Dragostea: Zelul hedonismului creştin

De la Gospel Translations Romanian

Versiunea curentă din 28 iunie 2011 08:40

2 Corinteni 8:1-2, 8

Evlavia dezinteresată faţă de Dumnezeu este o blasfemie. Dacă venim la Dumnezeu să-I oferim cu supunere răsplata comuniunii noastre în loc să fim însetaţi după răsplata comuniunii cu El, atunci ne preamărim pe noi înşine mai presus de Dumnezeu ca binefăcător şi Îl denigrăm, considerându-L beneficiarul care are nevoie afecţiunea noastră—iar acest lucru este o blasfemie. Singurul mod de a onora şi de slăvi autoritatea absolută a Lui Dumnezeu este să venim la El pentru plăcerea de a Îl cunoaşte şi de a fi iubiţi de El. Acesta a fost mesajul principal de săptămâna trecută şi am fi putut să-i spunem hedonism creştin vertical. Între om şi Dumnezeu, pe axa verticală a vieţii, năzuinţa plăcerii nu este doar acceptabilă; este imperativă: „Desfătează-te în Domnul!” Scopul fundamental al vieţii omului este de a Îl glorifica pe Dumnezeu, bucurându-se de El veşnic.

Dar ce putem spune despre hedonismul creştin orizontal? Ce este de spus despre relaţiile noastre cu alţi oameni? Reprezintă bunăvoinţa dezinteresată un ideal al oamenilor? Sau este căutarea plăcerii imperativă şi în planul orizontal? Răspunsul hedonismului creştin este că năzuinţa pentru plăcere este un imbold esenţial pentru fiecare faptă bună. Sau, cu alte cuvinte, dacă renunţăm la năzuinţa pentru plăcerea deplină şi statornică, nu putem să-i iubim pe oameni sau să fim plăcuţi Lui Dumnezeu. Aş vrea să încerc să vă arăt din Scripturi de ce cred acest lucru, apoi voi aduce în discuţie câteva pasaje dificile şi în final voi încheia cu o provocare de a ne alătura lungului şir de hedonişti creştini în zelul iubirii în cadrul bisericii şi în lume.

Dragostea macedonenilor

Să discutăm mai întâi versetul din 2 Corinteni 8. La ce tip de acţiune interioară şi exterioară se referă Pavel când spune dragoste?

Vă facem cunoscut, fraţilor, harul lui Dumnezeu, cel dat în adunările Macedoniei: că, în mare încercare de necaz, belşugul bucuriei lor şi sărăcia lor lucie au prisosit spre bogăţia dărniciei lor . . . Nu ca poruncă vorbesc, ci pentru sârguinţa altora, încercând şi sinceritatea dragostei voastre. (8:1, 2, 8)

Pavel vorbeşte despre macedoneni pentru a da un exemplu de dragoste plină de zel pentru a vedea dacă Corintenii vor urma acest exemplu. Ce reprezintă dragostea, conform versetelor 1 şi 2? În primul rând, aceasta rezultă din lucrarea harului Lui Dumnezeu: „Vă facem cunoscut, fraţilor, harul lui Dumnezeu, cel dat în adunările Macedoniei”. În al doilea rând, cunoaşterea Lui Dumnezeu în acest mod le-a adus macedonenilor o bucurie foarte mare (v. 2). Observaţi că bucuria nu se datora faptului că Dumnezeu le oferise averi materiale. În realitate ei trăiau într-o „sărăcie lucie” conform versetului 2. Deci bucuria lor nu era pentru lucruri, ci în Dumnezeu. În al treilea rând, bucuria lor deplină s-a revărsat în dărnicie atunci când Pavel a strâns o colectă pentru sfinţii săraci din Ierusalim. Ce reprezintă atunci dragostea pe care Pavel a observat-o în acest caz? Dragostea este prisosul bucuriei în Dumnezeu care acoperă nevoile celorlalţi. Observaţi versetul 4: „Au cerut (lui Pavel) cu multă stăruinţă harul şi comuniunea slujbei pentru sfinţi”. Nu trebuie să ne gândim că atunci când ei dăruiau cu generozitate, relaţia lor cu Dumnezeu îi obliga să acţioneze împotriva dorinţelor lor principale. Atunci când copiii voştri vă imploră să se mai dea o dată în montagne russe („Hai, tati, ne mai dăm? Ne mai dăm?”), nu înseamnă că ei sunt influenţaţi de un ideal moral care este contrar dorinţelor lor. Atunci când macedonenii—macedonenii loviţi de sărăcie—îl roagă pe Pavel să le ofere privilegiul de a oferi bani pentru un fond de binefacere, putem să credem că este ceea ce vor ei să facă. Pentru mai multă certitudine, ei îşi refuză orice mâncare sau haine pe care şi le-ar fi putut cumpăra, dar abnegaţia lor nu ţine de un act de îndatorire steril şi lipsit de bucurie. Ei renunţă la plăcerea de a avea mai multă mâncare pentru a simţi bucuria de a împărtăşi harul Lui Dumnezeu cu alţii. Aceşti oameni sunt atât de plini de bucurie în Dumnezeu, încât a dărui—chiar şi din puţinul sărăciei—nu reprezintă pentru ei o povară, ci o binecuvântare. Ei au descoperit zelul hedonismului creştin: DRAGOSTEA! Dragostea este prisosul bucuriei în Dumnezeu care acoperă nevoile celorlalţi.

Dragostea înseamnă mai mult decât acţiune

Am auzit atât de des (de la lucrarea Etica Situaţiei a lui Joseph Fletcher până la oratorii de capelă la Colegiul Bethel) că dragostea nu este ceea ce simţi; ci este modul în care acţionezi. Ce simplificare exagerată şi drastică! (Şi are la bază o teologie care crede în posibilitatea unei etici în lipsa unei renaşteri spirituale.) De ce a spus Pavel în 1 Corinteni 13:3, „Dacă voi împărţi ca hrană toată averea mea şi dacă-mi voi da trupul, ca să fiu ars, dar nu am dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”? Deoarece dragostea adevărată înseamnă întotdeauna mai mult decât acţiune. Pavel nu a vorbit despre exemplul de dragoste a macedonenilor doar pentru că ei dăruiau cu generozitate. El îi dădea drept exemplu pentru că dărnicia lor era prisosul bucuriei lor depline în harul Lui Dumnezeu. Acţiunea binevoitoare care nu izvorăşte din bucuria noastră în harul Lui Dumnezeu nu este dragoste. Singurul lucru pe care apostolul Pavel îl numeşte dragoste este zelul hedonismului creştin—adică acţiunea binevoitoare a oamenilor care au găsit împlinire în Dumnezeu şi acum doresc s-o extindă, împărtăşind-o cu alţii.

Sper că puteţi deci observa de ce am spus că năzuinţa pentru plăcere este un imbold esenţial pentru orice faptă bună, şi dacă renunţăm la năzuinţa pentru plăcerea deplină şi statornică, nu putem să-i iubim pe oameni sau să fim plăcuţi Lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi iubeşte pe cei care dăruiesc cu bucurie

Să vedem dacă acest lucru este confirmat în alte pasaje. Pavel îşi continuă rugămintea pentru strângerea de fonduri până la versetul 2 Corinteni 9. În versetul 7 este prezentat principiul general:

Fiecare să dea după cum s-a hotărât în inimă, nu cu părere de rău sau de nevoie, pentru că Dumnezeu îl iubeşte pe acela care dă bucuros.

Prin aceasta înţeleg că Dumnezeu nu este încântat atunci când oamenii acţionează cu generozitate, dar nu o fac cu bucurie. Atunci când oamenii nu găsesc plăcere în actele lor de ajutorare, Dumnezeu nu găseşte plăcere în acestea. El găseşte plăcere în cei care dăruiesc cu bucurie, în robii bucuroşi. De aceea am spus că dacă renunţăm la năzuinţa pentru plăcerea deplină şi statornică nu putem să fim plăcuţi Lui Dumnezeu. Dumnezeu găseşte plăcere în cei care dăruiesc cu bucurie. Dacă ne este indiferent dacă facem o faptă bună cu bucurie, suntem indiferenţi la ceea ce îi aduce plăcere Lui Dumnezeu. Şi plăcerea Lui Dumnezeu este ca noi să ne bucurăm să dăruim. Astfel, este esenţial să fim hedonişti creştini pe plan orizontal, în relaţiile cu ceilalţi şi să căutăm mereu bucuria de a dărui.

Dumnezeu îi iubeşte pe pastorii voioşi

Să luăm în considerare 1 Petru 5, când Petru le spune bătrânilor cum să procedeze cu misiunea de păstorire a turmei Lui Dumnezeu. Petru aplică misiunii de păstorire acelaşi principiu pe care Pavel îl aplicase pentru organizarea colectei în 2 Corinteni 8 şi 9. Versetul 2:

Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânşi, ci de bunăvoie.

Aceasta se poate rezuma astfel: Dumnezeu iubeşte un pastor voios. Porunca Lui Dumnezeu nu ne spune doar să ne facem datoria, ci să găsim bucurie în ceea ce facem. Dacă nu ne urmăm misiunea pentru a găsi o mare bucurie în ea, atunci nu căutăm să îndeplinim porunca Lui Dumnezeu. Phillip Brooks, un pastor episcopal în Boston acum 100 de ani şi autorul lucrării „O, mic oraş Betleem” a scris despre păstorie:

Cred din nou că este esenţial ca predicatorul să se bucure deplin de lucrarea lui pentru a avea succes. Adică să se bucure de ceea ce face în realitate, nu doar în teorie. Nici un om căruia detaliile acestei misiuni îi sunt repulsive nu-şi poate îndeplini misiunea bine în mod constant, oricât de pătruns de spiritul acesteia ar fi. Se poate arunca cu îndrăzneală asupra acesteia şi o poate îndeplini în ciuda sentimentelor de dezgust, dar nu se poate ţine de ea an după an, zi după zi. Prin urmare, consideraţi-o nu doar o plăcere total îndreptăţită, ci consideraţi-o un element esenţial al puterii voastre, dacă puteţi simţi o plăcere simplă în ceea ce trebuie să faceţi ca şi preot, în înflăcărarea cu care scrieţi, în pasiunea cu care vorbiţi, în modul în care staţi în faţa oamenilor şi îi emoţionaţi, în contactul cu tinerii. Cu cât vă place mai în profunzime, cu atât vă veţi face mai bine misiunea.

Pentru a sluji ca preot într-o biserică sau în lume într-un mod plăcut Lui Dumnezeu, trebuie să credem şi să urmăm cuvântul Lui Iisus pe care Pavel îl foloseşte în Acte 20:35 pentru a inspira un alt grup de bătrâni: „Să ne amintim de cuvintele Domnului Isus, că El Însuşi a spus: ‚Este mai ferice să dai, decât să primeşti’”. Când Pavel spune, „Să ne amintim această promisiune!” înseamnă că el vrea să spună că aceasta are o mare importanţă, fiind un imbold conştient pentru misiunea noastră. El vrea să spună că valoarea morală a generozităţii noastre nu este distrusă atunci când căutăm să o punem în practică în mod hedonist. Nu este greşit să dorim şi să urmărim fericirea pe care Iisus ne-a promis-o atunci când a spus „Este mai ferice să dai, decât să primeşti”.

Nu vă mulţumiţi cu plăceri inferioare

Obstacolul care ne împiedică să-i iubim pe ceilalţi este acelaşi cu cel care ne împiedică să Îl adorăm pe Dumnezeu. Piedica pentru îndeplinirea primei porunci (verticală) este aceeaşi piedică pentru îndeplinirea poruncii a doua (orizontală). Piedica nu constă în faptul că încercăm cu toţii să avem mulţumirea de sine, ci în faptul că suntem toţi prea uşor mulţumiţi. Nu Îl credem pe Iisus atunci când spune că este o mai mare fericire, bucurie, o plăcere mai deplină şi statornică să ne dedicăm viaţa pentru a-i ajuta pe ceilalţi decât să trăim pentru propria bunăstare materială. Şi astfel chiar năzuinţa pentru mulţumirea sufletească, care (conform spuselor Lui Iisus) ar trebui să ne îndrume spre simplitatea vieţii şi zelul iubirii se mulţumeşte mai degrabă cu fântânile crăpate ale prosperităţii şi confortului american. Mesajul care ar trebui vestit de pe acoperişul turnului IDS şi City Center iubitorilor de plăceri din America este acesta: „Americani, nu sunteţi destul de hedonişti!”

Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi rugina strică şi unde hoţii sparg şi fură; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu strică, şi unde hoţii nu sparg, nici nu fură. (Matei 6:19, 20)

Nu vă mai mulţumiţi cu puţinul de plăcere de 5.25% care este înghiţit de luni întregi de inflaţie şi de rugina morţii. Investiţi în blue chip, câştigul ridicat, garanţiile cu asigurare divină ale cerului. O viaţă dedicată beneficiilor şi plăcerilor materiale este ca şi cum am arunca banii la gunoi. Dar o viaţă simplificată pentru dragoste produce dividende de bucurie inegalabilă şi nemărginită. Ascultaţi Cuvântul Domnului,

Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie; (şi astfel) faceţi-vă pungi care nu se învechesc, o comoară care nu se pierde, în ceruri. (Luca 12:33)

Fraţi şi surori, mesajul pe care dorim să-l transmitem lumii este EVANGHELIA! Veştile bune! „Lăsaţi în urmă fântânile crăpate ale plăcerilor trecătoare, zadarnice. Veniţi la Hristos în a cărui prezenţă găsiţi deplinătatea bucuriei şi a plăcerilor pe vecie. Alăturaţi-vă nouă în zelul hedonismului creştin. Deoarece Domnul a vorbit: este o binecuvântare mai mare să iubim decât să trăim în lux.”

Mesajul hedonist din Evrei

Să ne îndreptăm atenţia spre fragmentul din Evrei 10:32–34. Vreau să observaţi cum prisosul de bucurie pentru comorile din cer a dat naştere dragostei în sufletul primilor creştini în timpul persecuţiei severe.

Amintiţi-vă de zilele de la început, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi răbdat o mare luptă de suferinţe: pe de o parte expuşi ca privelişte prin insulte şi necazuri şi, pe de alta, făcându-vă părtaşi acelora care treceau astfel prin ele. Pentru că aţi şi suferit împreună cu cei închişi şi aţi primit cu bucurie răpirea bunurilor voastre, cunoscând că aveţi pentru voi înşivă o avere mai bună şi statornică.

Aceşti creştini au fost motivaţi pentru misiunea din închisoare în acelaşi mod în care macedonenii (din 2 Corinteni 8:1–8) erau motivaţi să-i ajute pe săraci. Bucuria lor în Dumnezeu se revărsa în dragostea pentru ceilalţi. Ei îşi priveau propriile vieţi şi spuneau „Bunătatea Ta este mai bună decât viaţa” (Psalmul 63:3). Au privit toate bunurile lor şi au spus, „Avem o avere în cer care este mai bună şi mai statornică decât oricare dintre acestea.” Apoi s-au uitat unul la celălalt şi şi-au spus,

Bunurile şi lucrurile deopotrivă să treacă,
La fel şi viaţa de muritor;
Trupul poate fi omorât,
Dar adevărul Lui Dumnezeu dăinuie pe vecie,
Împărăţia Lui este veşnică.

Şi cu bucurie au renunţat la tot ce aveau şi L-au urmat pe Hristos în acea închisoare pentru a-i vizita pe fraţii şi surorile lor (Luca 14:33). Dragostea este prisosul bucuriei în Dumnezeu care acoperă nevoile celorlalţi.

Apoi pentru a ajunge la ideea de bază, autorul cărţii Evreilor îl prezintă pe Moise ca un exemplu de hedonism creştin în versetele 11:24–26. Observaţi cât de asemănătoare este motivaţia lui Moise cu cea a primilor creştini din capitolul 10 şi cea a macedonenilor din 2 Corinteni 8.

Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire.

Autorul acestei cărţi este deosebit de consecvent în hedonismul lui creştin. În versetul 10:34 el spune că năzuinţa creştinilor pentru o avere mai bună şi statornică s-a revărsat în dragostea voioasă care i-a costat bunurile lor. În versetul 11:6 el spune că nu putem să ne facem plăcuţi Lui Dumnezeu dacă nu venim la El pentru răsplata comuniunii cu El. În versetul 11:16 el îi laudă pe patriarhi deoarece ei „doresc o patrie mai bună, adică cerească; de aceea, Dumnezeu nu Se ruşinează de ei, ca să fie numit Dumnezeul lor, pentru că le-a pregătit o cetate.” Iar în versetul 11:24–26 Moise este un erou deoarece dragostea lui pentru răsplata divină s-a revărsat într-o asemenea bucurie care l-a determinat să considere plăcerile Egiptului drept fleacuri şi a fost legat pentru totdeauna de poporul Lui Dumnezeu prin dragoste. Apoi în versetul 12:2 autorul prezintă cel mai important exemplu:

Priviţi ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea.

Cel mai mare zel al dragostei care s-a împlinit vreodată a fost posibil deoarece Iisus a aspirat la cea mai minunată bucurie imaginabilă: şi anume, bucuria de a fi înălţat la dreapta Lui Dumnezeu în adunarea unui popor izbăvit.

Dar abnegaţia?

Acest exemplu al Lui Iisus ne oferă un prilej bun de a discuta unele texte aparent contradictorii care sunt adesea menţionate ca răspuns la hedonismul creştin. De exemplu, în versetul 1 Corinteni 13:5 se spune, „Dragostea nu caută ale sale”. Iar în 1 Corinteni 10:24 se spune „Nimeni să nu caute folosul său, ci pe al altuia” (interpretare literală). Iar în Romani 15:1–3 se spune,

Noi, cei tari, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor fără putere şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare dintre noi să placă aproapelui său spre bine, pentru zidire. Pentru că şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi, ci după cum este scris: „Insultele celor care Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea”.

Contrazic aceste pasaje hedonismul creştin? Eu nu cred acest lucru. Atunci când Pavel spune, „Dragostea nu caută ale sale” categoric el nu vrea să spună că dragostea nu găseşte plăcere în actele de ajutorare. (Vezi Romani 12:8.) În mod sigur nu vrea să spună că dacă am o chemare pentru predică pentru a simţi emoţia de a împărtăşi veştile bune ale Lui Dumnezeu, acesta nu poate fi un act de iubire. El continuă astfel, „Dragostea speră toate” (1 Corinteni 13:7). Dar ce este speranţa dacă nu nădejdea că se va întâmpla ceva care produce bucurie? Dacă îl credem pe Pavel în loc să presupunem că se contrazice singur, semnificaţia acestor texte „dificile” este că creştinii nu ar trebui să caute propriile plăceri personale şi mărunte, că nu ar trebui să ne mulţumim cu plăceri materiale în detrimentul dragostei. Ar trebui să Îl urmăm pe Iisus pe drumul Golgotei plin de suferinţă şi ocară şi simplitate. Dar nu fără tragere de inimă, nu plini de nemulţumire. Nu, trebuie să-L urmăm pe Domnul pe calea dragostei pentru bucuria care ne este oferită; deoarece Dumnezeu îi iubeşte pe cei care dăruiesc cu bucurie; deoarece Dumnezeu îi iubeşte pe pastorii entuziaşti; deoarece este o binecuvântare mai mare să dai decât să primeşti; deoarece să suferi alături de Hristos este o avuţie mai mare decât plăcerile trecătoare ale Egiptului; deoarece dacă ne dăm viaţa pentru El, o câştigăm pentru totdeauna.

Da, există o doctrină a abnegaţiei în Biblie. Trebuie să renunţăm la nisip pentru a ne putea construi temelia pe stâncă; trebuie să refuzăm lauda oamenilor pentru a ne putea bucura de încuviinţarea Lui Dumnezeu; trebuie să ne refuzăm comorile care sunt mâncate de molii pentru a avea o avere veşnică; trebuie să renunţăm la protecţia în mijlocul oamenilor pentru a ne bucura de siguranţa în Dumnezeu; trebuie să renunţăm la beţie şi lăcomie pentru a putea fi invitaţi la cel mai mare şi cel mai îndelungat ospăţ din univers; trebuie să renunţăm la bizuirea pe propriile puteri pentru a putea spune, „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic”. Dumnezeu nu ne cere niciodată, NICIODATĂ să ne refuzăm ceva care are o însemnătate mai mare pentru ceva care are o însemnătate mai mică. În aceasta constă păcatul. Dimpotrivă, Dumnezeu ne îndeamnă întotdeauna, ÎNTOTDEAUNA să renunţăm la plăcerile inferioare, trecătoare, zadarnice pentru a obţine plăcerile superioare, veşnice, care aduc adevărata mulţumire. După apelul Lui vertical pentru sărbătoarea hedonismului creştin în închinare urmează apelul Lui orizontal pentru zelul hedonismului creştin în dragoste. Iar această ordine este esenţială, deoarece dragostea este prisosul bucuriei în Dumnezeu care acoperă nevoile celorlalţi.

„Dacă pot iubi pe cineva, voi fi fericit”

Mulţi sfinţi de-a lungul secolelor au descoperit că năzuinţa pentru desfătare este un imbold esenţial pentru orice faptă bună şi că dacă renunţăm la năzuinţa pentru plăcerea deplină şi statornică, nu putem să-i iubim pe oameni sau să fim plăcuţi Lui Dumnezeu. George Müller din Bristol scria, „Mi-a fost mai evident ca niciodată că prima îndeletnicire importantă şi de bază cu care ar trebui să mă ocup în fiecare zi este să mă asigur că sufletul meu este fericit în Domnul” (Autobiografie, p. 52). Iar bucuria lui în Dumnezeu s-a revărsat într-o viaţă plină de iubire faţă de orfanii din Anglia.

Fiul lui Hudson Taylor consemnează afirmaţia acestuia din ultimii ani de viaţă, „Nu am făcut niciodată un sacrificiu”. Iar fiul lui adaugă, „Ceea ce a spus este adevărat, deoarece recompensele au fost atât de reale şi statornice încât a ajuns să înţeleagă că a renunţa înseamnă în mod inevitabil a primi, atunci când cineva are o relaţie profundă cu Dumnezeu” (Hudson Taylor, Secret spiritual, p. 30). Şi acea inimă plină de bucurie în Dumnezeu a pus bazele unei biserici pentru milioane de credincioşi în China.

Jonathan Edwards, a cărui predică a pus bazele primei Mari Deşteptări în America la sfârşitul anilor 1740 a concluzionat în anii de facultate, „Pentru a mă strădui să obţin pentru mine însumi pe cealaltă lume câtă fericire este posibil, cu toată puterea, tăria, vigoarea şi vehemenţa, da violenţa de care sunt capabil, sau pe care mă pot hotărî să le exercit, în orice mod care poate fi conceput” (Lucrări, vol. 1, p. xxi).

Iar în 1980 l-am ascultat pe un tânăr pastor asociat al Bisericii Baptiste Zion care a ţinut o cuvântare la Hospitality House unde venise să-L cunoască pe Domnul, fiind un puşti din interiorul oraşului. Acum, după absolvirea seminarului în California, se întorsese să lucreze în Minneapolis. Şi propoziţia pe care mi-o amintesc este aceasta: „Dacă pot să iubesc pe cineva, voi fi fericit”. Acesta este un bun comentariu de încheiere pentru cuvintele Lui Iisus, „Este mai ferice să dai, decât să primeşti”. Să îndeplinim aceste cuvinte la Betleem din toată inima noastră.