Trădare Universală (Mai 2008)

De la Gospel Translations Romanian

Versiunea de la data 8 februarie 2011 15:09 (vizualizaţi sursa) Pcain (Discuţie | contribuţii) (Pagină nouă: {{info|Cosmic Treason (2008}}<br> Hi Bogdana,<br> Here is the page for your translation!<br> Thanks so much!!<br>Patty) ← Diferenţa anterioară		Versiunea curentă din 8 februarie 2011 16:45 (vizualizaţi sursa) Bogdana (Discuţie | contribuţii)
(O revizie intermediară neafişată)
Linia 1:		Linia 1:
-	{{info|Cosmic Treason (2008}}<br>	+	{{info|Cosmic Treason (May 2008)}}<br>
-	Hi Bogdana,<br> Here is the page for your translation!<br> Thanks so much!!<br>Patty	+	„Caracterul imoral al păcatului” sună ca o redundanţă fără sens care nu adaugă nimic nou la subiectul pus în discuţie. Totuşi, necesitatea discutării caracterului imoral al păcatului este impusă de o cultură şi chiar de o biserică care au diminuat semnificaţia păcatului în sine. În prezent se consideră păcat atunci când facem o greşeală sau luăm o decizie greşită. Atunci când dau un examen sau un test de ortografie, dacă greşesc o literă, voi scrie greşit un anumit cuvânt. Un lucru este să faci o greşeală. Şi este cu totul altceva să trag cu ochiul la lucrarea celui de lângă mine şi să copiez răspunsurile acestuia pentru a lua o notă bună. În acest caz, va fi un păcat moral. Deşi considerăm că este un păcat atunci când facem greşeli din cauza încetinelii cu care ne pregătim, totuşi, actul de a înşela este considerat mai grav. Este corect să considerăm păcatul o ca fiind „alegere greşită”, dar în acelaşi timp acest lucru reprezintă un eufemism care poate diminua gravitatea acţiunii în sine. Decizia de a păcătui este într-adevăr o alegere greşită, dar trebuie subliniat din nou, reprezintă mai mult decât o simplă greşeală. Este vorba de fapt despre un păcat moral.
		+
		+	În cartea mea ''Adevărul Crucii'' am scris un întreg capitol despre caracterul imoral al păcatului. Capitolul începe cu o anecdotă despre scepticismul meu total atunci când am primit o ediţie recentă a ''Citatelor Cunoscute ale lui Bartlett''. Deşi m-am bucurat să primesc această ediţie gratuită, m-am întrebat de ce mi-ar trimite-o cineva tocmai mie. În timp ce frunzăream paginile care includeau citate ale lui Immanuel Kant, Aristotel, Thomas Aquinas, şi ale altora, spre surprinderea mea totală am dat peste un citat de-al meu. Faptul că fusesem citat în cuprinsul unei astfel de colecţii savante chiar m-a surprins. Mă întrebam ce aş fi putut spune care să fi meritat să fie inclus într-o astfel de antologie, iar răspunsul l-am descoperit într-o simplă afirmaţie care mi-era atribuită: „Păcatul este o trădare universală”. Ceea ce am vrut să evidenţiez prin această afirmaţie este faptul că şi cel mai mic păcat pe care îl săvârşeşte o fiinţă împotriva Creatorului pângăreşte sfinţenia Creatorului, slava şi neprihănirea Lui. Orice păcat, oricât de nesemnificativ ar părea, reprezintă un act de răzvrătire împotriva Dumnezeului suprem care domneşte peste noi, astfel că păcatul este un act de trădare împotriva Domnului universului.
		+
		+	Trădarea universală reprezintă unul dintre modurile de a caracteriza noţiunea de păcat, dar în Biblie se disting trei moduri principale în care este descris păcatul. În primul rând, păcatul este considerat o datorie; în al doilea rând, păcatul este o expresie a duşmăniei; în al treilea rând, păcatul este considerat o nelegiuire. În primul caz noi, cei care suntem păcătoşi suntem consideraţi de Scriptură ca fiind datornici care nu îşi pot plăti datoria. În acest sens nu vorbim despre o datorie financiară, ci despre una morală. Dumnezeu are dreptul suveran de a impune îndatoriri pentru creaturile Sale. Atunci când nu îndeplinim aceste îndatoriri, suntem datori Domnului. Această datorie rezultă atunci când nu ne îndeplinim o obligaţie morală.
		+
		+	Al doilea mod în care este descris păcatul în Biblie se referă la duşmănie. În acest caz, păcatul nu este limitat doar la o acţiune exterioară care reprezintă o încălcare a legii divine, ci mai degrabă reprezintă o motivaţie interioară, o motivaţie care are la bază o ostilitate inerentă faţă de Dumnezeul universului. Rareori se discută în cadrul bisericii sau în lume faptul că descrierea biblică a păcatului uman include o acuzare care se referă la faptul că suntem din fire duşmani ai Lui Dumnezeu. Din cauza duşmăniei faţă de El, nu ne dorim nici măcar să ne gândim la El, iar această atitudine este una de ostilitate faţă de faptul că Dumnezeu ne porunceşte să ne supunem voinţei Lui. Prin prisma acestui concept, Noul Testament descrie atât de des mântuirea noastră ca fiind o împăcare. Una dintre condiţiile necesare pentru împăcare este să fi existat o duşmănie între cel puţin două persoane. Această duşmănie reprezintă scopul lucrării de mântuire a Celui care mijloceşte pentru noi, Iisus Hristos, care biruieşte această dimensiune a ostilităţii.
		+
		+	Al treilea mod în care Biblia descrie păcatul este ca o încălcare a legii. Catehismul Prescurtat Westminster răspunde astfel la a patra întrebare, „Ce este păcatul?”: „Păcatul este lipsa conformării la, sau încălcarea legii Lui Dumnezeu.” În acest caz, păcatul este descris atât ca o nesupunere pasivă, cât şi una activă. Vorbim despre păcate prin comitere şi despre păcate prin omitere. Atunci când nu facem ceea ce Dumnezeu ne cere, observăm această lipsă de conformare la voinţa Lui. Dar nu ne facem vinovaţi numai de faptul că nu facem ceea ce Dumnezeu ne cere, ci şi de faptul că în mod activ facem ceea ce El ne interzice. Astfel, păcatul este o încălcare a legii Lui Dumnezeu.
		+
		+	Atunci când oamenii încalcă grav legile umane, nu vorbim despre faptele lor ca fiind simple conduite greşite, ci în ultimă instanţă ca fiind delicte. Din acest punct de vedere, acţiunile noastre de răzvrătire şi de încălcare a legii Lui Dumnezeu nu sunt considerate de El ca simple conduite greşite; ci mai degrabă acestea sunt fărădelegi. Acestea sunt criminale prin impactul pe care îl au. Dacă am trata cu seriozitate realitatea păcatului în vieţile noastre, am observa faptul că noi comitem crime împotriva unui Dumnezeu sfânt şi a Împărăţiei Lui. Fărădelegile noastre nu sunt virtuţi, ci vicii şi orice act de nesupunere faţă de un Dumnezeu sfânt este implicit vicios. Până când nu înţelegem cine este Dumnezeu nu realizăm gravitatea păcatului nostru. Deoarece trăim în mijlocul oamenilor păcătoşi, standardele comportamentului uman fiind stabilite prin exemplele culturii din jurul nostru, nu suntem conştienţi de impactul pe care îl are gravitatea păcatelor noastre. Suntem într-adevăr împăcaţi în Sion. Dar atunci când înţelegem caracterul Lui Dumnezeu şi putem să apreciem acţiunile noastre nu în termeni relativi raportat la alţi oameni, ci în termeni absoluţi raportat la Dumnezeu, la caracterul Său şi legea Sa, atunci începem să realizăm caracterul flagrant al răzvrătirii noastre.
		+
		+	Nu vom lua niciodată în serios păcatul dacă nu Îl luăm în serios pe Dumnezeu. Dar dacă mărturisim caracterul neprihănit al Lui Dumnezeu atunci noi, precum sfinţii din vechime ne vom acoperi gurile cu mâinile şi ne vom căi în praf şi cenuşă înaintea Lui.

---

Versiunea curentă din 8 februarie 2011 16:45

„Caracterul imoral al păcatului” sună ca o redundanţă fără sens care nu adaugă nimic nou la subiectul pus în discuţie. Totuşi, necesitatea discutării caracterului imoral al păcatului este impusă de o cultură şi chiar de o biserică care au diminuat semnificaţia păcatului în sine. În prezent se consideră păcat atunci când facem o greşeală sau luăm o decizie greşită. Atunci când dau un examen sau un test de ortografie, dacă greşesc o literă, voi scrie greşit un anumit cuvânt. Un lucru este să faci o greşeală. Şi este cu totul altceva să trag cu ochiul la lucrarea celui de lângă mine şi să copiez răspunsurile acestuia pentru a lua o notă bună. În acest caz, va fi un păcat moral. Deşi considerăm că este un păcat atunci când facem greşeli din cauza încetinelii cu care ne pregătim, totuşi, actul de a înşela este considerat mai grav. Este corect să considerăm păcatul o ca fiind „alegere greşită”, dar în acelaşi timp acest lucru reprezintă un eufemism care poate diminua gravitatea acţiunii în sine. Decizia de a păcătui este într-adevăr o alegere greşită, dar trebuie subliniat din nou, reprezintă mai mult decât o simplă greşeală. Este vorba de fapt despre un păcat moral.

În cartea mea Adevărul Crucii am scris un întreg capitol despre caracterul imoral al păcatului. Capitolul începe cu o anecdotă despre scepticismul meu total atunci când am primit o ediţie recentă a Citatelor Cunoscute ale lui Bartlett. Deşi m-am bucurat să primesc această ediţie gratuită, m-am întrebat de ce mi-ar trimite-o cineva tocmai mie. În timp ce frunzăream paginile care includeau citate ale lui Immanuel Kant, Aristotel, Thomas Aquinas, şi ale altora, spre surprinderea mea totală am dat peste un citat de-al meu. Faptul că fusesem citat în cuprinsul unei astfel de colecţii savante chiar m-a surprins. Mă întrebam ce aş fi putut spune care să fi meritat să fie inclus într-o astfel de antologie, iar răspunsul l-am descoperit într-o simplă afirmaţie care mi-era atribuită: „Păcatul este o trădare universală”. Ceea ce am vrut să evidenţiez prin această afirmaţie este faptul că şi cel mai mic păcat pe care îl săvârşeşte o fiinţă împotriva Creatorului pângăreşte sfinţenia Creatorului, slava şi neprihănirea Lui. Orice păcat, oricât de nesemnificativ ar părea, reprezintă un act de răzvrătire împotriva Dumnezeului suprem care domneşte peste noi, astfel că păcatul este un act de trădare împotriva Domnului universului.

Trădarea universală reprezintă unul dintre modurile de a caracteriza noţiunea de păcat, dar în Biblie se disting trei moduri principale în care este descris păcatul. În primul rând, păcatul este considerat o datorie; în al doilea rând, păcatul este o expresie a duşmăniei; în al treilea rând, păcatul este considerat o nelegiuire. În primul caz noi, cei care suntem păcătoşi suntem consideraţi de Scriptură ca fiind datornici care nu îşi pot plăti datoria. În acest sens nu vorbim despre o datorie financiară, ci despre una morală. Dumnezeu are dreptul suveran de a impune îndatoriri pentru creaturile Sale. Atunci când nu îndeplinim aceste îndatoriri, suntem datori Domnului. Această datorie rezultă atunci când nu ne îndeplinim o obligaţie morală.

Al doilea mod în care este descris păcatul în Biblie se referă la duşmănie. În acest caz, păcatul nu este limitat doar la o acţiune exterioară care reprezintă o încălcare a legii divine, ci mai degrabă reprezintă o motivaţie interioară, o motivaţie care are la bază o ostilitate inerentă faţă de Dumnezeul universului. Rareori se discută în cadrul bisericii sau în lume faptul că descrierea biblică a păcatului uman include o acuzare care se referă la faptul că suntem din fire duşmani ai Lui Dumnezeu. Din cauza duşmăniei faţă de El, nu ne dorim nici măcar să ne gândim la El, iar această atitudine este una de ostilitate faţă de faptul că Dumnezeu ne porunceşte să ne supunem voinţei Lui. Prin prisma acestui concept, Noul Testament descrie atât de des mântuirea noastră ca fiind o împăcare. Una dintre condiţiile necesare pentru împăcare este să fi existat o duşmănie între cel puţin două persoane. Această duşmănie reprezintă scopul lucrării de mântuire a Celui care mijloceşte pentru noi, Iisus Hristos, care biruieşte această dimensiune a ostilităţii.

Al treilea mod în care Biblia descrie păcatul este ca o încălcare a legii. Catehismul Prescurtat Westminster răspunde astfel la a patra întrebare, „Ce este păcatul?”: „Păcatul este lipsa conformării la, sau încălcarea legii Lui Dumnezeu.” În acest caz, păcatul este descris atât ca o nesupunere pasivă, cât şi una activă. Vorbim despre păcate prin comitere şi despre păcate prin omitere. Atunci când nu facem ceea ce Dumnezeu ne cere, observăm această lipsă de conformare la voinţa Lui. Dar nu ne facem vinovaţi numai de faptul că nu facem ceea ce Dumnezeu ne cere, ci şi de faptul că în mod activ facem ceea ce El ne interzice. Astfel, păcatul este o încălcare a legii Lui Dumnezeu.

Atunci când oamenii încalcă grav legile umane, nu vorbim despre faptele lor ca fiind simple conduite greşite, ci în ultimă instanţă ca fiind delicte. Din acest punct de vedere, acţiunile noastre de răzvrătire şi de încălcare a legii Lui Dumnezeu nu sunt considerate de El ca simple conduite greşite; ci mai degrabă acestea sunt fărădelegi. Acestea sunt criminale prin impactul pe care îl au. Dacă am trata cu seriozitate realitatea păcatului în vieţile noastre, am observa faptul că noi comitem crime împotriva unui Dumnezeu sfânt şi a Împărăţiei Lui. Fărădelegile noastre nu sunt virtuţi, ci vicii şi orice act de nesupunere faţă de un Dumnezeu sfânt este implicit vicios. Până când nu înţelegem cine este Dumnezeu nu realizăm gravitatea păcatului nostru. Deoarece trăim în mijlocul oamenilor păcătoşi, standardele comportamentului uman fiind stabilite prin exemplele culturii din jurul nostru, nu suntem conştienţi de impactul pe care îl are gravitatea păcatelor noastre. Suntem într-adevăr împăcaţi în Sion. Dar atunci când înţelegem caracterul Lui Dumnezeu şi putem să apreciem acţiunile noastre nu în termeni relativi raportat la alţi oameni, ci în termeni absoluţi raportat la Dumnezeu, la caracterul Său şi legea Sa, atunci începem să realizăm caracterul flagrant al răzvrătirii noastre.

Nu vom lua niciodată în serios păcatul dacă nu Îl luăm în serios pe Dumnezeu. Dar dacă mărturisim caracterul neprihănit al Lui Dumnezeu atunci noi, precum sfinţii din vechime ne vom acoperi gurile cu mâinile şi ne vom căi în praf şi cenuşă înaintea Lui.