Obiceiurile oamenilor

De la Gospel Translations Romanian

---

Versiunea curentă din 6 aprilie 2020 17:59

Orice structură socială are reguli care definesc care este comportamentul acceptabil sau inacceptabil pentru membrii săi. O profesie sau o școală poate avea un cod vestimentar. O competiție sportivă este bazată pe reguli. Orice instituție guvernamentală are regulamente. O familie bine pusă la punct are reguli obișnuite care sunt transmise verbal de la părinți la copii. Dar mai mult decât de atât, Dumnezeu are reguli pentru copiii Săi, reguli care ne-au fost date în Scriptură. În Psalmul 119, aceste reguli capătă diverse nume precum „legi“, „orânduiri“, „învățături“ și „porunci“.

Dacă regulile sunt ceva obișnuit și sunt regăsite în toate structurile societății, de ce subiectul legii este atât de mult discutat și constroversat în rândul creștinilor? De ce devenim atât de tulburați când vine vorba de regulile obișnuite pentru familia lui Dumnezeu? Unul dintre motive este faptul că adăugăm propriile noastre reguli la regulile lui Dumnezeu. Precum fariseii din timpul lui Isus, încercăm și noi să îl ajutăm pe Dumnezeu prin adăugarea la poruncile Lui a unor permisiuni și interdicții făcute de om.

Cu toate acestea, Isus i-a mustrat aspru pe farisei pentru faptul că dădeau ca învățături, porunci omenești. Aceste învățături trebuiau să fie legi inspirate de Dumnezeu (Marcu 7:5-8). Mustrarea Sa rămâne valabilă pentru noi, pentru că și noi suntem tentați să ne înălțăm regulile omenești la nivelul Scripturii. Atunci când facem aceasta, suntem vinovați de crearea unor obligații pentru conștiință, acolo unde Dumnezeu nu s-a pronunțat. Acest fapt îl putem numi legalism.

De unde provin aceste reguli omenești? Multe dintre ele încep cu ceea ce unii numesc „bariere“. O barieră este o restricție bine-intenționată care să ne ajute să evităm adevăratul păcat. Într-o seară, pe când eram singur în camera de hotel, am început să caut printre canalele TV niște divertisment inofensiv. Evident că acesta nu era un păcat. Însă m-am oprit la un film, care s-a dovedit a fi un stimulent sexual. Acel program TV a stârnit natura mea păcătoasă. În urma acelui incident, mi-am impus propria „barieră.“ Am făcut un angajament cu mine însumi să nu mai pornesc televizorul când sunt singur, decât atunci când vreau să văd o anumită emisiune.

Bănuiesc ca mulți creștini și-au construit astfel de bariere în diferite momente ale vieții. Barierele personale nu constituie nimic rău în sinea lor. Ele pot să ne ajute să evităm păcatul adevărat. Însă ele ne pot duce spre legalism atunci când le ridicăm la rangul Legii lui Dumnezeu - adică atunci când ne impunem restricțiile personale asupra celorlalți.

Eu cred, spre exemplu, că Biblia ne învață mai degabă cumpătarea și nu abstinența în ceea ce privește băuturile alcoolice. Totuși, din cauza abuzului de alcool răspândit în societatea noastră, mulți dintre noi au decis să practice abstinența. Aceasta este o barieră pe care noi am stabilit-o și este perfect justificată, atâta timp cât ne-o impunem doar nouă. Însă atunci când îi judecăm pe alți creștini care practică cumpătarea în locul abstinenței, ne-am înălțat propriile convingeri la rangul Legii lui Dumnezeu. Și astfel practicăm legalismul.

Apostolul Pavel s-a confruntat cu o altă chestiune a legalismului din zilele lui, pe care a denumit-o „certuri asupra părerilor indoielnice“ (Rom. 14:1 EDCR 2019). Se pare că era vorba de două probleme - mâncatul cărnii și respectarea anumitor zile speciale (Rom. 14: 2, 5).

Răspunsul lui Pavel atinge două aspecte. Primul, că trebuie să înțelegem faptul că Dumnezeu ne-a dat libertatea de a avea păreri diferite asupra chestiunilor care nu sunt discutate în Scriptură. Al doilea, că nu trebuie să îi judecăm sau să îi disprețuim pe aceia care au opinii diferite de ale noastre.

Să ne abținem din a-i judeca pe ceilalți oameni, a căror practici sunt diferite de ale noastre, este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le avem de făcut. Ni se pare dificil să credem că o practică, pe care noi o considerăm ca fiind păcat pentru noi, să nu fie un păcat și pentru ceilalți. Și totuși Pavel scrie: „fiecare să fie deplin încredințat în cugetul lui.“ (Rom. 14:5)

Este ceva obișnuit astăzi ca oamenii să poarte o îmbrăcăminte lejeră la biserică. Însă eu am crescut într-o vreme când oamenii își purtau „hainele de duminică“ la închinare. Așadar, pentru mult timp am avut o atitudine critică față de aceia care veneau la biserică în haine lejere. Consideram acest lucru ca fiind lipsă de respect față de Dumnezeu. Totuși, am tras în final concluzia că această chestiune nu era discutată în Scriptură și că trebuie să le las celorlalți libertatea pe care Dumnezeu le-a acordat-o, altfel, voi cădea în legalism.

Unele diferențe de opinie, precum cele legate de îmbrăcăminte, par să aibă legătură cu diferențele dintre generații, iar altele țin de zona geografică. Am fost crescut într-o biserică în care tinerii și tinerele nu aveau voie să înoate împreună. Totuși, era total accetabil ca femeile să folosească produse cosmetice. Mai târziu, când am fost tânăr, am mers la o biserică de pe Coasta de Vest care era la fel de conservatoare ca și cea în care am crescut. Acolo, ca parte a activității lor de tineret, tinerii mergeau regulat împreună la plajă. Totuși, femeile care foloseau produse cosmetice erau considerate a fi „din lume.“ Sunt sigur că în trecut, atunci când liderii ambelor biserici au impus aceste restricții, au simțit că au motive întemeiate pentru a face acest lucru. Însă, de fapt, ei au făcut ca regulile lor să fie egale cu poruncile lui Dumnezeu.

Bănuiesc că liderii bisericii, care au decis că e un păcat ca fetele și băieții să înoate împreună, erau îngrijorați de pericolul poftei ochilor. Acesta este, desigur, un păcat împotriva căruia Isus ne-a atenționat în mod clar în Matei 5:27-28. Totuși, regula privind mersul împreună la înot nu a soluționat practica și mai periculoasă a tinerilor care stau singuri într-o mașină parcată, sărutându-se și mângâindu-se reciproc.

Aceasta aduce în discuție o altă problemă a regulilor omenești. Pe lângă crearea unor obligații pentru conștiință acolo unde Dumnezeu nu s-a pronunțat, deseori acestea nu reușesc să soluționeze problema reală. Regulile pur și simplu nu se pot adresa fiecărei situații. Băieții tineri pot să găsească o duzină de alte locuri înafara piscinei pentru a-și satisface pofta ochilor; să nu mai menționăm de problema mașinii parcate. Așadar, în loc să stabilim reguli despre înotatul împreună cu o persoană de sex opus, trebuie să ajutăm tinerii să dezvolte convingeri biblice despre purtitatea sexuală. Putem să îi îndrumăm spre pasaje din Scriptură precum 2 Timotei 2:22 - „fugi de poftele tinereții“ - și să îi ajutăm să identifice situațiile de care trebuie să fugă. Atunci când facem aceasta, îi ajutăm să identifice și să se păzească de orice situație în care poftele lor sexuale pot fi stârnite.

Soluția împotriva legalismului privind regulile omenești este dezvoltarea și deprinderea unor convingeri bazate pe Biblie. Dacă Biblia nu interzice o practică, nici noi nu ar trebui. De asemenea, ar trebui să ne concentrăm mai mult pe ceea ce ne învață Biblia. Spre exemplu, Biblia subliniază importanța stăpânirii de sine. Ne învață că, fie că mâncăm sau fie că bem, trebuie să o facem pentru gloria lui Dumnezeu (1 Cor. 10:31). O persoană care bea un pahar de vin trebuie să o facă pentru gloria lui Dumnezeu, iar omul care își mânâncă friptura trebuie să o facă pentru gloria lui Dumnezeu.

Deci indiferent că e vorba despre vizionarea unei emisiuni la televizor, despre înotatul cu o persoană de sex opus sau despre folosirea produselor cosmetice, putem să aplicăm mereu această regulă biblică: „Pot să fac aceasta pentru gloria lui Dumnezeu?“ Și atunci trebuie să acceptăm faptul că, potrivit lui Pavel în Romani 14, răspunsul la această întrebare poate fi diferit pentru fiecare persoană. Acesta este modul prin care putem să evităm legalismul privind regulile omenești.