Combaterea necredinţei care stă la baza deznădejdii

De la Gospel Translations Romanian

Psalmul 73:21-26

Când mi se frământa inima
şi mă chinuiam înăuntrul meu, eram prost şi nu ştiam,
eram ca o fiară înaintea Ta. Dar eu sunt întotdeauna cu Tine:
Tu m-ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău şi,
după aceea, mă vei primi în glorie. Pe cine am eu în ceruri? Şi
n-am avut plăcere pe pământ decât în Tine. Carnea mea şi inima mea se topesc;
Dumnezeu este stânca inimii mele
şi partea mea pentru totdeauna.

(Următorul text este o transcriere a înregistrării predicii.)

Vreau să vă concentraţi asupra versetului 26 pentru câteva minute – „Carnea mea şi inima mea se topesc” – deoarece aceasta este definiţia deznădejdii despre care vreau să discutăm. Observaţi cele trei părţi ale frazei „carnea mea şi inima mea se topesc”?

„Carnea mea” – acest lucru înseamnă că există o componentă fizică a deznădejdii. Nu-i aşa? Trupul devine slăbit, apare oboseala, apatia şi trândăvia.

În al doilea rând, „şi inima mea” – aceasta înseamnă că există şi un element spiritual al deznădejdii. Inimile noastre sunt descurajate, deprimate, abătute, istovite.

În al treilea rând, „se topesc”. Cuvântul înseamnă a se sfârşi, a se termina, a rămâne fără resurse. Este ca şi cum viaţa noastră ar fi un rezervor cu apă care ne trebuie pentru înviorare. Şi cineva scoate dopul, iar apa se scurge în întregime. Iar acest cuvânt în ebraică (Kalla) înseamnă a se sfârşi, a se epuiza, a fi sărăcit de resursele necesare pentru a înfrunta problemele şi viaţa.

Este păcatul sursa deznădejdii?

Acum întrebarea este, Se află necredinţa la baza acelei experienţe a deznădejdii? Şi având doar zece minute la dispoziţie pentru această predică, voi trece peste multe aspecte. Răspunsul este da şi nu.

Cu alte cuvinte, nu este simplu. Dar voi alege o propoziţie simplă, care provine din Scriptură, deoarece avem nevoie de lucruri clare şi simple conform cărora să trăim. Iată propoziţia care cred că este simplă şi adevărată: Ne lăsăm cuprinşi de deznădejde din cauza necredinţei.

Voi omite discuţia despre sursa deznădejdii, deoarece este foarte complexă. Oricare ar fi sursa acesteia, din cauza necredinţei suntem împăcaţi cu deznădejdea, ne lăsăm cuprinşi de ea, nu ducem nicio luptă spirituală pentru a o combate, neglijând să purtăm armura Lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Acum vreau să exemplific acest aspect pe scurt, analizând Psalmul şi apoi analizând ceea ce spune Iisus.

„Dar Dumnezeu...”

Psalmul 73:26 conţine acest adevăr, „Carnea mea şi inima mea se topesc”. Literalmente este doar „se topesc”, nu „se pot topi”. Nu este sugerat nici un „poate” în acest verb din limba ebraică, ci doar „Carnea şi inima mea se topesc, sunt descurajat, abătut, nu ştiu ce să mai fac.” Apoi apare contraatacul spiritual în fraza următoare: „dar Dumnezeu.”

Iată deci un om. Nu mai are parte de ceea ce îl susţinea moral. Inima şi carnea lui sunt aproape sleite şi spune—poate cu ultima răsuflare—„dar Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.”

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că oricare ar fi sursa acestei deznădejdi, din cauza necredinţei nu spunem „dar Dumnezeu.” Necredinţa nu opune nicio rezistenţă. Necredinţa nu ia scutul credinţei şi sabia Spiritului pentru a lupta. Cel puţin acest lucru cred că îl putem spune cu claritate din Scriptură. „Trupul meu este frânt, inima aproape moartă dar pentru un motiv anume nu voi ceda. Voi crede în Dumnezeu deşi nu mai am putere.”

Psalmul 19:7, „Legea Domnului este perfectă, înviorând sufletul.” Cuvântul Lui Dumnezeu este dat pentru a înviora sufletul. Sufletele sfinţilor trebuie să fie reabilitate şi înviorate. Acest lucru înseamnă că deznădejdea apare şi Cuvântul Lui Dumnezeu este dat pentru a restabili credinţa.

Satan vs. Fiul Lui Dumnezeu

Să ne îndreptăm atenţia asupra Lui Iisus. Să răsfoim la Matei 26:36 şi ceea ce urmează. Vreau să fim cu Iisus în Grădina Ghetsimani timp de câteva minute. Tocmai am participat la Cina cea de Taină. Câteva ore mai târziu Iisus este în Ghetsimani şi ceea ce se întâmplă acolo este probabil cel mai mare război spiritual care s-a dat vreodată sau se va da într-un suflet omenesc.

Fără îndoială că Satan s-a apropiat de El. Vă amintiţi când Iisus a fost ispitit în pustie, „A plecat de la El pentru un timp.” Cât timp credeţi? Până în acest moment, cred. Şi nu doar s-a apropiat de El. Pariez că a adunat laolaltă pe cei mai puternici membri ai armatei lui haine. Puteţi fi siguri că săgeţile arzătoare despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 6 zburau ca grindina spre sufletul Fiului Lui Dumnezeu, când stătea îngenuncheat acolo, luptându-se pentru credinţa Lui.

Să citim versetul 36:

Atunci Isus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani şi le-a spus ucenicilor: „Şedeţi aici până voi merge să Mă rog acolo.” Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Atunci El le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte.”

Ce se întâmplă, de ce este Iisus atât de abătut şi tulburat şi întristat?

Ioan 12:27 spune „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi spune? ‚Tată, salvează-Mă din ceasul acesta?’ Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta.” Cred că acest text ne dezvăluie care era natura ispitei. Satan trimitea săgeată după săgeată în mintea Lui Iisus Hristos. Şi Îi veneau în minte gânduri de la Satan, gânduri precum, „Aceasta este o fundătură. Patimile nu reprezintă decât o gaură neagră. Va fi o suferinţă ca nicio altă suferinţă omenească şi aceşti oameni de nimic nu merită sacrificiul, etc.” Aceste idei veneau din inima haină a lui Satan în mintea Fiului Lui Dumnezeu.

Satan vrea să cultive în Iisus un spirit de deznădejde care se adânceşte în resemnare fără să întâmpine rezistenţă şi spune „Nu vei reuşi, nu are rost să mai perseverezi.” Vreau să ne gândim un minut la acest război şi să-l comparăm cu cel al discipolilor.

Să nu vi se tulbure inima

Iisus este un om neprihănit. Conform Evrei 4:15 şi 2 Corinteni 5:20 El nu a păcătuit nici cu gândul, în sentimente sau cu fapta. Era fără păcat. Acest lucru înseamnă că neliniştea sufletească pe care o simţea în acel moment era o reacţie corespunzătoare pentru ispita extraordinară la care era supus. Gândul demonic că patimile reprezintă o gaură neagră absurdă şi zadarnică şi fără finalitate este atât de îngrozitoare încât ar trebui să producă o cutremurare, un şoc în sufletul Fiului Lui Dumnezeu, precum şi în al vostru şi al meu.

Este precum o bombă. Satan aruncă bombe în marea liniştită a vieţii noastre. Şi dacă este vorba despre o bombă atomică, de îndată ce explodează, o undă de şoc masivă va lovi înainte ca razele fatale să ajungă în vieţile oamenilor. Aş spune că în viaţa Lui Iisus acest lucru nu este un păcat. Unda de şoc a ispitei satanice pentru a crede că moartea Fiului Lui Dumnezeu ar fi inutilă este atât de puternică, încât Îl tăvăleşte, Îl doboară.

Este uimitor cum cuvântul folosit în acest context pentru a descrie faptul că era tulburat este de asemenea folosit şi în cazul discipolilor. Totuşi, Iisus le spune discipolilor, „Nu vă tulburaţi”, Ioan 14:1, „Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.”

Sau Ioan 14:27, „Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima.” Atunci când am citit acest fragment ieri mi-am spus, „Stai puţin, trebuie să-mi dau seama ce înseamnă acest îndemn. Spun că Fiul Lui Dumnezeu Cel neprihănit poate să se tulbure—acelaşi cuvânt—şi totuşi El le spune discipolilor să nu se tulbure.” Este ca şi cum Satan aruncă o bombă, aceeaşi bombă, chiar în mijlocul experienţei Lui Iisus şi a discipolilor.

Ei erau pe punctul de a se simţi deznădăjduiţi deoarece Iisus pleca şi lor li se părea că se vor întoarce la a fi pescari, că nu există nicio Împărăţie aici, că este un lucru fără sens. Nu s-a întâmplat nimic bun, iar prietenul lor cel mai bun şi, aşa cum credeau, Domnul lor a plecat. Iar Iisus spune, „Nu vă tulburaţi”, dar totuşi El era tulburat.

Este o contradicţie? Este în regulă ca Iisus să fie tulburat şi nu este în regulă ca discipolii să se tulbure? Nu cred că este nicio contradicţie. Iată cum înţeleg cele două aspecte.

Din partea discipolilor Iisus spune, „Atunci când bomba va cădea în viaţa voastră iar Satan colorează unda de şoc a acestei experienţe cu culoarea neagră a deznădejdii, nu vă lăsaţi învinşi. Credeţi.” Cu alte cuvinte, El le spune, „Contraatacaţi, să nu vi se tulbure inima, atacaţi, credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.” Nu spune că prima undă de şoc care ne poate doborî sau ne poate fura ceea ce ne oferă stabilitate nu va exista, ci spune, „Contraatacaţi, credeţi, luaţi pacea Mea, ascultaţi cuvintele Mele, fiţi atenţi la Cuvântul Lui Dumnezeu. Vă voi arăta calea vieţii.”

Acum, în ceea ce Îl priveşte pe Iisus, nimeni nu ştia mai bine decât Fiul Lui Dumnezeu că dacă nu ar fi contraatacat imediat unda de şoc a ispitei satanice a lui Satan ar fi fost terminat. Deci în încheiere aş dori să acordăm o mare atenţie modului în care Iisus a reacţionat la tulburarea care Îi cuprinsese sufletul şi la atacul satanic asupra odihnei Lui în Dumnezeu. Iată cum a reacţionat El—în cinci etape.

Să combatem necredinţa precum Hristos

Pe măsură ce voi vorbi despre aceste cinci etape care se desprind din Matei 26:37 şi ceea ce urmează, vreau să vă întipăriţi în minte ce anume vă ameninţă calmul cel mai mult, ce anume determină deznădejdea şi sentimentele de întristare să vă cuprindă cel mai adesea în viaţa voastră. Care este proiectilul pe care Satan îl aruncă cel mai frecvent în viaţa voastră? Şi apoi când voi menţiona aceste cinci etape pe care Domnul Iisus le-a urmat atunci când bomba a căzut în viaţa Lui, vreau să le raportaţi imediat la experienţa voastră, deoarece sunt toate relevante. În regulă? Iată cele cinci etape.

1. Iisus a ales prieteni apropiaţi care să Îl urmeze. Versetul 37: „Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc.” Deci nu a dat înapoi. A apelat la cercul Său interior, adică la prietenii Lui cei mai de valoare şi de nădejde şi a parat împreună cu ei.

2. Şi-a deschis sufletul faţă de ei. Versetul 38: „Atunci El le-a spus: ‚Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte.’” Îmi imaginez cât de uimiţi au fost atunci când Împăratul lor şi-a mărturisit slăbiciunea. El şi-a deschis sufletul în faţa lor.

3. Le-a cerut ajutorul în războiul spiritual. Versetul 38, a doua jumătate: „Rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” Un alt text spune, „rugaţi-vă”, iar alt text, „Nu vă lăsaţi pradă ispitei; rămâneţi aici şi luptaţi cu Mine. Luptaţi alături de Mine.”

4. El şi-a descărcat sufletul în faţa Tatălui în rugăciune. Versetul 39: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta.” Este în ordine să ne rugăm ca bomba care a căzut în viaţa noastră să fie îndepărtată de la noi. Acest lucru este drept. Orice ar arunca Satan în direcţia noastră, este în regulă să spunem, „Îndepărtează de la mine acest lucru, Tată. Eşti mai puternic decât el.”

5. Dar în cele din urmă sufletul Lui s-a bizuit pe înţelepciunea supremă a Lui Dumnezeu. A doua jumătate a versetului 39: „Însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.”

Iată deci învăţătura. Atunci când Satan aruncă o bombă asupra păcii din viaţa noastră, unda de şoc iniţială a reacţiei emoţionale nu este în mod necesar un păcat. Păcat este atunci când nu procedăm asemenea Lui Iisus când bomba a căzut în Grădina Ghetsimani. Păcatul este atunci când cedăm depresiei. Păcatul înseamnă să nu purtăm armura Lui Dumnezeu. Păcat este să nu ducem războiul spiritual.

Dar Iisus ne arată o altă cale. Nu este lipsită de chinuri, dar nu este nici pasivă. Şi doresc să-L urmăm pe această cale.

O imagine şi un plan

În încheiere voi face un rezumat.

Găsiţi prieteni de încredere. Cine sunt aceştia? Cine reprezintă cercul vostru interior.

1. Deschideţi-vă sufletul în faţa lor.

2. Rugaţi-i să lupte alături de voi, să ducă acest război alături de voi, să vă susţină, să vegheze şi să se roage împreună cu voi.

3. Descărcaţi-vă sufletul în faţa Tatălui nostru.

4. Şi bizuiţi-vă pe înţelepciunea Lui suverană, indiferent de ceea ce se întâmplă. „Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna.”

Voi încheia cu această imagine. Păstraţi-o în minte. Învăţătura vieţii Lui Iisus şi a Psalmilor este aceasta: oricare grotă în care v-aţi afla—rătăcind singuri, pipăind pietrele, împiedicându-vă, măsurând cu pasul, lovindu-vă la cap—oricare grotă în care v-aţi afla este un tunel care dă spre glorie. Dă spre o zi ca cea de azi în Rai, cu soarele strălucind, cu iarba verde şi cu apele curgând—atâta vreme cât nu rămâneţi în grotă, suflând în lumânarea credinţei şi stingând-o.