Combaterea necredinţei unui caracter trufaş

De la Gospel Translations Romanian

Versiunea de la data 8 decembrie 2011 15:24 (vizualizaţi sursa) Pcain (Discuţie | contribuţii) (Pagină nouă: {{info|Battling the Unbelief of a Haughty Spirit}}<br> Hi Bogdana, Here is the page for your translation! Thanks so much! Patty) ← Diferenţa anterioară		Versiunea curentă din 8 decembrie 2011 16:56 (vizualizaţi sursa) Pcain (Discuţie | contribuţii)
(2 revizii intermediare neafişate)
Linia 1:		Linia 1:
	{{info|Battling the Unbelief of a Haughty Spirit}}<br>		{{info|Battling the Unbelief of a Haughty Spirit}}<br>
		+	<blockquote>'''1 Corinteni 4:7''' </blockquote>
		+	'''Definirea credinţei şi a necredinţei'''
-	Hi Bogdana,	+	Voi începe cu definiţia credinţei şi a necredinţei. Iisus a spus în Ioan 6:35, „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.”
-	Here is the page for your translation! Thanks so much!	+	Înţeleg astfel că necredinţa în Iisus (adică să NU credem în Iisus) înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Iisus pentru a căuta împlinirea în alte lucruri. Iar CREDINŢA în Iisus înseamnă să căutăm împlinirea nevoilor şi năzuinţelor noastre în Iisus.
-	Patty	+	Credinţa nu înseamnă doar să fim de acord cu faptele din mintea noastră; ci este în special o sete a inimii care caută să fie potolită în Iisus. „Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.”
		+
		+	Astfel, viaţa veşnică nu este dată celor care doar cred că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu, ci este dată oamenilor care îşi potolesc setea cu Iisus, ca Fiu al Lui Dumnezeu. „Apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţă eternă” (Ioan 4:14). El este pâinea vieţii pentru cei care se hrănesc cu El—care găsesc hrana şi împlinirea în El. În aceasta constă credinţa în singurul Fiu născut al Lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiţi.
		+
		+	'''Cea mai gravă formă de necredinţă'''
		+
		+	Ultima formă de necredinţă care trebuie analizată este necredinţa din spatele unui caracter trufaş, sau care stă la baza mândriei. Există o relaţie foarte strânsă între necredinţă şi mândrie. Iată cum aş descrie eu această relaţie. Necredinţa înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Iisus (sau Lui Dumnezeu) pentru a căuta împlinirea în alte lucruri. MÂNDRIA înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu tocmai pentru a căuta împlinirea în noi înşine.
		+
		+	Aviditatea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în lucruri. Nerăbdarea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în propriul plan rapid de acţiune. Pofta trupească înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în sex. Amărăciunea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în răzbunare.
		+
		+	Dar faţă de toate aceste forme de necredinţă, mai gravă este necredinţa care stă la baza mândriei, deoarece autodeterminarea şi autoexaltarea stau la baza tuturor acestor înclinaţii spre păcat. Am lăsat deci la urmă cel mai grav dintre păcatele studiate în cadrul acestei serii, şi anume mândria, sau caracterul arogant. Şi este în mod deosebit binevenită această discuţie cu ocazia Postului Crăciunului, deoarece venirea Fiului Lui Dumnezeu ca om a fost un act extraordinar de smerenie şi jertfire de sine.
		+
		+	Atunci când vorbesc despre mândrie ca o formă de necredinţă, implicaţia practică este aceasta: lupta împotriva mândriei este lupta împotriva necredinţei; sau, exprimând acest lucru într-un mod pozitiv, lupta pentru smerenie este lupta credinţei.
		+
		+	'''Câteva pasaje biblice despre mândrie'''
		+
		+	Vreau să începem cu 1 Corinteni 4:7 şi apoi să ne concentrăm asupra altor câteva pasaje despre mândrie. Toate aceste pasaje compară mândria cu ceva. Prezintă ceva care este opusul mândriei. Şi vreau să observaţi în fiecare caz că ceea ce este opus mândriei este esenţial credinţei. Cu alte cuvinte, vreau să observaţi din Biblie că mândria este o formă de necredinţă, că opusul său este credinţa şi că modul în care luptăm împotriva mândriei este să credem în tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi prin Iisus Hristos.
		+
		+	Şi mă rog în fiecare moment ca setea voastră pentru Dumnezeu să devină insaţiabilă.
		+
		+	'''1. 1 Corinteni 4:7'''
		+	<blockquote>Cine te face deosebit? [Sau mai bine spus: cine te face să fi diferit faţă de alţii? Sau: cine îţi dă trăsăturile distinctive?] Şi ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit? </blockquote>
		+	Care este opusul laudei în acest text? Opusul este să recunoaştem adevărul despre faptul că trăsăturile noastre distinctive sunt daruri de la Dumnezeu. Corintenii erau preocupaţi să îşi etaleze punctele forte în detrimentul celorlalţi (1:12). Pavel spune că acest tip de mândrie al oamenilor ar fi imposibil dacă ne-am desfăta cu adevărul că capacităţile noastre sunt darul Lui Dumnezeu şi nu un prilej de mândrie pentru oameni.
		+
		+	Deci primul mod de a combate necredinţa care stă la baza mândriei este să ne însuşim acest adevăr biblic şi să avem odihnă în el şi să ne bucurăm de el: că Dumnezeu ne dă toate capacităţile; deci cine se laudă, să se laude în DOMNUL, nu în om.
		+
		+	'''2. Iacov 4:6–8'''
		+	<blockquote>Însă El [Dumnezeu] dă un har mai mare. De aceea zice: „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. </blockquote>
		+	Opusul mândriei în acest context înseamnă să ne supunem Lui Dumnezeu şi să ne apropiem de El. Mândria ne face să ne dorim să fim independenţi şi autonomi. Prin urmare, mândria se află în mod inevitabil în conflict cu Dumnezeu. Din acest motiv, oamenii care nu îndrăgesc să se supună îndemnurilor Lui Dumnezeu se îndepărtează cât pot de mult de Dumnezeu.
		+
		+	Dacă vin la biserică şi aud cum Cuvântul Lui Dumnezeu le confruntă stilul de viaţă, vor pleca şi nu se vor mai întoarce, deoarece le place să ia decizii pe cont propriu şi să ia frâiele în propriile mâini.
		+
		+	Dar Iacov spune că astfel de oameni ar trebui să nu mai fugă şi să se apropie de Dumnezeu. Ar trebuie să nu mai fie răzvrătiţi, ci să se supună. Deoarece Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi (v. 6).
		+
		+	Deci modul în care combatem necredinţa care stă la baza mândriei în acest context este să nu ne mai complăcem în autodeterminare şi separarea de Dumnezeu, ci să începem să găsim plăcere în dreptul Lui Dumnezeu de a ne spune ce este mai bine pentru noi şi în comuniunea pe care El o oferă celor care se apropie de El prin credinţă (Evrei 10:22; 11:6).
		+
		+	'''3. Iacov 4:13–16'''
		+	<blockquote>Veniţi acum, cei care spuneţi: „Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga!”, voi, care nu cunoaşteţi ce va fi mâine (pentru că ce este viaţa voastră? Este doar un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare), în loc să spuneţi: „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom face şi aceasta sau aceea.” Dar acum, vă lăudaţi în îngâmfările voastre: orice laudă de felul acesta este rea. </blockquote>
		+	Din acest text reiese că mândria este necredinţa în suveranitatea Lui Dumnezeu asupra lucrurilor simple ale vieţii. Un om spune, „Voi merge cu maşina până la Duluth de Crăciun.” Iar Iacov spune, „Nu fi atât de sigur.” Mai bine am spune (v. 15), „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom merge şi la Duluth de Crăciun.”
		+
		+	Credeţi că Dumnezeu este stăpân absolut şi hotărăşte dacă astăzi veţi ajunge acasă de la biserică? Credeţi că El este stăpân absolut peste activitatea voastră şi călătoriile şi sănătatea voastră? „Dacă Domnul va vrea şi vom TRĂI. . . " (v. 15).
		+
		+	Iacov spune că atunci când nu credem în drepturile suverane ale Lui Dumnezeu de a ne conduce şi călăuzi viaţa, vom trăi o viaţă dominată de aroganţă. Pentru a combate această mândrie, trebuie să acceptăm suveranitatea Lui Dumnezeu în toate aspectele vieţii noastre, şi să avem odihnă în capacitatea Sa minunată de a lucra pentru cei care Îl aşteaptă.
		+
		+	'''4. 1 Petru 5:5–7'''
		+	<blockquote>Tot astfel, voi, cei mai tineri, fiţi supuşi faţă de bătrâni şi toţi încingeţi-vă cu smerenie unii faţă de alţii, pentru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Smeriţi-vă deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe, la timpul potrivit, aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi. </blockquote>
		+	Aici Petru spune că noi toţi ar trebui să ne încingem cu smerenia. Apoi spune că unul dintre lucrurile pe care le vom face prin această smerenie este să ne lăsăm toate grijile în seama Domnului.
		+
		+	De ce atunci când ne lăsăm grijile în seama Domnului avem o atitudine opusă mândriei? Deoarece mândria nu recunoaşte că are griji, şi în mod deosebit nu îi place să recunoască că are nevoie de ajutorul altcuiva pentru a le face faţă.
		+
		+	Iată deci chiar esenţa a ceea ce reprezintă de fapt credinţa. Credinţa recunoaşte că are nevoie de ajutor. Mândria, dimpotrivă, nu recunoaşte acest lucru. Credinţa se bizuie pe Dumnezeu pentru a primi acest ajutor. Dar mândria nu se bizuie pe Dumnezeu. Credinţa lasă grijile în seama Lui Dumnezeu. Mândria în schimb refuză să lase grijile în seama Lui.
		+
		+	Prin urmare, unul dintre modurile de a combate necredinţa care stă la baza mândriei este să recunoaştem în mod deschis că avem griji şi să preţuim privilegiul de a fi invitaţi să le lăsăm în seama Lui Dumnezeu.
		+
		+	Putem cultiva atmosfera de smerenie şi credinţă în familie şi în biserică într-un mod foarte practic, şi anume comunicându-I Lui Dumnezeu nevoile noastre personale atunci când ne rugăm.
		+
		+	Puteţi spune că vă rugaţi astfel în secret. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu dacă este adevărat. Dar fac apel la voi, pentru dragoste şi pentru adevăr ca în rugăciunile voastre rostite alături de ceilalţi să nu ascundeţi esenţa credinţei. Dacă nu ne auzim unii pe alţii rostind cu inima frântă rugăciuni din nevoie personală şi de desperare, comuniunea noastră va fi una superficială, smerenia credinţei va fi înăbuşită, mândria va pândi la uşă iar noi vom deveni o biserică bolnavă şi care se autoamăgeşte.
		+
		+	O, ce minister pentru spiritul meu atunci când mă rog împreună cu sfinţii care îşi exprimă prin cuvinte dorinţa arzătoare de Dumnezeu şi năzuinţa pentru mijlocirea Lui în propriile lor vieţi.
		+
		+	Oare câţi oameni sunt încredinţaţi că a se ruga cu voce tare pentru alţii este un gest care denotă dragoste iar a se ruga cu voce tare pentru ei înşişi denotă egoism. Cred că adevărul este chiar opusul: nu altruismul, ci mândria îndepărtează aroma plăcută a credinţei unei inimi frânte din adunările noastre pentru rugăciune. Deci stărui pe lângă voi, dacă nu din alte motive, măcar pentru ministerul pentru sufletul meu, faceţi-vă auzite dorinţele pentru mijlocirea şi deplinătatea Lui Dumnezeu atunci când ne rugăm împreună!
		+
		+	'''5. Ieremia 13:15–16'''
		+	<blockquote>Ascultaţi şi plecaţi urechea, nu vă îngâmfaţi, pentru că Domnul a vorbit. Daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul. </blockquote>
		+	„Nu vă îngâmfaţi, daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru.” Opusul mândriei înseamnă să dăm glorie Lui Dumnezeu.
		+
		+	Dar ce înseamnă acest lucru? Nu îi putem da glorie Lui Dumnezeu, în sensul de a-L face glorios. Îi putem da glorie făcând lucruri care arată gloria Lui. Ca de exemplu? Să ascultăm ce se spune în Romani 4:20, „Avraam a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu.” Credinţa Îi dă glorie Lui Dumnezeu, deoarece credinţa arată că Dumnezeu este credincios în mod glorios.
		+
		+	Credinţa îndrăgeşte etalarea gloriei harului Lui Dumnezeu şi gloriei puterii Lui Dumnezeu şi gloriei înţelepciunii Lui. Credinţa caută moduri de a acţiona care să sporească la maximum bucuria de a vedea cum Dumnezeu Îşi etalează gloria. Ceea ce pur şi simplu înseamnă că credinţa îşi doreşte ca Dumnezeu să fie Dumnezeu.
		+
		+	Şi aceasta reprezintă chiar opusul mândriei. Mândriei îi place să i se acorde o mare importanţă pentru propria sa glorie. Iisus a spus în Ioan 5:44, „Cum puteţi crede voi, care primiţi glorie unul de la altul?” Cu alte cuvinte, nu puteţi. Nu putem să căutăm împlinirea în Iisus dacă intenţionăm să continuăm să căutăm împlinire în lauda oamenilor.
		+
		+	'''6. Ieremia 9:23–24'''
		+	<blockquote>Aşa zice Domnul: „Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui şi să nu se laude cel puternic cu puterea lui; să nu se laude bogatul cu bogăţia lui; ci cel care se laudă, să se laude cu aceasta: că înţelege şi că Mă cunoaşte, că Eu sunt Domnul, care fac îndurare, judecată şi dreptate pe pământ, pentru că în acestea Îmi găsesc plăcerea”, zice Domnul. </blockquote>
		+	Ce luptă ne aşteaptă! Inamicul mândriei ne asaltează din fiecare parte.
		+
		+	*Ne place să fim lăudaţi pentru modul în care ne folosim mintea—ce note bune am obţinut, ce soluţii inteligente am găsit, ce remarce pline de duh am rostit, cum am câştigat la jocul de Scrabble.
		+	*Ne place să fim lăudaţi pentru trupul nostru—pentru că putem munci mult timp şi din greu, sau pentru că suntem musculoşi ori bine proporţionaţi, sau pentru că putem alerga repede ori pentru că putem ridica o greutate mare sau putem alerga pe distanţe mari.
		+	*Ne place să fim lăudaţi pentru proprietăţile noastre—pentru că locuim într-un anumit cartier, sau pentru că avem o anumită marcă de automobil, sau un anumit sistem audio stereo, ori un anumit portofoliu.
		+
		+	Dar Ieremia spune, Biruiţi inamicul mândriei, lăudându-L pe Dumnezeu. Mândriţi-vă cu aceasta, că Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu. Vreţi să vă făliţi cu inteligenţa? Făliţi-vă în înţelepciunea Lui Dumnezeu. Vreţi să vă lăudaţi cu puterea şi frumuseţea? Lăudaţi-vă cu puterea şi frumuseţea Lui Dumnezeu. Vreţi să vă făliţi cu averea? Făliţi-vă cu averea Domnului.
		+
		+	'''Cel mai bun mod de a combate mândria'''
		+
		+	În definitiv, care este răspunsul fundamental pe care Biblia îl oferă la întrebarea care este cel mai bun mod de a combate mândria?
		+
		+	Pe 6 decembrie, am scris următoarea însemnare în jurnal. Este propria mea mărturisire a nevoii şi răspunsul meu la acea întrebare.
		+	<blockquote>Dacă mă concentrez asupra Lui Dumnezeu pentru a-I aduce laude, nu este acesta cel mai bun mod de a-mi ţine în frâu plăcerea de a fi eu însumi lăudat? Abnegaţia şi răstignirea cărnii sunt esenţiale, dar oh, cât de uşor este să se acorde o mare importanţă chiar şi propriei abnegaţii! Cum să fie contenit acest motor perfid al plăcerii de a primi laude decât supunându-mi toate facultăţile desfătării în plăcerea de a-L lăuda pe Dumnezeu! </blockquote>
		+	Hedonismul creştin este soluţia decisivă. Este mai profund decât moartea pentru sine. Trebuie să pătrundem mai adânc în moartea cărnii pentru a găsi izvorul de apă miraculoasă care poate elibera cu adevărat şi care ne încântă cu savoarea gloriei Lui Dumnezeu. Doar în acea admiraţie mută, care aduce o împlinire totală găsim sfârşitul sinelui.

---

Versiunea curentă din 8 decembrie 2011 16:56

1 Corinteni 4:7

Definirea credinţei şi a necredinţei

Voi începe cu definiţia credinţei şi a necredinţei. Iisus a spus în Ioan 6:35, „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.”

Înţeleg astfel că necredinţa în Iisus (adică să NU credem în Iisus) înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Iisus pentru a căuta împlinirea în alte lucruri. Iar CREDINŢA în Iisus înseamnă să căutăm împlinirea nevoilor şi năzuinţelor noastre în Iisus.

Credinţa nu înseamnă doar să fim de acord cu faptele din mintea noastră; ci este în special o sete a inimii care caută să fie potolită în Iisus. „Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată.”

Astfel, viaţa veşnică nu este dată celor care doar cred că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu, ci este dată oamenilor care îşi potolesc setea cu Iisus, ca Fiu al Lui Dumnezeu. „Apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţă eternă” (Ioan 4:14). El este pâinea vieţii pentru cei care se hrănesc cu El—care găsesc hrana şi împlinirea în El. În aceasta constă credinţa în singurul Fiu născut al Lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiţi.

Cea mai gravă formă de necredinţă

Ultima formă de necredinţă care trebuie analizată este necredinţa din spatele unui caracter trufaş, sau care stă la baza mândriei. Există o relaţie foarte strânsă între necredinţă şi mândrie. Iată cum aş descrie eu această relaţie. Necredinţa înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Iisus (sau Lui Dumnezeu) pentru a căuta împlinirea în alte lucruri. MÂNDRIA înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu tocmai pentru a căuta împlinirea în noi înşine.

Aviditatea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în lucruri. Nerăbdarea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în propriul plan rapid de acţiune. Pofta trupească înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în sex. Amărăciunea înseamnă să-I întoarcem spatele Lui Dumnezeu pentru a căuta împlinirea în răzbunare.

Dar faţă de toate aceste forme de necredinţă, mai gravă este necredinţa care stă la baza mândriei, deoarece autodeterminarea şi autoexaltarea stau la baza tuturor acestor înclinaţii spre păcat. Am lăsat deci la urmă cel mai grav dintre păcatele studiate în cadrul acestei serii, şi anume mândria, sau caracterul arogant. Şi este în mod deosebit binevenită această discuţie cu ocazia Postului Crăciunului, deoarece venirea Fiului Lui Dumnezeu ca om a fost un act extraordinar de smerenie şi jertfire de sine.

Atunci când vorbesc despre mândrie ca o formă de necredinţă, implicaţia practică este aceasta: lupta împotriva mândriei este lupta împotriva necredinţei; sau, exprimând acest lucru într-un mod pozitiv, lupta pentru smerenie este lupta credinţei.

Câteva pasaje biblice despre mândrie

Vreau să începem cu 1 Corinteni 4:7 şi apoi să ne concentrăm asupra altor câteva pasaje despre mândrie. Toate aceste pasaje compară mândria cu ceva. Prezintă ceva care este opusul mândriei. Şi vreau să observaţi în fiecare caz că ceea ce este opus mândriei este esenţial credinţei. Cu alte cuvinte, vreau să observaţi din Biblie că mândria este o formă de necredinţă, că opusul său este credinţa şi că modul în care luptăm împotriva mândriei este să credem în tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi prin Iisus Hristos.

Şi mă rog în fiecare moment ca setea voastră pentru Dumnezeu să devină insaţiabilă.

1. 1 Corinteni 4:7

Cine te face deosebit? [Sau mai bine spus: cine te face să fi diferit faţă de alţii? Sau: cine îţi dă trăsăturile distinctive?] Şi ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit?

Care este opusul laudei în acest text? Opusul este să recunoaştem adevărul despre faptul că trăsăturile noastre distinctive sunt daruri de la Dumnezeu. Corintenii erau preocupaţi să îşi etaleze punctele forte în detrimentul celorlalţi (1:12). Pavel spune că acest tip de mândrie al oamenilor ar fi imposibil dacă ne-am desfăta cu adevărul că capacităţile noastre sunt darul Lui Dumnezeu şi nu un prilej de mândrie pentru oameni.

Deci primul mod de a combate necredinţa care stă la baza mândriei este să ne însuşim acest adevăr biblic şi să avem odihnă în el şi să ne bucurăm de el: că Dumnezeu ne dă toate capacităţile; deci cine se laudă, să se laude în DOMNUL, nu în om.

2. Iacov 4:6–8

Însă El [Dumnezeu] dă un har mai mare. De aceea zice: „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi.

Opusul mândriei în acest context înseamnă să ne supunem Lui Dumnezeu şi să ne apropiem de El. Mândria ne face să ne dorim să fim independenţi şi autonomi. Prin urmare, mândria se află în mod inevitabil în conflict cu Dumnezeu. Din acest motiv, oamenii care nu îndrăgesc să se supună îndemnurilor Lui Dumnezeu se îndepărtează cât pot de mult de Dumnezeu.

Dacă vin la biserică şi aud cum Cuvântul Lui Dumnezeu le confruntă stilul de viaţă, vor pleca şi nu se vor mai întoarce, deoarece le place să ia decizii pe cont propriu şi să ia frâiele în propriile mâini.

Dar Iacov spune că astfel de oameni ar trebui să nu mai fugă şi să se apropie de Dumnezeu. Ar trebuie să nu mai fie răzvrătiţi, ci să se supună. Deoarece Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi (v. 6).

Deci modul în care combatem necredinţa care stă la baza mândriei în acest context este să nu ne mai complăcem în autodeterminare şi separarea de Dumnezeu, ci să începem să găsim plăcere în dreptul Lui Dumnezeu de a ne spune ce este mai bine pentru noi şi în comuniunea pe care El o oferă celor care se apropie de El prin credinţă (Evrei 10:22; 11:6).

3. Iacov 4:13–16

Veniţi acum, cei care spuneţi: „Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga!”, voi, care nu cunoaşteţi ce va fi mâine (pentru că ce este viaţa voastră? Este doar un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare), în loc să spuneţi: „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom face şi aceasta sau aceea.” Dar acum, vă lăudaţi în îngâmfările voastre: orice laudă de felul acesta este rea.

Din acest text reiese că mândria este necredinţa în suveranitatea Lui Dumnezeu asupra lucrurilor simple ale vieţii. Un om spune, „Voi merge cu maşina până la Duluth de Crăciun.” Iar Iacov spune, „Nu fi atât de sigur.” Mai bine am spune (v. 15), „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom merge şi la Duluth de Crăciun.”

Credeţi că Dumnezeu este stăpân absolut şi hotărăşte dacă astăzi veţi ajunge acasă de la biserică? Credeţi că El este stăpân absolut peste activitatea voastră şi călătoriile şi sănătatea voastră? „Dacă Domnul va vrea şi vom TRĂI. . . " (v. 15).

Iacov spune că atunci când nu credem în drepturile suverane ale Lui Dumnezeu de a ne conduce şi călăuzi viaţa, vom trăi o viaţă dominată de aroganţă. Pentru a combate această mândrie, trebuie să acceptăm suveranitatea Lui Dumnezeu în toate aspectele vieţii noastre, şi să avem odihnă în capacitatea Sa minunată de a lucra pentru cei care Îl aşteaptă.

4. 1 Petru 5:5–7

Tot astfel, voi, cei mai tineri, fiţi supuşi faţă de bătrâni şi toţi încingeţi-vă cu smerenie unii faţă de alţii, pentru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Smeriţi-vă deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe, la timpul potrivit, aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi.

Aici Petru spune că noi toţi ar trebui să ne încingem cu smerenia. Apoi spune că unul dintre lucrurile pe care le vom face prin această smerenie este să ne lăsăm toate grijile în seama Domnului.

De ce atunci când ne lăsăm grijile în seama Domnului avem o atitudine opusă mândriei? Deoarece mândria nu recunoaşte că are griji, şi în mod deosebit nu îi place să recunoască că are nevoie de ajutorul altcuiva pentru a le face faţă.

Iată deci chiar esenţa a ceea ce reprezintă de fapt credinţa. Credinţa recunoaşte că are nevoie de ajutor. Mândria, dimpotrivă, nu recunoaşte acest lucru. Credinţa se bizuie pe Dumnezeu pentru a primi acest ajutor. Dar mândria nu se bizuie pe Dumnezeu. Credinţa lasă grijile în seama Lui Dumnezeu. Mândria în schimb refuză să lase grijile în seama Lui.

Prin urmare, unul dintre modurile de a combate necredinţa care stă la baza mândriei este să recunoaştem în mod deschis că avem griji şi să preţuim privilegiul de a fi invitaţi să le lăsăm în seama Lui Dumnezeu.

Putem cultiva atmosfera de smerenie şi credinţă în familie şi în biserică într-un mod foarte practic, şi anume comunicându-I Lui Dumnezeu nevoile noastre personale atunci când ne rugăm.

Puteţi spune că vă rugaţi astfel în secret. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu dacă este adevărat. Dar fac apel la voi, pentru dragoste şi pentru adevăr ca în rugăciunile voastre rostite alături de ceilalţi să nu ascundeţi esenţa credinţei. Dacă nu ne auzim unii pe alţii rostind cu inima frântă rugăciuni din nevoie personală şi de desperare, comuniunea noastră va fi una superficială, smerenia credinţei va fi înăbuşită, mândria va pândi la uşă iar noi vom deveni o biserică bolnavă şi care se autoamăgeşte.

O, ce minister pentru spiritul meu atunci când mă rog împreună cu sfinţii care îşi exprimă prin cuvinte dorinţa arzătoare de Dumnezeu şi năzuinţa pentru mijlocirea Lui în propriile lor vieţi.

Oare câţi oameni sunt încredinţaţi că a se ruga cu voce tare pentru alţii este un gest care denotă dragoste iar a se ruga cu voce tare pentru ei înşişi denotă egoism. Cred că adevărul este chiar opusul: nu altruismul, ci mândria îndepărtează aroma plăcută a credinţei unei inimi frânte din adunările noastre pentru rugăciune. Deci stărui pe lângă voi, dacă nu din alte motive, măcar pentru ministerul pentru sufletul meu, faceţi-vă auzite dorinţele pentru mijlocirea şi deplinătatea Lui Dumnezeu atunci când ne rugăm împreună!

5. Ieremia 13:15–16

Ascultaţi şi plecaţi urechea, nu vă îngâmfaţi, pentru că Domnul a vorbit. Daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul.

„Nu vă îngâmfaţi, daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru.” Opusul mândriei înseamnă să dăm glorie Lui Dumnezeu.

Dar ce înseamnă acest lucru? Nu îi putem da glorie Lui Dumnezeu, în sensul de a-L face glorios. Îi putem da glorie făcând lucruri care arată gloria Lui. Ca de exemplu? Să ascultăm ce se spune în Romani 4:20, „Avraam a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu.” Credinţa Îi dă glorie Lui Dumnezeu, deoarece credinţa arată că Dumnezeu este credincios în mod glorios.

Credinţa îndrăgeşte etalarea gloriei harului Lui Dumnezeu şi gloriei puterii Lui Dumnezeu şi gloriei înţelepciunii Lui. Credinţa caută moduri de a acţiona care să sporească la maximum bucuria de a vedea cum Dumnezeu Îşi etalează gloria. Ceea ce pur şi simplu înseamnă că credinţa îşi doreşte ca Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Şi aceasta reprezintă chiar opusul mândriei. Mândriei îi place să i se acorde o mare importanţă pentru propria sa glorie. Iisus a spus în Ioan 5:44, „Cum puteţi crede voi, care primiţi glorie unul de la altul?” Cu alte cuvinte, nu puteţi. Nu putem să căutăm împlinirea în Iisus dacă intenţionăm să continuăm să căutăm împlinire în lauda oamenilor.

6. Ieremia 9:23–24

Aşa zice Domnul: „Să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui şi să nu se laude cel puternic cu puterea lui; să nu se laude bogatul cu bogăţia lui; ci cel care se laudă, să se laude cu aceasta: că înţelege şi că Mă cunoaşte, că Eu sunt Domnul, care fac îndurare, judecată şi dreptate pe pământ, pentru că în acestea Îmi găsesc plăcerea”, zice Domnul.

Ce luptă ne aşteaptă! Inamicul mândriei ne asaltează din fiecare parte.

• Ne place să fim lăudaţi pentru modul în care ne folosim mintea—ce note bune am obţinut, ce soluţii inteligente am găsit, ce remarce pline de duh am rostit, cum am câştigat la jocul de Scrabble.
• Ne place să fim lăudaţi pentru trupul nostru—pentru că putem munci mult timp şi din greu, sau pentru că suntem musculoşi ori bine proporţionaţi, sau pentru că putem alerga repede ori pentru că putem ridica o greutate mare sau putem alerga pe distanţe mari.
• Ne place să fim lăudaţi pentru proprietăţile noastre—pentru că locuim într-un anumit cartier, sau pentru că avem o anumită marcă de automobil, sau un anumit sistem audio stereo, ori un anumit portofoliu.

Dar Ieremia spune, Biruiţi inamicul mândriei, lăudându-L pe Dumnezeu. Mândriţi-vă cu aceasta, că Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu. Vreţi să vă făliţi cu inteligenţa? Făliţi-vă în înţelepciunea Lui Dumnezeu. Vreţi să vă lăudaţi cu puterea şi frumuseţea? Lăudaţi-vă cu puterea şi frumuseţea Lui Dumnezeu. Vreţi să vă făliţi cu averea? Făliţi-vă cu averea Domnului.

Cel mai bun mod de a combate mândria

În definitiv, care este răspunsul fundamental pe care Biblia îl oferă la întrebarea care este cel mai bun mod de a combate mândria?

Pe 6 decembrie, am scris următoarea însemnare în jurnal. Este propria mea mărturisire a nevoii şi răspunsul meu la acea întrebare.

Dacă mă concentrez asupra Lui Dumnezeu pentru a-I aduce laude, nu este acesta cel mai bun mod de a-mi ţine în frâu plăcerea de a fi eu însumi lăudat? Abnegaţia şi răstignirea cărnii sunt esenţiale, dar oh, cât de uşor este să se acorde o mare importanţă chiar şi propriei abnegaţii! Cum să fie contenit acest motor perfid al plăcerii de a primi laude decât supunându-mi toate facultăţile desfătării în plăcerea de a-L lăuda pe Dumnezeu!

Hedonismul creştin este soluţia decisivă. Este mai profund decât moartea pentru sine. Trebuie să pătrundem mai adânc în moartea cărnii pentru a găsi izvorul de apă miraculoasă care poate elibera cu adevărat şi care ne încântă cu savoarea gloriei Lui Dumnezeu. Doar în acea admiraţie mută, care aduce o împlinire totală găsim sfârşitul sinelui.