Vezi sursa

{{info|Nine Marks of a Healthy Church/Biblical Church Leadership}} 

Ce fel de conducere are o bisericã sãnãtoasã? O congregaþie, devotatã lui Hristos, înzestratã pentru a sluji? Da. Diaconi care sunt modele de slujire în lucrãrile bisericii? Da. Un pastor care este credincios în predicarea cuvântului lui Dumnezeu? Da. Dar biblic, mai existã ceva ce constituie parte integrantã a conducerii unei biserici sãnãtoase: prezbiterii. 

Ca ºi pastor, mã rog ca Hristos sã punã în biserica noastrã bãrbaþi ale cãror daruri spirituale ºi preocupãri pastorale sã indice faptul cã Dumnezeu i-a chemat sã fie prezbiteri sau supraveghetori (cuvintele sunt folosite în Biblie astfel încât sã poatã fi schimbate unul cu altul; de exemplu, Fapte 20). Mã rog ca Dumnezeu sã creascã ºi sã înzestreze cu daruri astfel de ucenici pentru munca de supraveghere pastoralã a congregaþiei noastre ºi pentru învãþãtura sa. Dacã devine clar faptul cã Dumnezeu a înzestrat un anumit bãrbat în bisericã, ºi dacã prin rugãciune, biserica recunoaºte înzestrarea lui, atunci acest bãrbat ar trebui sã fie ales ca prezbiter. 

Toate bisericile au avut persoane care au efectuat funcþia de prezbiteri, chiar dacã i-au numit altfel. Cele douã nume din Noul Testament pentru aceastã slujbã au fost episcopos (supraveghetor) ºi presbuteros (bãtrân). Când evanghelicii aud cuvântul “bãtrân”, mulþi se gândesc imediat la “Prezbiterian”, cu toate cã primii congregaþionaliºti în secolul XVI ne-au învãþat cã slujba prezbiterilor era o slujbã în biserica Nou Testamentarã. Bãtrânii puteau fi gãsiþi în biserici Baptiste din America de-a lungul secolului XVIII ºi în secolul XIX. De fapt, primul preºedinte al Convenþiei Baptiste de Sud, W. B. Johnson, a scris un tratat în care a chemat la practica pluralismului bãtrânilor care sã fie recunoscut ca biblic ºi care sã fie urmat în mai multe biserici baptiste. Tratatul lui Johnson a fost nebãgat în seamã. Fie prin neatenþie la Scripturã, fie prin presiunea vieþii la limitã, unde bisericile explodau ca numãr de persoane, practica cultivãrii conducerii bazate pe astfel de lucruri a decãzut. Dar discuþia din gazetele baptiste despre reînvierea acestei slujbe biblice a continuat. Tocmai la începutul secolului XX, publicaþiile baptiste se refereau la liderii lor folosind titlul de “bãtrâni”. 

Baptiºtii ºi Prezbiterienii au avut douã diferenþieri de bazã în înþelegerea lor pentru bãtrâni. Prima ºi cea mai fundamentalã, baptiºtii sunt congregaþionaliºti. Asta înseamnã, cã înþeleg cã discernãmântul final cu privire la unele probleme nu trebuie sã fie fãcut de cãtre prezbiterii unei congregaþii (sau mai presus de aceºtia, dupã modelul prezbiterian) ci de congregaþie ca ºi întreg. De aceea, baptiºtii, constrâng natura consensualã a acþiunilor bisericii. Deci, într-o bisericã baptistã, prezbiterii ºi toate celelalte consilii ºi comitete acþioneazã într-un mod care în final reprezintã capacitatea consultativã a întregii congregaþii. 

Ar fi potrivitã o notã în plus cu privire la autoritatea congregaþiei adunate laolaltã. Nimic altceva decât congregaþia localã, adunatã laolaltã nu reprezintã curtea finalã de apel sub Hristos. În Noul Testament gãsim foarte des dovezi pentru ceea ce pare sã fi fost o formã timpurie de congregaþionalism. În Matei 18 când Isus Îºi învãþa ucenicii cu privire la confruntarea fratelui pãcãtos, curtea finalã nu o reprezintã prezbiterii, nici un episcop sau un papã, nici un consiliu sau o convenþie. Curtea finalã este congregaþia. În Fapte 6, apostolii au lãsat decizia alegerii diaconilor congregaþiei. 

În epistolele lui Pavel, de asemeni, gãsim dovezi ale ideii prin care responsabilitatea finalã revine congregaþiei. În I Corinteni 5, Pavel nu a învinuit pãstorul, episcopii sau diaconii, ci congregaþia pentru tolerarea pãcatului. În II Corinteni 2, Pavel s-a referit la ceea ce majoritatea dintre ei au fãcut pentru a disciplina un membru pãcãtos. În Galateni, Pavel a chemat congregaþiile sã judece învãþãtura pe care o auzeau. În II Timotei 4, Pavel a mustrat nu doar pe învãþãtorii mincinoºi, dar ºi pe aceia care i-au plãtit pentru a le zice ceea ce urechile lor doreau sã audã. Prezbiterii conduc, dar fac asta, biblic ºi necesar, în limitele recunoscute de congregaþie. Ce-a de-a doua neconcordanþã se referã la responsabilitãþile ºi rolurile prezbiterilor. 

Prezbiterienii au avut tendinþa de a accentua declaraþia lui Pavel cãtre Timotei în I Timotei 5:17, “Prezbiterii care cârmuiesc bine, sã fie învredniciþi de îndoitã cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovãduirea ºi cu învãþãtura.” Ultima frazã, au argumentat unii, sugereazã clar cã ar fi prezbiteri a cãror slujbã principalã nu este cea de predicare, ci în schimb cea de predare, guvernare, sau dominare. Aceasta este originea distincþiei dintre “prezbiterii dominatori” (prezbiteri) ºi “prezbiterii învãþãtori” (pastori) la Prezbiterieni. 

Dar “specialã” este o traducere cu semnul întrebãrii a cuvântului malista, care în context este mai bine redat prin “cu siguranþã” sau “mai ales”. În I Timotei 4:10, citim, “Ne-am pus nãdejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, ºi mai ales (malista) al celor credincioºi”. Se pare cã Pavel vrea sã spunã cã numãrul celor ce vor fi mântuiþi fãrã a crede este egal cu numãrul celor care vor cãlãuzi lucrarea bisericii fãrã predicare ºi învãþãturã: cu alte cuvinte, nici unul. 

Baptiºtii au avut tendinþa sã accentueze posibilitatea de a înlocui unul cu altul termenii “prezbiter”, “supraveghetor” ºi “pãstor” în Noul Testament, ºi au subliniat faptul cã în I Timotei 3:2, Pavel i-a spus clar lui Timotei cã prezbiterii trebuie sã fie “în stare sã înveþe pe alþii”. ªi i-a scris lui Tit cã un prezbiter “sã se þinã de Cuvântul adevãrat, care este potrivit cu învãþãtura, pentru ca sã fie în stare sã sfãtuiascã în învãþãtura sãnãtoasã, ºi sã înfrunte pe potrivnici” (Tit 1:9). De aceea baptiºtii de multe ori au refuzat sã considere potrivit faptul de a avea prezbiteri care nu sunt capabili sã înveþe pe alþii Scriptura. 

Lucrul asupra cãrora baptiºtii ºi prezbiterienii secolului XVIII au cãzut de acord, era cã ar trebui sã existe o pluralitate a prezbiterilor în fiecare bisericã localã. Chiar dacã nu se specificã un numãr clar de prezbiteri pentru o anume congregaþie, Noul Testament face referire clar la “prezbiteri” la plural în bisericile locale (de exemplu Fapte 14:23; 16:4; 20:17; 21:18; Tit 1:5; Iacov 5:14). Experienþa mea personalã îmi confirmã cât de folositoare este practica Nou Testamentarã de a avea, acolo unde este posibil, mai mulþi prezbiteri într-o bisericã decât doar un pãstor singuratic, ºi aceºtia sã fie înrãdãcinaþi în congregaþie. Aceastã practicã este neobiºnuitã pentru bisericile baptiste de astãzi, dar existã o tendinþã crescândã—ºi aceasta pentru motive bune. A fost necesar în bisericile Noului Testament, ºi este necesar acum. 

Aceasta nu înseamnã cã pãstorul nu are un rol distinctiv. Sunt multe referinþe în Noul Testament la adresa modului de predicare ºi a predicatorilor care nu ar fi aplicabile la toþi prezbiterii dintr-o congregaþie. Aºa a fost în Corint, Pavel s-a dãruit pe sine exclusiv lucrãrii de predicare întrun mod în care prezbiterii nu au putut sã o facã (Fapte 18:5; comparã cu I Corinteni 9:14; I Timotei 4:13; 5:17). Se pare cã predicatorii mergeau într-o anumitã zonã în mod special pentru a predica (Romani 10: 14-15), în timp ce prezbiterii se pare cã erau deja parte a congregaþiei (Tit 1:5). Oricum, trebuie sã ne amintim cã predicatorul, sau pastorul, este deasemeni fundamental unul dintre prezbiterii congregaþiei sale. Aceasta înseamnã cã deciziile ce implicã biserica, care totuºi nu necesitã atenþia întregii biserici, ar trebui sã nu cadã numai asupra pastorului, ci asupra prezbiterilor ca întreg. Cu toate cã acest lucru este câteodatã împovãrãtor, are beneficiile imense ale completãrii darurilor pastorului, compensând o parte din defectele sale, suplimentându-i raþionamentul, ºi creând un suport pentru decizii în congregaþie, lãsând liderii mai puþin expuºi criticismului nejustificat. Deasemeni face ca activitatea de conducere sã fie mai înrãdãcinatã ºi permanentã, ºi permite o continuitate mult mai maturã. Încurajeazã biserica sã-ºi asume mai multã responsabilitate pentru spiritualitatea ei proprie ºi ajutã ca biserica sã fie mai puþin dependentã faþã de angajaþii sãi. 

Multe biserici moderne tindeau sã încurce prezbiterii fie cu personalul bisericii fie cu diaconii. Diaconii, de asemeni, împlinesc o slujbã Nou Testamentarã, una înrãdãcinatã în Fapte 6. În timp ce orice distincþie absolutã între cele douã slujbe este dificilã, îngrijorãrile diaconilor sunt detalii practice ale vieþii bisericii: administrarea, întreþinerea, ºi grija faþã de membrii bisericii cu nevoi fizice. În multe biserici astãzi, diaconii au luat un rol spiritual; dar mult pur ºi simplu a fost lãsat pentru pastor. Ar fi în beneficiul bisericii sã distingã din nou rolul prezbiterului de cel al diaconului. 

A fi prezbiter reprezintã slujba pe care eu o îmbrãþiºez ca pastor. Eu sunt prezbiterul principal. Însã toþi prezbiterii ar trebui sã lucreze laolaltã pentru edificarea bisericii, întâlnindu-se regulat pentru rugãciune ºi discuþii, sau pentru a alcãtui propuneri pentru diaconii bisericii. Cu certitudine, aceasta este o idee biblicã ce are o valoare practicã. Implementatã în bisericile noastre, ar putea ajuta imens pastorii prin înlãturarea greutãþilor de pe umerii lor ºi chiar a micilor lor tiranii de la bisericile lor. Într-adevãr, practica recunoaºterii bãrbaþilor credincioºi, cu discernãmânt ºi de încredere ca ºi prezbiteri reprezintã o altã caracteristicã a unei biserici sãnãtoase.