să ne ADUNĂM laolaltă în grupuri mai mici.

'''2. Evitarea obiceiului de a nu ne întâlni'''

Al doilea aspect este să nu ne facem un obicei din a nu ne aduna laolaltă.

Acesta aspect este aproape identic cu primul, dar versetul 25 pare să-l accentueze în mod deosebit. Prin urmare, îl voi scoate şi eu în evidenţă. Versetul spune, „Nepărăsind strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii.” Suntem preveniţi că dacă nu ne întâlnim cu ceilalţi creştini, acest lucru poate deveni o obişnuinţă. Întrebaţi-vă acum: Obişnuiţi doar să mergeţi la întruniri mai mult sau mai puţin anonime, mai ample ale bisericii în cadrul cărora nu se cere prea multă interacţiune personală sau responsabilitate? Este confortabil acest mod de viaţă?

Mulţi dintre voi ar fi nevoiţi să spună, „Da”. De ce? Deoarece s-a transformat într-o obişnuinţă. Este ceea ce vă oferă comoditate. De fapt a devenit atât de normal pentru voi să priviţi viaţa de creştin în acest mod, încât ceea ce vă spun acum vi se pare ameninţător. Nu vreţi să vi se spună că Biblia insistă că nu faceţi voia Domnului atunci când nu vă întâlniţi într-un grup mai mic cu scopul de a vă îndemna reciproc la dragoste şi fapte bune.

Deci al doilea aspect este: Nu faceţi un obicei din a evita să vă întâlniţi cu ceilalţi creştini în acest mod. Şi dacă deja a devenit un obicei, străduiţi-vă să vă debarasaţi de el anul acesta. Vrem să vă ajutăm prin Viziunea 20:20.

'''3. Sporirea frecvenţei şi a seriozităţii'''

Al treilea aspect se referă la faptul că frecvenţa şi seriozitatea întrunirilor voastre trebuie să crească pe măsură ce Ziua Judecăţii se apropie.

La sfârşitul versetului 25 se spune, „ . . . şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua.” Aceasta este Ziua venirii Lui Hristos şi sfârşitul veacului. Încercările şi necazurile şi pericolele vor spori pe măsură ce istoria se apropie de final. Va fi o activitate satanică crescută, un rău mai aprig, mai multe ameninţări pentru credinţa şi dragostea voastră.

Iisus a spus în Matei 24:11–12, „Mulţi falşi profeţi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi. Şi, din cauză că se va înmulţi nelegiuirea, dragostea celor mai mulţi se va răci.” Pentru acest motiv ar trebui să luăm foarte în serios îndemnul din Evrei 10:25 în timpul zilelor noastre. Pentru ca dragostea noastră să supravieţuiască asaltului lui Satan şi al răului, trebuie să ne înconjurăm cu cei care ne îndeamnă la dragoste şi fapte bune. Vai de cei care cred că pot fi nişte creştini singuratici pe măsură ce Ziua de pe urmă se apropie.

Să sporim frecvenţa şi seriozitatea şi urgenţa adunărilor noastre pentru rugăciune şi povăţuire pe măsură ce vedem apropierea furtunii necazului şi răului.

'''4. Posibilitatea de a iubi'''

Transformaţi adunarea laolaltă cu credincioşii într-o ocazie pentru a da posibilitatea de a iubi. Posibilitatea de a iubi.

Nu vă adunaţi fără un scop clar. Nu spuneţi doar că comuniunea creştină este bună, şi că vă veţi întâlni pentru a discuta. Este într-adevăr bună. Iar discuţiile sunt minunate. Dar miza este prea mare în ziua de astăzi pentru a aborda adunarea într-un mod atât de superficial şi indiferent.

Versetul 24 spune, „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune” (traducere literală). Este un scop precis. Ne întâlnim pentru ca atunci când plecăm să avem mai multă putere să iubim, mai multe resurse pentru a iubi, mai multă motivaţie de a iubi, mai multă înţelepciune pentru a iubi şi pentru a face fapte bune, astfel încât oamenii să vadă faptele noastre bune, cum a spus Iisus şi să-L glorifice pe Tatăl nostru în cer. Trebuie să avem în vedere slava vizibilă a Lui Dumnezeu.

Şi nu doar avem un scop precis, ci există şi un fel de intenţionalitate imperioasă. Cuvântul „veghem” sugerează faptul că ne adunăm să analizăm modul în care putem să-i ajutăm în mod specific pe alţi oameni să dobândească putere pentru a iubi. Nu ne lăsăm duşi de val într-o adunare 20:20, gândindu-ne la tot felul de lucruri lumeşti. Avem o misiune. Ne adunăm pentru a „veghea”, pentru a studia, observa, asculta. De ce are David nevoie în seara aceasta? Ce ar ajuta-o pe Noël să fie mai puternică în seara aceasta?

Deci al patrulea aspect este: Urmaţi un scop bine determinat atunci când vă adunaţi laolaltă, şi anume, acela de a vă oferi unii altora posibilitatea de a iubi şi de a face fapte bune.

'''5. Întărirea credinţei în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Ultimul aspect se regăseşte în răspunsul la întrebarea: Cum îi dai posibilitatea unei persoane să iubească şi să facă fapte bune? Care este esenţa dragostei? Care este esenţa neprihănirii şi a faptelor cu adevărat bune? Răspunsul este credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Deci al cincilea aspect este: Principalul scop al fiecărui grup mic trebuie să fie acela de a întări credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

Acest lucru este sugerat în versetul 23: „Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite (deoarece credincios este Cel care a promis); şi să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste . . .” Deci aceste două aspecte sunt strâns legate: să ne îndemnăm la dragoste şi să ne ajutăm unii pe alţii să păstrăm speranţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

Cum îi dăm posibilitatea unei persoane să iubească şi să facă fapte bune în ciuda tuturor obstacolelor pe care le va întâlni acasă şi la serviciu? Răspuns: zidindu-le speranţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Dragostea se dezvoltă din rădăcina CREDINŢEI în promisiunile Lui Dumnezeu.

'''Ţinta îndemnului nostru'''

Să analizăm în cele din urmă versetele 3:12–13.
<blockquote>
Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie în cineva dintre voi o inimă rea de necredinţă, ca să se depărteze de la Dumnezeul cel viu, ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, atât timp cât se spune „Astăzi!”, ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului.
</blockquote>
Observaţi cu atenţie: ţelul îndemnului nostru unii faţă de ceilalţi este dublu. În primul rând, în versetul 12 este menţionată inima rea de necredinţă. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă să ne ajutăm unii pe alţii să combatem necredinţa din inima noastră. Necredinţa este rea şi ne poate îndepărta de Dumnezeul cel viu. În al doilea rând, în versetul 13 ţinta îndemnării noastre este înşelăciunea păcatului: „ . . . ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului.”

Relaţia dintre aceste două lucruri este evidentă. O inimă plină de necredinţă dă naştere păcatului. Iar păcatul este opusul dragostei. Prin urmare, planul nostru în cadrul grupurilor mici este clar. Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii să COMBATEM NECREDINŢA. Trebuie să ne ajutăm reciproc să luptăm lupta credinţei. Nimeni nu este mai presus de această nevoie. Eu cu siguranţă am nevoie să lupt. Şi aş dori să vă rog să vă plecaţi capul acum si să-I cereţi Domnului să vă dezvăluie şi vouă această nevoie şi modul în care trebuie să abordaţi împlinirea acestei nevoi.

Combaterea necredinţei în cadrul Bisericii Baptiste Betleem

Bogdana — Thu, 06 Oct 2011 14:34:24 GMT

Bogdana:

{{info|Battling Unbelief at Bethlehem}} 
<blockquote>'''Romani 4:20''' </blockquote><blockquote>Avraam nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu şi fiind deplin convins că, ceea ce a promis, El poate să şi facă. </blockquote>
Astăzi vreau să punem bazele unei serii de mesaje intitulate Combaterea Necredinţei. Sper să explic prin aceste mesaje de ce existăm ca şi Biserică şi ce înseamnă la nivelul cel mai practic să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

'''Toate păcatele se nasc din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Convingerea care se află la baza acestei serii este că toate păcatele se nasc din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Toate stările de păcat ale inimilor noastre se datorează necredinţei în bunăvoinţa infinită şi abilitatea Lui Dumnezeu de a lucra pentru noi în orice situaţie a vieţii, pentru binele nostru. Neliniştea, ocara nemeritată, indiferenţa, regretul, zgârcenia, invidia, desfrâul, amărăciunea, lipsa de îngăduinţă, deznădejdea, îngâmfarea—acestea reprezintă germeni care se dezvoltă din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Voi exemplifica acest lucru printr-un text familiar care ne pune în încurcătură.

'''Dragostea de bani'''

Atunci când Pavel a spus în 1 Timotei 6:10, „Iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele”, la ce s-a referit? Nu s-a referit la faptul că există o legătură între orice atitudine păcătoasă şi bani—că ne gândim mereu la bani atunci când păcătuim. Eu cred că el a vrut să spună că toate relele din lume se nasc într-un anumit tip de inimă, adică acea inimă care iubeşte banii.

Dar ce înseamnă să iubim banii? Nu înseamnă să admirăm hârtia verde ori monezile maronii. Pentru a şti ce înseamnă să iubim banii, trebuie să ne întrebăm, Ce sunt banii? Eu aş răspunde astfel la această întrebare: Banii sunt doar un simbol care reprezintă resursele umane. Banii reprezintă ceea ce putem lua de la oameni (nu de la Dumnezeu! „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, şi cei care n-aveţi bani, veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi.” Isaia 55:1). Banii sunt mijlocul de plată al resurselor umane.

Astfel, inima care iubeşte banii este o inimă care-şi pune speranţele şi îşi urmează plăcerile şi îşi pune încrederea în ceea ce pot oferi resursele umane. Iubirea de bani este de fapt aceeaşi cu credinţa în bani—credinţa (nădejdea, convingerea fermă, încredinţarea) că banii ne vor acoperi nevoile şi ne vor face fericiţi.

'''Necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Prin urmare, iubirea de bani, sau credinţa în bani reprezintă reversul NECREDINŢEI în promisiunile Lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Iisus în Matei 6:24—nu putem sluji la doi stăpâni, Dumnezeu şi banii. Nu putem nădăjdui sau crede în Dumnezeu, şi în bani. Credinţa în unul dintre ei înseamnă necredinţă în celălalt. O inimă care iubeşte banii—contează pe bani pentru a avea fericire, crede în bani—în acelaşi timp nu se va bizui pe promisiunile de fericire ale Lui Dumnezeu.

Deci atunci când Pavel spune că iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele, el se referă la faptul că necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este sursa oricărei atitudini păcătoase din inima noastră.

'''Scopul acestei serii'''

Scopul fiecărui mesaj în această toamnă este să exemplifice acest adevăr şi să-l confirme şi să ofere un ajutor practic pentru a combate sursa necredinţei care ameninţă să se dezvolte în inimile noastre necontenit în fiecare zi. Într-un sens, ideea de bază a acestor mesaje va fi aceeaşi: Lupta împotriva păcatului este lupta împotriva necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu. Sau, folosind o exprimare pozitivă: Lupta pentru neprihănire şi dragoste în viaţa noastră este lupta pentru menţinerea credinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

Aceasta este esenţa noii serii de mesaje. Dar ce am spus că vreau să realizez astăzi este să pun bazele pentru aceste mesaje şi să vă explic cum se raportează la motivul existenţei noastre ca Biserică. Cu permisiunea voastră voi încerca să îndeplinesc aceste obiective în minutele pe care le avem la dispoziţie.

'''De ce existăm'''

Biserica Baptistă Betleem există pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. El ne-a creat pentru gloria Sa (Isaia 43:7). El ne-a hărăzit să fim copiii Lui pentru gloria Sa (Efeseni 1:6). El ne-a ales să trăim pentru gloria Sa (Efeseni 1:12). Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie orice faceţi, faceţi toate pentru gloria lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31).

Fie că vorbim despre serviciul divin în cadrul Bisericii Baptiste Betleem, fie că vorbim despre consolidarea Bisericii, despre evanghelizarea necredincioşilor, scopul final este acelaşi la fiecare pas—ca Dumnezeu să fie glorificat. Biserica Baptistă Betleem reprezintă o viziune a unui Dumnezeu măreţ, sfânt, autonom şi suveran, dar îndurător—o viziune a unui DUMNEZEU care să fie evocat în timpul slujbei, o viziune a unui DUMNEZEU care să fie confirmat prin educare şi o viziune a unui DUMNEZEU care să fie vestit prin evanghelizare şi misiuni. „Din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.” (Romani 11:36).

'''Cum îndeplinim menirea existenţei noastre'''

Acum să ne îndreptăm atenţia asupra textului pentru dimineaţa aceasta! Romani 4. Dacă scopul a tot ce întreprindem este să-L glorificăm pe Dumnezeu—să preamărim însemnătatea Lui, să desluşim frumuseţea Lui, să slăvim desăvârşirea Lui, să înfăţişăm virtuţile Lui—dacă acesta este scopul nostru, atunci versetele din Romani 4:19–21 ne oferă o perspectivă decisivă asupra modului în care trebuie să abordăm îndeplinirea acestui obiectiv.

'''Credinţa lui Avraam în promisiunea Lui Dumnezeu'''

Avraam a primit din partea Lui Dumnezeu promisiunea că va avea un fiu când va avea 100 de ani, şi când Sara va fi bătrână şi stearpă. Conform lui Pavel, răspunsul lui L-a glorificat pe Dumnezeu.

Credinţa lui Avraam nu a slăbit când s-a gândit la trupul lui, care era aproape mort deoarece era în vârstă de aproape o sută de ani, sau când s-a gândit la faptul că Sara nu putea avea copii. Nicio urmă de neîncredere [sau: necredinţă] nu l-a făcut să şovăie în privinţa promisiunii Lui Dumnezeu, ci credinţa lui a devenit mai puternică, glorificându-L pe Dumnezeu şi fiind pe deplin încredinţat că Dumnezeu va face ceea ce îi promisese.

'''Punctul de vedere al lui Martin Luther'''

Sper că sunteţi de acord că ceea ce reiese din acest text este faptul că Îl glorificăm pe Dumnezeu atunci când credem în promisiunile Lui. Să luăm în consideraţie ceea ce a spus Martin Luther, care a intuit atât de bine acest adevăr.
<blockquote>Credinţa . . . îl onorează pe acela în care se încrede cu cel mai reverenţios şi mai înalt respect, deoarece îl consideră onest şi demn de încredere. Nu există o altă cinste precum aprecierea corectitudinii şi dreptăţii cu care îl onorăm pe cel în care ne încredem. . . Pe de altă parte, nu există alt mod în care să aducem o mai mare ofensă faţă de un om decât dacă îl considerăm făţarnic şi hain şi suntem bănuitori în ceea ce îl priveşte, ca în situaţiile când nu avem încredere în el. (''Selecţii'', p. 59) </blockquote>
Încrederea în promisiunile Lui Dumnezeu este modul esenţial în care Îl putem glorifica pe Dumnezeu în mod conştient. Atunci când credem o promisiune a Lui Dumnezeu, onorăm abilitatea Lui Dumnezeu de a face ceea ce a promis şi bunăvoinţa Lui de a face ceea ce a promis şi înţelepciunea Lui de a şti cum să ducă la îndeplinire această promisiune.

'''Un exemplu de combatere a necredinţei'''

Seara trecută m-am luptat cu neliniştea provocată de necredinţa că această predică va putea fi realizată la timp pentru a fi rostită la slujba din această dimineaţă, deoarece am început atât de târziu să lucrez la ea. Modul în care am luptat împotriva acestei nelinişti a fost să cred în promisiunea din 2 Corinteni 12:8 („Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”). Şi atunci când am crezut în acea promisiune, puterea Lui Dumnezeu de a mă ajuta, înţelepciunea Sa de a mă ajuta şi bunăvoinţa Sa de a mă ajuta au fost glorificate. Atunci când avem încredere în cineva, îl onorăm în cea mai mare măsură.

Prin urmare, dacă scopul Bisericii noastre este să-L glorificăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, trebuie să ne propunem ca în tot ceea ce facem să luptăm împotriva necredinţei. Deoarece nimic nu îl dezonorează pe Dumnezeu mai mult decât necredinţa faţă de ceea ce El spune. Sau, dacă exprimăm acest lucru într-un mod pozitiv, dacă scopul nostru este să-L glorificăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, atunci trebuie să ne propunem ca în tot ceea ce facem să credem în promisiunile Lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a fost glorificat prin faptul că Avraam a crezut promisiunea Lui Dumnezeu.

Deci sper că veţi înţelege de ce cred că această serie de mesaje este atât de importantă pentru noi. Dacă nu învăţăm să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu, nu ne vom putea îndeplini menirea ca şi Biserică. Dacă nu învăţăm să combatem necredinţa din inima noastră care atacă în mod constant, nu vom putea să-L glorificăm pe Dumnezeu. Şi menirea noastră s-ar pierde.

'''Trei lucruri legate de credinţa care Îl glorifică pe Dumnezeu'''

Pentru a pregăti terenul pentru restul mesajelor, voi expune trei lucruri despre această credinţă care Îl glorifică pe Dumnezeu. Dacă prezentarea pare prea scurtă, trebuie să ştiţi că mă voi referi la fiecare dintre aceste trei aspecte în fiecare predică din această toamnă. Tot ce vreau să fac acum este să le prezint şi să încep să modelez modul de gândire al Bisericii noastre pentru a urma o anumită direcţie biblică. Şi astfel sper să vă determin să vă încredeţi în Dumnezeu în feluri noi.

'''1. Este orientată spre viitor'''

Primul lucru pe care vreau să-l spun despre această credinţă este acesta: Credinţa care Îl onorează pe Dumnezeu înseamnă să sperăm în promisiunile Lui Dumnezeu pentru a fi fericiţi.

Cu alte cuvinte, credinţa este orientată spre viitor. Ne încredem în Dumnezeu pentru ceva care se va întâmpla în viitor, fie peste opt ore, fie peste 8 000 de ani. Rolul evenimentelor din trecut (de exemplu, moartea şi învierea Lui Hristos pentru iertarea păcatelor noastre) este de a întări credinţa în promisiuni, care au legătură cu viitorul nostru. Pentru a fi mântuiţi este esenţial să credem că Hristos a murit pentru păcatele noastre o dată pentru totdeauna în trecut şi că a înviat iar. Dar motivul pentru care această credinţă este esenţială este că moartea şi învierea Lui Hristos sunt garanţia promisiunilor Lui Dumnezeu. Oamenii care spun, „Cred că Hristos a murit pentru păcatele mele şi că a înviat iar din morţi” dar apoi nu speră în promisiunile Lui zi de zi—acei oameni nu au o credinţă care Îl onorează pe Dumnezeu, care îi justifică pe păcătoşi.

Puteţi observa acest lucru în textul nostru. Imediat după ce îl preamăreşte pe Avraam pentru că a crezut în promisiunile Lui Dumnezeu în versetele 19–21, Pavel spune, „De aceea, credinţa i s-a şi socotit ca dreptate.” Deci cum a fost justificat Avraam în ochii Lui Dumnezeu? De ce a privit Dumnezeu spre acest om imperfect şi l-a considerat drept? Răspunsul este: deoarece el a crezut promisiunile Lui Dumnezeu. Credinţa orientată spre viitor a fost cea care l-a justificat.

Acum să citim cum ni se se aplică nouă acest lucru. Versetele 23–24,
<blockquote>Nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit, ci şi pentru noi, cărora ni se va socoti, cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru. </blockquote>
Observaţi! Nu spune, „Ni se va socoti nouă, cei care credem evenimentul care s-a petrecut în trecut, când Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi.” Oricât de esenţială este subliniere! Se spune că ni se va socoti ca dreptate dacă credem în Dumnezeu! Precum Avraam a crezut în Dumnezeu! Şi acest Dumnezeu este genul de Dumnezeu care L-a înviat pe Iisus din morţi pentru ca noi să credem în El! Pentru ca noi să ştim că Fiul Său este viu în veci pentru a mijloci pentru noi! Pentru ca noi să ştim că El împărăţeşte biruitor peste toţi vrăjmaşii noştri. Pentru ca noi să ştim, precum spune versetul 17 că El dă viaţă celor morţi şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi. El poate face orice! Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu. Prin urmare El este întru totul demn de încredere.

Nu suntem justificaţi când credem că Iisus a murit pentru păcătoşi şi a înviat iar. Suntem justificaţi când sperăm în promisiunile pe care Dumnezeu le-a garantat prin moartea şi învierea Fiului Său. Credinţa prin care Dumnezeu ne justifică, ne iartă toate păcatele, ne consideră drepţi este împlinirea pe care o simţim când se face voia Lui Dumnezeu pentru noi, conform tuturor promisiunilor Lui.

Acesta este primul lucru pe care am vrut să-l spun despre credinţă: este orientată spre viitor; înseamnă să sperăm în promisiunile de fericire ale Lui Dumnezeu, garantate prin moartea şi învierea Lui Iisus.

'''2. Produce rezultate'''

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun despre credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este faptul că dă naştere la ceea ce Pavel numeşte „lucrarea credinţei”. Pavel se referă la „lucrarea credinţei” de două ori, o dată în 1 Tesaloniceni 1:3 şi o dată în 2 Tesaloniceni 1:11. Ceea ce vrea să evidenţieze este faptul că există o dinamică a acestui tip de credinţă care întotdeauna schimbă inima (Fapte 15:9) şi produce lucrarea credinţei.

Cea mai clară formulare a acestei idei este redată în Galateni 5:6,
<blockquote>Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste. </blockquote>
Credinţa înseamnă putere. Întotdeauna produce schimbări în viaţa credinciosului. Nu s-ar putea altfel, deoarece viaţa ne este guvernată de lucrurile în care ne punem speranţele. Fie că ne punem speranţele în bani, în prestigiu, în timpul liber şi în viaţa lipsită de griji, în putere sau succes, această speranţă guvernează alegerile pe care le luăm şi atitudinile pe care le dezvoltăm. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care ne punem speranţa în promisiunile Lui Dumnezeu în fiecare zi. Credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este temelia neprihănirii şi dragostei.

Mai devreme în Galateni 2:20 Pavel spunea,
<blockquote>Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. </blockquote>
Pavel a trăit în fiecare zi prin credinţă. Iisus îl iubise atât de mult încât Îşi dăduse viaţa pentru el, iar acum Pavel ştia că se poate încrede în El, că poate crede în El, că va avea grijă de el şi îi va acoperi toate nevoile (Filipeni 1:19). Atunci când sperăm în promisiunile Lui Dumnezeu şi în prezenţa Lui Iisus, trăim în mod diferit. Aducem rodul neprihănirii (Filipeni 1:11).
<blockquote>Binecuvântat este omul care se încrede în DOMNUL şi a cărui încredere este DOMNUL! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod. </blockquote>
Acesta este al doilea aspect care caracterizează credinţa: produce rezultate în vieţile noastre. Credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu nu este un lucru neînsufleţit şi zadarnic. Lucrurile în care ne punem speranţele de fericire ne controlează viaţa.

'''3. Trebuie să combatem necredinţa în fiecare zi'''

Ultimul aspect legat de credinţă este doar o propoziţie pentru moment. Pentru a continua să credem în promisiunile Lui Dumnezeu şi pentru a aduce rodul credinţei, trebuie să combatem necredinţa în fiecare zi. A deveni creştin reprezintă începutul luptei, nu sfârşitul ei. Pavel i-a spus lui Timotei în 1 Timotei 6:12, „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat.”

Pentru a persevera în urmărirea vieţii veşnice, trebuie să luptăm lupta cea bună a credinţei (1 Corinteni 15:2; Coloseni 1:23; Evrei 3:14). Aceasta este lupta pe care o vom studia în următoarele 14 săptămâni.

Şi cred că Dumnezeu ne-a atribuit acest studiu deoarece ne iubeşte şi deoarece scopul Lui este să aducă mari biruinţe în vieţile noastre şi în Biserica noastră. Motivul pentru care cred acest lucru este datorită promisiunii din 1 Ioan 5:4, „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră.”

Să ne închinăm pentru a ne ruga. Fiecare din cei prezenţi în această încăpere se luptă cu un păcat. Faptul că păcatul are ca sursă necredinţa poate fi ceva inedit pentru noi. Dar este o realitate. Şi ceea ce vreau să facem este să ne rugăm în tăcere pentru ca Dumnezeu să vă ajute să vedeţi conexiunea şi apoi să vă dedicaţi alături de mine în următoarele 14 săptămâni studierii modului de combatere a acelei necredinţe şi a biruirii păcatului.

Combaterea necredinţei în cadrul Bisericii Baptiste Betleem

Bogdana — Thu, 06 Oct 2011 14:31:49 GMT

Bogdana:

{{info|Battling Unbelief at Bethlehem}} 
<blockquote>'''Romani 4:20''' </blockquote><blockquote>Avraam nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu şi fiind deplin convins că, ceea ce a promis, El poate să şi facă. </blockquote>
Astăzi vreau să punem bazele unei serii de mesaje intitulate Combaterea Necredinţei. Sper să explic prin aceste mesaje de ce existăm ca şi Biserică şi ce înseamnă la nivelul cel mai practic să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

'''Toate păcatele se nasc din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Convingerea care se află la baza acestei serii este că toate păcatele se nasc din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Toate stările de păcat ale inimilor noastre se datorează necredinţei în bunăvoinţa infinită şi abilitatea Lui Dumnezeu de a lucra pentru noi în orice situaţie a vieţii, pentru binele nostru. Neliniştea, ocara nemeritată, indiferenţa, regretul, zgârcenia, invidia, desfrâul, amărăciunea, lipsa de îngăduinţă, deznădejdea, îngâmfarea—acestea reprezintă germeni care se dezvoltă din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Voi exemplifica acest lucru printr-un text familiar care ne pune în încurcătură.

'''Dragostea de bani'''

Atunci când Pavel a spus în 1 Timotei 6:10, „Iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele”, la ce s-a referit? Nu s-a referit la faptul că există o legătură între orice atitudine păcătoasă şi bani—că ne gândim mereu la bani atunci când păcătuim. Eu cred că el a vrut să spună că toate relele din lume se nasc într-un anumit tip de inimă, adică acea inimă care iubeşte banii.

Dar ce înseamnă să iubim banii? Nu înseamnă să admirăm hârtia verde ori monezile maronii. Pentru a şti ce înseamnă să iubim banii, trebuie să ne întrebăm, Ce sunt banii? Eu aş răspunde astfel la această întrebare: Banii sunt doar un simbol care reprezintă resursele umane. Banii reprezintă ceea ce putem lua de la oameni (nu de la Dumnezeu! „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, şi cei care n-aveţi bani, veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi.” Isaia 55:1). Banii sunt mijlocul de plată al resurselor umane.

Astfel, inima care iubeşte banii este o inimă care-şi pune speranţele şi îşi urmează plăcerile şi îşi pune încrederea în ceea ce pot oferi resursele umane. Iubirea de bani este de fapt aceeaşi cu credinţa în bani—credinţa (nădejdea, convingerea fermă, încredinţarea) că banii ne vor acoperi nevoile şi ne vor face fericiţi.

'''Necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Prin urmare, iubirea de bani, sau credinţa în bani reprezintă reversul NECREDINŢEI în promisiunile Lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Iisus în Matei 6:24—nu putem sluji la doi stăpâni, Dumnezeu şi banii. Nu putem nădăjdui sau crede în Dumnezeu, şi în bani. Credinţa în unul dintre ei înseamnă necredinţă în celălalt. O inimă care iubeşte banii—contează pe bani pentru a avea fericire, crede în bani—în acelaşi timp nu se va bizui pe promisiunile de fericire ale Lui Dumnezeu.

Deci atunci când Pavel spune că iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele, el se referă la faptul că necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este sursa oricărei atitudini păcătoase din inima noastră.

'''Scopul acestei serii'''

Scopul fiecărui mesaj în această toamnă este să exemplifice acest adevăr şi să-l confirme şi să ofere un ajutor practic pentru a combate sursa necredinţei care ameninţă să se dezvolte în inimile noastre necontenit în fiecare zi. Într-un sens, ideea de bază a acestor mesaje va fi aceeaşi: Lupta împotriva păcatului este lupta împotriva necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu. Sau, folosind o exprimare pozitivă: Lupta pentru neprihănire şi dragoste în viaţa noastră este lupta pentru menţinerea credinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

Aceasta este esenţa noii serii de mesaje. Dar ce am spus că vreau să realizez astăzi este să pun bazele pentru aceste mesaje şi să vă explic cum se raportează la motivul existenţei noastre ca Biserică. Cu permisiunea voastră voi încerca să îndeplinesc aceste obiective în minutele pe care le avem la dispoziţie.

'''De ce existăm'''

Biserica Baptistă Betleem există pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. El ne-a creat pentru gloria Sa (Isaia 43:7). El ne-a hărăzit să fim copiii Lui pentru gloria Sa (Efeseni 1:6). El ne-a ales să trăim pentru gloria Sa (Efeseni 1:12). Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie orice faceţi, faceţi toate pentru gloria lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31).

Fie că vorbim despre serviciul divin în cadrul Bisericii Baptiste Betleem, fie că vorbim despre consolidarea Bisericii, despre evanghelizarea necredincioşilor, scopul final este acelaşi la fiecare pas—ca Dumnezeu să fie glorificat. Biserica Baptistă Betleem reprezintă o viziune a unui Dumnezeu măreţ, sfânt, autonom şi suveran, dar îndurător—o viziune a unui DUMNEZEU care să fie evocat în timpul slujbei, o viziune a unui DUMNEZEU care să fie confirmat prin educare şi o viziune a unui DUMNEZEU care să fie vestit prin evanghelizare şi misiuni. „Din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.” (Romani 11:36).

'''Cum îndeplinim menirea existenţei noastre'''

Acum să ne îndreptăm atenţia asupra textului pentru dimineaţa aceasta! Romani 4. Dacă scopul a tot ce întreprindem este să-L glorificăm pe Dumnezeu—să preamărim însemnătatea Lui, să desluşim frumuseţea Lui, să slăvim desăvârşirea Lui, să înfăţişăm virtuţile Lui—dacă acesta este scopul nostru, atunci versetele din Romani 4:19–21 ne oferă o perspectivă decisivă asupra modului în care trebuie să abordăm îndeplinirea acestui obiectiv.

'''Credinţa lui Avraam în promisiunea Lui Dumnezeu'''

Avraam a primit din partea Lui Dumnezeu promisiunea că va avea un fiu când va avea 100 de ani, şi când Sara va fi bătrână şi stearpă. Conform lui Pavel, răspunsul lui L-a glorificat pe Dumnezeu.

Credinţa lui Avraam nu a slăbit când s-a gândit la trupul lui, care era aproape mort deoarece era în vârstă de aproape o sută de ani, sau când s-a gândit la faptul că Sara nu putea avea copii. Nicio urmă de neîncredere [sau: necredinţă] nu l-a făcut să şovăie în privinţa promisiunii Lui Dumnezeu, ci credinţa lui a devenit mai puternică, glorificându-L pe Dumnezeu şi fiind pe deplin încredinţat că Dumnezeu va face ceea ce îi promisese.

'''Punctul de vedere al lui Martin Luther'''

Sper că sunteţi de acord că ceea ce reiese din acest text este faptul că Îl glorificăm pe Dumnezeu atunci când credem în promisiunile Lui. Să luăm în consideraţie ceea ce a spus Martin Luther, care a intuit atât de bine acest adevăr.
<blockquote>Credinţa . . . îl onorează pe acela în care se încrede cu cel mai reverenţios şi mai înalt respect, deoarece îl consideră onest şi demn de încredere. Nu există o altă cinste precum aprecierea corectitudinii şi dreptăţii cu care îl onorăm pe cel în care ne încredem. . . Pe de altă parte, nu există alt mod în care să aducem o mai mare ofensă faţă de un om decât dacă îl considerăm făţarnic şi hain şi suntem bănuitori în ceea ce îl priveşte, ca în situaţiile când nu avem încredere în el. (Selecţii, p. 59) </blockquote>
Încrederea în promisiunile Lui Dumnezeu este modul esenţial în care Îl putem glorifica pe Dumnezeu în mod conştient. Atunci când credem o promisiune a Lui Dumnezeu, onorăm abilitatea Lui Dumnezeu de a face ceea ce a promis şi bunăvoinţa Lui de a face ceea ce a promis şi înţelepciunea Lui de a şti cum să ducă la îndeplinire această promisiune.

'''Un exemplu de combatere a necredinţei'''

Seara trecută m-am luptat cu neliniştea provocată de necredinţa că această predică va putea fi realizată la timp pentru a fi rostită la slujba din această dimineaţă, deoarece am început atât de târziu să lucrez la ea. Modul în care am luptat împotriva acestei nelinişti a fost să cred în promisiunea din 2 Corinteni 12:8 („Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”). Şi atunci când am crezut în acea promisiune, puterea Lui Dumnezeu de a mă ajuta, înţelepciunea Sa de a mă ajuta şi bunăvoinţa Sa de a mă ajuta au fost glorificate. Atunci când avem încredere în cineva, îl onorăm în cea mai mare măsură.

Prin urmare, dacă scopul Bisericii noastre este să-L glorificăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, trebuie să ne propunem ca în tot ceea ce facem să luptăm împotriva necredinţei. Deoarece nimic nu îl dezonorează pe Dumnezeu mai mult decât necredinţa faţă de ceea ce El spune. Sau, dacă exprimăm acest lucru într-un mod pozitiv, dacă scopul nostru este să-L glorificăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, atunci trebuie să ne propunem ca în tot ceea ce facem să credem în promisiunile Lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a fost glorificat prin faptul că Avraam a crezut promisiunea Lui Dumnezeu.

Deci sper că veţi înţelege de ce cred că această serie de mesaje este atât de importantă pentru noi. Dacă nu învăţăm să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu, nu ne vom putea îndeplini menirea ca şi Biserică. Dacă nu învăţăm să combatem necredinţa din inima noastră care atacă în mod constant, nu vom putea să-L glorificăm pe Dumnezeu. Şi menirea noastră s-ar pierde.

'''Trei lucruri legate de credinţa care Îl glorifică pe Dumnezeu'''

Pentru a pregăti terenul pentru restul mesajelor, voi expune trei lucruri despre această credinţă care Îl glorifică pe Dumnezeu. Dacă prezentarea pare prea scurtă, trebuie să ştiţi că mă voi referi la fiecare dintre aceste trei aspecte în fiecare predică din această toamnă. Tot ce vreau să fac acum este să le prezint şi să încep să modelez modul de gândire al Bisericii noastre pentru a urma o anumită direcţie biblică. Şi astfel sper să vă determin să vă încredeţi în Dumnezeu în feluri noi.

'''1. Este orientată spre viitor'''

Primul lucru pe care vreau să-l spun despre această credinţă este acesta: Credinţa care Îl onorează pe Dumnezeu înseamnă să sperăm în promisiunile Lui Dumnezeu pentru a fi fericiţi.

Cu alte cuvinte, credinţa este orientată spre viitor. Ne încredem în Dumnezeu pentru ceva care se va întâmpla în viitor, fie peste opt ore, fie peste 8 000 de ani. Rolul evenimentelor din trecut (de exemplu, moartea şi învierea Lui Hristos pentru iertarea păcatelor noastre) este de a întări credinţa în promisiuni, care au legătură cu viitorul nostru. Pentru a fi mântuiţi este esenţial să credem că Hristos a murit pentru păcatele noastre o dată pentru totdeauna în trecut şi că a înviat iar. Dar motivul pentru care această credinţă este esenţială este că moartea şi învierea Lui Hristos sunt garanţia promisiunilor Lui Dumnezeu. Oamenii care spun, „Cred că Hristos a murit pentru păcatele mele şi că a înviat iar din morţi” dar apoi nu speră în promisiunile Lui zi de zi—acei oameni nu au o credinţă care Îl onorează pe Dumnezeu, care îi justifică pe păcătoşi.

Puteţi observa acest lucru în textul nostru. Imediat după ce îl preamăreşte pe Avraam pentru că a crezut în promisiunile Lui Dumnezeu în versetele 19–21, Pavel spune, „De aceea, credinţa i s-a şi socotit ca dreptate.” Deci cum a fost justificat Avraam în ochii Lui Dumnezeu? De ce a privit Dumnezeu spre acest om imperfect şi l-a considerat drept? Răspunsul este: deoarece el a crezut promisiunile Lui Dumnezeu. Credinţa orientată spre viitor a fost cea care l-a justificat.

Acum să citim cum ni se se aplică nouă acest lucru. Versetele 23–24,
<blockquote>Nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit, ci şi pentru noi, cărora ni se va socoti, cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru. </blockquote>
Observaţi! Nu spune, „Ni se va socoti nouă, cei care credem evenimentul care s-a petrecut în trecut, când Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi.” Oricât de esenţială este subliniere! Se spune că ni se va socoti ca dreptate dacă credem în Dumnezeu! Precum Avraam a crezut în Dumnezeu! Şi acest Dumnezeu este genul de Dumnezeu care L-a înviat pe Iisus din morţi pentru ca noi să credem în El! Pentru ca noi să ştim că Fiul Său este viu în veci pentru a mijloci pentru noi! Pentru ca noi să ştim că El împărăţeşte biruitor peste toţi vrăjmaşii noştri. Pentru ca noi să ştim, precum spune versetul 17 că El dă viaţă celor morţi şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi. El poate face orice! Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu. Prin urmare El este întru totul demn de încredere.

Nu suntem justificaţi când credem că Iisus a murit pentru păcătoşi şi a înviat iar. Suntem justificaţi când sperăm în promisiunile pe care Dumnezeu le-a garantat prin moartea şi învierea Fiului Său. Credinţa prin care Dumnezeu ne justifică, ne iartă toate păcatele, ne consideră drepţi este împlinirea pe care o simţim când se face voia Lui Dumnezeu pentru noi, conform tuturor promisiunilor Lui.

Acesta este primul lucru pe care am vrut să-l spun despre credinţă: este orientată spre viitor; înseamnă să sperăm în promisiunile de fericire ale Lui Dumnezeu, garantate prin moartea şi învierea Lui Iisus.

'''2. Produce rezultate'''

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun despre credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este faptul că dă naştere la ceea ce Pavel numeşte „lucrarea credinţei”. Pavel se referă la „lucrarea credinţei” de două ori, o dată în 1 Tesaloniceni 1:3 şi o dată în 2 Tesaloniceni 1:11. Ceea ce vrea să evidenţieze este faptul că există o dinamică a acestui tip de credinţă care întotdeauna schimbă inima (Fapte 15:9) şi produce lucrarea credinţei.

Cea mai clară formulare a acestei idei este redată în Galateni 5:6,
<blockquote>Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste. </blockquote>
Credinţa înseamnă putere. Întotdeauna produce schimbări în viaţa credinciosului. Nu s-ar putea altfel, deoarece viaţa ne este guvernată de lucrurile în care ne punem speranţele. Fie că ne punem speranţele în bani, în prestigiu, în timpul liber şi în viaţa lipsită de griji, în putere sau succes, această speranţă guvernează alegerile pe care le luăm şi atitudinile pe care le dezvoltăm. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care ne punem speranţa în promisiunile Lui Dumnezeu în fiecare zi. Credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este temelia neprihănirii şi dragostei.

Mai devreme în Galateni 2:20 Pavel spunea,
<blockquote>Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. </blockquote>
Pavel a trăit în fiecare zi prin credinţă. Iisus îl iubise atât de mult încât Îşi dăduse viaţa pentru el, iar acum Pavel ştia că se poate încrede în El, că poate crede în El, că va avea grijă de el şi îi va acoperi toate nevoile (Filipeni 1:19). Atunci când sperăm în promisiunile Lui Dumnezeu şi în prezenţa Lui Iisus, trăim în mod diferit. Aducem rodul neprihănirii (Filipeni 1:11).
<blockquote>Binecuvântat este omul care se încrede în DOMNUL şi a cărui încredere este DOMNUL! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod. </blockquote>
Acesta este al doilea aspect care caracterizează credinţa: produce rezultate în vieţile noastre. Credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu nu este un lucru neînsufleţit şi zadarnic. Lucrurile în care ne punem speranţele de fericire ne controlează viaţa.

'''3. Trebuie să combatem necredinţa în fiecare zi'''

Ultimul aspect legat de credinţă este doar o propoziţie pentru moment. Pentru a continua să credem în promisiunile Lui Dumnezeu şi pentru a aduce rodul credinţei, trebuie să combatem necredinţa în fiecare zi. A deveni creştin reprezintă începutul luptei, nu sfârşitul ei. Pavel i-a spus lui Timotei în 1 Timotei 6:12, „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat.”

Pentru a persevera în urmărirea vieţii veşnice, trebuie să luptăm lupta cea bună a credinţei (1 Corinteni 15:2; Coloseni 1:23; Evrei 3:14). Aceasta este lupta pe care o vom studia în următoarele 14 săptămâni.

Şi cred că Dumnezeu ne-a atribuit acest studiu deoarece ne iubeşte şi deoarece scopul Lui este să aducă mari biruinţe în vieţile noastre şi în Biserica noastră. Motivul pentru care cred acest lucru este datorită promisiunii din 1 Ioan 5:4, „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră.”

Să ne închinăm pentru a ne ruga. Fiecare din cei prezenţi în această încăpere se luptă cu un păcat. Faptul că păcatul are ca sursă necredinţa poate fi ceva inedit pentru noi. Dar este o realitate. Şi ceea ce vreau să facem este să ne rugăm în tăcere pentru ca Dumnezeu să vă ajute să vedeţi conexiunea şi apoi să vă dedicaţi alături de mine în următoarele 14 săptămâni studierii modului de combatere a acelei necredinţe şi a biruirii păcatului.

Combaterea necredinţei în cadrul Bisericii Baptiste Betleem

Bogdana — Thu, 06 Oct 2011 14:31:11 GMT

Bogdana:

{{info|Battling Unbelief at Bethlehem}} 
<blockquote>'''Romani 4:20''' </blockquote><blockquote>Avraam nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu şi fiind deplin convins că, ceea ce a promis, El poate să şi facă. </blockquote>
 Astăzi vreau să punem bazele unei serii de mesaje intitulate Combaterea Necredinţei. Sper să explic prin aceste mesaje de ce existăm ca şi Biserică şi ce înseamnă la nivelul cel mai practic să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

'''Toate păcatele se nasc din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Convingerea care se află la baza acestei serii este că toate păcatele se nasc din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Toate stările de păcat ale inimilor noastre se datorează necredinţei în bunăvoinţa infinită şi abilitatea Lui Dumnezeu de a lucra pentru noi în orice situaţie a vieţii, pentru binele nostru. Neliniştea, ocara nemeritată, indiferenţa, regretul, zgârcenia, invidia, desfrâul, amărăciunea, lipsa de îngăduinţă, deznădejdea, îngâmfarea—acestea reprezintă germeni care se dezvoltă din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Voi exemplifica acest lucru printr-un text familiar care ne pune în încurcătură.

'''Dragostea de bani'''

Atunci când Pavel a spus în 1 Timotei 6:10, „Iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele”, la ce s-a referit? Nu s-a referit la faptul că există o legătură între orice atitudine păcătoasă şi bani—că ne gândim mereu la bani atunci când păcătuim. Eu cred că el a vrut să spună că toate relele din lume se nasc într-un anumit tip de inimă, adică acea inimă care iubeşte banii.

Dar ce înseamnă să iubim banii? Nu înseamnă să admirăm hârtia verde ori monezile maronii. Pentru a şti ce înseamnă să iubim banii, trebuie să ne întrebăm, Ce sunt banii? Eu aş răspunde astfel la această întrebare: Banii sunt doar un simbol care reprezintă resursele umane. Banii reprezintă ceea ce putem lua de la oameni (nu de la Dumnezeu! „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, şi cei care n-aveţi bani, veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi.” Isaia 55:1). Banii sunt mijlocul de plată al resurselor umane.

Astfel, inima care iubeşte banii este o inimă care-şi pune speranţele şi îşi urmează plăcerile şi îşi pune încrederea în ceea ce pot oferi resursele umane. Iubirea de bani este de fapt aceeaşi cu credinţa în bani—credinţa (nădejdea, convingerea fermă, încredinţarea) că banii ne vor acoperi nevoile şi ne vor face fericiţi.

'''Necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Prin urmare, iubirea de bani, sau credinţa în bani reprezintă reversul NECREDINŢEI în promisiunile Lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Iisus în Matei 6:24—nu putem sluji la doi stăpâni, Dumnezeu şi banii. Nu putem nădăjdui sau crede în Dumnezeu, şi în bani. Credinţa în unul dintre ei înseamnă necredinţă în celălalt. O inimă care iubeşte banii—contează pe bani pentru a avea fericire, crede în bani—în acelaşi timp nu se va bizui pe promisiunile de fericire ale Lui Dumnezeu.

Deci atunci când Pavel spune că iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele, el se referă la faptul că necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este sursa oricărei atitudini păcătoase din inima noastră.

'''Scopul acestei serii'''

Scopul fiecărui mesaj în această toamnă este să exemplifice acest adevăr şi să-l confirme şi să ofere un ajutor practic pentru a combate sursa necredinţei care ameninţă să se dezvolte în inimile noastre necontenit în fiecare zi. Într-un sens, ideea de bază a acestor mesaje va fi aceeaşi: Lupta împotriva păcatului este lupta împotriva necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu. Sau, folosind o exprimare pozitivă: Lupta pentru neprihănire şi dragoste în viaţa noastră este lupta pentru menţinerea credinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

Aceasta este esenţa noii serii de mesaje. Dar ce am spus că vreau să realizez astăzi este să pun bazele pentru aceste mesaje şi să vă explic cum se raportează la motivul existenţei noastre ca Biserică. Cu permisiunea voastră voi încerca să îndeplinesc aceste obiective în minutele pe care le avem la dispoziţie.

'''De ce existăm'''

Biserica Baptistă Betleem există pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. El ne-a creat pentru gloria Sa (Isaia 43:7). El ne-a hărăzit să fim copiii Lui pentru gloria Sa (Efeseni 1:6). El ne-a ales să trăim pentru gloria Sa (Efeseni 1:12). Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie orice faceţi, faceţi toate pentru gloria lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31).

Fie că vorbim despre serviciul divin în cadrul Bisericii Baptiste Betleem, fie că vorbim despre consolidarea Bisericii, despre evanghelizarea necredincioşilor, scopul final este acelaşi la fiecare pas—ca Dumnezeu să fie glorificat. Biserica Baptistă Betleem reprezintă o viziune a unui Dumnezeu măreţ, sfânt, autonom şi suveran, dar îndurător—o viziune a unui DUMNEZEU care să fie evocat în timpul slujbei, o viziune a unui DUMNEZEU care să fie confirmat prin educare şi o viziune a unui DUMNEZEU care să fie vestit prin evanghelizare şi misiuni. „Din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.” (Romani 11:36).

'''Cum îndeplinim menirea existenţei noastre'''

Acum să ne îndreptăm atenţia asupra textului pentru dimineaţa aceasta! Romani 4. Dacă scopul a tot ce întreprindem este să-L glorificăm pe Dumnezeu—să preamărim însemnătatea Lui, să desluşim frumuseţea Lui, să slăvim desăvârşirea Lui, să înfăţişăm virtuţile Lui—dacă acesta este scopul nostru, atunci versetele din Romani 4:19–21 ne oferă o perspectivă decisivă asupra modului în care trebuie să abordăm îndeplinirea acestui obiectiv.

'''Credinţa lui Avraam în promisiunea Lui Dumnezeu'''

Avraam a primit din partea Lui Dumnezeu promisiunea că va avea un fiu când va avea 100 de ani, şi când Sara va fi bătrână şi stearpă. Conform lui Pavel, răspunsul lui L-a glorificat pe Dumnezeu.

Credinţa lui Avraam nu a slăbit când s-a gândit la trupul lui, care era aproape mort deoarece era în vârstă de aproape o sută de ani, sau când s-a gândit la faptul că Sara nu putea avea copii. Nicio urmă de neîncredere [sau: necredinţă] nu l-a făcut să şovăie în privinţa promisiunii Lui Dumnezeu, ci credinţa lui a devenit mai puternică, glorificându-L pe Dumnezeu şi fiind pe deplin încredinţat că Dumnezeu va face ceea ce îi promisese.

'''Punctul de vedere al lui Martin Luther'''

Sper că sunteţi de acord că ceea ce reiese din acest text este faptul că Îl glorificăm pe Dumnezeu atunci când credem în promisiunile Lui. Să luăm în consideraţie ceea ce a spus Martin Luther, care a intuit atât de bine acest adevăr.
<blockquote>Credinţa . . . îl onorează pe acela în care se încrede cu cel mai reverenţios şi mai înalt respect, deoarece îl consideră onest şi demn de încredere. Nu există o altă cinste precum aprecierea corectitudinii şi dreptăţii cu care îl onorăm pe cel în care ne încredem. . . Pe de altă parte, nu există alt mod în care să aducem o mai mare ofensă faţă de un om decât dacă îl considerăm făţarnic şi hain şi suntem bănuitori în ceea ce îl priveşte, ca în situaţiile când nu avem încredere în el. (Selecţii, p. 59) </blockquote>
Încrederea în promisiunile Lui Dumnezeu este modul esenţial în care Îl putem glorifica pe Dumnezeu în mod conştient. Atunci când credem o promisiune a Lui Dumnezeu, onorăm abilitatea Lui Dumnezeu de a face ceea ce a promis şi bunăvoinţa Lui de a face ceea ce a promis şi înţelepciunea Lui de a şti cum să ducă la îndeplinire această promisiune.

'''Un exemplu de combatere a necredinţei'''

Seara trecută m-am luptat cu neliniştea provocată de necredinţa că această predică va putea fi realizată la timp pentru a fi rostită la slujba din această dimineaţă, deoarece am început atât de târziu să lucrez la ea. Modul în care am luptat împotriva acestei nelinişti a fost să cred în promisiunea din 2 Corinteni 12:8 („Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”). Şi atunci când am crezut în acea promisiune, puterea Lui Dumnezeu de a mă ajuta, înţelepciunea Sa de a mă ajuta şi bunăvoinţa Sa de a mă ajuta au fost glorificate. Atunci când avem încredere în cineva, îl onorăm în cea mai mare măsură.

Prin urmare, dacă scopul Bisericii noastre este să-L glorificăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, trebuie să ne propunem ca în tot ceea ce facem să luptăm împotriva necredinţei. Deoarece nimic nu îl dezonorează pe Dumnezeu mai mult decât necredinţa faţă de ceea ce El spune. Sau, dacă exprimăm acest lucru într-un mod pozitiv, dacă scopul nostru este să-L glorificăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, atunci trebuie să ne propunem ca în tot ceea ce facem să credem în promisiunile Lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a fost glorificat prin faptul că Avraam a crezut promisiunea Lui Dumnezeu.

Deci sper că veţi înţelege de ce cred că această serie de mesaje este atât de importantă pentru noi. Dacă nu învăţăm să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu, nu ne vom putea îndeplini menirea ca şi Biserică. Dacă nu învăţăm să combatem necredinţa din inima noastră care atacă în mod constant, nu vom putea să-L glorificăm pe Dumnezeu. Şi menirea noastră s-ar pierde.

'''Trei lucruri legate de credinţa care Îl glorifică pe Dumnezeu'''

Pentru a pregăti terenul pentru restul mesajelor, voi expune trei lucruri despre această credinţă care Îl glorifică pe Dumnezeu. Dacă prezentarea pare prea scurtă, trebuie să ştiţi că mă voi referi la fiecare dintre aceste trei aspecte în fiecare predică din această toamnă. Tot ce vreau să fac acum este să le prezint şi să încep să modelez modul de gândire al Bisericii noastre pentru a urma o anumită direcţie biblică. Şi astfel sper să vă determin să vă încredeţi în Dumnezeu în feluri noi.

'''1. Este orientată spre viitor'''

Primul lucru pe care vreau să-l spun despre această credinţă este acesta: Credinţa care Îl onorează pe Dumnezeu înseamnă să sperăm în promisiunile Lui Dumnezeu pentru a fi fericiţi.

Cu alte cuvinte, credinţa este orientată spre viitor. Ne încredem în Dumnezeu pentru ceva care se va întâmpla în viitor, fie peste opt ore, fie peste 8 000 de ani. Rolul evenimentelor din trecut (de exemplu, moartea şi învierea Lui Hristos pentru iertarea păcatelor noastre) este de a întări credinţa în promisiuni, care au legătură cu viitorul nostru. Pentru a fi mântuiţi este esenţial să credem că Hristos a murit pentru păcatele noastre o dată pentru totdeauna în trecut şi că a înviat iar. Dar motivul pentru care această credinţă este esenţială este că moartea şi învierea Lui Hristos sunt garanţia promisiunilor Lui Dumnezeu. Oamenii care spun, „Cred că Hristos a murit pentru păcatele mele şi că a înviat iar din morţi” dar apoi nu speră în promisiunile Lui zi de zi—acei oameni nu au o credinţă care Îl onorează pe Dumnezeu, care îi justifică pe păcătoşi.

Puteţi observa acest lucru în textul nostru. Imediat după ce îl preamăreşte pe Avraam pentru că a crezut în promisiunile Lui Dumnezeu în versetele 19–21, Pavel spune, „De aceea, credinţa i s-a şi socotit ca dreptate.” Deci cum a fost justificat Avraam în ochii Lui Dumnezeu? De ce a privit Dumnezeu spre acest om imperfect şi l-a considerat drept? Răspunsul este: deoarece el a crezut promisiunile Lui Dumnezeu. Credinţa orientată spre viitor a fost cea care l-a justificat.

Acum să citim cum ni se se aplică nouă acest lucru. Versetele 23–24,
<blockquote>Nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit, ci şi pentru noi, cărora ni se va socoti, cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru. </blockquote>
Observaţi! Nu spune, „Ni se va socoti nouă, cei care credem evenimentul care s-a petrecut în trecut, când Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi.” Oricât de esenţială este subliniere! Se spune că ni se va socoti ca dreptate dacă credem în Dumnezeu! Precum Avraam a crezut în Dumnezeu! Şi acest Dumnezeu este genul de Dumnezeu care L-a înviat pe Iisus din morţi pentru ca noi să credem în El! Pentru ca noi să ştim că Fiul Său este viu în veci pentru a mijloci pentru noi! Pentru ca noi să ştim că El împărăţeşte biruitor peste toţi vrăjmaşii noştri. Pentru ca noi să ştim, precum spune versetul 17 că El dă viaţă celor morţi şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi. El poate face orice! Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu. Prin urmare El este întru totul demn de încredere.

Nu suntem justificaţi când credem că Iisus a murit pentru păcătoşi şi a înviat iar. Suntem justificaţi când sperăm în promisiunile pe care Dumnezeu le-a garantat prin moartea şi învierea Fiului Său. Credinţa prin care Dumnezeu ne justifică, ne iartă toate păcatele, ne consideră drepţi este împlinirea pe care o simţim când se face voia Lui Dumnezeu pentru noi, conform tuturor promisiunilor Lui.

Acesta este primul lucru pe care am vrut să-l spun despre credinţă: este orientată spre viitor; înseamnă să sperăm în promisiunile de fericire ale Lui Dumnezeu, garantate prin moartea şi învierea Lui Iisus.

'''2. Produce rezultate'''

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun despre credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este faptul că dă naştere la ceea ce Pavel numeşte „lucrarea credinţei”. Pavel se referă la „lucrarea credinţei” de două ori, o dată în 1 Tesaloniceni 1:3 şi o dată în 2 Tesaloniceni 1:11. Ceea ce vrea să evidenţieze este faptul că există o dinamică a acestui tip de credinţă care întotdeauna schimbă inima (Fapte 15:9) şi produce lucrarea credinţei.

Cea mai clară formulare a acestei idei este redată în Galateni 5:6,
<blockquote>Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste. </blockquote>
Credinţa înseamnă putere. Întotdeauna produce schimbări în viaţa credinciosului. Nu s-ar putea altfel, deoarece viaţa ne este guvernată de lucrurile în care ne punem speranţele. Fie că ne punem speranţele în bani, în prestigiu, în timpul liber şi în viaţa lipsită de griji, în putere sau succes, această speranţă guvernează alegerile pe care le luăm şi atitudinile pe care le dezvoltăm. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care ne punem speranţa în promisiunile Lui Dumnezeu în fiecare zi. Credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este temelia neprihănirii şi dragostei.

Mai devreme în Galateni 2:20 Pavel spunea,
<blockquote>Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. </blockquote>
Pavel a trăit în fiecare zi prin credinţă. Iisus îl iubise atât de mult încât Îşi dăduse viaţa pentru el, iar acum Pavel ştia că se poate încrede în El, că poate crede în El, că va avea grijă de el şi îi va acoperi toate nevoile (Filipeni 1:19). Atunci când sperăm în promisiunile Lui Dumnezeu şi în prezenţa Lui Iisus, trăim în mod diferit. Aducem rodul neprihănirii (Filipeni 1:11).
<blockquote>Binecuvântat este omul care se încrede în DOMNUL şi a cărui încredere este DOMNUL! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod. </blockquote>
Acesta este al doilea aspect care caracterizează credinţa: produce rezultate în vieţile noastre. Credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu nu este un lucru neînsufleţit şi zadarnic. Lucrurile în care ne punem speranţele de fericire ne controlează viaţa.

'''3. Trebuie să combatem necredinţa în fiecare zi'''

Ultimul aspect legat de credinţă este doar o propoziţie pentru moment. Pentru a continua să credem în promisiunile Lui Dumnezeu şi pentru a aduce rodul credinţei, trebuie să combatem necredinţa în fiecare zi. A deveni creştin reprezintă începutul luptei, nu sfârşitul ei. Pavel i-a spus lui Timotei în 1 Timotei 6:12, „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat.”

Pentru a persevera în urmărirea vieţii veşnice, trebuie să luptăm lupta cea bună a credinţei (1 Corinteni 15:2; Coloseni 1:23; Evrei 3:14). Aceasta este lupta pe care o vom studia în următoarele 14 săptămâni.

Şi cred că Dumnezeu ne-a atribuit acest studiu deoarece ne iubeşte şi deoarece scopul Lui este să aducă mari biruinţe în vieţile noastre şi în Biserica noastră. Motivul pentru care cred acest lucru este datorită promisiunii din 1 Ioan 5:4, „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră.”

Să ne închinăm pentru a ne ruga. Fiecare din cei prezenţi în această încăpere se luptă cu un păcat. Faptul că păcatul are ca sursă necredinţa poate fi ceva inedit pentru noi. Dar este o realitate. Şi ceea ce vreau să facem este să ne rugăm în tăcere pentru ca Dumnezeu să vă ajute să vedeţi conexiunea şi apoi să vă dedicaţi alături de mine în următoarele 14 săptămâni studierii modului de combatere a acelei necredinţe şi a biruirii păcatului.

Combaterea necredinţei în cadrul Bisericii Baptiste Betleem

Bogdana — Thu, 06 Oct 2011 14:27:39 GMT

Bogdana:

{{info|Battling Unbelief at Bethlehem}} 

<blockquote>
'''Romani 4:20'''

Avraam nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu şi fiind deplin convins că, ceea ce a promis, El poate să şi facă.
</blockquote>

Astăzi vreau să punem bazele unei serii de mesaje intitulate Combaterea Necredinţei. Sper să explic prin aceste mesaje de ce existăm ca şi Biserică şi ce înseamnă la nivelul cel mai practic să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu.

'''Toate păcatele se nasc din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Convingerea care se află la baza acestei serii este că toate păcatele se nasc din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Toate stările de păcat ale inimilor noastre se datorează necredinţei în bunăvoinţa infinită şi abilitatea Lui Dumnezeu de a lucra pentru noi în orice situaţie a vieţii, pentru binele nostru. Neliniştea, ocara nemeritată, indiferenţa, regretul, zgârcenia, invidia, desfrâul, amărăciunea, lipsa de îngăduinţă, deznădejdea, îngâmfarea—acestea reprezintă germeni care se dezvoltă din necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu. Voi exemplifica acest lucru printr-un text familiar care ne pune în încurcătură.

'''Dragostea de bani'''

Atunci când Pavel a spus în 1 Timotei 6:10, „Iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele”, la ce s-a referit? Nu s-a referit la faptul că există o legătură între orice atitudine păcătoasă şi bani—că ne gândim mereu la bani atunci când păcătuim. Eu cred că el a vrut să spună că toate relele din lume se nasc într-un anumit tip de inimă, adică acea inimă care iubeşte banii.

Dar ce înseamnă să iubim banii? Nu înseamnă să admirăm hârtia verde ori monezile maronii. Pentru a şti ce înseamnă să iubim banii, trebuie să ne întrebăm, Ce sunt banii? Eu aş răspunde astfel la această întrebare: Banii sunt doar un simbol care reprezintă resursele umane. Banii reprezintă ceea ce putem lua de la oameni (nu de la Dumnezeu! „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, şi cei care n-aveţi bani, veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi.” Isaia 55:1). Banii sunt mijlocul de plată al resurselor umane.

Astfel, inima care iubeşte banii este o inimă care-şi pune speranţele şi îşi urmează plăcerile şi îşi pune încrederea în ceea ce pot oferi resursele umane. Iubirea de bani este de fapt aceeaşi cu credinţa în bani—credinţa (nădejdea, convingerea fermă, încredinţarea) că banii ne vor acoperi nevoile şi ne vor face fericiţi.

'''Necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu'''

Prin urmare, iubirea de bani, sau credinţa în bani reprezintă reversul NECREDINŢEI în promisiunile Lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Iisus în Matei 6:24—nu putem sluji la doi stăpâni, Dumnezeu şi banii. Nu putem nădăjdui sau crede în Dumnezeu, şi în bani. Credinţa în unul dintre ei înseamnă necredinţă în celălalt. O inimă care iubeşte banii—contează pe bani pentru a avea fericire, crede în bani—în acelaşi timp nu se va bizui pe promisiunile de fericire ale Lui Dumnezeu.

Deci atunci când Pavel spune că iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele, el se referă la faptul că necredinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este sursa oricărei atitudini păcătoase din inima noastră.

'''Scopul acestei serii'''

Scopul fiecărui mesaj în această toamnă este să exemplifice acest adevăr şi să-l confirme şi să ofere un ajutor practic pentru a combate sursa necredinţei care ameninţă să se dezvolte în inimile noastre necontenit în fiecare zi. Într-un sens, ideea de bază a acestor mesaje va fi aceeaşi: Lupta împotriva păcatului este lupta împotriva necredinţei în promisiunile Lui Dumnezeu. Sau, folosind o exprimare pozitivă: Lupta pentru neprihănire şi dragoste în viaţa noastră este lupta pentru menţinerea credinţei în promisiunile Lui Dumnezeu.

Aceasta este esenţa noii serii de mesaje. Dar ce am spus că vreau să realizez astăzi este să pun bazele pentru aceste mesaje şi să vă explic cum se raportează la motivul existenţei noastre ca Biserică. Cu permisiunea voastră voi încerca să îndeplinesc aceste obiective în minutele pe care le avem la dispoziţie.

'''De ce existăm'''

Biserica Baptistă Betleem există pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. El ne-a creat pentru gloria Sa (Isaia 43:7). El ne-a hărăzit să fim copiii Lui pentru gloria Sa (Efeseni 1:6). El ne-a ales să trăim pentru gloria Sa (Efeseni 1:12). Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie orice faceţi, faceţi toate pentru gloria lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31).

Fie că vorbim despre serviciul divin în cadrul Bisericii Baptiste Betleem, fie că vorbim despre consolidarea Bisericii, despre evanghelizarea necredincioşilor, scopul final este acelaşi la fiecare pas—ca Dumnezeu să fie glorificat. Biserica Baptistă Betleem reprezintă o viziune a unui Dumnezeu măreţ, sfânt, autonom şi suveran, dar îndurător—o viziune a unui DUMNEZEU care să fie evocat în timpul slujbei, o viziune a unui DUMNEZEU care să fie confirmat prin educare şi o viziune a unui DUMNEZEU care să fie vestit prin evanghelizare şi misiuni. „Din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.” (Romani 11:36).

'''Cum îndeplinim menirea existenţei noastre'''

Acum să ne îndreptăm atenţia asupra textului pentru dimineaţa aceasta! Romani 4. Dacă scopul a tot ce întreprindem este să-L glorificăm pe Dumnezeu—să preamărim însemnătatea Lui, să desluşim frumuseţea Lui, să slăvim desăvârşirea Lui, să înfăţişăm virtuţile Lui—dacă acesta este scopul nostru, atunci versetele din Romani 4:19–21 ne oferă o perspectivă decisivă asupra modului în care trebuie să abordăm îndeplinirea acestui obiectiv.

'''Credinţa lui Avraam în promisiunea Lui Dumnezeu'''

Avraam a primit din partea Lui Dumnezeu promisiunea că va avea un fiu când va avea 100 de ani, şi când Sara va fi bătrână şi stearpă. Conform lui Pavel, răspunsul lui L-a glorificat pe Dumnezeu.

Credinţa lui Avraam nu a slăbit când s-a gândit la trupul lui, care era aproape mort deoarece era în vârstă de aproape o sută de ani, sau când s-a gândit la faptul că Sara nu putea avea copii. Nicio urmă de neîncredere [sau: necredinţă] nu l-a făcut să şovăie în privinţa promisiunii Lui Dumnezeu, ci credinţa lui a devenit mai puternică, glorificându-L pe Dumnezeu şi fiind pe deplin încredinţat că Dumnezeu va face ceea ce îi promisese.

'''Punctul de vedere al lui Martin Luther'''

Sper că sunteţi de acord că ceea ce reiese din acest text este faptul că Îl glorificăm pe Dumnezeu atunci când credem în promisiunile Lui. Să luăm în consideraţie ceea ce a spus Martin Luther, care a intuit atât de bine acest adevăr.
<blockquote>
Credinţa . . . îl onorează pe acela în care se încrede cu cel mai reverenţios şi mai înalt respect, deoarece îl consideră onest şi demn de încredere. Nu există o altă cinste precum aprecierea corectitudinii şi dreptăţii cu care îl onorăm pe cel în care ne încredem. . . Pe de altă parte, nu există alt mod în care să aducem o mai mare ofensă faţă de un om decât dacă îl considerăm făţarnic şi hain şi suntem bănuitori în ceea ce îl priveşte, ca în situaţiile când nu avem încredere în el. (Selecţii, p. 59)
</blockquote>
Încrederea în promisiunile Lui Dumnezeu este modul esenţial în care Îl putem glorifica pe Dumnezeu în mod conştient. Atunci când credem o promisiune a Lui Dumnezeu, onorăm abilitatea Lui Dumnezeu de a face ceea ce a promis şi bunăvoinţa Lui de a face ceea ce a promis şi înţelepciunea Lui de a şti cum să ducă la îndeplinire această promisiune.

'''Un exemplu de combatere a necredinţei'''

Seara trecută m-am luptat cu neliniştea provocată de necredinţa că această predică va putea fi realizată la timp pentru a fi rostită la slujba din această dimineaţă, deoarece am început atât de târziu să lucrez la ea. Modul în care am luptat împotriva acestei nelinişti a fost să cred în promisiunea din 2 Corinteni 12:8 („Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”). Şi atunci când am crezut în acea promisiune, puterea Lui Dumnezeu de a mă ajuta, înţelepciunea Sa de a mă ajuta şi bunăvoinţa Sa de a mă ajuta au fost glorificate. Atunci când avem încredere în cineva, îl onorăm în cea mai mare măsură.

Prin urmare, dacă scopul Bisericii noastre este să-L glorificăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, trebuie să ne propunem ca în tot ceea ce facem să luptăm împotriva necredinţei. Deoarece nimic nu îl dezonorează pe Dumnezeu mai mult decât necredinţa faţă de ceea ce El spune. Sau, dacă exprimăm acest lucru într-un mod pozitiv, dacă scopul nostru este să-L glorificăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, atunci trebuie să ne propunem ca în tot ceea ce facem să credem în promisiunile Lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a fost glorificat prin faptul că Avraam a crezut promisiunea Lui Dumnezeu.

Deci sper că veţi înţelege de ce cred că această serie de mesaje este atât de importantă pentru noi. Dacă nu învăţăm să trăim prin credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu, nu ne vom putea îndeplini menirea ca şi Biserică. Dacă nu învăţăm să combatem necredinţa din inima noastră care atacă în mod constant, nu vom putea să-L glorificăm pe Dumnezeu. Şi menirea noastră s-ar pierde.

'''Trei lucruri legate de credinţa care Îl glorifică pe Dumnezeu'''

Pentru a pregăti terenul pentru restul mesajelor, voi expune trei lucruri despre această credinţă care Îl glorifică pe Dumnezeu. Dacă prezentarea pare prea scurtă, trebuie să ştiţi că mă voi referi la fiecare dintre aceste trei aspecte în fiecare predică din această toamnă. Tot ce vreau să fac acum este să le prezint şi să încep să modelez modul de gândire al Bisericii noastre pentru a urma o anumită direcţie biblică. Şi astfel sper să vă determin să vă încredeţi în Dumnezeu în feluri noi.

'''1. Este orientată spre viitor'''

Primul lucru pe care vreau să-l spun despre această credinţă este acesta: Credinţa care Îl onorează pe Dumnezeu înseamnă să sperăm în promisiunile Lui Dumnezeu pentru a fi fericiţi.

Cu alte cuvinte, credinţa este orientată spre viitor. Ne încredem în Dumnezeu pentru ceva care se va întâmpla în viitor, fie peste opt ore, fie peste 8 000 de ani. Rolul evenimentelor din trecut (de exemplu, moartea şi învierea Lui Hristos pentru iertarea păcatelor noastre) este de a întări credinţa în promisiuni, care au legătură cu viitorul nostru. Pentru a fi mântuiţi este esenţial să credem că Hristos a murit pentru păcatele noastre o dată pentru totdeauna în trecut şi că a înviat iar. Dar motivul pentru care această credinţă este esenţială este că moartea şi învierea Lui Hristos sunt garanţia promisiunilor Lui Dumnezeu. Oamenii care spun, „Cred că Hristos a murit pentru păcatele mele şi că a înviat iar din morţi” dar apoi nu speră în promisiunile Lui zi de zi—acei oameni nu au o credinţă care Îl onorează pe Dumnezeu, care îi justifică pe păcătoşi.

Puteţi observa acest lucru în textul nostru. Imediat după ce îl preamăreşte pe Avraam pentru că a crezut în promisiunile Lui Dumnezeu în versetele 19–21, Pavel spune, „De aceea, credinţa i s-a şi socotit ca dreptate.” Deci cum a fost justificat Avraam în ochii Lui Dumnezeu? De ce a privit Dumnezeu spre acest om imperfect şi l-a considerat drept? Răspunsul este: deoarece el a crezut promisiunile Lui Dumnezeu. Credinţa orientată spre viitor a fost cea care l-a justificat.

Acum să citim cum se ni se aplică nouă acest lucru. Versetele 23–24,
<blockquote>
Nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit, ci şi pentru noi, cărora ni se va socoti, cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru.
</blockquote>
Observaţi! Nu spune, „Ni se va socoti nouă, cei care credem evenimentul care s-a petrecut în trecut, când Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi.” Oricât de esenţială este subliniere! Se spune că ni se va socoti ca dreptate dacă credem în Dumnezeu! Precum Avraam a crezut în Dumnezeu! Şi acest Dumnezeu este genul de Dumnezeu care L-a înviat pe Iisus din morţi pentru ca noi să credem în El! Pentru ca noi să ştim că Fiul Său este viu în veci pentru a mijloci pentru noi! Pentru ca noi să ştim că El împărăţeşte biruitor peste toţi vrăjmaşii noştri. Pentru ca noi să ştim, precum spune versetul 17 că El dă viaţă celor morţi şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi. El poate face orice! Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu. Prin urmare El este întru totul demn de încredere.

Nu suntem justificaţi când credem că Iisus a murit pentru păcătoşi şi a înviat iar. Suntem justificaţi când sperăm în promisiunile pe care Dumnezeu le-a garantat prin moartea şi învierea Fiului Său. Credinţa prin care Dumnezeu ne justifică, ne iartă toate păcatele, ne consideră drepţi este împlinirea pe care o simţim când se face voia Lui Dumnezeu pentru noi, conform tuturor promisiunilor Lui.

Acesta este primul lucru pe care am vrut să-l spun despre credinţă: este orientată spre viitor; înseamnă să sperăm în promisiunile de fericire ale Lui Dumnezeu, garantate prin moartea şi învierea Lui Iisus.

'''2. Produce rezultate'''

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun despre credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este faptul că dă naştere la ceea ce Pavel numeşte „lucrarea credinţei”. Pavel se referă la „lucrarea credinţei” de două ori, o dată în 1 Tesaloniceni 1:3 şi o dată în 2 Tesaloniceni 1:11. Ceea ce vrea să evidenţieze este faptul că există o dinamică a acestui tip de credinţă care întotdeauna schimbă inima (Fapte 15:9) şi produce lucrarea credinţei.

Cea mai clară formulare a acestei idei este redată în Galateni 5:6,
<blockquote>
Pentru că, în Hristos Isus, nici circumcizia nu are vreo putere, nici necircumcizia, ci credinţa care lucrează prin dragoste.
</blockquote>
Credinţa înseamnă putere. Întotdeauna produce schimbări în viaţa credinciosului. Nu s-ar putea altfel, deoarece viaţa ne este guvernată de lucrurile în care ne punem speranţele. Fie că ne punem speranţele în bani, în prestigiu, în timpul liber şi în viaţa lipsită de griji, în putere sau succes, această speranţă guvernează alegerile pe care le luăm şi atitudinile pe care le dezvoltăm. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care ne punem speranţa în promisiunile Lui Dumnezeu în fiecare zi. Credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu este temelia neprihănirii şi dragostei.

Mai devreme în Galateni 2:20 Pavel spunea,
<blockquote>
Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.
</blockquote>
Pavel a trăit în fiecare zi prin credinţă. Iisus îl iubise atât de mult încât Îşi dăduse viaţa pentru el, iar acum Pavel ştia că se poate încrede în El, că poate crede în El, că va avea grijă de el şi îi va acoperi toate nevoile (Filipeni 1:19). Atunci când sperăm în promisiunile Lui Dumnezeu şi în prezenţa Lui Iisus, trăim în mod diferit. Aducem rodul neprihănirii (Filipeni 1:11).
<blockquote>
Binecuvântat este omul care se încrede în DOMNUL şi a cărui încredere este DOMNUL! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod.
</blockquote>
Acesta este al doilea aspect care caracterizează credinţa: produce rezultate în vieţile noastre. Credinţa în promisiunile Lui Dumnezeu nu este un lucru neînsufleţit şi zadarnic. Lucrurile în care ne punem speranţele de fericire ne controlează viaţa.

'''3. Trebuie să combatem necredinţa în fiecare zi'''

Ultimul aspect legat de credinţă este doar o propoziţie pentru moment. Pentru a continua să credem în promisiunile Lui Dumnezeu şi pentru a aduce rodul credinţei, trebuie să combatem necredinţa în fiecare zi. A deveni creştin reprezintă începutul luptei, nu sfârşitul ei. Pavel i-a spus lui Timotei în 1 Timotei 6:12, „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat.”

Pentru a persevera în urmărirea vieţii veşnice, trebuie să luptăm lupta cea bună a credinţei (1 Corinteni 15:2; Coloseni 1:23; Evrei 3:14). Aceasta este lupta pe care o vom studia în următoarele 14 săptămâni.

Şi cred că Dumnezeu ne-a atribuit acest studiu deoarece ne iubeşte şi deoarece scopul Lui este să aducă mari biruinţe în vieţile noastre şi în Biserica noastră. Motivul pentru care cred acest lucru este datorită promisiunii din 1 Ioan 5:4, „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră.”

Să ne închinăm pentru a ne ruga. Fiecare din cei prezenţi în această încăpere se luptă cu un păcat. Faptul că păcatul are ca sursă necredinţa poate fi ceva inedit pentru noi. Dar este o realitate. Şi ceea ce vreau să facem este să ne rugăm în tăcere pentru ca Dumnezeu să vă ajute să vedeţi conexiunea şi apoi să vă dedicaţi alături de mine în următoarele 14 săptămâni studierii modului de combatere a acelei necredinţe şi a biruirii păcatului.

Misiunile: Strigătul de luptă al hedonismului creştin

Bogdana — Mon, 29 Aug 2011 13:49:51 GMT

Bogdana:

{{info|Missions: The Battle Cry of Christian Hedonism}} 
<blockquote>'''Marcu 10:17-31''' </blockquote><blockquote>Şi, pe când ieşea la drum, un om a alergat la El şi, îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?” 18 Iar Isus i-a spus: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât Unul singur, Dumnezeu. 19 Ştii poruncile: nu comite adulter; nu ucide; nu fura; nu mărturisi fals; nu înşela; onorează pe tatăl tău şi pe mama ta.” 20 Şi el, răspunzând, I-a spus: „Învăţătorule, toate acestea le-am ţinut din tinereţea mea.” 21 Şi Isus, uitându-Se la el, l-a iubit şi i-a spus: „Un singur lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino, urmează-Mă.” 22 Dar el, întristat de acest cuvânt, a plecat mâhnit, pentru că avea multe proprietăţi. 23 Şi Isus, privind în jur, le-a spus ucenicilor Săi: „Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!” 24 Şi ucenicii erau uimiţi de cuvintele Lui. Şi Isus, răspunzând din nou, le-a spus: „Copii, cât de greu este pentru cei care se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! 25 Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” 26 Şi erau foarte uimiţi, zicând unii către alţii: „Şi cine poate fi mântuit?” 27 Dar Isus, privind la ei, a spus: „La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate sunt posibile la Dumnezeu.” 28 Petru a început să-I spună: „Iată, noi am lăsat toate şi Te-am urmat.” 29 Isus, răspunzând, a spus: „Adevărat vă spun, nu este nimeni care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau copii, sau ogoare, pentru Mine şi pentru Evanghelie, 30 care să nu primească însutit acum, în timpul acesta: case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ogoare, cu persecuţii, şi, în veacul care vine, viaţă eternă. 31 Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi.”</blockquote>
Majoritatea oamenilor în ziua de astăzi nu cred în cauza activităţilor misionare în alte ţări. Walbert Buhlmann, un secretar catolic pentru misiuni la Roma vorbeşte în numele multor lideri ale principalelor confesiuni atunci când spune, „În trecut am avut aşa-zisa cauză a salvării sufletelor. Eram convinşi că, dacă nu sunt botezaţi, masele de oameni vor merge în Iad. Acum, slavă Domnului credem că toţi oamenii şi toate religiile trăiesc deja în harul şi dragostea Lui Dumnezeu şi vor fi mântuiţi prin îndurarea Lui Dumnezeu” (Revista ''Time'', Dec. 27, 1982, p. 52). Sora Emmanuelle din Cairo, Egipt, spune, „Astăzi nu mai vorbim despre convertire. Vorbim despre prietenie. Sarcina mea este să arăt că Dumnezeu este dragoste şi să îi încurajez pe aceşti oameni” (Revista ''Time'', p. 56). Majoritatea oamenilor, asemenea acestor doi misionari, nu se supun autorităţii Lui Dumnezeu din Biblie, ci îşi creează propriul concept de Dumnezeu, conform cu ceea ce ei ar vrea ca El să spună. Şi deoarece ei ar vrea ca El să spună că toţi oamenii sunt mântuiţi, indiferent dacă aud sau nu Evanghelia Lui Hristos, aceasta este noţiunea de Dumnezeu pe care ei o concep.

'''Scopul misiunii Lui Dumnezeu este viaţa veşnică'''

Dar învăţăturile esenţiale ale Scripturii trebuie să fie respinse pentru a crede într-un astfel de Dumnezeu. Ascultaţi cuvintele Fiului Lui Dumnezeu pe care le-a rostit atunci când l-a chemat pe apostolul Pavel pentru activitatea misionară:
<blockquote>M-am arătat ţie, ca să te rânduiesc slujitor şi martor, atât al celor ce ai văzut, cât şi al celor în care Mă voi arăta ţie, scoţându-te din poporul şi din naţiunile la care Eu te trimit, ca să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor şi moştenire între cei care sunt sfinţiţi prin credinţa în Mine. (Fapte 26:16–18) </blockquote>
Aceasta este o însărcinare lipsită de sens şi de conţinut pe care Domnul nostru a dat-o lui Pavel dacă într-adevăr nu este nevoie ca ochii naţiunilor să fie deschişi şi dacă nu este nevoie ca acestea să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi să se elibereze de sub puterea lui Satan pentru a se întoarce la Dumnezeu şi nu au nevoie de iertarea păcatelor care este primită doar prin credinţa în Hristos, care este propovăduit de trimişii Domnului. Pavel nu şi-a dedicat viaţa ca misionar în Asia şi Macedonia şi Grecia şi Roma şi Spania pentru a-i înştiinţa pe oameni că sunt deja mântuiţi, ci pentru a proclama faptul că mântuirea a fost împlinită în Iisus Hristos pentru toţi cei care se căiesc şi Îi acordă ascultarea prin credinţă. Şi astfel, atunci când mesajul lui despre Hristos a fost respins (de exemplu, de către evrei în Antiohia), el a spus, „Fiindcă voi respingeţi Cuvântul lui Dumnezeu şi vă judecaţi voi înşivă nevrednici de viaţa eternă, iată, ne întoarcem spre naţiuni” (Fapte 13:46). Scopul activităţii misionare la naţiunile care nu au auzit Evanghelia este ca acestea să dobândească viaţa veşnică. Convertirea la Hristos de la oricare şi toate celelalte credinţe este scopul propriu-zis. „Şi în nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12).

'''Mântuirea vine doar prin auzirea Evangheliei '''

Dumnezeu nu este nedrept. Nimeni nu va fi condamnat pentru că nu crede un mesaj pe care nu l-a auzit niciodată. Cei care nu au auzit niciodată Evanghelia vor fi condamnaţi pentru că nu au reuşit să recunoască lumina harului şi puterii Lui Dumnezeu din natură şi din propria conştiinţă. Deoarece, aşa cum se spune în Romani 1:20, 21, „Fiindcă, de la creaţia lumii, lucrurile Sale nevăzute se văd, fiind înţelese de minte prin lucrurile făcute, la fel şi eterna Sa putere şi divinitate încât ei să fie fără scuză. Fiindcă, după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit.” Fără harul special, mântuitor al Lui Dumnezeu, oamenii sunt morţi în păcatele lor, întunecaţi în înţelegere, înstrăinaţi de viaţa Lui Dumnezeu şi cu inima împietrită (Efeseni 2:1; 4:18). Iar modul în care Dumnezeu a hotărât să folosească acest har special, mântuitor este propovăduirea Evangheliei Lui Iisus Hristos. „Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor înţelepţi şi celor nepricepuţi. Astfel, atât cât depinde de mine, eu sunt gata ''să vă vestesc Evanghelia'' şi vouă, celor din Roma. Pentru că mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede” (Romani 1:14–16).

Noţiunea că oamenii sunt mântuiţi fără să audă Evanghelia a dăunat efortului misionar al confesiunilor cu orientare liberală. Între 1953 şi 1980 forţa misionară peste hotare a principalelor biserici protestante s-a redus de la 9 844 la 2 813, în timp ce forţa misionară a protestanţilor evanghelişti care iau Biblia mai în serios a crescut cu peste 200%. Alianţa Misionară Creştină, prin cei 200 000 de membri sprijină cu 40% mai mulţi misionari decât Biserica Metodistă Unită, care are 9.5 milioane de membri. Există o putere misionară uimitoare prin credinţa în Cuvântul Lui Dumnezeu.

'''Două îndemnuri irezistibile pentru misiunile externe'''

Mulţi dintre voi sunt pe cale să stabilească un nou curs al dedicării pentru misiuni: unii îşi vor lua un nou angajament pentru misiuni pentru un popor de la graniţă, alţii vor urma o nouă cale a educaţiei, alţii vor găsi un nou mod de a-şi folosi chemarea în cadrul unei culturi mai puţin saturate de biserică, alţii vor adopta un nou stil de viaţă şi un nou mod de a dărui şi de a se ruga şi de a citi. Vreau să vă determin să faceţi un pas mai departe în această dimineaţă. Vreau să fac atât de atrăgătoare această cauză a misiunilor, încât să nu puteţi rezista acestui magnetism.

Pentru adevăratul hedonist creştin, textul nostru cuprinde cel puţin două îndemnuri irezistibile care să ne determine să plecăm de acasă de dragul Lui Hristos şi al Evangheliei Lui.

'''1. Toate lucrurile sunt posibile pentru Dumnezeu'''

Mai întâi, observaţi versetele din Marcu 10:25–27, „Iisus a spus ‚Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.’ Şi erau foarte uimiţi, zicând unii către alţii: ‚Şi cine poate fi mântuit?’ Dar Isus, privind la ei, a spus: ‚La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate sunt posibile la Dumnezeu.’” Aceasta este una dintre cele mai încurajatoare conversaţii din Biblie. Care misionar nu a privit la sarcina pe care o are de îndeplinit şi nu a spus, „Este imposibil”? Iisus este de acord, spunând, „Da, ''pentru oameni'' este imposibil.” Un om simplu nu poate izbăvi pe un alt om de puterea înrobitoare a patimii pentru bani. Tânărul stăpân bogat a plecat mâhnit deoarece lanţurile lucrurilor nu pot fi desfăcute de orice om. ''Pentru oameni ''este imposibil. Prin urmare, activitatea misionară, care constă pur şi simplu în eliberarea inimii omeneşti din lanţurile altor supuneri decât cea faţă de Hristos este imposibilă—pentru oameni! „La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate sunt posibile la Dumnezeu.” Şi aceasta reprezintă un îndemn incomparabil pentru activitatea misionară.

Noël şi cu mine am mers în Urbana în '67. Îmi amintesc cum John Alexander, fruntaşul Inter-Varsity a spus că atunci când era tânăr gândea astfel, „Dacă predestinarea ar fi reală, n-aş fi devenit niciodată un misionar.” Dar apoi a adăugat, „Acum însă, după ani buni în acest domeniu spun ‚Dacă predestinarea nu ar fi reală, n-aş putea niciodată să fiu un misionar.’” Dacă Dumnezeu nu ar avea controlul acestei meniri, săvârşind ceea ce este imposibil oamenilor, sarcina misionară nu ar avea reuşită. Cine, dacă nu Dumnezeu ar putea să îi trezească pe cei morţi spiritual şi să le dea urechi pentru Evanghelie (Fapte 16:14)? Marile doctrine biblice despre alegerea necondiţionată, despre predestinarea în calitatea de Fiu, şi harul irezistibil al propovăduirii Lui Hristos sunt imbolduri puternice pentru a ne aventura într-o cultură musulmană, hindusă, budistă sau tribală, în cadrul căreia oamenii sunt foarte reticenţi în faţa propovăduirii Evangheliei.

Iisus a spus, „Am alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu” (Ioan 10:16). Prin urmare, atunci când Pavel merge dintr-un oraş în altul în călătoriile sale misionare, scopul său este clar—să adune oile. Domnul i-a spus lui Pavel într-o vedenie atunci când a ajuns în Corint (Fapte 18:9–10), „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea. . . fiindcă am mult popor în cetatea aceasta.” Iar atunci când Pavel a terminat de predicat în oraşul Antiohia, Luca descrie rezultatul astfel, „Atâţia câţi erau rânduiţi la viaţă eternă au crezut” (Fapte 13:48). Misionarul care se înarmează cu marile adevăruri ale predestinării şi harului irezistibil este încredinţat că Dumnezeu va face astăzi pentru alţii ceea ce a făcut pentru Lidia— “Domnul i-a deschis inima ca să ia aminte la cele vorbite de Pavel” (Fapte 16:14). Atunci când vorbim despre intrarea în Împărăţia Lui Dumnezeu, există două adevăruri. Unul este acesta: „''Pentru oameni ''este imposibil,” şi nimeni nu va fi salvat. Celălalt este: „''Pentru Dumnezeu'' toate sunt posibile,” prin urmare, cei care sunt predestinaţi pentru viaţa eternă vor lua aminte la Evanghelie şi vor crede şi vor fi mântuiţi. David Brainerd, a cărui revistă şi jurnal misionar au contribuit la înteţirea focului cauzei misionare probabil la fel de mult ca orice altă lucrare scrisă în sprijinul Bibliei a spus că a trăit pentru două lucruri: „propria mea sfinţire şi adunarea aleşilor Lui Dumnezeu.”

Deci primul îndemn pentru activitatea misionară este încurajarea că atunci când plecăm de acasă pentru Hristos şi pentru Evanghelie, convertirile pe care le urmărim vor fi lucrarea Lui Dumnezeu, în concordanţă cu planul Său etern. Unul seamănă, altul udă, dar ''numai Dumnezeu'' dă naştere unei vieţi noi şi dă creşterea (1 Corinteni 3:6, 7). Ceea ce ne este nouă imposibil nu Îi este imposibil Lui Dumnezeu, şi El va înfăptui acel lucru. Ce emoţie să mergi cu Dumnezeu într-un oraş în care nu s-a vestit Evanghelia şi care este dominat de păcat şi de Satan şi să-L auzi pe Dumnezeu spunând, „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea. . . fiindcă am mult popor în cetatea aceasta! Trebuie să-i adun şi pe ei. Oile vor lua aminte la vocea Mea.”

'''2. Hristos Însuşi compensează orice lipsă'''

Al doilea imbold pentru a deveni un misionar este redat în Marcu 10:28–30. „Petru a început să-I spună: ‚Iată, noi am lăsat toate şi Te-am urmat.’ Isus, răspunzând, a spus: ‚Adevărat vă spun, nu este nimeni care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau copii, sau ogoare, pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu primească însutit acum, în timpul acesta: case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ogoare, cu persecuţii, şi, în veacul care vine, viaţă eternă.’” Acest text nu sugerează că devenim bogaţi material dacă devenim misionari—cel puţin nu în sensul în care proprietăţile noastre personale ar spori. Textul sugerează că dacă suntem privaţi de familia noastră de pe pământ pentru lucrul în Hristos, acest sacrificiu va fi compensat însutit în sânul familiei noastre spirituale, biserica. Însă chiar şi acest lucru poate fi prea limitativ. Dar misionarii solitari care lucrează ani la rând fără să fie înconjuraţi de sute de surori şi fraţi şi mame şi copii în credinţă? Această promisiune nu este valabilă şi pentru ei? Fără îndoială că este.

Cu siguranţă, ceea ce Hristos sugerează este faptul că El Însuşi compensează pentru fiecare lipsă. Dacă renunţăm la afecţiunea şi grija apropiată a mamei, vom primi în schimb însutit afecţiunea şi grija Lui Hristos, care este omniprezent. Dacă renunţăm la tovărăşia sinceră a unui frate, vom primi în schimb însutit cordialitatea şi tovărăşia Lui Hristos. Dacă renunţăm la sentimentul de fi acasă pe care îl avem în propria locuinţă, vom primi în schimb însutit tihna şi siguranţa de a şti că Domnul nostru este Stăpânul oricărei case, oricărui ţinut, râu şi copac de pe pământ. Nu le spune Iisus misionarilor în devenire tocmai acest lucru: Promit să lucrez pentru voi şi să fiu pentru voi atât de mult încât nu veţi putea spune că aţi sacrificat nimic. Aşa a considerat şi Hudson Taylor, deoarece la sfârşitul celor 50 de ani de activitate misionară în China a spus, „Nu am făcut nici un sacrificiu.”

Scopul Lui Hristos este să fie glorificat prin marea întreprindere misionară. Prin urmare El intenţionează să rămână binefăcătorul, iar noi să rămânem beneficiarii. Chiar şi atunci când am fost chemaţi să fim misionari, am rămas invalizi în sanatoriul Lui Hristos. Încă mai avem nevoie de un bun tămăduitor. Încă suntem săraci, ducând lipsă de bogăţia şi prosperitatea Lui. Deci atunci când ne trimite în Liberia sau în Camerun ori Brazilia, Japonia, India, sau China, ne trimite ca o parte a terapiei noastre. El spune, „Ştiu că există efecte secundare negative la această cură prescrisă, cum sunt de exemplu persecuţiile, dar vă promit, ca şi medic al vostru că dacă veţi urma acest regim misionar de însănătoşire, starea voastră se va îmbunătăţi de o sută de ori mai mult decât dacă l-aţi respinge.” Misionarii nu sunt eroi care se pot lăuda cu mari sacrificii pentru Dumnezeu. Ei sunt adevăraţii hedonişti creştini. Ei sunt cei care ştiu că strigătul de luptă al hedonismului creştin constă în misiuni şi care au descoperit că există de o sută de ori mai multă bucurie şi împlinire într-o viaţă dedicată Lui Hristos şi Evangheliei decât într-o viaţă trăită pentru satisfacţii şi plăceri frivole şi progrese lumeşti. Aşa cum Ralph Winter spune la finalul broşurii lui, „Spuneţi Da Misiunii,” „Iisus, ‚pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea . . .’ Este alegerea voastră de a-L urma. Vi s-a vestit acest lucru! Dar nu uitaţi bucuria.” Sau, cum spunea I. Cambell White în 1909 când Mişcarea Misionară Laică atinsese punctul culminant, „Faima, plăcerea, avuţiile sunt doar pleavă şi pulbere în comparaţie cu bucuria nemărginită şi statornică de a lucra cu Dumnezeu pentru îndeplinirea planurilor Sale eterne.”

Nu fac apel la voi pentru a vă tulbura îndrăzneala şi sacrificiul pentru Hristos. Fac apel la voi să renunţaţi la tot ce aveţi pentru a obţine cea mai scumpă nestemată. Fac apel la voi să consideraţi toate lucrurile ca fiind nişte fleacuri în comparaţie cu importanţa deosebită a lucrului pentru Împăratul Împăraţilor. Fac apel la voi să vă scoateţi zdrenţele cumpărate de la magazin şi să vă îmbrăcaţi cu veşmintele trimişilor Lui Dumnezeu. Vă promit persecuţii şi privaţiuni, dar „nu uitaţi bucuria”: „Ferice de cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:10).

Două imbolduri pentru a deveni misionar—chiar din gura Lui Iisus Hristos: 1) orice lucru care este imposibil oamenilor, este simplu pentru Dumnezeu; convertirile păcătoşilor inveteraţi va fi lucrarea Lui Dumnezeu şi va corespunde planului Său suveran. Nu trebuie să ne temem sau să ne neliniştim pentru slăbiciunea noastră. Lupta este a Domnului şi El ne va da biruinţa. 2) Hristos promite să lucreze pentru noi şi să fie pentru noi atât de mult încât atunci când activitatea noastră misionară va lua sfârşit, nu vom putea spune că am sacrificat ceva. Atunci când urmăm îndrumările Lui misionare, descoperim că, în ciuda efectelor adverse negative, îmbunătăţirea stării noastre—dezvoltarea noastră, sănătatea noastră spirituală, bucuria noastră—este realizată însutit.

'''Două motive pentru care Dumnezeu lucrează la Betleem'''

Acum doresc să vă prezint încă două motive pentru a explica de ce cred că Dumnezeu va înfăptui o lucrare surprinzătoare pentru misiunile de la Betleem în viitorul apropiat.

'''1. Noi imbolduri ale Spiritului'''

Un motiv este faptul că adierile Spiritului Său au deja efect. El l-a chemat înapoi pe Glenn Ogren din stafful nostru pentru a se implica în misiuni. În această seară îi vom delega pe David şi Faith Jaeger care pleacă marţi în Liberia—primii noi misionari care vor fi trimişi de la Betleem, de acum aproximativ zece ani când a fost trimis ultima dată Steve Nelson. Grupul de Studiu şi Rugăciune pentru Misiunile de Frontieră şi Echipa Misionară Toshavim studiază şi se roagă şi visează cum să devenim o biserică la nivel mondial. Cercurile misionare ale femeilor continuă o bază constantă de rugăciune şi educaţie. Tom Steller ia în considerare posibilitatea de a forma o echipă de oameni vara viitoare pentru a merge la Centrul din Statele Unite pentru Misiunea Mondială, pentru un curs de studiu în cadrul Institutului de Studii Internaţionale. Iar Ralph Winter, fondatorul Centrului din Statele Unite pentru Misiunea Mondială şi om de stat misionar a fost de acord să fie purtătorul de cuvânt cheie din partea noastră la conferinţa misionară de anul viitor. Aceste evenimente la Betleem nu au fost proiectate de vreo persoană—ele sunt dovezi că ceva nou din Spiritul Lui Dumnezeu pluteşte în aer. Mulţi dintre voi v-aţi rugat Domnului recoltei—şi primele roade ale răspunsurilor Lui sunt deja evidente.

'''2. Noi înţelesuri ale nevoii copleşitoare a lumii'''

Celălalt motiv pentru care cred că Dumnezeu va lucra surprinzător pentru misiunile de la Betleem este faptul că nevoia extraordinară a lumii devine tot mai evidentă, iar noi nu suntem genul de oameni care să nu o ia în seamă. Marea minciună a lui Satana pentru generaţia trecută a fost că Marea Misiune s-a încheiat, astfel că biserica poate lăsa la o parte mentalitatea de vreme de război. Oamenii au confundat „naţiunile” din Matei 28:19 („Faceţi ucenici din toate naţiunile”) cu naţiunile politice din zilele noastre şi au concluzionat că au fost făcuţi discipoli în toate naţiunile, deci sfârşitul poate veni. Dar ei omit cântarea din Rai în Apocalipsa 5:9, unde Hristos este preamărit: „Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice ''seminţie ''şi ''limbă ''şi ''popor ''şi naţiune.” Atunci când Iisus a trimis biserica Sa să facă discipoli în rândul popoarelor, nu S-a referit doar la graniţele politice. El S-a referit la grupurile depărtate, distincte care includ seminţii, limbi şi popoare. Şi astăzi există peste 16 000 astfel de grupuri care nu includ discipoli. Dacă fiecare creştin din lume ar câştiga pe toţi semenii săi pentru Hristos, jumătate din lume ar fi neevanghelizată; deoarece două miliarde de oameni alcătuiesc grupuri de oameni depărtaţi din punct de vedere cultural, care nu au o mărturie indigenă. Ei sunt „popoarele ascunse”, „misiunile de frontieră” ale zilelor noastre. Singurul mod în care se poate ajunge la ele este prin intermediul misionarilor interculturali. Zilele misiunilor externe nu au luat sfârşit. Dimpotrivă, suntem la un pas de a începe o nouă mişcare în cadrul bisericilor occidentale şi din ţările lumii a treia pentru a cuceri ultima frontieră.

O sută cincizeci de misionari protestanţi din America de Nord lucrează în rândul a 733 milioane de musulmani din cadrul a 4 000 de grupuri de musulmani; 100 de misionari lucrează în rândul a 537 milioane de hinduşi din cadrul a 3 000 de grupuri hinduse; 200 de misionari lucrează în rândul a 405 de milioane de chinezi han, şi 200 de misionari lucrează în rândul a 255 milioane de budişti, dintr-un total de 650 de misionari protestanţi nord-americani în rândul a mai puţin de jumătate din populaţia lumii, la care, în esenţă nu s-a ajuns încă (1 930 000 000). Şi apoi privim spre America. Există mai multe biserici în oraşele gemene decât misionarii trimişi la aproximativ 2 miliarde de musulmani, hinduşi, chinezi şi budişti. Este aceasta o dovadă de ascultare? Americanii dau 700 de milioane de dolari pe an pentru organizaţiile misionare—aceeaşi sumă pe care o cheltuiesc pentru a cumpăra gumă de mestecat. La fiecare 52 de zile americanii cheltuiesc pe mâncarea pentru animalele de companie tot atât de mult cât cheltuiesc anual pentru misiunile externe. Iar motivul pentru care se întâmplă aceste lucruri nu este faptul că trăim pentru plăceri, ci că nu Îl credem pe Iisus când spune că vom avea parte de împliniri însutite dacă renunţăm la tot pentru El şi pentru Evanghelie.

'''Clădirea unei biserici mondiale'''

Am fost sunat vineri dimineaţa de la un seminar din altă parte a ţării şi am fost întrebat dacă aş fi de acord ca numele meu să fie trecut pe o listă de candidaţi pentru profesorat în Noul Testament. Nu m-am gândit nici măcar cinci secunde înainte să răspund la acea întrebare. Am spus nu. Am o biserică însemnată. Dumnezeu începe să lucreze. Nici măcar să nu treceţi numele meu pe lista voastră. Doresc să clădesc o biserică mondială împreună cu voi la Betleem. Vreau să văd noi misionari care sunt trimişi din acest corp în fiecare an. Vreau să fiu aici pentru a-i întâmpina la întoarcere pe David şi Faith din primul lor concediu. Vreau să călătoresc în unele dintre zonele unde acţionăm şi să-i păstoresc pe misionarii noştri şi să aduc veşti despre modul în care lucrează Dumnezeu. Vreau să predic şi să scriu astfel încât bărbaţii şi femeile, tinerii şi bătrânii să nu poată continua acelaşi stil de viaţă, când există mai multe biserici în oraşele gemene decât misionarii pentru o jumătate a lumii. Este o mare provocare. Dar Dumnezeu este mai mare. Răsplata este de o sută de ori mai mare decât orice altceva ce poate oferi lumea aceasta. Strigătul de luptă al hedonismului creştin este: Mergeţi! Dublaţi-vă bucuria în Domnul, împărtăşind-o dincolo de graniţele ţării.