Regele regilor

De la Gospel Translations Romanian

---

Versiunea curentă din 6 aprilie 2020 23:54

Evanghelia după Luca se termină cu o afirmație extrem de răscolitoare: “El i-a dus afară până spre Betania. Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și a fost înălțat la cer. După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie. Și tot timpul stăteau în Templu și lăudau și binecuvântau pe Dumnezeu.” (24:50–53).

Ceea ce e răscolitor la acest pasaj este, după cum relatează Luca plecarea lui Iisus din această lume, reacția discipolilor Lui de a se întoarce la Ierusalim cu “mare bucurie”. Ce anume legat de plecarea lui Iisus ar inculca în discipolii Săi o emoție de exaltare pură? Această întrebare este cu atât mai complicată, dacă ne uităm la emoțiile exprimate de discipoli, atunci când, mai devreme, Iisus le-a spus că momentul plecării Sale este foarte aproape. La momentul respectiv, ideea că Domnul lor va pleca de lângă ei a stârnit în mijlocul lor un duh de regret profund. S-ar părea că nu există nimic mai deprimant decât să anticipezi despărțirea de prezența lui Iisus. Cu toate acestea, nu după mult timp, acea depresie s-a schimbat într-o bucurie de nedescris.

Trebuie să ne întrebăm, ce anume a determinat o asemenea schimbare radicală a emoțiilor în inimile discipolilor lui Iisus. Noul Testament ne oferă un răspuns clar la această întrebare. În intervalul de timp dintre anunțul făcut de Iisus că va pleca în curând și plecarea Sa efectivă, discipolii au ajuns să înțeleagă două lucruri. În primul rând, au înțeles motivul pentru care Iisus pleca. În al doilea rând, au înțeles locul în care El pleca. Iisus pleca nu pentru a-i lăsa pe ei singuri și neconsolați, ci pentru a se înălța la cer. Conceptul de înălțare regăsit în Noul Testament înseamnă ceva cu mult mai mult decât simpla ridicare la cer sau chiar mutarea în locurile cerești. La Înălțarea Sa, Iisus urma să meargă într-un loc anume, cu un anumit scop. El S-a înălțat la cer pentru a fi învestit și încoronat ca Rege al regilor și Domn al domnilor. Numele folosite în Noul Testament pentru a-L descrie pe Iisus în rolul Său împărătesc sunt cele de “Rege al regilor” și “Domn al domnilor”. Această structură literară specifică înseamnă mai mult decât doar instalarea lui Iisus într-o poziție de autoritate din care să domnească peste regi mai neînsemnați. Mai degrabă, ea este o structură ce indică supremația lui Iisus în majestatea sa monarhică. El este Rege în cea mai înaltă accepțiune a termenului de regalitate.

În termeni biblici este de neconceput a avea un rege fără un regat. Din moment ce Iisus merge la încoronarea sa ca rege, odată cu aceasta Tatăl îi oferă un regat peste care să domnească. Acest regat este reprezentat de întreaga creație.

În teologia modernă s-au strecurat două mari erori referitor la conceptul biblic de regat sau împărăție a lui Dumnezeu. Prima este că respectiva împărăție s-a încheiat deja și că nu mai are ce să se manifeste din această domnie a lui Hristos. O asemenea perspectivă poate fi descrisă ca o escatologie supra-realizată (ultimele lucruri). Odată cu realizarea plenitudinii împărăției, nu ar mai fi nimic de așteptat în ce privește triumful lui Hristos. Cealaltă eroare, crezută de un mare număr de creștini, este că împărăția lui Dumnezeu este ceva ce are legătură doar cu viitorul, adică, această împărăție a lui Dumnezeu nu există deja, sub nicio formă. Această opinie ia o poziție atât de puternică în favoarea dimensiunii futuristice a împărăției lui Dumnezeu, încât chiar și pasaje ale Noului Testament precum Fericirile din Matei 5-7 nu au nicio aplicare pentru biserica din ziua de azi, deoarece ele aparțin de epoca viitoare a împărăției, care încă nu a început.

Ambele opinii de mai sus afectează învățătura clară a Noului Testament care afirmă că împărăția lui Dumnezeu a început deja. Regele a fost deja întronat. El a primit deja întreaga autoritate în cer și pe pământ. Acest lucru înseamnă că, chiar în acest moment autoritatea supremă asupra împărățiilor acestei lumi și asupra întregului univers se află în mâinile Regelui Iisus. Nu există nicio fărâmă de pământ, niciun simbol al puterii din această lume care să nu se afle sub stăpânirea și domnia Lui chiar în acest moment. În epistola lui Pavel către Filipeni, în capitolul 2, în așa-numitul imn chenotic, se spune că lui Iisus I s-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume. Numele care Îi este dat și care este deasupra tuturor titlurilor de glorie pe care le poate primi cineva este un nume rezervat numai pentru Dumnezeu. Este vorba despre titlul de glorie al lui Dumnezeu, Adonai,care înseamnă “Cel care domnește în mod absolut.” Repet, acest titlu este unul de autoritate supremă pentru Cel care este Rege peste întreg pământul.

Traducerea regăsită în Noul Testament pentru cuvântul adonai din Vechiul Testament este domnul. Când Pavel afirmă că la numele lui Iisus fiecare genunchi trebuie să se plece și fiecare limbă să mărturisească, motivul plecăciunii și al mărturisirii este faptul că trebuie să declare cu buzele lor că Iisus este Domnul — adică, El este Cel care domnește în mod absolut. Aceasta a fost prima mărturisire de credință a bisericii primare.

Apoi Roma, în tirania sa eronată și păgână a încercat să impună un jurământ de loialitate pentru cultul religios al împăratului, prin care toți oamenii erau obligați să rostească expresia kaisar kurios — “Cezar este Domn.” Creștinii au răspuns prin a-și arăta orice formă posibilă de supunere civilă, plătindu-și taxele, respectând regele, fiind cetățeni model; însă, pentru a-și menține conștiința curată, nu au putut respecta porunca cezarului de a-l proclama Domn. Răspunsul lor la jurământul de loialitate, kaisar kurios, a fost pe cât de simplu în exprimarea lui, pe atât de profund în semnificație, Jesus ho kurios, Iisus este Domnul. Domnia lui Iisus nu este o simplă speranță a creștinilor care s-ar putea îndeplini într-o bună zi; este un adevăr care deja a devenit realitate. Reprezintă misiunea bisericii de a da mărturie pentru această împărăție invizibilă, sau după cum s-a exprimat Calvin, reprezintă misiunea bisericii de a face vizibilă împărăția invizibilă a lui Hristos. Deși invizibilă, este cât se poate de reală.