Puterea Exemplului

De la Gospel Translations Romanian

---

Versiunea curentă din 17 ianuarie 2010 18:50

“Exemplul nu este principalul în viaţă—este singurul lucru important.” Prin această propoziţie, celebrul medic misionar şi autor, Albert Schweitzer, a afirmat în mod clar importanţa şi puterea exemplului. Câţi dintre noi care citim aceste rânduri, am fost influenţaţi de viaţa plină de forţă a anumitor pastori, prezbiteri sau alţi creştini pe care i-am văzut la viaţa noastră? Dacă spun “un pastor credincios” a cui imagine vă vine în minte? Dacă spun “un creştin credincios” la cine anume vă gândiţi?

Afirmaţia lui Schweitzer este, desigur, o exagerare. Viaţa spirituală implică multe alte lucruri, însă şi acestea sunt toate combinate în exemplele care sunt oferite.

“A forma” şi „a învăţa” pot suna ca nişte concepte noi, însă nu sunt. Aceasta pare să fi fost în mintea lui Dumnezeu pornind chiar de la felul în care ne-a creat. El i-a creat pe oameni după chipul său. Noi trebuie să-i urmăm exemplul şi să-i imităm caracterul. La Întruparea lui Cristos, Dumnezeu a luat trup într-un mod în care să-l putem înţelege şi să relaţionăm cu El, şi aşa cum spune Petru „v-a dat exemplu astfel încât să-i călcaţi pe urme” (I Petru 2:21).

Şi noi ne implicăm să participăm la această slujire de a da şi de a urma exemple. Dumnezeu a creat oamenii pentru a se naşte şi a se maturiza în compania altor oameni, în familie. Nu ne generăm pe noi înşine şi nici nu apărem deodată ca oameni maturi. Dumnezeu a plănuit ca părinţii iubitori să facă parte din modul în care vor creşte oamenii.

De asemenea, aceasta este modalitatea prin care a intenţionat să se facă cunoscut în această lume decăzută. În Vechiul Testament Dumnezeu l-a chemat pe Abraham şi pe descendenţii săi să fie un popor sfânt, special şi diferit de lume. Ei trebuiau să fie speciali astfel încât lumea să aibă o imaginea unei societăţi care să oglindească caracterul lui Dumnezeu—întrupând preocupările şi valorile Lui. Când Domnul a spus poporului Său în Levitic 19 că ei trebuiau să „Fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul, sunt sfânt,” nu vorbea doar pentru o singură persoană, adresându-se lui Moise, sau Aaron sau Iosua. Cu siguranţă li se adresa lor, însă vedem în Lev. 19:1 că Domnul l-a însărcinat pe Moise să spună acest lucru întregii adunări a lui Israel. Legile pe care le-a dat aveau multe în comun cu relaţiile, egalitatea, dreptatea şi interacţiunile sociale. El demonstrează că din moment ce aceşti oameni ar ţine unii la alţii—la cei pierduţi, la cei mai mici, la străini şi la cei tineri—ar arăta ceva din caracterul Creatorului lor drept şi milostiv.

Eşecul lui Israel în această slujire de a da exemplu celorlalţi este una dintre principalele acuzaţii împotriva naţiunii din Vechiul Testament. Astfel în Ezechiel 5, rolul lui Israel devine unul de a instrui popoarele prin exemplu negativ. DOMNUL spune lui Israel, „Acesta este Ierusalimul, pe care l-am pus în centrul naţiunilor, cu ţări de jur împrejurul său… Te voi transforma în ruină şi reproş printre naţiunile din jurul tău, în văzul tuturor celor care trec pe lângă tine. Vei fi reproş şi admonestare, avertisment şi obiect de îngrozire pentru naţiunile din jurul tău când îmi voi revărsa asupra ta mânia şi te voi pedepsi şi cu furie vei fi certat Eu Domnul am vorbit. (5:5, 14-15). Dumnezeu repetă iarăşi şi iarăşi în Ezechiel că face ceea ce îi face naţiunii lui Israel de dragul numelui Său, adică pentru ca adevărul despre El să fie cunoscut printre popoarele lumii.

Acest pasaj care dă mărturie despre El este şi ceea ce Dumnezeu a intenţionat prin Biserică în Noul Testament. În Ioan 13, Isus a spus că lumea avea să cunoască că ei sunt discipolii Lui Cristos - după iubirea pe care o au unii pentru alţii. Paul a scris Bisericii din Efes, „odinioară eraţi în întuneric, dar acum sunteţi în lumină în Domnul. Trăiţi ca şi copii ai luminii” (Ef. 5:8)

În vieţile noastre de creştini, atât fiecare individual cât şi în efect amplificat în vieţile noastre împreună ca biserici, ţinem sus lumina lui Dumnezeu de speranţă în această lume întunecată şi cuprinsă de disperare. Prin vieţile noastre de creştini ne învăţăm reciproc şi predicăm lumii înconjurătoare despre Dumnezeu. Dacă ne iubim unii pe alţii, arătăm un pic din ceea ce înseamnă să-l iubim pe Dumnezeu. Şi, pe de altă parte „oricine care nu-şi iubeşte fratele, pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede” (I Ioan 4:20). În sfinţenia noastră, arătăm sfinţenia lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să dăm oamenilor speranţa că există un alt mod de a trăi decât vieţile de frustrare egoistă pe care natura noastră decăzută şi lumea înconjurătoare conspiră ca să ne încurajeze să le urmăm.

Confraţi pastori şi prezbiteri, ce învaţă bisericile noastre lumii care ne priveşte despre Dumnezeu? Îi învăţăm cumva că Dumnezeu se limitează la rasa noastră? Îi învăţăm că tolerează păcatul şi infidelitatea, vieţi absorbite de sine pline de micime şi certuri? Cât de serios am condus comunităţile noastre să ia în serios marea sarcină şi privilegiu pe care o avem de a fi pe scena publică, vitrina, reclama, pagina web a caracterului lui Dumnezeu în faţa creaţiei sale?

Ce privilegiu imens ne-a dăruit, şi cât de puţin părem să-l luăm în considerare. Credem că dacă atragem mai mulţi oameni în bisericile noastre, acest lucru într-o oarecare măsură neagă responsabilitatea noastră faţă de cei care sunt deja membri. Dar ce fel de mărturie sunt unul fiecare dintre cei ce sunt în biserică? Câte din faptele lor urâte trebuie să acoperiţi pentru ca oamenii să vadă buna mărturie pe care Dumnezeu o dă prin cei care sunt cu adevărat convertiţi şi o arată?

Întregul exerciţiu al disciplinei din biserică nu se referă în ultimă instanţă la pedeapsă sau răzbunare. Acestea sunt chestiuni care îi revin lui Dumnezeu, nu unor creştini iertaţi cum suntem noi (Deuteronom 32:35; Romani 12:19)! Însă trebuie neapărat să avem preocuparea de a da mărturie bună celorlalţi despre cum este Dumnezeu. Trebuie să fim exemplari în viaţa şi comportamentul nostru. Aţi observat că în epistolele sale pastorale Paul pare deosebit de preocupat de reputaţia pe care trebuie să o aibă un prezbiter înafara bisericii? În timp ce s-ar putea să existe ceva motive cu privire la aceasta, cu siguranţă prezbiterul are un rol reprezentativ din partea bisericii în faţa lumii. În consecinţă, biserica luată ca întreg, trebuie să fie şi ea la fel. Din această cauză Paul era aşa de nervos în Corinteni 5. Aţi observat la cine anume se răstea Paul? El nu l-a apostrofat pe omul care era implicat într-o legătură sexuală păcătoasă; ci mai degrabă a admonestat biserica care tolera un asemenea păcat printre membrii săi! Cunoaştem tristul adevăr că unii dintre noi vor fi arătaţi că s-au pierdut în păcat , chiar dacă au avut un început promiţător. Avem încredere că măcar unii dintre ei se vor căi şi vor reveni. Însă nu vom aştepta ca biserica să-şi renege responsabilitatea de a-l reprezenta cu cinste pe Dumnezeu, luptând pentru sfinţenie şi împotriva păcatului. Tocmai această chestiune—foarte asemănătoare cu păcatul Israelului idolatru din Vechiul Testament—era în centrul admonestării dure a lui Paul făcute bisericii din Corint.

Prieteni, ce ar avea de spus apostolul Paul despre biserica voastră şi a mea? Câtă neascultare să tolerăm în numele iubirii? Câte relaţii adultere sau divorţuri nebiblice permitem să fie trecute sub tăcere în bisericile noastre, şi care, totuşi strigă în gura mare către lume spunând „nu suntem deloc diferiţi faţă de ei?” Câtor oameni care caută să bage intrigă le vom permite să dividă biserica pe chestiuni minore, sau câtor evanghelii false le vom permite să fie predicate?

Dragi fraţi, dacă citiţi aceste rânduri în calitate de pastor, prezbiter, profesor sau membru într-o biserică, meditaţi la marea responsabilitate pe care o avem. Gândiţi-vă cum putem cât mai bine să dăm mărturie despre Dumnezeu—oare ignorând păcatul din mijlocul nostru, sau lucrând cu blândeţe pentru a-i aduce pe calea cea bună pe cei prinşi în păcat, aşa cum dă indicaţii Paul în Galateni 6:1? E atitudine reflectă cel mai bine pe Dumnezeul pe care îl adorăm? Oare mila lui Dumnezeu acoperă sfinţenia Sa din Cuvântul Său? Dar în biserica sa? Care este slujirea noastră cu privire la această chestiune?

Gândiţi-vă ce exemplu daţi lumii celor care vă înconjoară. Dumnezeu are un plan măreţ pentru poporul Său şi pentru lumea Sa; El ne invită să arătăm acest lucru prin cuvintele şi vieţile noastre. Faceţi acest lucru? Fie ca Domnul să ne ajute pe fiecare dintre noi să fie credincios în această chemare măreaţă.