Frumoasa Credinţă a Supunerii Neînfricate

De la Gospel Translations Romanian

Versiunea curentă din 19 ianuarie 2012 19:51

1 Petru 3:1-7 Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru că, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie caştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, 2 când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. 3 Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în impletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, — 4 ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. 5 Astfel se împodobeau odinioară sfîntele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor; 6 ca Sara, care asculta pe Avraam şi-l numea "domnul ei". Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva.

Continuăm cu seria despre căsătorie şi azi ne vom concentra pe ceea ce înseamnă pentru o soţie să fie supusă soţului ei. Sunt foarte nerăbdător ca bărbaţi şi femei, necăsătoriţi sau căsătoriţi, vârstnici sau tineri (înclusiv copii) să primeasca asta ca pe o chemare către ceva puternic şi nobil şi frumos şi maiestuos şi demn de cele mai mari eforturi morale şi spirituale ale unei femei.

Pentru a pregăti terenul pentru acest impact, studiaţi doua pasaje din 1 Petru 3:1: “Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri.” Observaţi cuvântul voştri în “bărbaţilor voştri.” Asta înseamnă că există o supunere unică potrivită cu propriul tău soţ ce nu se potriveşte în relaţia ta cu alţi bărbaţi. Apoi observă pasajul la început: “Tot astfel, nevestelor.” Asta înseamnă că chemarea pentru supunerea unei soţii face parte dintr-o chemare mai mare la supunere din partea tuturor Creştinilor în diverse feluri.

Unu Petru 2:13-3:12

În 1 Petru 2:13-17, Petru ne sfătuieşte pe toţi să ne supunem, de dragul Domnului, oricărei instituţii umane, indiferent că ne supunem împăratului, ca autoritate supremă, sau guvernatorilor desemnaţi de acesta. Cu alte cuvinte, păstrează limitele de viteză, plăteşte-ţi taxele şi fii respectuos cu poliţiştii şi senatorii.

Apoi, în 2:18-25, Petru se adresează servitorilor din gospodărie (oiketai) din biserică şi îi sfătuieşte să fie supuşi stăpânilor lor cu tot respectul, atât celui îngăduitor cât şi celui asupritor.

Apoi, în 3:1–6, Petru instruieşte nevestele să fie supuse soţilor, inclusiv soţilor care sunt necredincioşi. Aceasta este partea pe care ne concentrăm ca fragment din seriile despre căsătorie.

Apoi, în versetul 7, el instruieşte soţii să fie atenţi cu soţiile lor ca şi semeni moştenitori ai graţiei vieţii.

În sfârşit, în 3:8-12, Petru spune întregii biserici să aibă unitate şi simpatie şi dragoste şi bunătate sufletească şi umilinţă unul către altul, şi să nu întoarcă rău pentru rău. Cu alte cuvinte, supuneţi-vă unul altuia şi slujiţi-vă unul altuia. Prin urmare, aşa cum am văzut în Efeseni 5, supunerea este o virtute creştină mai largă pe care noi toţi trebuie s-o urmăm şi îşi are exprimarea unică şi potrivită în diverse relaţii. Astăzi ne vom concentra asupra relaţiei soţiei cu soţul ei. Cum arată supunerea în această situaţie?

Portretul Puternic al Feminităţii Schiţat de Petru

Înainate să descriu ce înseamnă sau nu înseamnă supunerea, hai să privim pentru câteva minute la portretul puternic al feminităţii pe care Petru îl zugrăveşte pentru noi în aceste cuvinte. Ceea ce vedem sunt rădăcini adânci şi puternice ale feminităţii sub fructul supunerii. Sunt rădăcinile care fac din supunere lucrul frumos şi puternic care este.

Începe cu versetul 5: “Astfel se împodobeau odinioară sfîntele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor.”

Cea Mai Adâncă Rădăcină a Feminităţii: Speranţa în Dumnezeu

Cea mai adâncă rădăcină a feminităţii Creştine menţionată în acest text este speranţa în Dumnezeu. “Sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu.” O femeie Creştină nu îşi pune speranţa în soţul ei, sau în a căpăta un soţ. Ea nu îşi pune speranţa în felul cum arată. Ea îşi pune speranţa în promisiunile lui Dumnezeu. Ea este descrisă în Proverbe 31:25: “Ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă şi râde de ziua de mâine.” Ea râde de orice va aduce sau poate aduce viitorul, pentru că ea speră în Dumnezeu.

Ea nu se uită la problemele şi mizeriile şi obstacolele vieţii ce fac ca viitorul să pară întunecat, dar îşi concentrează atenţia asupra puterii suverane şi dragostei lui Dumnezeu ce domneşte în ceruri şi face tot ce doreşte pe pământ. Ea cunoaşte Biblia şi cunoaşte teologia suveranităţii lui Dumnezeu, şi ştie promisiunea Lui că va fi cu ea şi o va ajuta să se întărească, indiferent de ce se va întâmpla. Aceasta este rădăcina adâncă, neclintită, a feminităţii Creştine. Şi Petru explică asta în versetul 5. El nu vorbeşte de orice femeie. El vorbeşte de femei cu rădăcini biblice de neclintit în bunătatea suverană a lui Dumnezeu — femei sfinte care speră în Dumnezeu.

Neînfricare

Următorul lucru ce trebuie observat în legătură cu feminitatea Creştină, după speranţa în Dumnezeu, este neînfricarea ce se înfiripă în aceste femei. Versetul 5 spune că femeile sfinte de odinioară nădăjduiau în Dumnezeu. Şi apoi versetul 6 o dă pe Sara, soţia lui Avraam, ca exemplu şi apoi se referă la toate celelalte femei Creştine ca şi la ficele ei. Versetul 6b: “Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva.”

Deci acest portret al feminităţii Creştine este marcat întâi de speranţa în Dumnezeu şi apoi de ceea ce răsare din această speranţă, şi anume neînfricare. Ea nu se teme de viitor, ea râde de viitor. Prezenţa speranţei în suveranitatea invincibilă a lui Dumnezeu alungă teama. Sau să spunem într-un mod mai grijuliu şi realistic, fiicele Sarei luptă cu neliniştea ce creşte în inimile lor. Ei declară război fricii, şi o înfrâng cu speranţa în promisiunile lui Dumnezeu.

Femeile Creştine mature ştiu că urmându-l pe Hristos va însemna suferinţă. Dar ele cred promisiunile ca cea din 1 Petru 3:14, “Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! "N-aveţi nici o teamă de ei şi nu vă tulburaţi!” şi 1 Petru 4:19, “Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Creator şi să facă ce este bine.”

Asta fac femeile Creştine: Ele îşi încredinţează sufletul Creatorului credincios. Ele speră în Dumnezeu. Şi triumfă asupra fricii.

Concentrare Asupra Podoabei Interne

Şi asta conduce la o a treia caracteristică a portretului feminităţii făcut de Petru, o privire asupra podoabei interne, decât asupra celei externe. Întâi, Petru 3:5 începe, “Astfel se impodobeau odinioara sfintele femei, care nadajduiau in Dumnezeu.” Această împodobire face referire la ceea ce este descris în versetele 3-4:

Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Noi ştim că asta nu înseamnă că toate bijuteriile şi coafurile sunt interzise, pentru că atunci vor fi interzise şi hainele, pentru că scrie, “Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară. . . sau îmbrăcarea hainelor.” Ce ce înseamnă: Nu vă concentraţi toată atenţia şi efortul asupra imaginii voastre exterioare; concentraţi – vă energia asupra frumuseţii interioare. Depune mai mult efort şi fii mult mai preocupată cu frumuseţea interioară decât cu cea exterioară.

Şi el specifică în versetul 4. Când o femeie îşi pune speranţa în Dumnezeu şi nu în soţul ei şi nu în felul cum arată ea, şi când înfrânge frica prin promisiunile lui Dumnezeu, acestea vor avea efect asupra inimii ei: îi vor da pace interioară. La asta se referă Petru în versetul 4 prin “curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”

Un Mod Unic de Supunere

Mai rămâne de văzut încă o trăsătură a portretului feminităţii. La început, a fost speranţa în Dumnezeu. Apoi aceasta duce la neînfricare în faţa a orice va aduce viitorul. Apoi asta conduce către pace interioară şi blândeţe. Şi, în final, duhul sfânt se exprimă printr-un mod unic de supunere către soţul ei. Versetul 1: “Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri.” Versetul 5: “Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor.”

Aceasta este o scurtă privire la portretul femeii despre care vorbea Petru când îndeamnă femeia să fie supusă bărbatului ei. Speranţă neclintită în Dumnezeu. Curaj şi neînfricare în faţa oricărui viitor. Calmul liniştit al sufletului. Supunerea umilă faţă de conducerea soţului.

Este o mare tristeţe faptul că în societatea noastră modernă — chiar şi în biserică — rolurile diferite şi complementare ale conducerii biblice pentru bărbat şi supunerea biblică pentru femeie sunt dispreţuite sau pur şi simplu uitate. Unii oameni doar le şterg ca pe nişte rămăşiţe culturale sub-Creştine din primul secol. Alţii le deformează şi le întrebuinţează greşit — de fapt am stat odată în biroul meu cu un soţ ce credea că suupunerea însemna că soţia sa nu avea voie să meargă dintr-o cameră în alta în casă fără să-i ceară permisiunea. Acest mod de denaturare patologică face ca să le fie mult mai uşor oamenilor să scape de texte ca acesta din Biblie.

Dar adevărul despre conducere şi supunere este aici şi este cu adevărat frumos. Când îl vezi trăit purtând peceta maiestăţii lui Hristos — reciprocitatea slujirii fără a anula realitatea conducerii şi supunerii — este o drama minunată şi pe deplin satisfăcătoare. Deci hai să reflectăm asupra acestui text şi asupra a ceea ce nu este supunerea şi apoi a ceea ce este.

Ce Nu Este Supunerea

Uite şase lucruri care nu sunt bazate pe 1 Petru 3:1-6.

1. Supunerea nu înseamnă să fii de acord cu orice spune soţul tău. Poţi vedea asta în versetul unu: ea este Creştină şi el nu este. El are un set de idei cu privire la realitatea finală. Ea are altu. Petru o îndeamnă să fie supusă în timp ce presupunând că ea nu se va supune punctului său de vedere cu privire la cel mai important lucru din lume — Dumnezeu. Deci supunerea nu poate însemna supunere ca să fii de acord cu tot ceea ce gândeşte soţul tău.

2. Supunerea nu înseamnă să îţi laşi creerul sau voinţa la altarul pentru căsătorii. Nu este incapacitate sau rea-voinţă ca să gândeşti pentru tine însăţi. Uite o femeie care a auzit evanghelia lui Isus Cristos. Ea a priceput în inima ei frumuseţea şi valoarea lui Cristos şi a muncii lui, şi l-a ales pe El. Şi soţul ei a auzit asta. Altfel, Petru probabil că nu ar spune că “nu s-a supus cuvântului.” El a auzit cuvântul şi s-a gândit la el. Şi el nu l-a ales pe Hristos. Ea s-a gândit şi a acţionat. Şi Petru nu îi spune ei să se retragă din angajament.

3. Supunerea nu înseamnă să eviţi orice efort de a schimba un soţ. Întregul punct al acestui text este de a îi spune soţiei cum să îl “câştige” pe soţul ei. Versetul 1 spune, “fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor”. Dacă nu ţi-ar fi păsat de Biblie ai putea spune “Supunerea trebuie să însemne să îl accepţi pe soţ aşa cum e şi să nu încerci să îl schimbi” . Dar dacă tu crezi ceea ce spune Biblia, vei ajunge la concluzia că, paradoxal, supunerea este uneori o strategie de a îl schimba pe el.

4. Supunerea nu înseamnă să pui voinţa soţului înaintea voinţei lui Hristos. Textul ne învaţă clar că soţia este un discipol al lui Isus înainte de a fi un discipol al soţului ei. Supunerea faţă de Isus relativizează supunerea faţă de soţi — şi faţă de guverne şi angajatori şi părinţi. Când Sara l-a numit pe Avraam "domn" în versetul 6, era domn cu litera mică d. Este ca şi “dle” sau “dnul meu.” Şi supunerea pe care ea a transmis-o este supunere calificată pentru că loialitatea ei supremă este faţă de Domnul cu L mare.

5. Supunerea nu înseamnă că soţia îşi primeşte forţa personaală, spirituală în primul rând prin soţul ei. Un soţ bun trebuie într-adevăr să o întărească şi să o înalţe şi să o susţină pe soţia sa. El trebuie să fie o sursă de putere. Dar ce arată acest text este faptul că atunci când unui soţ îi lipseşte aptitudinea de conducător spiritual, o soţie Creştină nu este lipsită de forţă. Supunerea nu înseamnă că ea este dependentă de el ca el să îi furnizeze ei forţă şi credinţă şi virtute şi caracter. De fapt, textul exprima exact opusul. Ea este somată să dezvolte profunzime şi forţă şi caracter nu de la soţul ei dar pentru soţul ei. Versetul cinci spune că speranţa ei este în Dumnezeu în speranţa că soţul ei i se va alătura.

6.În sfârşit, supunerea nu înseamnă că o soţie trebuie să se comporte cu teamă. Versetul 6b spune, “Fiicele ei [ ale Sarei] v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva.” Cu alte cuvinte, supunerea este liberă, nu constrânsă de frică. Femeia Creştină este o femeie liberă. Când ea i se supune soţului ei — indiferent că el este sau nu credincios — ea face asta în libertate, nu din teamă.

Ce este supunerea

Dacă asta înseamnă ceea ce nu este supunerea, atunci ce este ea ? Am discutat acum câteva săptămâni din Efeseni 5 ceea ce este adevărat şi aici: Supunerea este chemarea divină pentru o soţie să onoreze şi să susţină şefia soţului ei şi să îl ajute să o ducă până la capăt în conformitate cu talentele ei. Este o dispoziţie să urmeze autoritatea soţului şi o înclinare de a renunţa în faţa conducerii sale. Este o atitudine care spune “Sunt încântată ca tu să iei iniţiativa în familia noastră. Mă bucur când îţi asumi responsabilitateea pentru lucruri şi conduci cu dragoste. Nu înfloresc în relaţie când tu eşti pasiv şi eu trebuie să mă asigur ca familia funcţionează.”

Dar supunerea nu îl urmează pe soţ în păcat. Atunci ce spune supunerea într-o asemenea situaţie? Ea spune “Mă mâhnesc când te aventurezi în acte păcătoase şi vrei să mă iei cu tine. Ştii că nu pot să fac asta. Nu am nici o dorinţă să îţi rezist. Din contră, înfloresc cel mai mult când îţi pot răspunde bucuroasă la chemare; dar nu te pot urmări în păcat, indiferent cât de mult iubesc să onorez şefia ta în căsătoria noastră. Hristos este Regele meu.”

Motivul pentru care spun că supunerea este o dispoziţie şi o înclinaţie spre a urna chemarea soţului este acela că vor fi perioade într-o căsătorie Creştină când cea mai supusă soţie, cu un motiv întemeiat, va ezita la decizia soţului. Ei i se poate părea lipsă de înţelepciune. Să presupunem că este vorba de Noël şi de mine. Eu mă pregătesc să iau o hotărâre pentru familie care ei i se pare ridicol. În acel moment, Noël îşi poate exprima supunerea astfel: “Johnny, ştiu că te-ai gândit îndelung la asta, şi îmi place când iei iniţiativa de a face planuri pentru noi şi de a-ţi asuma o asemenea responsabilitate, dar nu sunt împăcată în legătură cu această decizie şi cred ca ar trebui să mai discutăm puţin despre ea. Crezi că vom putea ? Poate cândva astă-seară ?”

Motivul pentru care este un fel de supunere biblică este 1) pentru că soţii, spre deosebire de Hristos, sunt supuşi greşelilor şi trebuie să admită asta; 2) pentru că soţii ar trebui să vrea ca soţiile lor să fie încântate de deciziile de familie, deoarece Hristos vrea ca biserica să fie încântată de deciziile sale şi nu numai sa-l urmeze orbeşte; 3) pentru că felul în care Noël şi-a exprimat temerile sale a comunicat clar faptul că ea sprijină şefia mea şi mă susţine în rolul meu de conducător; şi 4) pentru că ea mi-a spus clar de la începutul căsătoriei noastre că, atunci când am vorbit tot ce se putea vorbi şi tot nu am ajuns la o înţelegere, ea va respecta decizia soţului ei.

Scopul: Sfântă Bucurie Eternă

Aşa că închei reamintind faptul că, căsătoria nu înseamnă în principal să rămâi îndrăgostit. Înseamnă să păstrezi înţelegerea. Şi motivul principal pentru păstrarea înţelegerii este acela că Dumnezeu a desemnat relaţia dintre un soţ şi soţia sa pentru a reprezenta relaţia dintre Hristos şi biserică. Aceasta este cea mai profundă semnificaţie a căsătoriei. Şi de aceea în final rolurile de conducere şi supunere sunt atât de importante. Dacă căsătoriile noastre vor spune adevărul despre Hristos şi biserica sa, nu putem fi indiferenţi la însemnătatea conducerii şi supunerii. Şi să nu încheiem fără a spune că scopul lui Dumnezeu pentru biserică — şi pentru soţia creştină care o reprezintă — este sfânta bucurie eternă. Hristos a murit pentru ca ei să realizeze asta.