Vezi sursa

{{info|Worship: The Feast of Christian Hedonism}}<br> 
<blockquote>'''Psalmul 63:5-6 ''' </blockquote> 
Revolta împotriva hedonismului a înăbuşit spiritul de închinare în multe biserici. Atunci când există concepţia că actele morale înalte trebuie să fie lipsite de egoism, închinarea, care este unul dintre cele mai nobile acte morale pe care le poate îndeplini o fiinţă umană trebuie să fie percepută doar ca o datorie. Şi atunci când închinarea este limitată la o datorie, ea încetează să mai existe. Unul dintre cei mai mari duşmani ai închinării în cadrul bisericii noastre este propria noastră virtute rătăcită. Avem noţiunea vagă că propria noastră plăcere este un păcat şi astfel virtutea în sine întemniţează năzuinţele inimilor noastre şi înăbuşă spiritul închinării. Pentru că ce este închinarea dacă nu sărbătorirea noastră plină de veselie la festinul gloriei Lui Dumnezeu? 

Adorarea este un sentiment lăuntric şi o acţiune exterioară care oglindeşte valoarea Lui Dumnezeu. Iar sentimentul lăuntric este esenţa, deoarece Iisus a spus, 
<blockquote>Poporul acesta Mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine; dar în zadar Mi se închină ei. </blockquote> 
'''Trei moduri în care inima reacţionează în timpul închinării''' 

Adorarea este zadarnică, vidă, nu e nimic dacă inima este indiferentă. Şi cred că se poate descrie în general trăirea inimii în timpul închinării. Există trei moduri generale în care inima poate reacţiona în timpul închinării aduse Lui Dumnezeu şi de obicei acestea se suprapun şi coexistă. 

1) Inima se poate ''desfăta ''în belşugul gloriei Lui Dumnezeu. 
<blockquote>Sufletul meu se va sătura ca de măduvă şi de grăsime şi gura mea Te va lăuda cu buze care cântă de bucurie. Când îmi amintesc de Tine în patul meu, mă gândesc la Tine în vegherile nopţii. (Psalmul 63:5, 6) </blockquote> 
2) Inima poate să ''dorească mult'' ca această desfătare să fie mai profundă şi mai intensă şi mai consistentă. 
<blockquote>Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu. Când voi veni şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? (Psalmul 42:1, 2) </blockquote> 
3) Inima se poate ''căi cuprinsă de întristare'' atunci când nu simte nici plăcerea în Dumnezeu, nici o dorinţă fierbinte pentru desfătarea în Dumnezeu. 
<blockquote>Când mi se frământa inima şi mă chinuiam înăuntrul meu, eram prost şi nu ştiam, eram ca o fiară înaintea Ta. (Psalmul 73:21, 22) </blockquote> 
'''Un obstacol însemnat al închinării''' 

Prin urmare, dacă nu simţiţi nicio ''plăcere ''pentru belşugul gloriei Lui Dumnezeu şi nicio ''dorinţă fierbinte'' de a-L vedea şi de a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi nicio ''întristare ''pentru că dorinţa şi plăcerea voastră sunt atât de inconsistente, atunci nu îndepliniţi un act de închinare. Nu este clar atunci că persoana care se gândeşte la virtute ca fiind înfrângerea egoismului şi care se gândeşte la viciu ca fiind urmărirea propriei noastre plăceri nu prea va fi capabilă de adorare. Deoarece adorarea este cea mai hedonistică îndeletnicire a vieţii şi nu trebuie să fie distrusă de nici cea mai mică urmă de indiferenţă. Un obstacol însemnat al închinării nu constă în faptul că suntem oameni iubitori de plăceri, ci că suntem dispuşi să ne mulţumim cu astfel de plăceri mărunte. Ieremia a exprimat astfel acest lucru: 
<blockquote>Poporul Meu şi-a schimbat gloria cu ceea ce este fără folos! „Miraţi-vă de aceasta, ceruri, şi înfioraţi-vă; uimiţi-vă foarte mult”, zice Domnul. „Pentru că poporul Meu a făcut două rele: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, ca să-şi sape fântâni, fântâni crăpate, care nu ţin apa.” (Ieremia 2:11–13) </blockquote> 
O piedică considerabilă pentru închinare în rândul oamenilor Lui Dumnezeu nu constă în faptul că urmărim întotdeauna propria mulţumire, ci că această năzuinţă este atât de neînsemnată şi şovăielnică încât ne mulţumim cu mici sorbituri din fântâni crăpate, când Izvorul vieţii este chiar după dealul din faţă. 

Unul dintre mentorii mei cei mai importanţi în ale hedonismului creştin a fost C.S. Lewis. Îmi amintesc ce descoperire importantă a fost pentru mine în 1968 să citesc prima pagină a predicii lui, „Greutatea gloriei”. Nu este ceva diferit faţă de ceea ce a spus Ieremia, dar este mai actual. 
<blockquote>Dacă i-ai întreba astăzi pe douăzeci de oameni buni care cred ei că este cea mai nobilă virtute, nouăsprezece dintre ei ar răspunde, Altruismul. Dar dacă ai întreba pe aproape oricare dintre creştinii însemnaţi din vechime, acesta ar răspunde, Dragostea. Observaţi ce s-a întâmplat? Un termen pozitiv a fost înlocuit cu unul negativ. Idealul negativ al Altruismului este însoţit nu de ideea de a asigura înainte de toate lucruri bune pentru ceilalţi, ci de a ne lipsi de ele noi înşine, ca şi cum cumpătarea, şi nu fericirea lor ar fi esenţială. Nu cred că aceasta este virtutea creştină a dragostei. Noul Testament are multe de spus despre abnegaţie, dar nu despre abnegaţie ca un scop în sine. Ni se spune să ne lepădăm de sine şi să ne luăm crucea pentru a-L putea urma pe Hristos; şi aproape fiecare descriere a ceea ce vom descoperi în cele din urmă, dacă procedăm astfel conţine un apel la dorinţă. Dacă în majoritatea concepţiilor moderne persistă ideea că năzuinţa pentru binele nostru şi speranţa puternică de a ne bucura de acest bine este un lucru rău, îndrăznesc să afirm că această noţiune s-a strecurat de la Kant şi de la Stoici şi nu face parte din credinţa creştină. Într-adevăr, dacă luăm în considerare promisiunile îndrăzneţe pentru răsplată şi caracterul uimitor al recompenselor promise în Evanghelie, s-ar părea că Domnul consideră dorinţele noastre nu prea puternice, ci prea slabe. Suntem fiinţe şovăitoare, pierzând vremea cu băuturi şi viaţa amoroasă şi cu ambiţia, când ne este oferită bucuria infinită, ca un copil neştiutor care vrea să continue să facă plăcinte din noroi într-o mahala, deoarece nu îşi poate imagina ce presupune o ofertă pentru o vacanţă la mare. Suntem mult prea uşor mulţumiţi. </blockquote> 
Asta este, nu-i aşa? Dorinţa noastră de a fi fericiţi este prea slabă. Ne-am mulţumit cu o casă, o familie, câţiva prieteni, un loc de muncă, un televizor şi un cuptor cu microunde şi un Apple II, o ieşire în oraş din când în când, o vacanţă o dată pe an. Ne-am obişnuit cu asemenea plăceri mărunte, insipide, efemere şi nepotrivite, astfel încât capacitatea noastră de a ne bucura s-a ofilit. Şi astfel, adforarea noastră s-a ofilit. 

'''Închinarea hedoniştilor creştini''' 

Dar am un vis pentru Betleem şi despre ce slujbă de închinare ar fi dacă toţi cei care participă ar fi hedonişti creştini. Visez la o oră pe săptămână complet diferită de orice altă oră; o întâlnire în fiecare săptămână cu Dumnezeul Cel Viu. O încăpere plină de oameni care spun din adâncul inimii lor, 
<blockquote>Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut în zori de zi; sufletul meu însetează după Tine, carnea mea tânjeşte după Tine, într-un pământ sec şi uscat, fără apă. (Psalmul 63:1) </blockquote> 
Visez la o adunare de oameni care iubesc conversaţia prieteniei creştine, dar care, de dragul profunzimii acelei conversaţii, renunţă la ea timp de o oră şi, în timpul preludiului de orgă îngenunchează pentru a se ruga cu un zel nemascat ca Spiritul Lui Dumnezeu să se coboare peste închinarea noastră şi să clatine acest loc cu puterea Lui. Visez la o familie de credincioşi adunaţi într-o dimineaţă de duminică, fiind cu adevărat fericiţi în Dumnezeu aşa cum sunt familiile în prima zi de vacanţă, sau când sunt adunate în jurul unui curcan mare de Ziua Recunoştinţei, sau lângă pomul de crăciun atunci când sunt împărţite cadourile. Inimi slobode, pline de bucurie, libere să spună „Amin!” atunci când corul ne poartă la Dumnezeu, sau când cântarea de laudă care răsună la orgă Îl întronează pe Împăratul Împăraţilor, ori când predicatorul rosteşte adevărul neasemuit al Evangheliei. Visez la o oră petrecută împreună, când ranchiuna se risipeşte iar vechile răni deschise sunt vindecate prin râvna pentru bucuria Domnului. O oră cu Dumnezeu când sfinţii istoviţi absorb tăria şi puterea Domnului pentru a-şi relua munca învioraţi şi plini de vigoare luni. Visez la un popor adunat, dornic să audă Cuvântul Lui Dumnezeu şi să facă un vuiet de bucurie pentru Dumnezeul mântuirii lor cu cântece şi orga şi pianul şi trompete, flaute şi corzi şi cimbale şi strigăte. Visez la o oră pe săptămână petrecută cu voi în care să Îl întâlnim pe Dumnezeu împreună într-un mod atât de real şi evident încât străinii vor intra şi vor spune, „Dumnezeu se află fără îndoială în acest loc!” 

Nu este doar un vis. Este voia Lui Dumnezeu în privinţa noastră şi aceasta se împlineşte. Un om care asistase la slujba de dimineaţă de două ori a venit la mine săptămâna trecută. Mi-a spus că vroia doar să mă încurajeze să continuu ceea ce fac, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi şi mi-a spus, „Am mers acasă şi am plâns deoarece noi nu ne închinăm în biserica noastră aşa cum vă închinaţi voi în biserica voastră”. Am fost surprins deoarece mi-am dat seama cât de departe trebuie să ajungem. El fusese format ca un credincios nou într-o casă parohială foarte neceremonioasă. Deci i-am spus, „Înseamnă că slujba noastră ţi se pare foarte formală, dacă totul este în cea mai mare parte planificat”. Dar el mi-a răspuns, „Nu, nu. Nu este vorba despre formă sau structură. Important este să existe însufleţire. Ceea ce contează este ca fruntaşii şi oamenii să Îl întâlnească cu adevărat pe Dumnezeu”. Şi are dreptate. Există biserici carismatice lipsite de însufleţire şi există biserici liturgice pline de viaţă. Forma este doar făgaşul care ne ajută să urmăm aceeaşi direcţie; dacă motorul închinării urmează acest făgaş sau rămâne mort în gară depinde dacă suntem hedonişti creştini sau nu. 

'''Patru obiecţii împotriva hedonismului creştin''' 

Deci ce putem face pentru a îndeplini acest vis la Betleem? Două lucruri: unul intelectual, celălalt emoţional. Trebuie să fim convinşi intelectual că obiecţiile aduse hedonismului creştin nu sunt întemeiate şi va trebui să trezim emoţii noi şi puternice în inimile noastre pentru Dumnezeu. Voi vorbi despre patru dintre obiecţiile aduse hedonismului creştin în măsura în care acesta se raportează la închinare. 

1) În primul rând, hedonismul creştin nu înseamnă că Dumnezeu devine un mijloc de a ne ajuta să obţinem plăceri lumeşti. Plăcerea pe care un creştin hedonist o caută este plăcerea care se găseşte ''în Dumnezeu Însuşi''. El este finalitatea năzuinţei noastre de a găsi fericirea, şi nu mijlocul pentru o altă finalitate. „Voi veni la altarul lui Dumnezeu, la ''Dumnezeu, bucuria veseliei mele''.” (Psalmul 43:4). El este bucuria veseliei noastre, nu străzile pavate cu aur, ori reunirea cu rudele noastre, sau oricare altă binecuvântare a pământului sau a cerului. Săptămâna trecută am explicat pornind de la versetul Evrei 11:6 că nu putem să fim plăcuţi Lui Dumnezeu decât dacă venim la El pentru răsplată, iar astăzi voi sublinia din nou acest lucru, răsplata este comuniunea cu Dumnezeu Însuşi. 

2) În al doilea rând, hedonismul creştin ştie că conştiinţa de sine distruge bucuria şi astfel distruge adorarea. Când privim înăuntrul nostru şi devenim conştienţi de faptul că simţim bucuria, aceasta dispare. Creştinul hedonist ştie că secretul bucuriei constă în uitarea de sine. Da, mergem la Institutul de Artă din Minneapolis pentru a simiţi bucuria de a privi tablourile. Dar îndemnul hedonismului creştin este: concentraţi-vă toată atenţia asupra tablourilor şi nu asupra emoţiilor voastre, altfel veţi strica toată experienţa. Prin urmare, închinarea trebuie să aibă la bază o orientare radicală spre Dumnezeu, nu spre noi înşine. 

3) În al treilea rând, hedonismul creştin nu face din plăcere un zeu, ci afirmă că deja aţi transformat în zeu orice lucru în care găsiţi cea mai mare plăcere. 

4) În al patrulea rând, hedonismul creştin nu ne aşază mai presus de Dumnezeu atunci când Îl căutăm pentru interesul nostru. Un pacient nu este mai mare decât medicul său deoarece vine la acesta pentru a fi tratat. Un copil nu este mai presus de tatăl său, atunci când îşi doreşte să se amuze, jucându-se împreună. Să ne imaginăm că pe 21 decembrie îi aduc acasă lui Noël 15 trandafiri roşii cu tulpină lungă pentru a sărbători aniversarea noastră. Şi atunci când ea îmi spune, „Sunt frumoşi, Johnny, mulţumesc”, eu îi răspund, „N-ai pentru ce. Este ''datoria ''mea”. Odată cu acel cuvânt, toată valoarea morală dispare. Da, este datoria mea, dar dacă nu sunt cuprins de o afecţiune spontană pentru ea ca persoană, îndeplinirea datoriei mele o va discredita. Asta trebuie să schimbăm la închinarea noastră. Îl discredităm pe Dumnezeu atunci când trecem prin toate etapele exterioare ale închinării şi nu găsim nicio plăcere în Persoana Lui. Soţia mea este exaltată, nu se simte desconsiderată atunci când îi spun, „Motivul pentru care aş dori să te scot în oraş este că îmi place foarte mult să fiu numai cu tine”. Scopul fundamental al vieţii omului nu este doar să Îl glorifice pe Dumnezeu, şi să se bucure veşnic de El. Scopul fundamental al vieţii omului este să Îl glorifice pe Dumnezeu bucurându-se veşnic de El. Şi dacă nu ne bucurăm de El, nu Îl glorificăm. Prin urmare, spun din nou că visul meu ca Betleem să devină un popor de închinători se va împlini doar dacă devenim creştini hedonişti care nu se mulţumesc cu plăcinte de noroi pe străzi murdare. 

'''Deschideţi ochii pentru a vedea gloria Lui Dumnezeu''' 

Sper ca până vom încheia această serie, veţi fi convinşi de acest lucru în ''mintea ''voastră. Dar asta nu ar fi de ajuns. Pentru a deveni un popor de închinători, trebuie să trezim în ''inimile ''noastre emoţii noi şi puternice. Dacă nu vom cultiva capacităţile noastre de a simţi emoţii şi de a ne folosi imaginaţia, acestea se vor ofili şi vor muri, ceea ce se va întâmpla şi cu adorarea noastră. Să nu lăsăm să ni se întâmple ceea ce i s-a întâmplat lui Charles Darwin. Către sfârşitul vieţii, el a scris o autobiografie pentru copiii lui şi şi-a exprimat un regret. El scria, 
<blockquote>Până la vârsta de 30 de ani şi după aceea, poezia de mai multe genuri . . . mi-a adus o mare plăcere. . . Cândva imaginile îmi aduceau o plăcere considerabilă iar muzica îmi plăcea enorm de mult. Dar acum, după mulţi ani nu pot suporta să citesc un vers dintr-o poezie. . . Nu mai am aproape nicio atracţie pentru imagini sau muzică . . . Mai am o oarecare atracţie pentru peisajele frumoase, dar nu simt aceeaşi plăcere deosebită când le privesc ca în trecut. . . Mintea mea pare să fi devenit un fel de maşinărie care macină legi generale din ansamble mari de evenimente. </blockquote> 
Fraţi şi surori, vă rog să nu lăsaţi să vi se întâmple aşa ceva şi vouă! Credinţa creştină să nu vă fie ca o maşinărie care macină legi dogmatice generale din ansamblele de evenimente biblice. Nu lăsaţi prima iubire să se răcească. Nu lăsaţi înfiorarea şi minunarea inocentă să moară. Nu lăsaţi peisajele şi poezia şi muzica din relaţia cu Dumnezeu să se ofilească şi să nu mai aibă nicio semnificaţie pentru voi. Aveţi capacităţi de a vă bucura de care nu sunteţi conştienţi. Dumnezeu le va evoca. Deschideţi ochii pentru a vedea gloria Lui. Ea se află pretutindeni în jurul vostru. „Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea arată lucrarea mâinilor Sale.” 

Dumnezeu vă va trezi inima dacă Îi cereţi acest lucru şi dacă Îl căutaţi ca pe o comoară ascunsă. Lunea trecută eram într-un avion, mă întorceam de la Chicago. Eram aproape singur în avion, şi m-am aşezat lângă o fereastră spre răsărit. Pilotul a spus că era o furtună cu fulgere deasupra Lacului Michigan care se extindea spre Wisconsin, deci intenţiona să ocolească furtuna pe la vest. Am stat acolo fixând cu privirea întunericul total când deodată întreg cerul a strălucit şi o cavernă de nori albi a căzut la trei, patru, cinci kilometri sub avion si apoi a dispărut. O secundă mai târziu, un tunel alb şi uriaş de lumină a explodat de la nord la sud, de la o margine la alta a orizontului şi a dispărut din nou în întuneric. Şi curând fulgerele apăreau aproape în mod constant şi vulcani de lumină izbucneau din râpe formate de nori şi din spatele munţilor albi din depărtare. Stăteam acolo dând din cap, aproape nu-mi venea să cred ce vedeam. „Doamne Hristoase, dacă acestea sunt doar scânteieri ale ascuţirii săbii Tale, cum va fi ziua înfăţişării Tale!” Şi mi-am adus aminte de cuvântul Domnului nostru: 
<blockquote>Aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi venirea Fiului Omului. (Matei 24:27) </blockquote> 
Şi chiar acum, când îmi aduc aminte de acea privelişte, cuvântul „glorie” este plin de sentiment pentru mine şi Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că în repetate rânduri mi-a trezit inima pentru a-L căuta, pentru a-L venera. Şi va face acelaşi lucru pentru voi, dacă vi-l doriţi cu adevărat.