Vezi sursa

{{ info | He is Not Here, He is Risen}}&nbsp;Mulţi creştini par mulţumiţi să-l lase pe Isus pe cruce, în timp ce învierea adesea este neglijată. În orice caz, faptul că crucea are parte de atât de multă atenţie nu este fără temei. La urma urmei, evenimentul a fost „un act de îndreptăţire” ce a dus la „o hotărâre de neprihănire ce dă viaţă tuturor oamenilor” (Rom. 5:18). Aceasta înseamnă că actul de îndreptăţire al unui singur Om dovedeşte că toată viaţa Sa, Isus a fost fidel faţă de scopul şi voinţa Tatălui. Dacă mergem mai departe cu meditaţia, mulţi dintre noi sunt înclinaţi să creadă că vom trăi în dizgraţia şi jignirile tuturor până la întoarcerea lui Cristos, că aceasta defineşte timpul în care trăim. Tocmai pentru că trăim într-o lume care suferă, pe măsură ce medităm ne dăm seama ca răstignirea ne descoperă revelaţia perfectă a empatiei lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Şi totuşi întreaga motivaţie că acel singur act rămâne drept pivot este tocmai pentru că Scriptura îl consideră victoria decisivă a Aceluia care a murit atârnat pe cruce. Dar totuşi, ce fel de victorie îl obligă pe Cristos să atârne pe cruce, totuşi? Unde anume stă victoria din povestea unui galilean deziluzionat care nu l-a putut face pe Dumnezeu să îşi stabilească Împărăţia pe pământ? 

Nu există aşa ceva. Fără înviere, crucea este cu adevărat nebunie. 

Toate acestea vor să spună că crucea prin ea însăşi este în întregime inseparabilă de celelalte acte mântuitoare ale lui Dumnezeu prin Cristos de-a lungul istoriei – viaţa, moartea, învierea şi înălţarea Sa ca şi revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii – toate acestea formează un front unit care au pus capăt erei păcatului şi morţii. Şi niciodată nu a fost înfrângerea acestor două orori mai puternic proclamată ca în dimineaţa Paştelui. Învierea este singura şi cea mai puternică declaraţie făcută de Dumnezeu că acest Isus cu adevărat uman „venit în lume în conformitate cu planul bine definit şi cu înainte ştiinţa lui Dumnezeu”a fost de asemenea „Fiul lui Dumnezeu ca putere conform cu Duhul de sfinţenie” (Fapte 2:23; Rom. 1:4). Isus şi puternica sa lucrare au fost reabilitaţi când Dumnezeu l-a înviat din morţi, proclamându-l atât „Domn cât şi Cristos” (Fapte 2:36), nemaifiind umil şi limitat, acum Mesia al poporului Său şi Domn al întregii lumi. 

Dacă învierea nu a avut loc , atunci noi, discipolii lui Isus, împreună cu Sf. Paul „suntem cei mai de compătimit dintre toţi oamenii” (1 Cor. 15:19). Cu alte cuvinte, dacă Cristos nu a fost înviat suntem cei mai nenorociţi, nefericiţi şi mai trişti din câţi au existat pe faţa pământului pentru că am dat crezare la cea mai cruntă înşelăciune - speranţa într-o mântuire glorioasă în timp ce tot ce ne-a rămas cu adevărat este păcatul, doliul şi moartea. Însă evenimentul a avut loc şi este demn de crezare pentru că Însuşi Isus a spus: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi totuşi cred” (Ioan 20:29). Tocmai din acest motiv apostolul Ioan a scris Evanghelia: „Acestea s-au scris pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa voastră să aveţi viaţă în numele său” (v. 31). Învierea este o parte şi în acelaşi timp pachetul mesajului Evangheliei cu privire la viaţă în numele său. Nu este non-negociabil. Vă puteţi considera în conformitate cu „Creştinismul apostolic” fără să proclamaţi învierea cu trupul a lui Isus din Nazaret. Aceasta este mărturia clară a scrierilor Noului Testament, prinse în modul cel mai succint în Romani 10:9: “Dacă daţi mărturie cu gura voastră că Isus este Domnul şi credeţi în inima voastră că Dumnezeu l-a înviat din morţi, veţi fi mântuiţi” cei care vor nega acest lucru, în timp ce vor fi trataţi cu „blândeţe şi respect” (1 Petru 3:16), nu trebuie încurajaţi la masa fraţilor; „Creştinismul” lor declarat nu trebuie recunoscut. 

În chestiunea pe care o tratăm, în orice caz, nu este vorba de claritate ci mai degrabă de sens. Care este semnificaţia pe care o are învierea în planul de răscumpărare al lui Dumnezeu? 

În cei mai simpli termeni, învierea a biruit blestemul căderii (păcatul, doliul, moartea). Oricum, nu doar învierea însăşi, pentru că inclus în eveniment este ceea ce a dus la acesta: atât ascultarea lui Isus faţă de voinţa Tatălui (uneori denumită „ascultarea activă” cât şi ascultarea Sa până la moarte ”ascultarea pasivă” . În primul caz, rolul lui Isus ca cel de-al doilea Adam este demonstrat în mod clar. Acest Mesia trimis de Dumnezeu a biruit păcatul de neascultare al lui Adam cu ascultarea sa perfectă faţă de ceea ce Israel nu a făcut, în speţă, să ţină legământul. 

Când Adam a călcat porunca divină, Dumnezeu l-a trimis pe Abraham şi pe poporul lui Israel după el ca să vestească în lumina Evangheliei despre mântuirea lui Dumnezeu (vezi Isa. 41:8–9; 49:3–6). Întrucât nu s-a putu face acest lucru, Isus a venit ca reprezentant al lui Israel; El a putut face acest lucru pentru că El a fost trimis în calitate de Cristos („Cel uns”). În Israel, cel uns, sau regele, era atât reprezentantul poporului în faţa lui Dumnezeu cât şi reprezentantul ales de Dumnezeu în faţa poporului (de exemplu, 2 Sam. 19:43; 20:1). Astfel stând lucrurile, şi în cazul lui Israel (vezi Isa. 63:16), regele era fiul lui Dumnezeu&nbsp;: „ Eu voi fi pentru el tată iar el va fi pentru mine fiu” (2 Sam. 7:14; de asemenea Ps. 2:6–7). Regele lui Israel, desigur, nu a fost înfrânt precum Faraonii Egiptului (spre deosebire de Isus, care este Dumnezeu şi om). Astfel, în cazul lui Isus, calitatea de Cristos însemna că era atât de strâns identificat cu poporul Său încât orice se putea spune despre El, se putea, cel puţin în principiu, spune şi despre ei. 

În cazul creştinilor (atât iudei cât şi neamuri, vezi Rom. 9:4–8),acest lucru înseamnă că ei participă la legământul lui Dumnezeu, devenind prin credinţă moştenitori ai făgăduinţelor Sale, fideli voinţei şi scopului Său, tocmai pentru că Isus a fost deja fidel. Apostolul Paul nu a vrut să spună altceva când a scris că noi am fost „botezaţi în Cristos Isus” (vezi Rom. 6:1–14). În sfârşit, darul ce decurge din această fidelitate perfectă a lui Isus este însuşi darul vieţii („ultimul Adam a devenit un duh dătător de viaţă” 1 Cor. 15:45), şi ne aduce la ceea ce Sf. Paul descrie ca fiind „neprihănirea (ce) duce la îndreptăţire şi la viaţă” (Rom. 5:18). 

Tocmai în ascultarea lui Cristos până la moarte este amplificat contrastul dintre primul şi cel de-al doilea Adam. „Unde nu este o lege nu este nici încălcare de lege” (Rom. 5:15). Într-adevăr, este cu mult mai măreţ; harul abundent al lui Dumnezeu acoperă în totalitate încălcarea lui Adam. Însă cum vine acest har? Sarcina pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Israel, după cum am menţionat mai sus, a fost să trăiască în legământul Său pentru ca astfel să biruiască blestemul şi distrugerea aduse de căderea lui Adam. Însă în această privinţă, apostolul a spus „căci nu fac binele pe care aş dori să-l fac, dar iată că înfăptuiesc răul pe care nu doresc să-l fac” (Rom. 7:19). Aceasta înseamnă că „binele” de a ţine Legea lasă întotdeauna loc „răului” de a încălca Legea atâta vreme cât Adam rămâne reprezentantul lui Israel. Şi nici că au reuşit să ţină Legea. Şi totuşi, s-a păstrat necesitatea lucrării Servitorului dacă trebuia biruit păcatul iar omul vechi,Adamic, trebuia răscumpărat (vezi Isa. 53:11). Cine ne-a eliberat din acest trup al morţii? Răspunsul? „Slavă lui Dumnezeu prin Fiul Său Isus Cristos!” (Rom. 7:25). Isus a venit şi a împlinit în mod perfect voinţa lui Dumnezeu, până la moarte. Făcând acest lucru, a răsturnat necredincioşia lui Adam, punând bazele, în noua viaţă înviată, unei noi familii a lui Dumnezeu care va purta caracteristicile sale, şi a condus o lume decăzută şi coruptibilă pe calea reînnoirii (vezi Rom. 8:21–22). 

Prin urmare, unul din punctele principale a dizertaţiei de astăzi este faptul că, fiind botezaţi întru Cristos Isus, suntem şi noi părtaşi la victoria şi slava sa (Rom. 6:1ff.). Nu numai că păcatul a fost înfrânt de ascultarea perfectă (dusă până la înviere) a lui Isus, dar şi moartea a fost distrusă. Căci moartea şi-a primit acul de la moarte. E ca şi cum morţii i s-a tăiat craca de sub picioare, şi în consecinţă a rămas fără puterea de a-l ţine pe Isus în mormânt. Odată cu acest lucru a venit şi garanţia că cei care mor odată, dacă sunt uniţi cu Cristos, nu vor mai muri o dată. Învierea strălucitoare a fot, cu alte cuvinte, „prima roadă” a marii învieri ce va veni (vezi 1 Cor. 15:12–33; 51–57). In acest fel, Creştinul răscumpărat ia parte la slava lui Cristos, fiind împăcat cu Dumnezeu şi legea Sa, recunoscut ca neprihănit înaintea Marelui Judecător. 

Astfel, cea de-a treia zi, dimineaţa Paştelui a fost martoră la zorii unei noi zile. Şi totuşi nu era o zi oarecare, asemănătoare ca cea precedentă, ci era o zi care purta în sine chiar viitorul spre care tindea. Şi ne vine în minte vechea asemănare cu războiul: a fost proclamată victoria, războiul se apropie de final, cu toate că păcatul şi moartea nu au auzit încă noutăţile, şi încă ne luptăm cu ele. Însă nu ne mai este teamă de ele,nu mai suntem sclavii lor. Învingătorul, Isus, a distrus jugul păcatului şi al morţii, luând povara asupra SA. Povestea mormântului literalmente gol al lui Isus nu numai că ne confirmă speranţa pe care o avem, oferă în acelaşi timp încă de pe acum viaţa viitoare de după înviere, pentru fiecare persoană aflată în Cristos. Nesiguranţele şi haosul acestei lumi, care sunt uneori apăsătoare, nu trebuie să ne dea motiv de permanentă disperare. Nu mai e loc pentru aceasta pentru cel care crede în victoria lui Dumnezeu prin Isus Cristos cel glorificat. Indiferent cât e de greu, în mijlocul durerilor şi empatizând cu tragedia, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu în lumina făgăduinţei: noua creaţie, cerul pe pământ. Astfel, ne facem obiceiul să proclamăm credinţa în fiecare Zi a Domnului:” Cristos a murit, Cristos a înviat, Cristos va veni din nou”. Va veni o zi când buruienile vor fi sufocate de via dătătoare de struguri dulci, când va domni adevărata dreptate, iar păcătoşii nenorociţi de odinioară nu vor fi fără importanţă ci vor trăi înviaţi, perfecţi şi umili în prezenţa Celui Atotputernic.&nbsp;