Vezi sursa

{{info|God in the Dock: The Apologetics of C.S. Lewis}}<br> 

În limba engleză modernă cuvintele ''apology ''și ''apologize ''indică regret pentru o declarație sau acțiune care a fost ofensatoare și greșită. Acesta nu este însă cazul pentru “apologetica” din teologie, pentru că această disciplină are drept scop apărarea și justificarea “corectitudinii unui punct de vedere.” Are scopul de a-i câștiga pe cei ce susțin alte puncte de vedere, iar - în cazul celor de acord cu cele afirmate, de a le confirma credința în adevărul mărturisit de apologet. 

În acest sens C.S. Lewis este recunoscut ca fiind “''apologet'',” pentru că o parte din opera sa are drept scop apărarea și justificarea acceptabilității perspectivei creștine asupra celei “naturaliste”, care afirmă că universul este doar o masă imensă de materie funcționând datorită mecanismelor sau legilor proprii fără existența vreunei intervenții din afară și, în mod caracteristic, făra puterea vreunei minți creatoare sau guvernatoare. C.S. Lewis a fost foarte bine pregătit pentru această sarcină, aproape treizeci de ani fiind pasionat de ateism fără a avea cea mai mică legătură cu Isus Hristos, convertindu-se abea la vârsta de douăzeci și nouă de ani când a îmbrățișat perspectiva creștină asupra vieții și a lumii. Datorită acestui fapt, el a fost mai bine informat decât mulți alți apologeți creștini care disputau aceleași puncte de vedere, cunoscându-le însă doar dintr-o sferă exterioară. El a experimentat personal gravitatea acestor probleme pe care ateiștii sunt nevoiți să le confrunte, și modul în care astfel de probleme pot forța o persoană integră să caute dincolo de ateism pentru a găsi o perspectivă filozofică și religioasă adecvată. C.S. Lewis a scris despre această experinență personală în 1933 în volumul său autobiografic intitulat ''The Pilgrim’s Regress (Regresul pelegrinului,)'', în stilul lui John Bunyan, și din nou în volumul ''Surprins de bucurie'' (1955). 

Prima sa contribuție la apologetică a fost intitulată ''Problema durerii'', volum publicat în octombrie 1940 ca parte a seriei ''The Christian Challenge Series (Provocarea creștină, ''republicată de zece ori până în 1943). Aici C. S. Lewis s-a ocupat direct de întrebarea: “Dacă Dumnezeu este atotputernic și extrem de iubitor, de ce îngăduie durerea în acest univers?” El a arătat că durerea este inevitabilă pentru persoanele reale orișiunde există păcatul. Cine și-ar putea imagina cât de cumplită ar fi lumea dacă păcatul ar continua să crească fără nicio limită? C.S. Lewis continuă analiza sa într-un stil lucid și sistematic, tratând această temă dificilă astfel încît un laic o poate înțelege cu ușurință. Din când în când, el comentează izbitor, ideile lui rămân de neuitat precum cele ce urmează: “Un om nu poate diminua gloria lui Dumnezeu refuzând să i se închine tot așa precum un lunatic nu poate stinge soarele scrijelind cuvântul “întuneric” pe pereții închisorii sale” (p. 41). Între anii 1941–44, el a pregătit o serie de treizeci și trei de conferințe transmise la radio, a căror titluri le descriu foarte bine conținutul: 

1941: ''Binele și răul ca indiciu asupra sensului universului ''(5 conferințe)<br> 1942: ''Ce cred creștinii'' (5 conferințe)<br> 1943: ''Comportamentul creștin ''(12 conferințe)<br> 1944: ''Dincolo de personalitate; sau, Primii pași în doctrina trinității ''(11 conferințe) 

Inițial separate în trei volume, aceste conferințe au fost adunate sub titlul ''Creștinism, pur și simplu'' și republicate deseori. Termenul din acest titlu înseamnă “''pur'',” precum sensul cuvântului din limba engleză veche. Accentul este pus pe tratarea esențelor majore, într-o mare măsură comune tuturor denominațiilor în Creștinism. 

În 1943 a apărut ''Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr'', aceasta fiind probabil cartea cea mai populară din opera lui C.S. Lewis. Aici avem de-a face cu un curs prin corespondență, prin care diavolul maestru Sfredelin îl instruiește pe Amărel, novice în arta ispitirii ființelor umane, pentru a le împiedica să-și îndeplinească partea de loialitate adevărată față de Dumnezeu și Evanghelie. Astfel ni se oferă ocazia de a privi la cerințele creștine de undeva de jos, ca să spunem așa, și nu decorate cu câteva podoabe artificial furnizate de ipocrizia proprie sau de filantropia față de ceilalți, ci cu un fel de realism cinic ce penetrează în motivele adevărate pe care oamenii în mod uzual încearcă să le ascundă. C.S. Lewis este capabil să aducă la lumină o evaluare critică a multor motive și mișcări care înfloresc sub umbrela Creștinismului sincer. Având un discernământ ascuțit și stăpânind superb limbajului, calități dobândite probabil în decursul studiilor sale aprofundate în domeniul literaturii engleze vechi, pe fiecare pagină a cărții ies la suprafață judecata lui limpede și exprimarea inteligentă și spirituală, precum dovedesc și citatele ce urmează: 

“O religie moderată este pentru noi la fel de bună ca lipsa religiei —și mult mai amuzantă” (p. 43). 

“Nu are nicio importanță cât de mici sunt păcatele, cu condiția ca efectul lor cumulat să determine virajul pacientului dinspre lumină către nimicnicie. Nu e mai bună crima decât cărțile de joc dacă sufletul se dă pe o șeptică. Cu adevărat, cel mai sigur drum spre iad este cel treptat“. 

“Vei vedea că, după părerea multor scriitori politici de orientare creştină, creştinismul a început să meargă pe căi greşite şi să se depărteze de doctrina fondatorului încă de la începuturi. Ideea ne poate ajuta dacă încurajăm, o dată în plus, concepţia unui “Iisus istoric”, de recuperat prin îndepărtarea“excrescenţelor şi pervertirilor” târzii, pentru ca astfel să poată fi corectată întreaga tradiţie creştină. Printre membrii ultimei generaţii am încurajat construirea unui astfel de “Iisus istoric” pe linii liberale şi umaniste; acum promovăm un nou “Iisus istoric”, în termeni marxişti, catastrofici şi revoluţionari. Avantajele unor astfel de proiecte, pe care avem intenţia să le actualizăm la fiecare treizeci de ani, aproximativ, sunt multiple. În primul rând, oricare dintre ele are potenţialul de a canaliza devoţiunea umană spre ceva ce nu există, pentru că fiecare “Iisus istoric” este foarte puţin istoric. (p. 106). “ 

Dacă aceste citate v-au deschis apetitul, intrați în posesia cărții și veți găsi mult mai multe exemple de acest gen. Volumul lui C.S.Lewis intitulat ''Despre Minuni: Un studiu preliminar'', a apărut în 1947, la scurt timp după ce Dr. E.W. Barnes, arhepiscopul Birmighamului a publicat volumul ''The Rise of Christianity (Apariția creștinismului, n.tr.'') în care a negat realitatea tuturor miracolelor consemnate în Noul Testament, incluzându-le pe cele referitoare la viața și misiunea lui Isus Hristos. Cuvântul ''preliminar'' din titlu nu trebuie înțeles cu sensul de ''elementar'', pentru că este mai degrabă o revendicare formală a supranaturalismului asupra naturalismului definit ca o imagine precum căreia nu există nimic altceva decât natura, adică această gigantică conexiune a tuturor particulelor de materie ce există din vremuri imemoriale. Natura nu a putut explica originea gândului rational și cu atât mai puțin oferi un fundament pentru morală și conștiință. 

De aceea ajungem să recunoaștem o realitate puternică care urmărește un plan dincolo de lumea materială, care este creatorul și susținătorul a tot ceea ce există. În acest sens, nu sunt deloc ciudate posibilele interacții ocazionale între această putere și lumea Lui, și este probabil ca legile ce guvernează materia nu vor funcționa în mod obișnuit. 

C.S.Lewis dedică apoi un capitol fundamental “Minunii Mari” a încarnării celei de-a treia persoane a trinității. Apoi el discută despre minuni ale creației bătrâne cu „Omul Divin concentrând pentru noi ceea ce Dumnezeul Naturii a facut deja pe o scară mai mare” (p. 169). Minunile creației noi sunt cele în care se manifestă o “repetiție”, în special învierea - fundamentală pentru întregul creștinism. 

Cartea se încheie cu un scurt epilog și două apendice. Pe decursul întregii lecturi prețuim marile calități ale scriitorului, seriozitatea, meticulozitatea de a nu lăsa spații goale în argumentație, dedicația deplină față de Sfânta Scriptură, precum și stilul uluitor. Tratând obiecțiile privind Nașterea lui Isus din Fecioară, C.S.Lewis afirmă că unora „acest miracol le apare ca un afront la adresa relaţiilor sexuale (deşi la fel de bine ar putea vedea şi în săturarea celor cinci mii de oameni o insultă la adresa brutarilor)” (p. 115). Această paranteză merită tot prețul plătit pe carte! 

<br>