Noaptea neagră a sufletului

De la Gospel Translations Romanian

---

Versiunea curentă din 27 septembrie 2009 17:30

Acest fenomen descrie una dintre maladiile de care au suferit mai marii Creştinismului din când în când. A fost acea maladie care l-a făcut pe David să-şi înece perna în lacrimi. A fost acea maladie care l-a făcut pe Ieremia să îşi atragă porecla de „profetul lacrimilor”. A fost acea maladie care l-a afectat atât de mult pe Martin Luther, încât se credea că melancolia îl va distruge. Nu este un tip comun de depresie, ci este o depresie strâns legată de lipsa de credinţă, o criză care apare atunci când cineva nu mai simte prezenţa lui Dumnezeu sau simte că a fost abandonat de El.

Depresia spirituală chiar există şi poate fi acută. Ne întrebăm cum poate o persoană credincioasă să ajungă în astfel de momente de decadenţă, dar orice ar provoca-o nu ne îndepărtează de realitate. Credinţa noastră nu este o acţiune constantă. Este mişcătoare. Oscilează. Oscilăm între credinţe, iar între ele sunt perioade de îndoială când strigăm „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”

De asemenea, putem crede că noaptea neagră a sufletului este ceva complet incompatibil cu darurile Duhului, nu numai cele referitoare la credinţă, dar şi cele referitoare la fericire. Odată ce Duhul Sfânt ne-a umplut sufletele cu o fericire inexplicabilă, unde mai poate fi loc pentru atâta întuneric? Este foarte important pentru noi să facem diferenţa între roadele spirituale ale fericirii şi conceptul cultural de fericire. Un creştin poate simţi fericire şi bucurie în inimă, în timp ce suferă de depresie spirituală în minte. Fericirea pe care o avem ne susţine în nopţile întunecate şi nu este atinsă de depresia spirituală. Fericirea creştinilor este una care supravieţuieşte tuturor întorsăturilor vieţii.

În a doua Epistolă către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel le subliniază cititorilor importanţa predicii şi a încredinţării Evangheliei către oameni. Dar mai presus de toate, el reaminteşte Bisericii că cea mai mare comoară pe care o avem de la Dumnezeu nu stă în vase şi pocale de aur şi argint, ci în ceea ce Apostolii numesc „vase de lut”. Din acest motiv el spune „puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi”. Iar apoi, imediat apostolul adaugă „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi, 8. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; 9. Prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; 10. Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru.” (II Corinteni 4, 7-10)

Acest pasaj ne arată limitele depresiei pe care o simţim. Depresia poate fi profundă, dar nu este permanentă, nici nu este fatală. Trebuie notat faptul că Sfântul Apostol Pavel descrie starea noastră în foarte multe chipuri. El spune că suntem „prigoniţi, striviţi, lipsiţi, doborâţi.” Acestea sunt imagini puternice care ne arată câte trebuie să îndure creştinii, dar de fiecare dată când ne descrie astfel, descrie şi limita îndurărilor. Loviţi, dar nu zdrobiţi. Striviţi, dar nu până la disperare. Persecutaţi, dar nu uitaţi. Doborâţi, dar nu distruşi.

Avem, deci, această presiune pe care trebuie să o suportăm, dar deşi este puternică, nu ne distruge. Putem fi confuzi şi uimiţi, dar acea limită către care suntem împinşi de confuzia noastră sau de uimirea noastră, nu duce la disperare totală. Chiar şi în vreme de persecuţie, cât de grera ar fi ea, nu suntem uitaţi, şi poate că suntem copleşiţi şi dărâmaţi, aşa cum spunea profetul Ieremia, tot ne rămâne loc pentru fericire. Ne gândim la profetul Avacum care, în nefericirea lui, a rămas credincios în ciuda loviturilor pe care le-a primit, iar Dumnezeu i-a dat picioare sprintene ca cele de căprioară, picioare care să-l ajute să meargă către cele înalte.

În altă parte, Sfântul Apostol Pavel scriind Filipenilor îi ceartă pe aceştia pentru că sunt „neliniştiţi pentru nimic”, spunându-le că tratamentul pentru nelinişte este găsit în genunchii fiecăruia, că acolo este pacea lui Dumnezeu, care le linişteşte toate şi alungă îngrijorarea. Încă o dată, putem fi neliniştiţi şi agitaţi şi îngrijoraţi, fără a ne lăsa pradă total disperării.

Această coexistenţă a credinţei şi a depresiei spirituale mai este întâlnită şi tratată şi în alte texte biblice de o emoţie foarte puternică. Ni se spune că este perfect normal ca oamenii care cred să simtă şi disperare. Dumnezeu Însuşi a fost un om al suferinţelor şi a cunoscut şi El disperarea. Dar deşi disperarea poate atinge cele mai adânci locuri ale sufletului nostru, nu trebuie să se transforme în amărăciune. Suferinţa este o emoţie normală, uneori este o virtute, dar niciodată nu trebuie să îşi facă loc în sufletul nostru amărăciunea. Cu alte cuvinte, este bine să ne ducem la casa plângerii, dar chiar şi atunci când plângem, acel sentiment de durere nu trebuie să se transforme în ură. Prezenţa credinţei nu ne dă niciun fel de garanţie că nu va exista durerea spirituală, totuşi, noaptea neagră a sufletului va lăsa mereu loc pentru lumina puternică reprezentată de prezenţa lui Dumnezeu în noi şi lângă noi.