Surprins de bucurie: Viaţa lui C.S. Lewis

De la Gospel Translations Romanian

---

Versiunea curentă din 5 septembrie 2012 14:38

22 noiembrie 1963, data la care preşedintele Kennedy a fost asasinat, a fost şi ziua în care C.S. Lewis a murit. Şapte ani mai devreme, el descria astfel moartea: „Semestrul s-a încheiat: a început vacanţa. Visul s-a terminat: aceasta este dimineaţa”. Metafora intrinsecă acestor cuvinte este izbitoare. Provine din lumea studenţilor şi a elevilor, dar numai un profesor ar utiliza-o ca metaforă pentru moarte. Cuvintele (din „Ultima bătălie”) coboară cortina – sau poate mai bine zis, închid uşa şifonierului – peste „Cronicile din Narnia” ale lui Lewis. Dar ele deschid totodată o fereastră spre cine era cu adevărat C.S. Lewis.

Elevul

Clive Staples Lewis (Jack pentru prietenii lui) s-a născut pe 29 noiembrie 1898 în Belfast, Irlanda de Nord, cel de-al doilea fiu al lui Albert Lewis, un avocat promiţător, şi al soţiei sale, Florence (Flora), fiica unui cleric Anglican şi una dintre primele femei absolvente (de matematică şi logică) a actualei Queen’s University, Belfast. Ea era probabil cea mai isteaţă dintre soţi, deşi Jack nu i-a moştenit înclinaţia spre matematici. Dacă nu ar fi fost scutirea, ocazionată de serviciul militar, de la examenul de admitere la matematică la Universitatea Oxford, viaţa lui ar fi putut fi foarte diferită.

Flora a murit de cancer de stomac în 1908. Lewis a rămas orfan de mamă. Trimis la internat, adolescenţa lui a fost în general nefericită. Mai târziu, a fost meditat în privat de fostul director al tatălui său, remarcabilul W.T. Kirkpatrick (căruia Jack şi fratele său Warren îi spuneau “The Great Knock” – “Marea lovitură”). Kirkpatrick renunţase mai devreme să aspire la preoţia prezbiteriană şi era la momentul respectiv un ateu declarat (totuşi, având încă o deontologie vădit prezbiteriană!). Influenţa lui a fost substanţială, atât din punct de vedere religios (din păcate), cât şi intelectual. Lewis probabil terminase de citit lecturile obligatorii pentru examenul său de licenţă de la Oxford încă înainte de a fi admis la University College, Oxford. A trecut cu uşurinţă prin studii cu note maxime la clasici, apoi la filosofie şi istorie, apoi la literatură, şi după un timp a devenit membru al Magdalen College, Oxford.

“Simplul” creştin

Lewis deapănă povestea complexă a pelerinajului său către credinţa creştină în genuri literare variind de la filosofica “The Pilgrim’s Regress” (“Regresul pelerinilor”, 1933) la autobiografica “Surprins de bucurie” (“Surprised by Joy”, 1955). Fără îndoială, elemente din acest pelerinaj se reflectă şi în lucrările sale de ficţiune – “science-fictionul” lui, cărţile lui pentru copii, precum şi în “The Great Divorce” (“Marele divorţ”, 1945). Cufundat în literatură antică, medievală şi modernă, Lewis s-a confruntat inevitabil cu creştinismul. A fost ajutat de mulţi alţi cărturari, precum Neville Coghill (1899–1980, expert în Chaucer), J.R.R. Tolkien (1892–1973, deja profesor de anglo-saxonă la Oxford) şi Hugo Dyson (1896–1975), şi a fost influenţat de scriitori ca G.K. Chesterton şi George MacDonald (pe care a început să-l citească în adolescenţă) – toţi de profesiune creştină.

Lewis a ajuns întâi la teism şi ulterior la credinţa în Hristos. Mai târziu, gândirea lui exprima adesea motivul comun conform căruia povestea lui Hristos era povestea supremă în care se realizau din punct de vedere istoric aleanurile şi modelele de mântuire din toate marile poveşti şi mituri. Astfel, nevoia figurii divine care moare şi învie va avea ecou în texte literare atât de diferite ca miturile antice pe de o parte, până la “Cronicile din Narnia”, pe de alta.

Într-un fel (probabil involuntar), “Cronicile din Narnia” fac sub formă de poveste ceea ce Anselm din Canterbury (1033–1109) făcuse sub formă de dialog în “Cur Deus Homo” (“De ce Dumnezeu a devenit om”). Folosind ceea ce el a numit principiul “remoto Christo” (adică, fără trimiteri clare la revelaţia lui Hristos în Scriptură), a încercat să arate cum este necesară Evanghelia mântuirii noastre.

Profesor şi autor

Lewis a fost un cărturar. Educaţia primită la Oxford a fost şi rămâne una dintre cele mai riguroase şi privilegiate din lume. În timpul participării la cursuri, studentul este supravegheat de un preparator, la rândul său un cărturar distins. Astfel, Lewis şi-a ascultat vreme de mulţi ani studenţii, care veneau săptămânal sau din două în două săptămâni ca să-şi “citească” lucrările înaintea lui. Multora le plăcea, deşi nu tuturor: John Betjeman (1906–1984), mai târziu British Poet Laureate, nu era deloc entuziasmat de Lewis. (Nici studiile nu a reuşit să şi le termine). Lewis, pe de altă parte, a văzut-o ca pe o provocare. Numirea la o catedră, o înaltă distincţie în sistemul de la Oxford, i-ar fi crescut salariul şi i-ar fi uşurat volumul de muncă de coordonare. Dar posibilitatea unei astfel de situaţii era probabil invers proporţională cu dezvoltarea reputaţiei lui de scriitor creştin popular (adjectivul “popular” fiind la fel de condamnabil ca cel de “creştin”).

Cu toate acestea, Lewis a fost un cărturar excepţional, după orice etalon. Cele mai cunoscute lucrări academice ale sale includ un studiu al literaturii medievale, “Alegoria iubirii” (“The Allegory of Love”, 1936), precum şi scânteietoarea sa monografie despre poemul epic al lui John Milton, “O prefaţă la Paradisul pierdut” (“A Preface to Paradise Lost”, 1942). Eminenţa erudiţiei sale a dus la invitarea lui să scrie volumul despre “Literatura engleză în secolul al XVI-lea” (“English Literature in the Sixteenth Century”, 1954) în prestigioasa serie “Istoria Oxford a literaturii engleze”. La momentul publicării sale, rivalul academic al lui Oxford îl revendicase deja şi în 1954 Lewis a devenit profesor de literatură medievală şi renascentistă la Cambridge, poziţie din care s-a retras cu puţin timp înainte de moartea sa.

Tovarăşi de drum

Orice relatare despre viaţa lui Lewis ar fi incompletă fără referire la o serie de alte influenţe, inclusiv (şi mai ales) două femei.

Cea mai importantă dintre influenţele asupra modului în care Lewis „practica” teologia creştină a fost George MacDonald (1824–1905). În 1946, Lewis a publicat o antologie de scrieri ale lui MacDonald, remarcând că practic nu a scris niciodată despre credinţa creştină fără a reflecta influenţa acestuia din urmă: “Nu prea cunosc niciun alt scriitor care pare să fie mai aproape, sau mai continuu aproape, de Spiritul lui Hristos Însuşi”. Cu siguranţă oricine a citit scrierile fantastice ale lui MacDonald, ca “Phantastes” şi “Lilith”, realizează curând sursa multor idei care ar putea fi altfel considerate ca fiind eminamente lewisiene. MacDonald, trebuie reţinut, a fost profund influenţat de lumea Romantismului şi aceasta s-a reflectat în perspectiva lui asupra Evangheliei. Lewis pe de altă parte şi-a folosit geniul inventiv pentru cauza unei creştinătăţi mai ortodoxe, dacă nu chiar evanghelice.

Numele lui Lewis este practic sinonim cu grupul de cărturari şi alte persoane care se întrunea regulat în Oxford într-o frăţie literară informală numită (strălucit) “The Inklings”. Aici îşi împărtăşeau lucrările unul altuia. Este remarcabil că din acest mic grup au făcut parte atât autorul “Cronicilor din Narnia”, cât şi cel al “Stăpânului inelelor”.

Cele două femei ale căror vieţi s-au întrepătruns cu cea a lui Lewis erau cât se poate de diferite. Cea dintâi a fost Jane Moore, mama lui “Paddy” Moore, un tânăr cadet alături de care Lewis s-a pregătit pentru armată. Se pare că cei doi şi-au promis să aibă grijă de părintele celuilalt în eventualitatea decesului unuia dintre ei. Moore a fost ucis.

Relaţia dintre Lewis şi doamna Moore (care a continuat până la moartea ei în 1951) este unul dintre cele mai enigmatice elemente din saga Lewis. S-au spus multe pe marginea relaţiei, atât de cărturarii critici, cât şi de cei mai înţelegători. Era oare Jane Moore mamă surogat, uneori iubită, sau poate ambele? Indiferent care ar fi adevărul, după convertirea lui, Lewis s-a simţit obligat să o sprijine până la sfârşitul vieţii ei, şi a făcut-o cu un extraordinar simţ al datoriei şi cu hotărâre.

În ianuarie 1950, Joy Davidman Gresham, o scriitoare americană, a început să corespondeze cu Lewis. Despărţită (ulterior divorţată) de soţul ei, în 1952 a vizitat Anglia împreună cu cei doi fii. Lui Lewis i-a plăcut provocarea companiei ei şi în 1956 şi-au oficializat relaţia, dând astfel posibilitatea familiei Gresham să rămână în Anglia. Cu timpul, relaţia a înflorit şi s-a transformat în iubire – lucru care se poate foarte bine să se fi întâmplat deja, fără ca Lewis să îl recunoască deschis. Joy a murit de cancer în 1960, eveniment care l-a determinat pe Lewis să publice (iniţial sub pseudonimul N.W. Clark) “A Grief Observed” (“O durere examinată”, 1961). După trei ani cu probleme de sănătate, Lewis însuşi a murit la 22 noiembrie 1963.

Corpusul lewisian a devenit, bineînţeles, o mică industrie de sine stătătoare. Cărţile lui s-au vândut în peste 200 de milioane de exemplare. “Problema durerii” (“The Problem of Pain”, 1940), “Scrisorile lui Sfredelin sau Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” (“The Screwtape Letters”, 1942), “Creştinism. Pur şi simplu” (“Mere Christianity”, 1952, bazată pe conferinţe radiofonice din perioada 1941–1944) şi “Cele patru iubiri” (“The Four Loves”, 1960) au fost în mod deosebit citite pe scară largă, la fel ca şi unele predici, în special “The Weight of Glory” (“Greutatea slavei”). Poate mai mult ca orice alt autor de secol XX, rolul jucat de C.S. Lewis în a-i ajuta pe oameni să înţeleagă credinţa creştină este asemănător celui jucat anterior de cântecele de slavă. Punctul lui forte stătea în folosirea imaginaţiei, mai degrabă decât în expertiza sa fie ca exeget, fie ca teolog. Interesant este că Lewis însuşi a găsit destul de obositor să fie etalat ca marele apologet popular al credinţei creştine.

Cel mai citit autor creştin al timpului său, Lewis ne-a lăsat nu numai multele lui opere academice şi populare, dar şi o colecţie substanţială de corespondenţe şi lucrări, care au asigurat continuarea industriei lewisiene până în prezent. Un indiciu pentru impactul pe care îl are este faptul că, deşi “vacanţa” a început pentru el, o pletoră întreagă de articole, lucrări de cercetare, cărţi, institute, jurnale, fan cluburi, documentare şi scenarii – ca să nu mai spunem filme – au ocupat un semestru care durează de mai bine de patruzeci de ani.