Datorie şi Onoare

De la Gospel Translations Romanian

Versiunea de la data 15 februarie 2011 16:07 (vizualizaţi sursa) Pcain (Discuţie | contribuţii) (Pagină nouă: {{info|Duty and Honor}}<br> Hi Bogdana, Here is the page for your translation. Thanks!! Patty) ← Diferenţa anterioară		Versiunea curentă din 15 februarie 2011 16:25 (vizualizaţi sursa) Bogdana (Discuţie | contribuţii)
Linia 1:		Linia 1:
	{{info|Duty and Honor}}<br>		{{info|Duty and Honor}}<br>
-	Hi Bogdana,	+	Acum câţiva ani purtam o conversaţie cu oameni de afaceri în Jackson, Mississippi. În timpul conversaţiei, unul dintre bărbaţi a făcut referire la un om care nu era prezent la acea întrunire. A spus, „Este un om onorabil”. Când am auzit acest comentariu, m-am concentrat să aud mai bine, deoarece pentru un moment am crezut că aud o limbă străină. Mi-am dat seama că mă aflam în sudul extrem, unde obiceiurile vechi nu au fost complet desfiinţate, totuşi nu puteam să îmi revin din uimirea provocată de faptul că în această zi şi epocă cineva foloseşte cuvântul ''onoare'' pentru a descrie o persoană. Termenul ''onoare'' a devenit întrucâtva arhaic. Ne putem gândi la faimosul discurs ţinut de generalul Douglas MacArthur la West Point cu titlul, „Datorie, Onoare, Patrie”, dar acesta a avut loc în urmă cu mai mult de jumătate de secol. Astăzi, cuvântul onoare aproape a dispărut din limba engleză. În principiu, singura dată când văd cuvântul imprimat este pe autocolantele auto care precizează că proprietarul automobilului are un copil care este pe „lista de onoare”, dar „lista de onoare” este poate ultimul vestigiu al unui concept uitat.
-	Here is the page for your translation. Thanks!!
-	Patty	+	Vorbesc despre onoare deoarece în dicţionar termenul ''onoare'' este principalul sinonim pentru cuvântul ''integritate''. În acest articol încerc să găsesc un răspuns la întrebarea: „Ce înseamnă integritatea?” Dacă folosim definiţiile comune oferite de lexicografii, precum cele din dicţionarul Webster’s, există mai multe articole. În primul rând, integritatea este definită ca „aderarea fermă la principiile morale şi etice.” În al doilea rând, integritatea înseamnă „fermitatea caracterului.” În al treilea rând, integritatea înseamnă „onestitate.” În al patrulea rând, integritatea se referă la calitatea de a fi „complet sau întreg.” În al cincilea şi ultimul rând, integritatea înseamnă a avea „un caracter neştirbit.”
		+
		+
		+	Aceste definiţii descriu persoane care sunt aproape la fel de rare precum folosirea termenului ''onoare''. În primul caz, integritatea ar descrie o persoană pe care am putea s-o considerăm „un om de principiu.” Persoana care este un om de principiu este, conform definiţiei din dicţionar este cineva care nu face compromisuri. Această persoană nu este intransigentă în orice negociere sau discuţie asupra aspectelor importante, ci nu face compromisuri în ceea ce priveşte principiile morale şi etice. Este o persoană care pune principiile înaintea câştigului personal. Arta compromisului este o virtute în cadrul unei culturi corecte din punct de vedere politic, corectitudinea politică în sine fiind modificată de adjectivul calificativ „politic”. A fi ''politic'' înseamnă adesea să fii o persoană care face compromisuri din orice, inclusiv în ceea ce priveşte principiile.
		+
		+
		+	Observăm de asemenea că integritatea se referă la fermitatea caracterului şi la onestitate. În Noul Testament, de exemplu, în epistola lui Iacov, acesta prezintă o listă de virtuţi care sunt evidenţiate în viaţa unui creştin. În capitolul cinci al scrisorii la versetul 12, el scrie, „Mai pe sus de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”; şi „nu” să fie „nu”, ca să nu cădeţi sub judecată.” Aici Iacov prezintă certitudinea cuvântului unui om, simpla exprimare a lui „da” sau „nu” ca fiind o virtute „mai pe sus de toate.” Ceea ce vrea Iacov să sublinieze este că integritatea este un fel de onestitate care indică faptul că atunci când spunem că vom face ceva, cuvântul nostru este gajul nostru. Nu ar trebui să fie necesare jurăminte sacre şi promisiuni pentru a fi de nădejde. Oamenii integri sunt demni de încredere prin ceea ce spun.
		+	În cultura noastră, observăm iar şi iar deosebirea dintre un politician şi un om de stat. O persoană cunoscută a folosit aceşti termeni pentru a face diferenţă între ei: Un politican este o persoană care se pregăteşte pentru următoarele alegeri, omul de stat este o persoană care se pregăteşte pentru următoarea generaţie.
		+
		+
		+	Există ce e drept un anumit cinism inerent pentru o astfel de distincţie, ideea fiind că politicienii sunt oameni care vor renunţa la virtuţi sau vor renunţa la principii pentru a fi aleşi sau pentru a rămâne în funcţie. O asemenea lipsă a virtuţilor nu este întâlnită doar la politicieni, ci se regăseşte în biserici în fiecare zi, uneori acestea părând să fie pline de preoţi care sunt aproape gata să renunţe la adevărul Evangheliei pentru a-şi menţine popularitatea. Aceasta este aceeaşi lipsă de integritate care a distrus poporul Israel în Vechiul Testament, când profeţii falşi vesteau ceea ce ştiau că-şi doreau oamenii să audă, nu ceea ce Dumnezeu le poruncea să spună. Aceasta reprezintă chintesenţa lipsei de integritate.
		+
		+
		+	Dacă ne referim la Noul Testament, luăm în considerare exemplul suprem de lipsă de integritate în judecarea lui Iisus de către procuratorul roman Pilat din Pont. După ce l-a interogat pe Iisus, Pilat a anunţat mulţimea zgomotoasă: „Nu găsesc nicio vină în El”. Totuşi, după această declaraţie, Pilat era dispus să Îl predea pe Cel neprihănit în mâinile gloatei furioase. Acesta a fost o manifestare clară a compromisului politic prin care principiile şi etica au fost ignorate pentru a împăca o mulţime avidă.
		+
		+
		+	Examinăm din nou Vechiul Testament şi anume experienţa profetului Isaia legată de vedenia descrisă în capitolul 6 al acelei cărţi. Ne amintim că Isaia L-a văzut pe Domnul înălţat şi pe serafimi cântând imnul de slavă „Sfânt, Sfânt, Sfânt.” Ca răspuns la această epifanie, Isaia a strigat „Vai de mine!” vestind un blestem asupra lui însuşi. El a spus că motivul pentru care era blestemat era pentru că „Sunt pierdut” sau „distrus”. Isaia a cunoscut în acel moment ce înseamnă degradarea umană. Înainte de acea vedenie, Isaia era considerat poate cel mai neprihănit om din popor. El era ferm şi încrezător în propria integritate. Totul era consistent datorită virtuţii lui. Se considera o persoană completă, întreagă, dar atunci când a văzut exemplul şi standardul fundamental de integritate şi virtute în caracterul Lui Dumnezeu, a simţit ce înseamnă degradarea. El s-a simţit dărâmat, dându-şi seama că noţiunea lui de integritate era în cel mai bun caz o amăgire.
		+
		+
		+	Calvin a precizat că aceasta este mulţimea comună de oameni care, atâta timp cât îşi menţin privirea fixată la nivelul orizontal sau terestru al experienţei se pot felicita şi se pot considera cu toată măgulirea întrucâtva inferiori semizeilor. Dar dacă îşi ridică privirea spre cer şi chiar şi pentru un moment se gândesc la ce fel de fiinţă este Dumnezeu, convingerile lor sunt zdruncinate, iar ei resping total orice altă iluzie a integrităţii lor.
		+
		+
		+	Creştinul trebuie să reflecte caracterul Lui Dumnezeu. Creştinul trebuie să fie intransigent în ceea ce priveşte principiile etice. Creştinul este chemat să fie o persoană de onoare în al cărui cuvânt se poate avea încredere.

---

Versiunea curentă din 15 februarie 2011 16:25

Acum câţiva ani purtam o conversaţie cu oameni de afaceri în Jackson, Mississippi. În timpul conversaţiei, unul dintre bărbaţi a făcut referire la un om care nu era prezent la acea întrunire. A spus, „Este un om onorabil”. Când am auzit acest comentariu, m-am concentrat să aud mai bine, deoarece pentru un moment am crezut că aud o limbă străină. Mi-am dat seama că mă aflam în sudul extrem, unde obiceiurile vechi nu au fost complet desfiinţate, totuşi nu puteam să îmi revin din uimirea provocată de faptul că în această zi şi epocă cineva foloseşte cuvântul onoare pentru a descrie o persoană. Termenul onoare a devenit întrucâtva arhaic. Ne putem gândi la faimosul discurs ţinut de generalul Douglas MacArthur la West Point cu titlul, „Datorie, Onoare, Patrie”, dar acesta a avut loc în urmă cu mai mult de jumătate de secol. Astăzi, cuvântul onoare aproape a dispărut din limba engleză. În principiu, singura dată când văd cuvântul imprimat este pe autocolantele auto care precizează că proprietarul automobilului are un copil care este pe „lista de onoare”, dar „lista de onoare” este poate ultimul vestigiu al unui concept uitat.

Vorbesc despre onoare deoarece în dicţionar termenul onoare este principalul sinonim pentru cuvântul integritate. În acest articol încerc să găsesc un răspuns la întrebarea: „Ce înseamnă integritatea?” Dacă folosim definiţiile comune oferite de lexicografii, precum cele din dicţionarul Webster’s, există mai multe articole. În primul rând, integritatea este definită ca „aderarea fermă la principiile morale şi etice.” În al doilea rând, integritatea înseamnă „fermitatea caracterului.” În al treilea rând, integritatea înseamnă „onestitate.” În al patrulea rând, integritatea se referă la calitatea de a fi „complet sau întreg.” În al cincilea şi ultimul rând, integritatea înseamnă a avea „un caracter neştirbit.”

Aceste definiţii descriu persoane care sunt aproape la fel de rare precum folosirea termenului onoare. În primul caz, integritatea ar descrie o persoană pe care am putea s-o considerăm „un om de principiu.” Persoana care este un om de principiu este, conform definiţiei din dicţionar este cineva care nu face compromisuri. Această persoană nu este intransigentă în orice negociere sau discuţie asupra aspectelor importante, ci nu face compromisuri în ceea ce priveşte principiile morale şi etice. Este o persoană care pune principiile înaintea câştigului personal. Arta compromisului este o virtute în cadrul unei culturi corecte din punct de vedere politic, corectitudinea politică în sine fiind modificată de adjectivul calificativ „politic”. A fi politic înseamnă adesea să fii o persoană care face compromisuri din orice, inclusiv în ceea ce priveşte principiile.

Observăm de asemenea că integritatea se referă la fermitatea caracterului şi la onestitate. În Noul Testament, de exemplu, în epistola lui Iacov, acesta prezintă o listă de virtuţi care sunt evidenţiate în viaţa unui creştin. În capitolul cinci al scrisorii la versetul 12, el scrie, „Mai pe sus de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”; şi „nu” să fie „nu”, ca să nu cădeţi sub judecată.” Aici Iacov prezintă certitudinea cuvântului unui om, simpla exprimare a lui „da” sau „nu” ca fiind o virtute „mai pe sus de toate.” Ceea ce vrea Iacov să sublinieze este că integritatea este un fel de onestitate care indică faptul că atunci când spunem că vom face ceva, cuvântul nostru este gajul nostru. Nu ar trebui să fie necesare jurăminte sacre şi promisiuni pentru a fi de nădejde. Oamenii integri sunt demni de încredere prin ceea ce spun. În cultura noastră, observăm iar şi iar deosebirea dintre un politician şi un om de stat. O persoană cunoscută a folosit aceşti termeni pentru a face diferenţă între ei: Un politican este o persoană care se pregăteşte pentru următoarele alegeri, omul de stat este o persoană care se pregăteşte pentru următoarea generaţie.

Există ce e drept un anumit cinism inerent pentru o astfel de distincţie, ideea fiind că politicienii sunt oameni care vor renunţa la virtuţi sau vor renunţa la principii pentru a fi aleşi sau pentru a rămâne în funcţie. O asemenea lipsă a virtuţilor nu este întâlnită doar la politicieni, ci se regăseşte în biserici în fiecare zi, uneori acestea părând să fie pline de preoţi care sunt aproape gata să renunţe la adevărul Evangheliei pentru a-şi menţine popularitatea. Aceasta este aceeaşi lipsă de integritate care a distrus poporul Israel în Vechiul Testament, când profeţii falşi vesteau ceea ce ştiau că-şi doreau oamenii să audă, nu ceea ce Dumnezeu le poruncea să spună. Aceasta reprezintă chintesenţa lipsei de integritate.

Dacă ne referim la Noul Testament, luăm în considerare exemplul suprem de lipsă de integritate în judecarea lui Iisus de către procuratorul roman Pilat din Pont. După ce l-a interogat pe Iisus, Pilat a anunţat mulţimea zgomotoasă: „Nu găsesc nicio vină în El”. Totuşi, după această declaraţie, Pilat era dispus să Îl predea pe Cel neprihănit în mâinile gloatei furioase. Acesta a fost o manifestare clară a compromisului politic prin care principiile şi etica au fost ignorate pentru a împăca o mulţime avidă.

Examinăm din nou Vechiul Testament şi anume experienţa profetului Isaia legată de vedenia descrisă în capitolul 6 al acelei cărţi. Ne amintim că Isaia L-a văzut pe Domnul înălţat şi pe serafimi cântând imnul de slavă „Sfânt, Sfânt, Sfânt.” Ca răspuns la această epifanie, Isaia a strigat „Vai de mine!” vestind un blestem asupra lui însuşi. El a spus că motivul pentru care era blestemat era pentru că „Sunt pierdut” sau „distrus”. Isaia a cunoscut în acel moment ce înseamnă degradarea umană. Înainte de acea vedenie, Isaia era considerat poate cel mai neprihănit om din popor. El era ferm şi încrezător în propria integritate. Totul era consistent datorită virtuţii lui. Se considera o persoană completă, întreagă, dar atunci când a văzut exemplul şi standardul fundamental de integritate şi virtute în caracterul Lui Dumnezeu, a simţit ce înseamnă degradarea. El s-a simţit dărâmat, dându-şi seama că noţiunea lui de integritate era în cel mai bun caz o amăgire.

Calvin a precizat că aceasta este mulţimea comună de oameni care, atâta timp cât îşi menţin privirea fixată la nivelul orizontal sau terestru al experienţei se pot felicita şi se pot considera cu toată măgulirea întrucâtva inferiori semizeilor. Dar dacă îşi ridică privirea spre cer şi chiar şi pentru un moment se gândesc la ce fel de fiinţă este Dumnezeu, convingerile lor sunt zdruncinate, iar ei resping total orice altă iluzie a integrităţii lor.

Creştinul trebuie să reflecte caracterul Lui Dumnezeu. Creştinul trebuie să fie intransigent în ceea ce priveşte principiile etice. Creştinul este chemat să fie o persoană de onoare în al cărui cuvânt se poate avea încredere.